joi, 19 mai 2011

REGINA MARIA INAINTE SI DUPA RAZBOIUL DE REINTREGIREA NEAMULUI


 
                                 Palatul Balcic


 
                                Palatul Balcic
  
                                  Palatul Balcic
                                                                                           

Alteta sa, Principesa Maria, nascuta Marie Alexandra Victoria, s-a nascut la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, in Marea Britanie, fiind fiica principelui Alfred al Marii Britanii, principe de Saxa-Cobur-Gotha si duce de Edinburg, si a ducesei Maria Alexandrovna a Rusiei. De asemenea, era nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii.
Regina Maria s-a logodit la 16 ani cu printul Ferdinand de Hohenzollern, mostenitor al tronului Romaniei, iar casatoria a avut loc la 29 decembrie 1892.
La scurt timp dupa venirea in Romania, calitatile sale o transforma intr-o figura publica binecunoscuta si iubita. A fost supranumita de popor “Mama Regina”, “Mama ranitilor”, “Regina soldat”, datorita actiunilor sale din perioada Primului Razboi Mondial, cand a ajutat soldatii aflati in spitalele de pe front. De asemenea si-a legat numele de viata culturala si artistica din Romania acelor ani.
Maria a devenit regina in 1914, dupa care a inceput o serie de turnee internationale prin care   promova interesele Romaniei, cel mai cunoscut fiind cel din Statele Unite ale Americii, din 1926. Desi rolul femeilor in politica, in acea perioada, era cel putin redus (ca sa folosim un eufemism), Regina Maria a fost sfatuitorul cel mai apropiat al Regelui Ferdinand, pana la decesul acestuia in 1927. In momentul in care fiul sau Carol a mostenit tronul, acesta a izolat-o complet de viata publica.
Regina Maria fost mama a sase copii: principele Carol, principesele Elisabeta si Marioara, principele Nicolae, principesa Ileana si principele Mircea.
Regina Maria a fost legata sufleteste de doua locuri: Balcic si Bran, locuri carora le-a imprimat o amprenta ce se poate vedea si astazi. "Balcicul si Branul sunt casele mele de vis, inima mea", spunea Regina Maria.
Se spune ca Balcicul l-a descoperit cu ajutorul lui Alexandru Satmari, care a insistat ca Regina sa mearga in acea zona in 1924. Un an mai tarziu avea sa inceapa constructia domeniului de la Balcic. An de an domeniul a fost infrumusetat cu constructii si celebrele gradini. Datorita Reginei, in acea perioada Balcicul va cunoaste un avant urbanistic. Primaria improprietareste artistii care veneau vara si pictau aici, iar acestia incep a-si construi case.
Regina era iubită in Balcic și i se spunea Sultana. Vila sa aduce cu construcțiile musulmane, avind un turn precum un minaret. Obisnuia sa se plimbe prin oras si sa imparta bani familiilor nevoiase.
Usor-usor, poate si din cauza izolarii la care o supusese Carol, Balcicul devine locul sau de refugiu. De aceea, in 1933 cand isi intocmeste testamentul, Regina Maria cere ca dupa moartea sa inima sa ii fie depusa in micuta capela pe care o construise pe malul marii: Stella Maris, iar corpul sa ii fie ingropat la Curtea de Arges, alaturi de ceilalti membri ai Familiei Regale.
Trei ani mai tarziu, in 1936, Regina se imbolnaveste. Moare la Sinaia, la 18 iulie 1938, in varsta de 62 de ani.
Dupa ce Bulgaria redobadeste Cadrilaterul, in 1940, inima Reginei Maria a fost luata din Balcic si dusa la Bran, celalalt loc la care Regina tinuse foarte mult. Inima se afla intr-o caseta de argint, aflata la randul ei intr-o caseta de aur incrustata cu pietre pretioase. De aducerea inimii reginei la Bran s-a ocupat printesa Ileana, mostenitoarea castelului Bran. Nici aici nu s-a putut însă odihni. In 1968, regimul comunist trece casetele si inima in patrimoniul asa-zisului tezaur al Romaniei, iar acum se afla, in cladirea Muzeului National de Istorie din Bucuresti.
Corpul Reginei se află înmormantat in biserica Manastirii Curtea de Arges, alaturi de sotul sau, Regele Ferdinand. In prezent, Ministerul Culturii din Romania spune ca inima ramane la muzeu. Regele Mihai a revendicat inima in 2006 si a cerut ca ea sa fie adusa inapoi la Bran si ingropata in firida amenajata in Magura Branului, deoarece Balcicul nu mai este teritoriu romanesc. Ministerul nu o inapoiaza, spunand ca asteapta clarificarea situatiei juridice a Castelului Bran, care a fost retrocedat, in 2007, mostenitorilor printesei Ileana.




            In 2008, Romfilatelia a introdus in circulatie o emisiune comemorativa de marci postale dedicata implinirii a 70 de ani de la decesul Reginei Maria. Emisiunea este formata din doua marci postale cu valoare nominala de 1 leu si 3 lei, machetate in coli de 16 timbre plus 4 vignete, minicoli de 8 timbre plus o vignieta si un bloc colita dantelata de 2 timbre.
La inceputul volumului sau autobiografic, Regina Maria a folosit ca motto un citat din Nietzsche: “Caracterul este destin”. 
Regina Maria a fost o persoana fascinanta, cu un stil propriu de viata, stil pe care l-a imprimat si domeniului de la Balcic. A colectionat si a creat lucrari artistice, si si-a decorat interioarele si exterioarele cladirilor in care a locuit, fiind unul dintre promotorii curentului Art Nouveau. A militat pentru interesele Romaniei in plan extern, fiind un adevarat ambasador al tarii. De exemplu, in perioada Conferintei de Pace de la Paris, dupa Primul razboi Mondial, a avut intrevederi cu conducatorii Antantei, militand pentru recunoasterea internationala a Romaniei Mari. Dupa incoronarea de la Alba Iulia, in 1922, a efectuat vizite externe in care a facut cunoscuta cultura poporului roman. Un popor pe care l-a iubit si despre care spunea in testamentul sau: 
“Țării mele si Poporului meu, cand veti ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tacerii vesnice, care ramane pentru noi o mare taina. Si totusi, din marea dragoste ce ti-am purtat-o, as dori ca vocea mea sa te mai ajunga inca odata, chiar de dincolo de linistea mormantului. Abia implinisem 17 ani, cand am venit la tine; eram tanara si nestiutoare, insa foarte mandra de tara mea de bastina, si am imbratisat o noua nationalitate m-am straduit sa devin o buna Romanca. (...) Nimeni nu e judecat pe drept cat traieste: abia dupa moarte este pomenit sau dat uitarii. Poate de mine va veti aminti deoarece v-am iubit cu toata puterea inimei mele si dragostea mea a fost puternica, plina de avant: mai tarziu a devenit rabdatoare, foarte rabdatoare. (...) Te binecuvantez, iubita Romanie, tara bucuriilor si durerilor mele, frumoasa tara, care ai trait in inima mea si ale carei carari le-am cunoscut toate. Frumoasa tara pe care am vazut-o intregita, a carei soarta mi-a fost ingaduit sa o vad implinita. Fii tu vesnic imbelsugata, fii tu mare si plina de cinste, sa stai vesnic falnica printre natiuni, sa fii cinstita, iubita si priceputa.”


REGINA MARIA A ROMANIEI 2

 Prin faptele sale şi ataşamentul faţă de poporul care a adoptat-o, s-a mutat cu rădăcini cu tot pe pămîntul românesc, pentru care nici un sacrificiu nu i s-a părut prea mare. A fost mai româncă decît românii, “una dintre noi”, cum spunea cineva, care a luptat pentru idealurile românilor. Regina Maria a fost prima femeie de rang domnesc care nu s-a sfiit să încalce rigorile unei societăţi tradiţionale strîmbe şi închistate, avînd un profund sentiment al libertăţii. Pasionată de artă şi cultură, a continuat opera socială şi culturală a reginei Elisabeta, cunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva. Între anii 1914 - 1918, şi-a îndeplinit cu prisosinţă îndatoririle de “Mamă a Românilor”. Îmbrăcată în uniforma surorilor de caritate, a fost deseori în tranşee, printre soldaţi, în spitale de campanie, printre răniţi şi bolnavi, alinîndu-le suferinţa. Îndurînd ea însăşi condiţiile vitrege ale refugiului, atunci cînd o mare parte din teritoriul ţării a fost ocupat de inamic”, iar conducerea statului şi armatei se afla la Iaşi, împărtăşind cu cei din jur durerile provocate de război, regina devenise un simbol al rezistenţei şi patriotismului. Farmecul, puterea de convingere şi inteligenţa ei i-au cucerit pe aristocraţii şi diplomaţii străini. Supranumită “Soacra Balcanilor”, a reuşit, prin căsătoria copiilor săi - Carol, Nicolae, Elisabeta, Maria şi Ileana - cu moştenitori ai ţărilor din Balcani şi ai Austriei, să întreţină o atmosferă de destindere şi încredere în această parte a lumii. În acelaşi timp a consolidat relaţiile cu Franţa, ca urmare a prieteniei cu generalul Henri Berthelot, şeful Misiunii Franceze în România, cu generalul Foch, Şeful Marelui Stat Major al armatei franceze, cu conducătorii Angliei, Rusiei, Italiei şi Japoniei. Relevant este şi faptul că, în Statele Unite ale Americii, în statul Oregon, a fost ridicat un muzeu al cărui parter a fost dedicat în întregime Reginei Maria şi ţării sale, România. Alături de copia coroanei purtate de regină la încoronarea din 15 octombrie 1922, de o brăţară moştenită de la regina Victoria a Marii Britanii, de costume populare româneşti, se află şi o serie de fotografii care prezintă vizita reginei Maria în Statele Unite, cînd a fost primită de preşedintele american John Calvin Coolidge. În vara anului 1918, cînd România se întregise în hotarele fireşti, regina a desfăşurat o activitate diplomatică neobosită de convingere a conducătorilor Franţei, Angliei, Statelor Unite şi Italiei şi de cîştigare a opiniei publice din aceste ţări pentru ca România să fie acceptată, de către învingătorii Primului Război Mondial, în noile hotare. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, regina a fost încoronată alături de soţul său, Regele Ferdinand I, ca Regină a tuturor românilor… O mare parte a vieţii, Suverana României s-a dăruit, cu toată fiinţa sa, operei de binecuvîntare şi cinstire a celor care s-au sacrificat pe altarul Patriei. După război, pămîntul ţării era presărat cu oseminte de eroi, rămase pe cîmpurile de luptă… Se impunea, deci, constituirea unui organism care să se ocupe cu identificarea şi centralizarea acestora, pentru a putea fi înhumate în cimitire de onoare, cu ridicarea unor opere comemorative de război - troiţe, monumente, mausolee - în memoria celor căzuţi la datorie. Astfel, la 12 septembrie 1919, prin Înaltul Decret Lege nr. 4196, semnat de Regele Ferdinand, s-a înfiinţat “Societatea Mormintelor Eroilor Căzuţi în Război, avînd ca fondator şi preşedintele de onoare pe Regina Maria - care era şi Preşedinte al Crucii Roşii din România - iar ca preşedinte activ pe Mitropolitul primat Miron Cristea, devenit în scurt timp Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române… “Pînă la moartea reginei s-au înregistrat o serie de realizări importante şi anume: 118 cimitire de onoare ale eroilor, peste 3.000 de opere comemorative de război, 84 de cripte, 13 mausolee, 508 troiţe, identificarea şi amenajarea a 529.713 morminte, din care 72.870 în străinătate. Este un patrimoniu comemorativ impresionant, care s-a clădit şi prin contribuţia decisivă a Reginei Maria. În ultimii ani de viaţă, cu sănătatea slăbită, retrasă în singurătatea castelului ei de la Balcic, Regina Maria a scris două documente de valoare istorică, dar şi morală: “Scrisoare către ţară” şi “Testamentul meu”. Prin aceste rînduri, dar şi prin scrierile pe care le-a lăsat, regina îşi arată marea iubire faţă de poporul român, care a primit-o în mijlocul său ca pe propria-i fiică. În anul 1938, starea sănătăţii reginei s-a înrăutăţit vizibil şi este internată într-o clinică din Germania, la Dresda, dar la începutul lunii iulie, simţind că nu mai are mult de trăit, Regina a vrut să se întoarcă în ţară, la Sinaia. Dorinţa ei este îndeplinită. Astfel, în ziua de 17 iulie, este întîmpinată în gara din Sinaia de regele Carol şi de fiul său, Mihai. În noaptea de 17 spre 18 iulie 1938, regina a murit la orele 5 şi 36 de minute. A fost înmormîntată, la dorinţa ei, înscrisă în Testament, la Curtea de Argeş, lîngă Regele Ferdinand. Inima ei a fost aşezată sub lespedea bisericii ctitorite de ea la Balcic”.

miercuri, 18 mai 2011

IN MARELE RĂZBOI DE REINTREGIREA NEAMULUI



Pe data de 27 august (stil nou), România declară război Austro-Ungariei. După cum şi era de aşteptat, aliaţii acesteia – Germania, Turcia şi Bulgaria, ca răspuns, au declarat şi ele război României. Cele mai sumbre aşteptări ale României s-au adeverit – România s-a pomenit într-un cerc de fronturi, fără ca să aibă un sprijin efectiv din partea aliaţilor. Transporturile cu armament din Arhanghelsk şi Vladivostok s-au pierdut fără de urmă în „întinderile de nemărginite ale Rusiei”. Dacă e să fim mai exacţi, ele au fost folosite fără jenă de către comandamentul rusesc în propriile interese.
Frontul de la Tesalonic a rămas inert, iar ofensiva de pe Somme s-a încheiat cu înfrîngerea anglo-francezilor care deja nu se mai gîndeau decît la apărare. Generalul Alexeev aşa şi nu a mai trimis diviziile promise pe frontul român şi Dobrogea a rămas, practic, la discreţia inamicului. În ciuda tuturor acestor factori, armata română a escaladat trecătorile carpatine şi a eliberat aproape o treime din Transilvania, inclusiv Braşovul.
Iniţial, Puterile Centrale au fost cuprinse de panică. Wilhelm al II-lea i-a mărturisit unui confident de-al său că Germania a pierdut războiul. De aceeaşi părere era şi Ludendorf – principalul strateg al armatei germane în Primul Război Mondial [1]. Intrarea României în război de partea Antantei a însemnat crearea unei gigantice breşe în sistemul de apărare al Puterilor Axei. Drumul spre Budapesta şi Viena prin Transilvania era, practic, deschis, căci în august 1916 acolo se aflau doar cîteva unităţi de rezervişti ungari din miliţiile teritoriale ale „honved” [2]-ului.
Aşa cum am menţionat anterior, Primul Război Mondial a fost şi primul război al motoarelor cu ardere internă pe bază de combustibil lichid. Antanta se asigura cu petrol din alte surse, deoarece calea maritimă spre Constanţa era blocată de Turcia care stăpînea Strîmtorile, iar cea de uscat – de Austro-Ungaria. Aliaţii anglo-francezi cumpărau petrol din SUA, iar Rusia avea ţiţeiul său (sondele fraţilor Nobel din Bacu).
Considerăm important să remarcăm că România a fost unul dintre cei mai mari exportatori de produse alimentare din Europa şi unicul  izvor de aprovizionare a Germaniei cu aceste produse. Încetarea livrărilor cerealiere româneşti pentru „centrali” urma să aibă în perspectivă consecinţele cele mai nefaste. Fără îndoială, strategii Marelui Statul Major german înţelegeau prea bine acest lucru.
Prin urmare, catastrofa statelor Axei ar fi putut într-adevăr deveni totală, dacă ar fi fost îndeplinite cu toată răspunderea condiţiile convenţiei militare. Acest lucru, însă, nu s-a întîmplat şi avantajele geostrategice ale României s-au transformat brusc în dezavantaje. Configuraţia hotarelor ei parcă invita la lovituri puternice de pe flancuri care ar fi dus la fragmentarea apărării româneşti.
În curînd nemţii şi-au dat seama că aliaţii nu vor întreprinde nimic serios pentru a-i susţine pe români. Pe fronturi a intervenit o pauză destul de îndelungată care a fost folosită de către „centrali” pentru a astupa breşa românească. Ludendorf  a ordonat retragerea de pe alte fronturi a celor mai bune unităţi şi trimiterea lor împotriva României. În total pe frontul românesc Puterile Centrale au concentrat circa 40 de divizii.
Cu migala şi pedantismul care îi caracterizează, nemţii au început să realizeze în practică planul de război împotriva României elaborat încă în anul 1916 de generalul Erich von Falkenhein, înlăturat din postul de Şef al Marelui Stat Major chiar din cauza că nu a prevăzut la timp intrarea în război a României. Realizarea acestui plan i-a fost încredinţată mareşalului August von Makensen care avea reputaţia unui „spărgător de fronturi”.
Crucea eroilor - de pe muntele Caraiman a fost ridicata in 1926-1928 si este inchinata eroilor cazuti in primul razboi mondial. Crucea are 33 m înalțime. Beneficiind de răgazul oferit cu „generozitate” de către aliaţii României, Puterile Centrale au creat pe frontul românesc o superioritate de forţe considerabilă care le permitea să treacă la contraofensivă. Generalul Alexeev a refuzat categoric să trimită ajutoare armatei române strînse în cleşte de nemţi, austro-ungari, bulgari şi turci. El i-ar fi spus şefului misiunii militare franceze generalul Berthelot că e cazul să le dea de înţeles românilor că linia lor de apărare se află nu în Carpaţi, ci pe Siret.
În acest sens este semnificativă remarca diplomatului rus Polivanov: „Eşecul României nu e de natură de a displăcea Rusiei, căci România era în măsură să ne taie calea spre Constantinopol, cu atît mai mult cu cît ar fi devenit mai puternică. ... dacă lucrurile s-ar fi desfăşurat într-o astfel de manieră încît acordul politic şi militar din anul 1916 cu România să fie complet realizat, ar fi fost creat în Balcani un stat foarte puternic compus din Moldova-Valahia-Dobrogea (România actuală), din Transilvania, Banat şi Bucovina cu o populaţie de aproape 13 milioane de oameni. În viitor acest stat cu greu ar fi nutrit sentimente prieteneşti faţă de Rusia şi ar fi avut ca ambiţie să-şi realizeze visurile sale naţionale în Basarabia şi în Balcani”.
În alt context, ministrul de externe al Rusiei Sturmer i-a declarat deschis unei persoane suspuse din cabinetul rusesc că Rusia nu este interesată în Bucureşti şi Valahia şi că ar fi inutil să se verse sînge rusesc pentru aceasta [5]. Marele istoric român, Nicolae Iorga, care a fost contemporan al evenimentelor, afirma: „...Ruşii nu ţin să salveze România. Ei au aerul de a prefera să o vadă invadată, pentru ca apoi, politic vorbind, să devină eliberatori, să ceară compensaţii şi să deschidă drumul spre Constantinopol”.
Mai mult decît atît, României îi era pregătit vechiul rol de a fi o monedă de schimb între Rusia şi Puterile Centrale în cadrul unor negocieri ale unei păci separate. Despre aceasta se vorbea fără discreţie şi nici un fel de jenă nu numai în culoare, dar şi în presă - atît la Berlin şi Viena, cît şi la Petrograd. Şi V. I. Lenin, în ianuarie 1917, consemna: „...despre planurile de împărţire a României între Rusia şi Cvadrupla Alianţă se vorbeşte deschis în presa imperialistă germană”. Încă înainte de război, trecînd Siretul, baronul von dem Buche, ministrul Germaniei la Bucureşti, îi spunea secretarului american D. Andrews care îl însoţea pînă la Iaşi: „Iată Siretul, frontieră a Rusiei”.
România, pentru a cîta oară, a fost sacrificată intereselor egoiste ale marilor puteri şi, în primul rînd, ale Rusiei. Dacă aceasta ar fi dus la bun sfîrşit războiul, cu siguranţă s-ar fi împlinit sumbra prezicere a lui N. Iorga despre care am pomenit puţin mai înainte.
Istoricii şi cercetătorii ruşi ai Primului Război Mondial se străduiesc din răsputeri să diminueze aportul românesc la victoria asupra Puterilor Centrale. Soldaţii şi ofiţerii români sînt prezentaţi într-o lumină caricaturizată. Valerii Şambarov, unul dintre cei mai fundamentali autori ruşi în domeniu, scria cu ironie şi sarcasm că armata română era cea mai proastă armată din Europa, acuzîndu-i calomnios pe ofiţerii români că nu-şi cunoşteau soldaţii şi nu aveau habar de regulile elementare de strategie şi tactică. Şambarov le imputa chiar şi faptul că „...toţi pînă la unul cîntau la vioară”.
Faptele, însă, ne demonstrează contrariul. Armata română a fost singura care în anul 1917 a obţinut succese pe front atunci cînd cea rusă a fost cuprinsă de schizofrenia revoluţiei. În timp ce românii i-au bătut pe nemţi la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ruşii fraternizau cu inamicul şi dezertau în masă. Numai armata română cu disciplina sa de fier a reuşit să oprească pentru cîteva luni tăvălugul german gata să strivească flancul de sud-est al Rusiei. Nu a fost vina ei că în urma celor două revoluţii consecutive care au zguduit Rusia în anul 1917 la putere în Petrograd s-au succedat bandele de trădători conduse de Kerenski şi Lenin care şi-au vîndut ţara duşmanului.
Cu toate că germanii au pus mîna pe resursele petroliere şi alimentare româneşti, situaţia „centralilor” în urma intrării României în război s-a înrăutăţit considerabil. Acelaşi Şambarov recunoaşte: „...situaţia strategică a Germaniei nu s-a îmbunătăţit, ci s-a înrăutăţit. Ea a fost nevoită în cadrul operaţiei să expedieze în România noi şi noi unităţi şi acolo se găseau, de acum, nu 9, ci 20 de divizii germane. Şi pentru nemţi şi austrieci frontul terestru s-a lungit cu aceiaşi 600 de kilometri, ceea ce, luînd în seamă inegalitatea resurselor, a fost cu mult mai grav pentru ei, decît pentru Antanta”.

IN AJUNUL INTRĂRII IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL



     Prima jumătate a anului 1916 a fost, aparent, favorabilă pentru Antantă. Ofensiva germană de lângă Verdun s-a împotmolit. Pe frontul de răsărit generalul rus Brusilov a reuşit o serie de victorii importante în faţa armatelor austro-ungare care au pierdut peste un milion de militari morţi, răniţi şi prizonieri. La fel, pe frontul franco-englez s-a lansat ofensiva de pe Somme, cu mari pierderi omenești de partea engleză. In afara pierderilor de efective totul îndemna să se creadă că războiul a intrat în ultima sa fază, aducînd cîştig de cauză Antantei.
      In realitate pasivele aliaţilor au fost cu mult mai mari. In timpul bătăliei pentru Verdun francezii au pierdut aproape patru sute de mii de oameni, fără ca presiunea germană să slăbească. Pe frontul de răsărit ofensiva favorabilă generalului rus Brusilov a dus la pierderi colosale în rîndurile armatei ruse, care le-au întrecut pe cele austro-ungare. In timpul acestei ofensive au căzut ultimii ofiţeri experimentaţi ai fostei armate active ruse de pînă la începerea războiului. Rezerviştii care le-au luat locul nu au mai demonstrat acelaş devotament faţă de ţar. In anul 1916 ţarismul a pierdut ultimul şi principalul său sprijin – armata.
    Totodată, în urma intrării în război a Bulgariei de partea Puterilor Centrale, Serbia a fost ocupată de trupele cvadruplei alianţe, iar Muntenegru a capitulat. Pe Somme, ofensiva anglo-franceză s-a soldat cu o înfrângere catastrofală, prin faptul că nu s-a realizat străpungerea frontului german, ci numai o împingere nesemnocativă a lui. In aceste condiţii, presiunile asupra României, de a intra în război, din partea Antantei  au devenit din ce în ce mai insistente, purtând un caracter aproape ultimativ. Briand îi scria lui I. C. Brătianu: „Dacă România nu se va folosi de ocazie, atunci ea va trebui să renunţe la ideea de a deveni un mare popor prin unificarea tuturor românilor” .
Imbătat de succesele iniţiale ale ofensivei lui Brusilov, şeful Marelui Cartier General al armatei ruse, generalul Alexeev, era împotriva intrării României în război, dar nu din considerente militare, ci mai mult mercantile. Dîndu-i instrucţiuni colonelului Tatarinov, însărcinat cu negocierea unui acord militar cu România, generalul accentua că acţiunea militară a României „...nu e atât de importantă pentru a justifica recompensa politică pe care guvernul român o va pretinde fără doar şi poate” . Un asemenea exemplu este potrivit pentru a înţelege cît de uşor au uitat ruşii cum în anul 1914 implorau România să intre în război cel mult la o săptămînă după semnarea convenţiei militare şi erau gata să accepte orice revendicare românească.
Analizând evoluțiile de fronturi, a fost firească şi justificată decizia primului-ministru al României, I. C. Brătianu, de a condiţiona alipirea ţării sale la puterile Antantei prin respectarea următoarelor cerinţe:
1)    Regularitatea predării muniţiilor destinate României şi depozitate în porturile ruseşti Arhanghelsk şi Vladivostok.
2)    Continuarea acţiunilor ofensive ale aliaţilor pe Somme.
3)    Continuarea ofensivei ruseşti în Galiţia.
4)   Imobilizarea bulgarilor printr-o acţiune concertată a aliaţilor în Dobrogea, de către trupele ruse, şi la Thessalonic, de către cele anglo-franceze şi sârbeşti.
      La începutul lui iulie 1916, se produs o metamorfoză în opiniile lui Alexeev privind necesitatea intrării României în război. In telegrama sa adresată aceluiaşi negociator, Tatarinov, generalul rus scria: „Intrarea în acţiune a României, în momentul acesta, va avea o valoare corespunzătoare în desfăşurarea comună a sforţărilor puterilor aliate, ceea ce nu va fi cazul cînd hotărîrea sa va fi amînată pentru o epocă nedefinită. Situaţia porunceşte românilor de a se alătura nouă acum, ori niciodată”. Pe data de 11 iulie, Alexeev continuă în aceeaşi cheie: „...Demonstraţi-le (românilor) că tocmai acum situaţia militară este cea mai prielnică unei intrări în acţiune a românilor. Dacă ei vor să aştepte o slăbiciune şi mai mare a austriecilor, nu vom mai avea nevoie de o cooperare română, nici chiar nu va mai fi vreo raţiune de a permite românilor să facă o intrare triumfală pe teritoriul austriac”.
      In luna iulie, însă, mai multe circumstanţe nu au permis României să se alăture aliaţilor. Eşaloanele cu armament anglo-francez din porturile rusești, pentru armata română nu au ajuns la destinație ritmic și îndestulător. Sazonov, pe data de 19 iunie 1916, îi mărturisea ambasadorului român la Petrograd, Diamandi: „De nenumărate ori şi chiar recent, am cerut Consiliului de Miniştri să faciliteze transportul muniţiilor voastre. Am întîlnit însă puţin interes deoarece nevoile armatei noastre sunt enorme şi urgente”.
După cum s-a menţionat anterior, I.I.C. Brătianu nu dorea ca România să se pomenească încă o dată în situaţia din anul 1878, când diplomația rusă s-a dezis după opținerea victoriei. Primul ministru român a cerut ca acordurile militare şi politice, privitoare la intrarea ţării sale în război să fie semnate şi garantate nu numai de către Rusia în care românii erau îndreptăţiţi să nu mai aibă nici un fel de încredere, dar şi de toate puterile Antantei. In urma presiunilor exercitate de Franţa asupra Rusiei, Sturmer (noul ministru de externe al Rusiei) a acceptat formal toate condiţiile puse de către Brătianu.
Pe data de 17 august, reprezentanţii celor patru puteri aliate au semnat la Bucureşti tratatul prin care România se obliga ca cel tîrziu la 25-28 august (stil nou) să declare război şi să atace Austro-Ungaria. În schimb, Antanta se obliga să respecte inviolabilitatea graniţelor şi alipirea la România a provinciilor române stăpînite de Austro-Ungaria.
Este cazul de precizat că acceptarea de către Rusia a condiţiilor puse de Brătianu se explică nu prin schimbarea poziţiei sale faţă de România, ci prin acordul secret ruso-francez încheiat încă pe data de 11 august. Cele două puteri s-au angajat să convină în prealabil asupra deciziilor de luat în chestiunile neplăcute Rusiei, precum admiterea României ca partener cu drepturi egale la viitoarea conferinţă de pace, împărţirea Banatului între români şi sîrbi etc. Acest acord semnat de către Briand era, de fapt, un fel de „carte blanche” pentru tot ce urma să întreprindă Rusia în ceea ce priveşte încălcarea oricăror promisiuni făcute României. In aceste condiţii, între România, pe de o parte, şi Franţa, Anglia şi Italia, pe de altă parte, au fost încheiate două convenţii: una politică şi alta – militară.
Convenţia politică stipula garantarea inviolabilităţii teritoriale şi trasarea noilor graniţe ale României. S-a revenit asupra variantei maxime care prevedea alipirea la statul românesc a Banatului Timişoarei (în întregime), toată Transilvania, Crişana – pînă la vărsarea rîurilor Mureş şi Someş în Tisa, Bucovina – pînă la rîul Prut şi a Maramureşului de Sud – pînă la rîul Vîşeu.
Convenţia militară prevedea începutul unei puternice ofensive ruseşti în Bucovina şi a alteia aliate la Thesalonic, combinate cu continuarea ofensivei de pe Somme. România urma să fie asigurată cu toate materialele de război necesare. Comandamentul rus, însă, în locul celor două sute de mii de militari pe care a contat Marele Stat Major al armatei române, a promis trimiterea în Dobrogea doar a cincizeci de mii. Generalul Alexeev, pe de o parte, se plîngea de lipsa rezervelor umane, iar pe de alta, afirma că bulgarii în nici un caz  nu vor lupta împotriva eliberatorilor săi şi de aceea ar fi inutil de mărit efectivele ruseşti. De fapt, ruşilor le trebuiau cât mai multe forţe disponibile pentru a-şi atinge scopul principal – ocuparea Strîmtorilor. Aceasta urma să se realizeze printr-o operaţiune asemănătoare celei ratate de anglo-francezi la Gallipoli în anul 1915.
Ghidaţi de propriile interese, ruşii au folosit fără nici un fel de reticenţă armamentul destinat României. Cercetătorul rus, Valerii Şambarov (românofob, ca de altfel majoritatea absolută a istoricilor ruşi), a recunoscut indirect acest fapt, atunci cînd a vorbit despre schimbarea atitudinii francezilor faţă de militarii ruşi din corpul expediţionar rusesc de pe frontul de Apus. Deasemenea, francezii învinuiau direct Rusia şi, în special, pe noul ei ministru de externe, Sturmer, de înfrângerile suferite de către armata română, din cauză că Rusia şi-a însuşit muniţiile pe care Franţa le-a expediat României.
Comandamentul rus nu dorea să trimită un corp expediţionar în Dobrogea (aşa cum o cereau considerentele de ordin strategic) împotriva „fraţilor” bulgari. Iluzia slăbiciunii bulgarilor persista şi la ceilalţi aliaţi. Briand dădea românilor garanţii în ceea ce priveşte excluderea unei ofensive bulgare în zona Cadrilaterului. El afirma: „...ipoteza unui atac bulgar în această zonă este foarte puţin probabilă avînd în vedere forţa aliaţilor la Salonic, încât această cooperare (a trupelor ruse) devine inutilă”. Evoluţia de mai tîrziu a operaţiunilor militare pe frontul românesc a demonstrat justeţea temerilor româneşti. Victoriile nemţilor de la Turtucaia, Flămînda şi Bucureşti nu ar fi fost posibile fără un atac din partea Bulgariei.


ROMANIA - PRIMUL RAZBOI MODIAL - ARCUL NEUTRALITĂŢII - 1914-1916

ANII DE NEUTRALITATE. NEGOCIERILE CU ANTANTA.
Din Antanta făcea parte o ţară care a răpit şi ea de la români o bună parte din teritoriu. Este vorba, desigur, de Rusia. Acest imperiu, încă la sfîrşitul secolului XVIII, a anexat Bugo-Nistria, care, deşi din punct de vedere politic nu a făcut parte din Moldova istorică, era, totuşi, parte a pămînturilor de etnogeneză al poporului român. Inaintarea Rusiei spre sud a continuat, după cum se ştie, cu anexarea Basarabiei în anul 1812 şi a deltei Dunării în anul 1829. Să nu fi fost Războiul Crimeei care a oprit tăvălugul rusesc cine ştie ce soartă ar fi avut Ţările Româneşti. Este suficient să menţionăm că la începutul secolului XIX, la Sankt-Petersburg se vehicula ideea formării la nord de Dunăre a patru noi gubernii ruseşti: Valahia Mică, Valahia Mare, Moldova şi Basarabia (Bugeacul de astăzi).

Relaţiile ruso-române deteriorate grav în urma reanexării Basarabiei de Sud în anul 1878 au început a se îmbunătăţi abia la începutul secolului XX şi au culminat cu vizita din anul 1912 a ţarului Nicolai II la Constanţa şi a ministrului de externe rus, Sazonov la Bucureşti. Nu poate fi ignorată, după cum am mai menţionat, nici importanţa altor cîţiva factori: relaţiile de rudenie dintre viitoarea regină a României – principesa Maria - şi casa dinastică rusească; capitalul franco-belgian a luat locul celui german pe piaţa de investiţii străine din România; liberalii de orientare franco-britanică preiau puterea din mîinile partidului conservator progerman şi, în sfîrşit, în Balcani, axa Berlin-Viena mizează pe Bulgaria – inamicul firesc al României.
După începutul războiului a devenit evident că opinia publică românească era dispusă împotriva Puterilor Centrale. Bătrînul rege, Carol I nu a mai fost în stare să se opună liberalilor. Rezultatul a fost previzibil: la Consiliul de Coroană a fost luată hotărîrea de a păstra neutralitatea. Concomitent, se purtau tratative intense între România şi Antanta. Miza acestor negocieri era şansa de a-i reuni cu Ţara pe românii din Ardeal, Banat şi Bucovina.
Trebuie să consemnăm că propunerile „centralilor” privind retrocedarea Basarabiei, Bucovinei de Sud şi ţinutul Negotin din Serbia, despre care s-a vorbit mai sus, nu satisfăcea pe deplin Bucureştiul, căci lăsa nerezolvată principala problemă - discriminarea românilor ardeleni. Puterile Antantei, care aveau nevoie de concursul României pentru a slăbi teribila presiune militară germană, au promis României Bucovina [2], Banatul, inclusiv acea parte care astăzi intră în componenţa Serbiei, şi Transilvania (pînă la Tisa).
Vedem astfel că din toate punctele de vedere propunerile Antantei au fost cu mult mai generoase decît cele ale Puterilor Centrale. Din ce cauză marile puteri europene au fost gata să meargă la asemenea cedări României, cedări pe care ele niciodată nu le-ar fi făcut pe timp de pace? Relevante ni se par două explicaţii:
-    În primul rînd, ele erau interesate în resursele de materie primă ale României – produse alimentare şi ţiţei. Primul Război Mondial a fost primul în care tehnica militară a fost folosită pe larg. Petrolul devine „sîngele războiului”, iar unicul stat din Europa care dispunea pe atunci de rezerve importante de ţiţei era România.
-    În al doilea rînd, România dispunea de o armată care, împreună cu rezervele pregătite, număra circa un milion două sute de mii de oameni. După doi ani de război, părţile beligerante au pierdut pe cîmpurile de luptă mai multe milioane de oameni şi „milionul” românesc nu ar fi fost deloc de prisos.
O analiză mai atentă, însă, demonstrează că mult mai importantă decît bogăţiile naturale şi resursele de materie primă şi umane ale României a fost poziţia sa geostrategică. Pînă în anul 1916, între cele două flancuri ale Puterilor Centrale – cel de nord, alcătuit din Austro-Ungaria şi Germania şi cel de sud – Bulgaria şi Imperiul Otoman, nu exista o joncţiune directă. De aceea, aprovizionarea aliaţilor „sudici” se făcea exclusiv via România, deoarece căile de acces maritime erau blocate de către flota britanică.
O eventuală intrare în război a României de partea „centralilor” ar fi făcut foarte dificilă situaţia armatei ruse, mai ales în anii 1914 şi 1915, cînd Rusia a suferit înfrîngeri foarte grele la Tannenberg, lacurile Mazure (Prusia Orientală), Ivangorod (Polonia) şi intrîndul de la Gorliţa (Galiţia Orientală). O ofensivă românească împotriva Rusiei în direcţia sudică ar fi pus în pericol grînarul acesteia – Ucraina - şi principalul port rusesc la Marea Neagră – Odesa. Comandamentul german a intuit perfect de bine acest lucru şi pentru a atrage de partea „centralilor” România a exercitat presiuni intense asupra Vienei şi Budapestei pentru a accepta concesiuni teritoriale faţă de România în Bucovina şi să îmbunătăţească situaţia românilor din Transilvania. După cum era de aşteptat, elita politică ungară a fost împotrivă.
Avem temeiul să considerăm că mult mai interesată în susţinerea din partea României (mai ales în primii doi ani de război) a fost Rusia, dar nu ceilalţi aliaţi. Ministrul ei de externe, S. D. Sazonov, a promis că ţara sa va fi foarte conciliantă în ceea ce priveşte revendicările teritoriale ale României faţă de Austro-Ungaria. În istoriografia rusă este vehiculată cu insistenţă teza precum că Rusia nu a avut nevoie de concursul militar al României. Realitatea, însă, a fost cu totul alta: atunci cînd aveau nevoie, ruşii erau gata să promită marea şi sarea numai să obţină acest concurs. Astfel, în august 1914, S. D. Sazonov transmite prin ambasadorul român la Petrograd, Diamandi, un proiect al unei convenţii militare ruso-române care prevedea următoarele:
1)    România se obligă să sprijine cu forţele ei militare operaţiile Rusiei împotriva Austro-Ungariei.
2)    România nu va încheia pace cu Austro-Ungaria decît cu consimţămîntul Rusiei şi simultan cu ea.
3)    Rusia se obligă să nu înceteze războiul împotriva Austro-Ungariei şi să nu încheie pace cu ea, înainte ca ţările din monarhia austro-ungară, locuite preponderent de o populaţie românească, să fi fost alipite la coroana României.
După succesele ruseşti în Galiţia şi Bucovina din toamna anului 1914, Sazonov înaintează României o ofertă şi mai atractivă: este vorba deja de sudul Bucovinei şi Transilvania, concomitent cu garanţiile asigurării flancului de sud al României împotriva unui eventual atac din partea Bulgariei. I. C. Brătianu semnează o convenţie secretă cu Rusia care stipula dreptul României de a-şi alipi Transilvania şi Bucovina de Sud în orice moment ar fi găsit ea de cuviinţă, chiar dacă nu mai era vorba de intrarea României în război, ci numai de păstrarea unei neutralităţi binevoitoare faţă de puterile Antantei. Ea s-ar fi manifestat prin crearea unui coridor pentru tranzitul de armament spre Serbia şi interdicţia unui asemenea tranzit german spre Bulgaria şi Turcia.
Cel mai înverşunat adversar al intrării României în război în acea perioadă fost ... Marea Britanie (dar nu Rusia, după cum ne sugerează cu insistenţă izvoarele ruseşti)! Sir Edward Gray, ministrul de externe britanic, afirma că presiunile exercitate de unele părţi (se avea în vedere numai Rusia, căci în acel moment Franţa era împotrivă şi ea.) „... sînt o nebunie şi o imoralitate; însemna a se cere un sacrificiu imens din partea poporului român, care nu putea să ajute realmente pe aliaţi, ci doar să pricinuiască un rău incalculabil cauzei lor”.
O observaţie care se impune în acest context este că un limbaj mercantil era folosit mai degrabă de Rusia, şi nu de diplomaţii români. Astfel, după intrarea Italiei în război de partea Antantei, Sazonov l-a întîmpinat pe ambasadorul român cu cuvintele: „Acum, fiindcă Italia a intrat în război, tariful României a scăzut!”. Ministrul rus nu mai vrea să cedeze Bucovina de Sud şi Banatul de Sud-Vest, motivînd aceasta prin necesitatea protejării populaţiei slave din aceste regiuni.
În vara anului 1915, însă, situaţia de pe fronturi s-a schimbat din nou în defavoarea ruşilor. Ei sînt nevoiţi să se retragă din Polonia, Lituania, Kurlanda, Galiţia şi Bucovina. Pierderile ruseşti erau estimate la peste un milion de morţi, răniţi şi prizonieri. Poziţia Rusiei a suferit din nou schimbări radicale. Sazonov, constrîns de împrejurări a acceptat toate condiţiile României, inclusiv recunoaşterea drepturilor româneşti asupra întregului teritoriu al Bucovinei, Banatului şi Transilvaniei. În plus, pentru a nu se repeta umilinţa de la Berlin din anul 1878, I. C. Brătianu a cerut şi a obţinut ca la viitoarea conferinţă de pace ţara sa să participe ca un partener cu drepturi depline alături de marile puteri. Convenţia militară ruso-română urma să fie semnată şi de către reprezentanţii Angliei, Franţei şi Italiei.
Totuşi, intrarea în război a României a fost posibilă numai în anul 1916. Pînă atunci puterile Antantei duceau lipsă de muniţii (mai ales Rusia) şi efective disponibile pentru acordarea asistenţei necesare noului aliat. În anul 1916 situaţia s-a schimbat atît pe plan economic, cît şi militar în defavoarea Puterilor Centrale. În Germania au început să se resimtă efectele dezastruoase ale blocadei maritime britanice. Statele Unite şi-au trecut formidabila lor economie pe picior de război şi alimentau din belşug fosta lor metropolă (Marea Britanie) cu armament şi tehnică militară. În sfîrşit, aliaţii au deschis un nou front la Tesalonic şi ar fi putut susţine România în cazul unei eventuale ofensive bulgare în regiunea Cadrilaterului.

ROMANIA - PRIMUL RAZBOI MONDIAL - POLITICA EXTERNĂ PREMERGĂTOARE MARELUI RAZBOI DE INTREGIREA NEAMULUI XXX

         Politica externă a României de la formarea statului unitar până în ziua de astăzi este apreciată de către unii dintre autori (majoritatea ruşi) ca una trădătoare, lașă şi mercantilă. Drept argumente pentru o atare calificare servesc frecventele schimbări ale direcţiei politicii externe româneşti după anul 1878. Autorii ruşi (şi nu numai) susţin că ingrata Românie, care îşi datorează independenţa Rusiei, a trădat-o, aderînd în anul 1883 la Tripla Alianţă. Mai apoi, ea a mai trădat o dată - de data aceasta pe germani, - luptînd împotriva lor de partea Antantei în Primul Război Mondial. Se afirmă că în anul 1918 Bucureştii au trădat din nou Rusia, încheind cu Puterile Centrale Pacea de la Buftea şi – culmea trădării - anexînd Basarabia. In anul 1941 mareşalul Ion Antonescu a dat renumitul său ordin: „Ostaşi, ordon: Treceţi Prutul!”, pentru ca peste trei ani, regele Mihai să întoarcă armele împotriva puterilor Axei. Astăzi, românilor li se reproşează că au aderat la NATO după cincizeci de ani de apartenenţă la Tratatul de la Varşovia (bloc militar-politic condus de URSS şi alcătuit din ţările socialiste din Europa Răsăriteană).
           Sub aspect cronologic şi faptic, aparent lucrurile se potrivesc, dar, nici unul dintre cei care acuză România nu au dorit să analizeze cauzele ce au făcut-o să-şi schimbe vectorul politicii externe, aliații și inamicii. Orice prezentare unilaterală a evenimentelor, însă, încalcă principiile de bază ale adevărului istoric: „Sine ira et studio!” şi „Audia et altera pars!” („Fără ură şi părtinire!” şi „Ascultă şi partea cealaltă!”). De aceea reflecțiile superficiale şi, cu atât mai mult, insinuările murdare care afectează nu numai imaginea elitei politice românești, ci a tuturor românilor, în genere, trebuie combătute cu fermitate de pe poziția cunoașterii istoriei.
         In alte articole și reflecții personale, consacrate trădării românilor de către Rusia în anii 1812, 1821 şi 1878, au devoalat cauzele care au făcut ca România să-şi piardă încrederea în imperiul țarist şi să adere la Tripla Alianță. Un studiu privind politica României în cele două războaie balcanice din anii 1912 şi 1913 va trebui realizat separat.  
DECLANŞAREA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
           In anul 1914 a avut loc o acțiune teroristă care, prin absurditatea ei, nu-şi are analogie în istoria mondială. Ea, însă, a servit drept motiv pentru declanşarea Primului Război Mondial. Este vorba, desigur, de asasinatul de la Sarajevo - acea „scânteie” din care „s-a aprins flacăra unui război devastator”. In legătură cu acel asasinat apare din nou factorul iraționalismului elitelor politice balcanice. Unii istorici au lansat o ipoteză care, la prima vedere, sună cam bizar: autoritățile sârbe au provocat intenționat Marele Război. Or, ele erau absolut conștiente de efectele pe care le-ar fi putut avea asasinatul unei persoane de asemenea rang, precum moștenitorul tronului austro-ungar, arhiducele Franz-Ferdinand.
         Organizația teroristă sârbă „Mlada Bosna” („Bosnia Tînără”) nu era decât o jucărie ghidată de organizația masonică „Crna Ruka” („Mâna Neagră”), ai cărei membri erau mulți dintre înalții demnitari de la Belgrad. Urmele asasinatului duceau direct la serviciul sârb de informaţii şi contrainformaţii condus de legendarul colonel Dimitrievici (cunoscut sub pseudonimul masonic de „Apis”). Greu de crezut că un asemenea serviciu (unul dintre cele mai puternice şi eficiente din Europa acelor timpuri) să nu fi prevăzut consecințele posibile ale acestei acțiuni nesăbuite.
       Iresponsabilitatea şi absurditatea asasinatului de la Sarajevo mai apare şi dintr-un alt aspect: arhiducele Franz-Ferdinand era partizanul transformării Austro-Ungariei dintr-o monarhie dualistă în una trialistă. Cel de-al treilea element urma să devină cel slav, uitând de cel român. Arhiducele însuși, fiind căsătorit cu o cehă, vorbea mai mult în limba soţiei sale, decît în germană.
         Conducerea Serbiei, îndeplinind ordinul mentorilor săi masoni (presupuși a fi de obediență britanică sau iudeo-americană), a acționat premeditat. Ea era absolut sigură de reacţia Austro-Ungariei şi implicarea inevitabilă a Rusiei în conflict. In plus, o influență foarte mare asupra țarului şi țarinei îndeosebi o aveau două prințese muntenegrene (poreclite şi „prințesele negre”) care, bineînțeles, au mai avut grijă să arunce vreascuri pe foc.
        Ceea ce a urmat este cunoscut: ultimatumul Vienei respins de Belgrad pe motiv de a fi inacceptabil pentru o țară suverană şi independentă; Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, iar mai departe s-a desfășurat o reacție în lanț a declarațiilor de război ca urmare a îndeplinirii angajamentelor („casus foederis”) asumate conform tratatelor defensive bilaterale (Rusia-Serbia) şi multilaterale (Antanta și Tripla Alianță a Puterilor Centrale) încheiate anterior.
         Anticipând evenimentele, se poate remarca că, pentru a nimici toate urmele implicării şi culpei sale directe în declanșarea războiului mondial, guvernul sârb în anul 1917 a ordonat arestarea şi executarea colonelului Apis în baza unor învinuiri false. Dintr-o altă perspectivă se apreciază că, într-un fel sau altul, consecințele acestui comportament irațional se resimt și după un secol.
ANII DE NEUTRALITATE AI ROMÂNIEI:PRESIUNILE EXERCITATE DE CĂTRE PUTERILE CENTRALE

   
            In conjunctura politică concretă, România s-a pomenit într-o situație foarte delicată. Pe de o parte, ea era legată de Austro-Ungaria şi Germania printr-un tratat de alianță, iar, pe de altă parte, relațiile cu aceste țări se deterioraseră simțitor în ultimii ani (mai ales după cel de-al II -lea Război Balcanic). In afară de aceasta, piața financiară a României nu se mai afla sub controlul capitalului german, ci a celui franco-belgian. Nici conjunctura politică internă nu-i mai favoriza pe „centrali”, deoarece pendulul politic român s-a deplasat simțitor spre stânga, locul conservatorilor filogermani la guvernare fiind preluat de către liberalii care erau orientați spre o alianță cu Antanta.
         Nu trebuie trecuți cu vederea alți câțiva factori: scandalurile financiare în care au fost implicate băncile germane şi persoane din imediata apropiere a lui Carol I. Din această cauză bătrînul monarh, cunoscut prin poziția sa germanofilă, nu mai putea influența politica externă în măsura de mai înainte. Prinţul moştenitor Ferdinand (nepotul de pe frate al lui Carol I care nu a avut moştenitor) se afla sub influenţa soţiei sale prinţesa Maria (nepoata reginei britanice Victoria şi vară primară cu țarul rus Nicolaie al II-lea) care, la rândul ei, a fost o adeptă convinsă a alianței cu Antanta.
          După declanşarea ostilităţilor, la Sinaia, pe data de 3 august 1914, a fost convocat în regim de urgenţă Consiliul de Coroană. Discuțiile s-au purtat în limba franceză, conform dorinței regelui, franceza fiind limba diplomației. Aliații austro-ungari şi germani cereau cu insistenţă ca România să-şi îndeplinească angajamentele asumate prin acordul secret din anul 1883. Adepţi ai intrării în război de partea Puterilor Centrale au fost numai regele Carol I şi bătrînul lider conservator Petre Carp. Ultimul s-a exprimat în următorii termeni: „Trebuie de ajutat germanismul să zdrobească slavismul. Nu mă preocupă opinia publică; datoria omului de stat este să conducă el opinia publică”
         In Consiliul de Coroană au prevalat, însă, adepții neutralității. Argumentele invocate de adepţii neutralităţii în favoarea neîndepliniii condiţiilor Tratatului din anul 1883 au fost următoarele:
  1. Tratatul cu țările din „Tripla Alianță” a fost unul defensiv şi nu ofensiv. Or, România era obligată să intervină numai în cazul în care Rusia ar fi început prima ostilităţile împotriva Austro-Ungariei. După cum se ştie, evenimentele au evoluat altfel: Austro–Ungaria a fost puterea agresoare în conflictul cu Serbia, iar Rusia a fost nevoită să reacționeze potrivit principiului „casus foederis” (obligația de a sări în ajutorul aliatului atacat). Deci, sub aspect formal, adepţii neutralităţii aveau dreptate.
  2. Atât timp cât în Transleitania (partea ungară a monarhiei dualiste habsburgice) drepturile românilor erau încălcate în modul cel mai grosolan posibil, nu putea fi vorba de un război alături de asupritori.
  3. Devenise clară poziția Bulgariei care era gata să intervină de partea Puterilor Centrale. Or, având în vedere evenimentele din timpul celui de-al II-lea Război Balcanic, o frăție de arme cu bulgarii era mai mult decât nefirească.
  4. Unul dintre fondatorii Triplei Alianţe, Italia, nu se grăbea nici ea (din aceleaşi motive ca şi România) să-şi onoreze obligaţiile. De ce ar fi făcut-o România care numai a aderat la tratat?
  5. Acordul din anul 1883 a fost ţinut în secret şi de el nu ştiau decît un cerc foarte restrîns de persoane. Majoritatea membrilor Consiliului de Coroană au luat cunoştinţă de el abia în ziua consiliului. Deci, nu poate fi vorba de o schimbare premeditată şi cu bună ştiinţă a vectorului politic extern din partea Guvernului român.
         Timp de doi ani, până în anul 1916, ambele blocuri beligerante au încercat să atragă de partea lor România, făgăduindu-i creșteri teritoriale pe contul adversarului și facilități economico-financiare. Nu a fost vorba de un mercantilism de care a fost acuzată România de către foștii săi aliați, ci de apărarea interesului național al țării care la acel moment era primordial: reunirea tuturor pământurilor locuite de români băștinași (sau a cât mai multe posibile) în cadrul unui singur stat unitar și indivizibil.
         Trebuie subliniat că Bucureștiul nu a purtat tratative decât cu Antanta. Puterile Centrale au recurs la presiuni continue care aveau drept scop de a forţa România „să-şi îndeplinească datoria de aliat”. România, la rândul ei, înainta revendicări care erau apriori inacceptabile, mai ales pentru componenta maghiară a monarhiei dualiste austro-ungare.
        Adevărul este că România nu a fost niciodată un „stat-șacal”, căci nu a pretins teritorii străine. Nici apartenența unor teritorii la spațiul de etnogeneză a poporului român și, respectiv, existența acolo a unei numeroase populații românești, nu a fost pentru ea un argument suficient de a le alipi. Acesta a fost cazul Pocuției (1919), Parțiumului (1920),  Maramureșului de Nord (1939) și Bugo-Nistriei (1941-1944). Unicul criteriu de care s-a condus România în cererile ei a fost ca teritoriile să fi aparținut politico-statal, mai îndelungat, la vreuna dintre formațiunile statale românești anterioare.
        Tratativele cu Puterile Centrale au fost apriori sortite eșecului, deoarece ungurii nu acceptau nici un fel de compromis. Budapesta nu recunoştea pe teritoriul „Coroanei Sfîntului Ştefan” nici un fel de minorităţi naţionale, cu excepţia croaţilor, saşilor şi şvabilor care se bucurau de o oarecare autonomie. Toţi ceilalţi erau consideraţi „maghiari vorbitori de alte limbi”!
          Centralii au promis României că, în cazul biruinței, ea va avea de câştigat Basarabia, Odesa şi unele regiuni din Serbia (ţinutul Negotin). Se vehicula ideea cedării de către Austria a regiunii Sucevei. Bucovina aflată sub ocupaţie rusească fusese deja promisă românilor de către ministrul de externe a Rusiei, S. D Sazonov. Germania exercita presiuni asupra austro-ungarilor să facă cedări. Impăratul german, Wilhelm al II-lea, îi scria celui austriac, Franz-Joseph al II-lea, că marea cheie a reușitei în războiul contra Rusiei se află în mâinile României.
           Austro-Ungaria, însă, era o monarhie dualistă. În imperiul Austriac propriu-zis (Cisleitania), românii din Marele Ducat al Bucovinei se bucurau de drepturi politice egale cu cele ale reprezentanţilor naţiunii titulare (germanii austrieci) şi cu ale altor etnii conlocuitoare. Viena, conştientă de situaţia precară de pe fronturi, era dispusă să facă chiar şi unele cesiuni teritoriale.
        O cu totul altă situaţie era în Transleitania. Românii de pe teritoriul „Coroanei Sfîntului Ştefan” (Banat, Transilvania, Crişana şi Maramureş) erau discriminaţi sub toate aspectele: etnic, lingvistic, confesional şi politic. Deşi întreaga lume pășise în secolul al XX-lea, în Ungaria timpul se oprise în secolul al XVIII-lea. Primul ministru al Ungariei, contele Tisza Istvan, nu accepta nici un fel de compromisuri în principala chestiune - problema românilor ardeleni.
           Presat din toate părțile, Tisza Istwan (primul-ministru ungar) a făcut doar unele promisiuni vagi în ceea ce privește lărgirea sferei de predare a limbii române în învățământul primar și mărirea nesemnificativă a numărului de deputați români în Dieta de la Buda (parlamentul Ungariei). Premierul maghiar afirma: „Statul ungar nu e un conglomerat de popoare de diferite rase, ci un stat dobândit şi făurit de o singură naţiune ... Le dau (naţionalităților) tot ce se poate împăca cu caracterul naţional şi unitatea naţională a statului ungar, dar peste această graniță nu trec nici cu o literă”.
        Se pune întrebarea dacă putea România să lupte alături de un imperiu care, înglobând aproape o jumătate din numărul românilor din afara hotarelor și pe care îi trata ca pe o rasă inferioară și cu care nu era dispus să accepte nici un fel de compromisuri serioase. Care stat ar fi reacţionat într-un alt mod? România, fiind impusă să aleagă între două rele, l-a ales firesc pe cel mai mic şi nimeni nu este în drept să o condamne pentru o asemenea alegere.

ROMANIA - REGINA MARIA - AMINTIRI DESPRE INTOARCEREA LA BUCURESTI DUPĂ VICTORIE

„O apropiată împărtăşire a bucuriei poporului meu...”

 
Intre 1914-1916, din cauza înfrângerilor repetate suferite de armata română din partea armatei germane, Familia Regală s-a retras la Iaşi, acolo unde au funcţionat şi instituţiile importante ale statului. In 1918, Familia Regală se întoarce în capitală, după doi ani de exil, moment evocat de Regia Maria în volumul „Maria, Regină a României – Povestea vieţii mele”.
Iată cum evocă Regina Maria, în capitolul „Intoarcerea la Bucureşti după victorie”, în timp ce la Alba Iulia avea loc Unirea Transilvaniei cu Regatul României.


Cotroceni, Duminică 18 Noembrie/ 1 Decembrie 1918.
Ne-am întors cu adevărat, ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăsnesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători!...
Adjectivele sună parcă a gol, când vrei să pui toate pe hârtie. A fost o zi de entuziasm, de delir, în pofida greutăţilor de transport şi a distrugerii lăsate de duşmani; până şi vremea ne-a fost propice, însă ploile torenţiale prăpădiseră cu totul drumurile stricate dinainte. Trenul nostru ajunse totuşi aproape la ceasul prescris... Pe cap purtam o căciulă de astrahan cenuşiu, cu o cureluşă sub bărbie, care-mi dădea infăţişarea unui flăcău voinic şi bucălat.. Acest costum era completat de o lungă manta militărească, cenuşie cu guler de blană...
Am fost întâmpinaţi la gara Mogoşoaia de generalul Berthelot şi de câţiva ofiţeri francezi şi englezi, şi, bineînţeles, de generalii noştri în frunte cu Prezan.
Era acolo şi Radu Rosetti cu un zâmbet strălucit pe chipul lui prietenos. Îşi poate cineva închipui cu ce adâncă sguduire ne-am salutat. Caii ne aşteptau la gară. Eu trebuia sa încalec pe marele şi voinicul Jumbo, o adevărată namilă plin de putere, care nu se lăsa turburat de nici un fel de sgomot. E o făptură înţeleaptă, vrednică, de încredere, tocmai ce-mi trebuia în această zi de manifestaţii furtunoase.
Carol intrase călare în oraş, în fruntea regimentului său, iar fiicele noastre plecaseră înainte într-o trăsură trasă de patru cai. Noi am pornit cei din urmă. Regele cu mine, Niky deoparte şi generalul Berthelot de cealaltă. După noi veneau generalii şi toţi adjutanţii noştri şi astfel trecurăm solemn de-a lungul preacunoscutei şosele Kisselef, pe care erau înşirate numeroase trupe; întâi cele franceze şi britanice, apoi ale noastre, în frunte cu regimentul meu 4 Roşiori.
Era întâia oară când salutam pe pământul nostru trupe aliate; bucuria de a le vedea în jurul nostru astăzi, era aproape mai mult, decât puteam suporta. Ne vedeam însfârşit prietenii! Fusesem despărţiţi, fără nădejde, de ei în depărtatul nostru colţişor de lume. În tot timpul războiului nu fusesem niciodată în legătură cu armate aliate, afară de cele ruseşti; iar acestea, la sfârşit, se prefacuseră într’un prilej de groază în loc de a ne fi sprijin.
La mijlocul drumului ne-a întâmpinat un sobor de preoţi în odăjdii strălucitoare; veniseră să binecuvânteze întoarcerea noastră, steagurile noastre şi ale aliaţilor. S’au înălţat cântări solemne şi ni s’a dat să sărutăm crucea.
A doua oprire s’a făcut în piaţa Victoriei. Aici ne-a întâmpinat după datină, primarul cu pâine şi cu sare, guvernul nostru, numeroşi foşti miniştri din toate partidele, corpul diplomatic, precum şi o mulţime de doamne entuziaste care mă acoperiră cu o ploaie de flori, lucru nu tocmai uşor de înfruntat când eşti călare. După aceasta, urmă intrarea în oraş de-a lungul vestitei Căi Victoria, scumpă inimilor româneşti...
Peste tot steaguri fâlfâiau la ferestre, pe acoperişuri, la felinare, şi steguleţe în mâna fiecărui copil.
Era o simfonie ameţitoare de roşu, galben şi albastru. Eu de pe voinica spinare a lui Jumbo, puteam privi deasupra capetelor mulţimii drept în ferestrele caselor şi puteam prinde însufleţirea de pe fiecare chip, să răspund fiecărui zâmbet, să bag de seamă înfrigurarea fiecărui copil şi să simt o apropiată împărtăşire a bucuriei poporului meu...
Bucureştii cunoscuseră toate grozăviile ocupaţiei sub apăsarea unor asupritori nemiloşi, cari împilaseră poporul cu o grea tiranie. Nu mai era omul stăpân pe sufletul său, românul nostru galben la faţă, cu capul plecat trebuise să se supună soartei lui. Niciun glas nu îndrăsnea să se ridice deasupra soartei, nimeni nu mai avea dreptul să umble slobod după treburile sale, afară de cei ce intraseră la învoială cu duşmanul; cei credincioşi trăiseră clipe grele.
Iar acum, după aceşti doi ani cumpliţi, ne întorserăm biruitori în ciuda nenorocirii şi a umilinţii, iar visul de veacuri al României, era acum împlinit. Nu e de mirare că-şi ieşise din fire poporul de atâta bucurie, nu e de mirare că până şi pietrele de sub picioarele noastre păreau că ne aclamă şi, că se îmbată de gloria întoarcerii.
Uitându-mă de sus, la toate acele feţe întoarse spre mine, mi se părea că citesc în ochii fiecăruia suferinţele prin care trecuseră.
Alaiul nostru îşi urma drumul până în piaţa unde se înălţa statuia lui Mihai Viteazul, cu sabia ridicată în vârful braţului stâng. Aici, de când venisem în ţară la 1893, mireasă nevinovată şi plină de dor de ţara ei, fusesem de faţă la defilarea de fiece an la 10 Mai, însă niciodată la o paradă ca aceasta în care luau parte armata franceză şi cea engleză. Poporul însoţea cu urale de entuziasm nebun, trecerea desrobitorilor noştri, care veniseră de peste Dunăre, drum lung ca să fie alături de noi în această zi de pomină.
După defilare urma un Te-Deum, oficial la Mitropolie. Pe când soseau oaspeţii, am avut 10 minute de răgaz, în care să-mi schimb uniforma în haine de sărbătoare. Slujba a fost scurtă, solemnă şi impunătoare; biserica întunecoasă, era luminată de 1000 de făclii, iar pe când îngenunchiam ca să înălţăm mulţumiri către Domnul, cântarea unui cor de multe glasuri plutea în valuri deasupra capetelor noastre. La ieşirea noastră din biserică, înaintă spre noi generalul Grigorescu şi în numele armatei rugă pe rege să primească bastonul de mareşal. Această idee o dădusem eu generalilor, care se învoiseră cu entuziasm, însă pentru Nando fusese ceva neaşteptat. A fost adânc mişcat.
După aceasta plecarăm spre casă, la căminul nostru, la Cotroceni, unde zăcuse Mircea doi ani în singurătate, asteptând întoarcerea noastră...
Aici las să-mi cadă pana din mână. Nu e sfârşitul povestei, căci numai basmele se sfârşesc cu «fericire, cu veşnica fericire», şi aceasta nu e un basm, ci povestea vieţii mele.
Ceea ce a urmat apoi e lung, foarte lung, vrednic poate de luare aminte, dar totuşi e mai bine să-mi sfârşesc aici cartea, acum când m’am întors la mormântul lui Mircea, şi în vechiul meu cămin. Într’o zi voi scrie poate ce au mai urmat. Aceasta rămâne de văzut. Azi simt însă că trebue să sfârşesc evocând cuvintele unuia ce cunoaşte mult din durerile Regilor: «Această trudă dureroasă a dat-o Dumnezeu oamenilor, ca să se oţelească prin ea, Am văzut toate muncile ce se fac sub soare şi iată: toate sunt deşertăciune şi sbuciumare a gândului.»”.

ROMANIA - SITUATIA INTERNA INTERBELICA - ESEC AL DEMOCRATIEI

I.C.Bratianu
Constituţia din 1923 reprezintă o sinteză între vechea constituţie din 1866 şi  reformele votate la Iaşi în 1917. Ea introducea votul universal egal, direct şi secret, aşeza interesul public înaintea celui individual, sporea puterea legislativului în raport cu cea a regelui şi proclama libertăţile cetăţeneşti în spiritul unei democraţii desăvârşite.
Vechea şi nociva tradiţie a formei fără fond s-a manifestat şi în constituţia din 1923, în care mulţi au văzut temelia unei vieţi politice de autentică democraţie. Realitatea a fost însă cu totul alta. De îndată ce un partid – indiferent care – s-a aflat la putere, constituţia a devenit pentru el literă moartă, căpătuirea clientelei electorale având întâietate faţă de orice lege, inclusiv cea fundamentală. Respectul constituţiei a fost strigătul partidelor în opoziţie, nu când se aflau în guvern.
Siluirea voinţei alegătorilor a fost o practică obişnuită în perioada interbelică, şi în jurnalul (deci în însemnările sale personale, nu într-un articol de polemică politică) lui Grigore Gafencu se găseşte o excelentă descriere a alegerilor din perioada considerată încă de unii “epoca de aur” a democraţiei româneşti, descriere care arată adevărata faţă a acestei democraţii: „mai grozavă decât năvălirea tătarilor sau invazia lăcustelor, a venit ziua de alegeri; de alegeri cum sunt înţelese şi practicate de români, de administraţia română, de armata română, de magistraţi români. A fost o urgie absurdă şi barbară, dezlănţuită de sus în jos peste o populaţie paşnică şi liniştită. [...] S-au arestat delegaţii şi candidaţii, s-au furat urnele şi cărţile de alegători, s-au bătut, mai ales, s-au schingiuit şi snopit sub lovituri de ciomege sute şi mii de alegători. Ingrozită, populaţia se ascundea în pădure. [...] Sub ochii mei se petreceau scene de barbarie, de vulgaritate, de laşitate abjectă, Părea o revoluţie a uniformelor militare şi administrative, o revoluţie a statului prin organele sale conştiente şi inconştiente, împotriva cetăţeanului «civil»”. Ceea ce dă măsura precarităţii democraţiei româneşti este absenţa reacţiei la astfel de stări de fapt: „Nici o conştiinţă nu s-a revoltat – scrie, mai departe, Grigore Gafencu -, nici un om de onoare nu s-a împotrivit. Simţeam în faţa acestei laşităţi generale sentimentul de ruşine care m-a cotropit când, după asfaltul şoselelor europene, ajunsesem în gropile şi şanţurile şoselelor noastre naţionale. Dar cu cât mai adânc, mai dureros. Câte gropi, câte şanţuri prăfuite şi înglodate mai are şi biata noastră conştiinţă naţională. Câte moravuri din alte vremi, ce educaţie neisprăvită, ce lipsă desăvârşită de simţ al dreptăţii şi al demnităţii individuale“.
 Este semnificativ că Nicolae Iorga, prim-ministru când se petreceau scenele descrise de Gafencu (1931), a răspuns la telegrama de protest a acestuia: „nu pot da de la o zi la alta moravuri bune”. Recunoştea şi marele istoric, înrobit politicii, că astfel de procedee se înrădăcinaseră adânc în viaţa noastră politică. In asemenea condiţii nu se putea afirma spiritul civic nici la nivelul elitelor, nici la cel al publicului. Este ceea ce explică frecventele „căderi în pre-modern”, după excelenta formulă a lui Sorin Alexandrescu.
Ceea ce trebuie însă relevat este că în Europa Central-Răsăriteană şi de Sud-Est, lăsând la o parte Cehoslovacia, ţară cu adevărată democraţie, toate celelalte state cunoşteau regimuri semidictatoriale, sau autoritare şi că în această lume de orbi în ale democraţiei România apărea ca acel chior din proverb devenit împărat.

Vintila Bratianu
 I.C. Bratianu
Esenţa lungii guvernări liberale a fost înfăptuirea politicii “prin noi înşine” de industrializare şi consolidare a poziţiilor economice ale burgheziei naţionale. Se crede greşit că formula liberală ar fi exclus orice participare a capitalului străin în economia naţională. In realitate colaborarea cu capitalul străin era luată în considerare, dar ea trebuia să fie subordontă intereselor capitalului naţional. Un şir de legi a pus în practică politica „prin noi înşine”: legea privind comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului a stabilit două mari grupe în cadrul lor: cele de interes general, precum CFR, PTT, Regia Monopolurilor Statului, Atelierele Armatei şi celelalte, în care statul putea să asocieze capital privat, dar păstra controlul prin comisari, cenzori şi membri în consiliul de administraţie; legea energiei acordă numai cetăţenilor români sau societăţilor anonime române dreptul de a obţine concesiuni de amenajări de forţe hidraulice; şi, cea mai importantă şi controversată dintre ele, legea minelor (4 iulie1924), prin care erau trecute în proprietatea statului, urmând a fi exploatate prin societăţi române sau străine, care acceptau condiţii favorabile capitalului autohton (60% din capital să fie românesc, 2/3 din administratori trebuiau să fie cetăţeni români etc). In vederea sprijinirii  întreprinzătorilor români a fost creată Societatea Naţională de Credit Industrial (23 iunie 1923). Banca Naţională şi Banca Românească, controlate de liberali, au sprijinit masiv industrializarea prin efort naţional; s-a creat Societatea Naţională de Gaz Metan, s-au pus bazele Industriei  Aeronautice Române (IAR). Reacţia capitalului străin nu a întârziat să se manifeste. Ea a fost deosebit de dură faţă de legea minelor, care afecta interesele marilor companii petroliere din străinătate.
Iuliu Maniu
Pe plan politic, Ion I.C. Brătianu a înregistrat o victorie – din nefericire temporară – prin îndepărtarea prinţului moştenitor Carol (4 ianuarie 1926). Premierul se convinsese de mult că de la vlăstarul regal chemat să urce pe tron nu mai era de aşteptat nici o îndreptare. Primul Hohenzollern născut în România (despre adolescentul “Cărluţă”, Carol I-ul spunea că e cu siguranţă român de vreme ce înjură şi face datorii) avusese în timpul războiului o comportare deplorabilă care a culminat cu fuga şi căsătoria, oficiată la Odessa, cu Ioana (Zizi) Lambrino. Angajat într-o nouă legătură de dragoste (de astă dată cu Magda-Elena Wolf-Lupescu), Carol a trimis o renunţare la tron, acceptată de rege la stăruinţele lui Brătianu şi Barbu Ştirbey.
Eroticul ăsta e o primejdie şi pentru ţară şi pentru noi; să mulţumim Providenţei că putem scăpa de el“, a spus Ion I. C. Brătianu lui Tătărescu, puţin înainte de reuniunea de Consiliu de Coroană care a luat act de renunţarea lui Carol.
Guvernarea liberală se încheia, aşadar, cu un bilanţ de care Brătianu putea fi pe deplin satisfăcut. Pentru a evita orice surpriză, el l-a sfătuit pe rege să cheme la guvern pe omul de ordine şi disciplină din 1920, generalul Averescu, a cărui popularitate se spulberase, ceea ce făcea din învingătorul de la Mărăşti un tigru fără dinţi.
Agravarea bolii regelui Ferdinand şi moartea sa iminentă l-au decis pe Brătianu să reintre în scenă. Generalul a fost concediat fără menajamente şi, pentru prima dată, sfătuitorul de taină al regelui, cumnatul lui Brătianu şi amantul reginei Măria, Barbu Ştirbey, a devenit şeful unui guvern de tranziţie, înainte ca Brătianu să reia puterea.
Regina Maria si Regele Ferdinand I
La moartea regelui Ferdinand, Mihai, fiul lui Carol şi al principesei a Greciei, a fost proclamat rege, prerogativele sale fiind exercitate de o regenţă alcătuită din prinţul Nicolae, unchiul lui Mihai, patriarhul Miron Cristea şi preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie, Gh. Buzdugan (apoi, după moartea acestuia, Constantin Sărăţeanu).

Patriarh Miron Cristea
 “O, neştiutoare hire omenească!”, ar fi exclamat Miron Costin de-ar fi descris evenimentele anului 1927: când se credea stăpân pe toate pârghiile puterii, Ion I.C. Brătianu a fost răpus de o amigdalită infecţioasă! In timp ce fratele său, arhimodestul dar (spre deosebire de Ionel) foarte harnicul Vintilă Brătianu, devenea prim-ministru, naţional-ţărăniştii, înfometaţi de putere şi avantajele ei, după o opoziţie îndelungată îşi pierduseră răbdarea şi ameninţau cu mari manifestaţii şi chiar cu un marş asupra Bucureştiului.
Sub presiunea curentului favorabil PNŢ, Regenţa l-a chemat la guvern pe Iuliu Maniu, care la alegerile organizate apoi a repurtat o victorie de mari proporţii. Fără a se bucura de acea popularitate mistică a lui Averescu, Iuliu Maniu a devenit prim-ministru într-un climat de mare încredere şi speranţă.
Grigore Gafencu
Guvernarea naţional-ţărănistă (noiembrie 1928-aprilie 1931 şi  iunie 1932-noiembrie 1933) avea să fie o perioadă a frustrărilor. PNŢ  a avut imensa neşansă ca, în cea mai mare parte a lor, anii cât s-a aflat la cârma ţării să coincidă cu marea criză economică (1929-1933) care s-a abătut dureros asupra economiei naţionale. Dacă ţări ca SUA sau Germania s-au clătinat sub şocul crizei, este mai degrabă de mirare că România nu a falimentat economic. Este adevărat că zguduirile provocate de criză au fost foarte puternice, dar edificiul nu s-a prăbuşit. „România este o ţară atât de bogată, încât dacă ar fi condusă succesiv de cei zece oameni cei mai proşti din lume şi tot nu ar putea să o ruineze“, remarca atunci un comentator. Nu a fost vorba de competenţă în acei ani, ci de conjunctura economică cu totul defavorabilă. Criza de credit, si scăderea preţurilor la produsele cerealiere lovind, de la debutul  guvernării naţional-ţărăniste, în politica economică a guvernului roman.
Situaţia era de la început îngreunată de moştenirea naţionalismului economic practicat de Vintilă Brătianu, a cărui politică de consolidare a capitalului autohton impusese un efort suprasolicitant. PNŢ înscrisese în programul său principiul „porţilor deschise”, prezentat de adversarii săi de atunci şi de mai târziu ca surbordonare faţă de capitalul străin, ceea ce este cu totul fals. In realitate, politica economică a PNŢ a avut ca punct de pornire asigurarea de credite ieftine. Intr-o ţară de mică proprietate agricolă ai cărei deţinători erau asaltaţi de mari dificultăţi economice, creditele ieftine erau stringent necesare. Or, pentru a obţine refacerea creditului era nevoie să fie eliminată orice piedică – iar naţionalismul economic al lui Vintilă Brătianu crease numeroase obstacole în această direcţie – din calea circulaţiei capitalului internaţional. Apărând acest principiu al politicii economice a PNŢ, Grigore Gafencu nota în jurnalul său: “Interesele clasei producătoare ţărăneşti erau, în această privinţă, aceleaşi cu interesele întregii clase burgheze: industriaşi, comercianţi, profesii libere. Impotriva ideii politice a naţionalismului economic trebuia dusă la izbândă ideea economică a liberei circulaţii de bani şi de bunuri. Prima idee menţine oligarhiile, dar distruge gospodăriile. A doua deschide hotarele pentru schimbul de bunuri, de bani şi de idei – în zilele de azi, ea întăreşte democraţia“. Departe, aşadar, de a urmări “înfeudarea” ţării faţă de capitalul străin, politica economică a avut drept ţel asistenţa economică pentru ţărănime şi, pe această cale, consolidarea sistemului democratic.
Mihai I copil
Obiectivele nu aveau însă să fie atinse. Crizei economice avea să i se asocieze criza politică latentă, este adevărat, dar nu mai puţin profundă. La originea ei s-a aflat reîntoarcerea în ţară a prinţului Carol, care l-a înlăturat de la domnie pe propriul său fiu, Mihai, şi a devenit la 8 iunie 1930, regele Carol al II-lea (Mihai, ca prinţ moştenitor, a primit titlul de „mare voievod de Alba Iulia”).
Prim-ministru atunci când Carol s-a reîntors în ţară, Iuliu Maniu nu s-a opus restauraţiei, dându-şi seama că Regenţa era o autoritate fictivă şi văzând în revenirea „fiului risipitor” un aliat împotriva liberalilor. Maniu l-ar fi dorit pe Carol membru al Regenţei în locul lui C.Sărăţeanu, dar, spre deosebire de personajul evanghelic evocat mai sus, care s-ar fi mulţumit şi cu situaţia de argat, Carol se voia cu orice preţ rege.  Maniu a cedat şi a cerut noului suveran să nu-şi aducă amanta de la Paris, ci să-şi refacă, în beneficul ţării şi al propriului prestigiu, căsnicia cu principesa Elena. Regele a promis, dar nu şi-a ţinut făgăduiala, Elena Lupescu revenind în tară graţie lui Mihail Manoilescu, care a prezentat-o la frontieră drept soţia sa.
Carol al II-lea si Elena Lupescu
Gravitatea revenirii lui Carol consta nu în schimbările intervenite la vârful puterii şi nu atât în imoralitatea personajului devenit regele României (au existat suverani, ca Henric al V-lea al Angliei, care după o viaţă dezordonată, ca prinţi moştenitori, au fost suverani exemplari), ci în hotărârea sa de a pune capăt sistemului democratic întemeiat pe competiţia partidelor şi de a instaura o monarhie autoritară, în fapt, dincolo de aparenţe, o dictatură regală. S-ar putea spune ca a avut freptate pentru ca viata politica se transformase intr-o cloaca de jefuitori.
Ca prinţ moştenitor, Carol cunoscuse – pe „propria piele”, dacă este permisă o formulare vulgară, dar sugestivă – consecinţele tiraniei unui partid, sau a unui lider de partid, ori favorit regal, să-şi subordoneze chiar coroana. Brătianu şi Barbu Ştirbey – unul pe scena vieţii politice, celălalt în culise – fuseseră, în timpul domniei regelui Ferdinand, adevăraţii stăpâni ai ţării. Carol voia să împiedice repetarea unor astfel de situaţii.
Ostilitatea prinţului faţă de partide fusese sporită în anii exilului, cand constatase că situaţia lui personală era luată în considerare de partide numai în măsura în care ea putea înlesni sau bloca drumnul lor spre putere. Prinţul le apărea ca o armă sau o piedică în lupta politică. Atât şi nimic mai mult.
In sfârşit, Carol considera că singurul mijloc pentru a impulsiona progresul societăţii româneşti era de a înlocui ceea ce i părea o luptă sterilă între partide, obsedate de câştigarea puterii ( guverne de "pălăvrăgeală”, califica suveranul echipele guvernamentale născute de sistemul democratic), cu o cârmuire fermă, nestânjenită în politica ei de progres de rânduieli constituţionale, excelente în principiu, dar neadecvate realităţilor româneşti. Percepţia lor în spiritul lui Carol nu va fi fost prea departe de cea a lui Grigore Gafencu (devenit ministru de Externe în anii dictaturii regale), consemnată în jurnalul său, “Dacă masa ţărănească (din România – n.n.) aparţine Orientului, prin sărăcie şi ignoranţă, în schimb aparatul administrativ, inclusiv ofiţerii şi magistraţii, aparţin tot Orientului, printr-o nemaipomenită lene, printr-o desăvârşită neputinţă de reînnoiri, de primenire intelectuală şi morală”. Carol s-a vrut un suveran eficace, intervenind direct în jocul politic, ajungând, în anii dictaturii regale, să-şi creeze propriul partid. „Meseria de rege” i-a plăcut şi s-a achitat conştiincios de obligaţiile sale. Liviu Rebreanu consemnează în jurnalul său discuţia avută cu Carol în legătură cu proiectul legii teatrelor  (scriitorul era directorul Teatrului Naţional), discuţie în cursul căreia interlocutorul regal făcuse dovada studierii atente a textului legii şi capacitatea de a formula observaţii pertinente.
Regina Maria
Şi totuşi Carol a făcut mai mult rău democraţiei româneşti decât cele două totalitarisme – de extremă dreaptă şi de extremă stângă -care în epocă condamnau, de pe poziţii diametral opuse, regimul democratic. Regele a dus o campanie sistematică de erodare a partidelor, încurajând diviziunile din interiorul lor şi sprijinind sciziunile, mai ales în cele două mari partide – PNŢ şi PNL. Intr-o ţară cu un regim parlamentar atât de apăsat de moştenirile turco-fanarioto-orientale, în loc să permită partidelor să înveţe democraţia, regele, înainte de a o desfiinţa, le-a  administrat-o într-o formă care a compromis-o.
Regina Elena
In locul clientelei politice a partidelor, regele a impus atotputernicia unei camarile al cărei centru era amanta sa, Elena Lupescu.  In scurt timp, ea a devenit un factor decisiv în viaţa politică a ţării, regele alegându-şi miniştri în funcţie de atitudinea favoritei regale faţă de oamenii politici. Este semnificativă mărturia din însemnările lui Armand Călinescu, când consemnează discuţia cu Ernest Ungureanu, „omul de casă” al regelui, deci, un membru al camarilei, bucurându-se de favoruri speciale, intime chiar, din partea Elenei Lupescu: „Ernest Urdăreanu – notează Călinescu la 6 februarie 1939 – îmi povesteşte conflictul cu Duduia (Elena Lupescu – n.n.). Se amestecă în toate, în remaniere, în politică şi ameninţă scandal (sic!) în faţa regelui, câteodată în faţa voievodului. Nu mai poate suporta, va pleca”. Nu o va face, va fi până la capăt servitorul umil al metresei  regale. Elena Lupescu era atât de sigură de puterea ei încât i-a spus prinţului moştenitor Mihai: „Dacă vrei vreodată ceva de la tatăl tău cere-i-o prin mine, pentru că pot să-1 fac să facă orice vreau eu”. Iată cea mai clară expresie, datorată chiar protagonistei, a “Lupescocraţiei” instaurată, progresiv, în anii ’30.
Ar fi profund greşit să se dea o tentă rasistă „Lupeascocraţiei”. Nocivitatea acestei femei nu a stat în calitatea ei de evreică, ci în imixtiunea ei permanentă în viaţa publică. Pamfil Şeicaru a găsit o formulă lămuritoare a atitudinii Elenei Wolf-Lupescu: „Elena Lupescu nu cunoştea solidarităţi de rasă, ci numai solidarităţi de comision, aşa cum a dovedit-o în procesul Max Auschnit” (referire la marele om de afaceri evreu ajuns pe banca acuzării).
 Articolul se bazează pe cercetările şi aprecierile istoricului Florin Constantiniu.