ISTANBUL - CISTERNA BASILICA - YEREBATAN SARAYI

Cisterna Bazilică a fost un rezervor subteran de apă pentru alimentarea şi rezerva Constantinopolului. El a fost construit pe timpul domniei împăratului Justinian I-ul cel Mare, în urma revoltei Nika din anul 532 e.N. In acele timpuri toate cetăţile dispuneau de cisterne ( în limba greacă kisternai) pentru depozitarea apei necesare atât în timp de pace, cât şi pentru caz de asediu. Constantinopolul, cel mai mare oraş de la sfârşitul antichităţii şi începutul evului mediu, a dispus de mai multe rezervoare de apă, pe măsura întinderii şi a populaţiei celei mai numeroase.

Unele cisterne erau subterane, iar altele în aer liber, sub forma unor lacuri. Se apreciază că Constantinopolul avea 80 de cisterne subterane, cu o capacitate de 160.000 de metri cubi şi cisterne neacoperite cu o capacitate de 900.000 de metri cubi. Apa era adusă prin apeducte de ala mare distanţă. Un exemplu impresionant este porţiune rămasă din Apeductul lui Valens, în zona centrală a oraşului. Cea mai mare parte dintre cisterne s-au amenajat între secolele 4 şi 7 e.N, iar consumul estimat era de 10.000 de metri cubi zilnic. Cele mai mari consumuri se înregistrau la băile publice, care aveau câte o cisternă apropiată. Cea mai mare cisternă sub cer liber a fost cea numită Cisterna lui Aetius, după numele eparhului (prefectului) oraşului. Datată din anul 421 e.N, ea măsura 255 X 85 metri şi avea o adâncime de 14metri. Putea reţine circa 250-300.000 de metri cubi de apă.

Cisterna Bazilică a fost construită în zona centrală a capitalei, zonă în care erau concentrate principalele edificii publice, multe palate, inclusiv Marele Palat al împăraţilor şi care era locuită în principal de patricieni şi slujbaşi ai Curţii imperiale. A rămas unul dintre monumentele cele mai spectaculoase ale vechii capitale bizantine, care a traversat timpurile până în epoca noastră.

Cisterna a fost excavată sub un mare edificiu cu portic, numit popular Basilica. Procopius din Cesareea a descris cu amănunte, în lucrarea sa Edificiile, reconstruirea Basilicii şi motivele amenajării acestei vaste cisterne. Era cuprinsă între artera numită Mese (în greacă Meson Odos), adică „calea de mijloc”, la sud şi biserica Theotokos Chalkoprateia, la nord. Mese a fost o cale de procesiuni atât în epoca bizantină, cât şi în cea otomană. Incepând de la Poarta Adrianopol, ea ajungea la biserica Sfânta Sofia şi , pe lângă acesta, la palatul Topkapî. Turcii numesc astăzi artera Divan Yolu, adică strada Divanului, în vechime Divan-lolu-su, adică strada Consiliului. Intrarea în cisternă se află pe o altă arteră ce porneşte tot dinspre biserica Sfânta Sofia şi formează un unghi ascuţit cu cea anterioară, stradă numită Yerebatan. De la aceasta provine şi numele turcesc de astăzi al cisternei, cel de Yerebatan Sarayi (palatul Yerebatan).

Giganticul rezervor era alimentat cu apă dintr-o pădure aflată la 19 km de oraş, pe malul european al Bosforului, pădurea numită de turci Pădurea Belgrad, după anul 1521 când au cucerit capitala sârbilor. Capacitatea cisternei era de 78.000 de metri cubi, având lungimea de 138 de metri, şi lăţimea de 64,6 de metri. Are ziduri din cărămidă groase de 4 metri şi acoperiţi cu o tencuială specială hidraulică.

Cisterna a fost acoperită cu arcuri şi bolţi din cărămidă îngustă de tip roman şi susţinută de  12 rânduri a câte 28 de coloane, în total 336. Dintre acestea au 28 au capiteluri corintice-bizantine. Restul coloanelor prezintă o diversitate deconcertantă de capiteluri, fiind aduse de împăratul creştin de la diverse temple antice cu structuri grandioase a căror identitate nu mai este cunoscută. Cele mai multe coloane au fost prelucrate în timpul amenajării cisternei, cu grijă numai pentru fusul robust şi înalt, fără preocupare artistică pentru capiteluri şi baze. Coloane măsoară în medie 8 metri înălţime, fiind egalizate din postamentele variate pe care au fost aşezate. Intre ele distanţele variază de la 4,75  la 5,10 metri, ceea ce înseamnă o precizie remarcabilă pentru o construcţie ascunsă privirilor.

Una dintre coloane este cu totul bizară, având săpate pe lungime unele imitaţii de lacrimi curgătoare, sau de picături de apă. Aceea provine din Forumul Taurului, de la Arcul de triumf al lui Theodosius I-ul. Altele, mai scurte, s-au ridicat pe adaosuri de piatră, sau de marmură, dislocate tot din construcţii antice. Două dintre coloane, lucrate minunat dintr-o marmură albă, au fost ridicate pe două blocuri tot din marmură albă, blocuri care reprezintă cu câte un cap de meduză pe una din laturi. Cale două postamente cu cap de meduză au fost aduse de la Didima (Didyma), din sud-vesul Asiei Mici, din Ionia grecească. Acolo făceau parte dintr-un grandios templu antic grecesc, cu adyton. Un bloc asemănător se află răsturnat de cutremure în faţa templului de la Didima.

Cele două coloane sprijinite pe „meduze“ sunt retrase într-unul din colţurile cele mai profunde ale cisternei şi sunt puse în evidenţă de luminile unor reflectoare speciale. Spaţiul subteran al cisternei pare a fi parte a unui templu grandios care respectă mistica lui Hades. Cu toate că este ascuns privirilor, templul subteran al apei exprimă esenţa austerităţii şi a pustietăţii spirituale, cu toate că dă o probă a măiestriei antice, a unei priceperi care îţi taie răsuflarea.

Pereţii laterali ai cisternei, tencuiţi cu un ciment roman, poartă şi astăzi urmele negricioase lăsate de unele niveluri ale apei depozitate, până undeva sus la 8 metri de la bază. Se pot observa şi urmele unor niveluri mai scăzute, repetate ca un răboj pe fusurile coloanelor şi pe pereţi. Purificarea apei era realizată de nişte plante speciale ce se dezvoltau în ea, plante despre care actualii stăpânitori nu mai ştiu nimic. Secretul purificării apelor din cisternele cetăţilor antice continuă a rămâne un mister. Acea lume dispărută a luat cu ea o mulţime de secrete din toate domeniile vieţii şi ale practicilor din diverse domenii ale cunoaşterii. Multe din ele ar putea fi de mare folos vieţii moderne.

Pentru vizitare cisterna a fost amenajată cu grijă. S-a gândit un traseu optim pentru punerea ei în valoare, traseu pe care s-a amenajat un podeţ larg de lemn cu balustrade. Podeţul trece peste un strat cristalin de apă, adânc de 50-60 de centimetri. Toate coloanele au bazele afundate în apa transparentă. Lângă fiecare coloană este plasat câte un reflector cu lumina gălbuie distribuită în sus, spre înaltul fusului de piatră sau de marmură. Iluminaţia discretă şi o muzică în surdină conferă spaţiului un plus de mister şi de venerabilitate.

Atmosfera din imensa subterană este umedă, iar de sub bolţile de cărămidă, sau în lungul coloanelor, picură apă provenită prin infiltraţii din solul de deasupra. Este o linişte profundă în tot spaţiul, iar vizitatorii vorbesc în şoaptă, parcă captivaţi de tăcerea veacurilor. Nu poţi să uiţi că deasupra acelor bolţi antice de cărămidă stau astăzi clădirile noului Istanbul, că nimic nu a putut clinti siguranţa acelui spaţiu vast, nici măcar nenumăratele cutremure trăite. Efortul şi priceperea pentru realizarea unui astfel de rezervor grandios sunt impresionante şi admirabile

Cu trei decenii în urmă, prin anul 1975, Cisterna bazilică se prezenta cu totul altfel. Pe atunci se cobora o scară îngustă până la un mic debarcader. Cisterna era pe jumătate plină cu apă şi scufundată în întuneric. Pentru a o parcurge se plătea un barcagiu care îi plimba pe turişti pe întinsul apei întunecate, mai aproape de bolţi şi într-o linişte de mormânt, linişte tulburată discret numai de clipocitul vâslelor. Barcagiul se apropia din loc în loc de câte o coloană, întrerupea lumina din urma bărcii şi o aprindea pe cea din faţa ei, pentru o anumită porţiune. Repetat operaţiunea aprinderii şi stingerii luminilor de mai multe ori, atât la dus cât şi la întors. In acele timpuri impactul asupra vizitatorilor era mult mai profund, mai misterios. Toată liniştea veacurilor se păstra numai pentru ei şi pentru barcagiu, iar iluminaţia slabă, absorbită de spaţiile ca de smoală, nu lăsa să fie admirate decât bolţile de cărămidă, capitelurile diverse şi fusurile umede ale coloanelor. Pe atunci se aventurau în cisternă puţini vizitatori, aşa că la întoarcerea la micul debarcader, foarte rar erau alţi curioşi care să aştepte pe barcagiu. Pe atunci Turcia nu era căutată turistic decât în mică măsură, pentru că era teatrul unor dese răsturnări politice şi nici nu dispunea de baza materială turistică de astăzi, bază multiplicată de zeci de ori şi exploatată cu abilitate.

Un om sensibil faţă de scurgerea istoriei pleacă din adânâcuril cisternei cu învăţăminte profunde şi unice despre viaţa, tehnica şi concepţiile strategice ale unor înaintaşi milenari. Pe lângă acestea este încercat şi de multe, foarte multe întrebări.

Nu departe, între Forumul lui Constantin şi Hipodromul antic se află o altă cisternă subterană spectaculoasă, cisterna Philoxenos, sau Cisterna celor o mie una de coloane, în limba turcă Binbirdirek Sarnici. Aceasta nu este deschisă publicului.

ISTANBUL - MOSCHEA ALBASTRA - SULTANAHMED CAMÎI

Trăieşti o încântare privind Moscheea Albastră într-o dimineaţă de azur şi de aur solar. Este una dintre cele mai frumoase şi mai mari moschei din Istanbul şi din lumea islamică, desigur şi cea mai mediatizată. Ea tronează cu îndreptăţită mândrie în faţa venerabilei Biserici Sfânta Sofia, mândrie şi superlativ al creştinismului.

Moscheea a fost fondată de sultanul Ahmed I-ul (1603-1617) la vârsta de 20 de ani, pe aceeaşi axă cu biserica creştină inegalabilă, Sfânta Sofia. Ridicarea viitorului edificiu musulman grandios i-a fost încredinţată arhitectului imperial, Sedefhar Mehmed Ağa, unul din elevii marelui arhitect înaintaş Mimar Sinan. Lucrările au început în anul 1609, iar inaugurarea a avut loc în anul 1617, deşi pe poartă este înscris anul 1616. Edificiul nu era comlet terminat în ultimul an de domnie al ctitorului (1617), ultimile cheltuieli trecînd în sarcina succesorului, Mustafa I-ul.

Datorită faianţei cu nuanţă predominant albastru-verzui, folosită la placarea interiorului, moscheea a primit numele actual, cel de Moscheea Albastră, lăsându-se în planul doi meritul sultanului ctitor şi numele de Moscheea Sultanahmed Camîi, sau numirea populară de Ahmediyya.

Aceasta a fost prima moschee ridicată la Istanbul după scurgerea a mai mult de patru decenii. Ea s-a înălţat peste locul Marelui Palat al împăraţilor bizantini. Spre deosebire de predecesorii lui, sultanul Ahmed I-ul nu a putut finanţa lucrările din prăzile de război, deoarece nu a obţinut nici o victorie semnificativă pe timpul domniei. Cheltuielile imense le-a suportat tezaurul, ceea ce a provocat unele nemulţumiri în jurul său. Multe palate ale unor personalităţi, construite deja pe acele locuri, au fost cumpărate cu sume considerabile şi apoi demolate. Printre acestea s-a aflat şi palatul lui Sokollu Mehmed Paşa. In plus au trebuit demolate resturi din partea sudică a Hipodromului antic. ipodromului

Sultanii care au urmat au folosit această moschee pentru declaraţiile religioase importante. Aici s-au celebrat sărbătorile religioase ale elitei otomane şi tot de aici îşi începeau anual pelerinii drumul lor spre Mecca.

Moscheea Albastră este una dintre cele două moschei din lume şi din lume încadrate de şase minarete. Cea de a doua se află la Adana, în sudul Anatoliei. Când a realizat ctitoria sa, sultanul Ahmed I-ul a fost aspru criticat, fiind învinuit că ar fi încercat să egaleze moscheea cea mai sfântă de la Ka’ba, din Arabia. Pentru a rezolva problema el a subvenţionat construirea celui de al şaptele minaret la moscheea de la Ka’ba.  La Moscheea Albastră patru minarete sunt plasate în colţurile clădirii centrale. Acestea au câte trei balcoane în consolă cu stalactite. Celelalte două minarete sunt plasate la capătul esplanadei şi au numai câte două balcoane.

O legendă spune că la plecarea în pelerinaj spre Mecca, sultanul a cerut arhitectului să ridice minarete aurite. Din motive financiare, demne de înţeles, maestrul arhitect a considerat că ordinul este imposibil de realizat şi a apelat la un subterfugiu lingvistic.

In limba turcă cuvântul AUR este altin, foarte apropiat de cel ce semnifică cifra şase, adică alti aşa că a construit şase minarete zvelte, minunat dantelate şi cu câte trei balcoane.

Planul moscheei este inspirat din cel al bisericii Sfânta Sofia, construită cu mai mult de un mileniu înainte, şi din cele ale unor edificii construite în secolul anterior de arhitectul Sinan, respectiv planul moscheei lui Soliman I-ul Magnificul (Süleymaniye) şi planul Moscheei lui Baiazid al II-lea (Bayezid al II-lea), ambele inspirate tot din planul biseicii Sfinta Sofia. Concepţia ei generală este realizarea de vârf a două secole de dezvoltare a arhitecturii religioase otomane, fiind considerată ultima mare moschee din perioada clasică otomană.

Arhitectul şi-a întemeiat planul inspirându-se după cel al moscheei Şehzade (1543-1548), operă a lui Sinan. Totuşi planul este neregulat deoarece a trebuit să fie adaptat după constrângerile impuse de terenul afectat.

Moscheea Albastră are o cupolă magnifică, care atinge la interior înălţimea de 43 de metri, cu un diametru la bază de 23,5 metri. Patru pilaştri gigantici cu secţiune circulară, placaţi cu marmură în partea de jos şi cu faianţă în partea de sus, suportă cupola gigant şi o parte din greutatea unor semi-cupole laterale. Cei patru pilaştri masivi amintesc de moscheea Selimiye de la Edirne, o altă capodoperă a lui Sinan. Se pare că Arhitectul Mehmed Paşa s-a simţit timorat de grandoarea edificiului aşa că a supradimensionat pilaştrii, degradând parţial proporţiile elegante ale cupolei prin talia lor opresivă. Aceste “picioare de elefant” au în partea de jos multiple striaţii de marmură, în timp ce în partea de sus este pictată şi separată de cea de jos printr-o bandă cu cuvinte aurite. Privită din exterior, moscheea prezintă o succesiune armonioasă de cupole şi semi-cupole, într-o armonie perfectă care conduce privirile spre vârful cupolei centrale.

Moscheile imperiale otomane aveau o sală de rugăciune, o curte exterioară şi o curte interioară. Cu timpul urbanismul a înghiţit curţile exterioare, cele pe care erau amplasate, mausolee, şcoli coranice (medrese), băi turceşti, (hammam), cantine pentru săraci, spitale, ospicii, şi altele. Curţile exterioare erau suprafeţe înconjurătoare afectate moscheilor imperiale, dar fără împrejmuiri, fapt ce a dus treptat la restrângerea lor. Unele din edificiile din preajm au dispărut, iar altele au primit noi utilizări. 

Clasica curte exterioară a Moscheei Albastre s-a contopit astăzi cu împrejurimile urbane, precum anticul Hipodrom şi parcul dinspre biserica Sfânta Sofia. De aceea vizitarea începe prin poarta curţii interioare, poartă de piatră unde este suspendat un lanţ de fier cu zale mari, fixat de la ambele capete pentru a forma o buclă mare în jos. A fost pus acolo pentru ca de fiecare dată când sultanul ajungea acolo călare să fie obligat să încline capul, ceea ce însemna, desigur, o mişcare de respect pentru Alah. Din păcate majoritatea vizitatorilor nu remarcă acel lanţ grosier şi nici nu-i află rostul.

Privită din interiorul curţii, poarta cu lanţ este magnific dantelată în piatră cu stalactite arabice. Suprafaţa curţii interioare este complet pavată cu dale mari. Ea are aceeaşi întindere ca şi sala de rugăciune de sub cupolă, având un plan dreptunghiular de 64x72 de metri. Perimetrul curţii este bordat de 26 de coloane de granit, cu capiteluri bogat dăltuite. Colonada formează un portic pe trei laturi, acoperit de 30 de mici cupole. Centrul curţii este ocupat de o fântână octogonală acoperită, în jurul căreia sunt distribuite egal scăunele de piatră pe care se aşează credincioşii pentru spălarea rituală. Apa ţâşneşte prin robinete moderne, iar susurul lor te îndeamnă să-ţi astâmperi setea. Nu este permis şi, pe deasupra, robinetele sunt fixate prea jos, foarte apropiate de jgheabul de scurgere.

In sala de rugăciune, adică în moscheea propriu zisă, se poate pătrunde prin trei portaluri diferit plasate pe laturi. Prima, cea de acces dinspre curtea interioară, este intrarea principală şi cea mai mare. La ea se ajunge urcând un număr de trepte largi până la platforma de piatră pe care este aşezat monumentul. Pe timpul zilei, poarta este obturată de o draperie din piele de cămilă. Credincioşii şi vizitatorii se strecoară pe lângă ea.

Dincolo de intrare se deschide un spaţiu imens, un spaţiu aerat şi senin, caracterizat de o lumină caldă pe tot timpul zilei. Zidurile înconjurătoare, dintre cupola pierdută la înălţime ameţitoare şi pardoseală, sunt străpunse de 260 de ferestre, cele mai multe cu vitralii colorate discret. Sticla colorată a fost oferită sultanului de către Senioria veneţiei, dar în prezent multă este de provenienţă modernă. Pe timp de Ramadan, când soarele îşi prelinge razele peste faianţele albastru-verzui şi peste covoarele roşii de pe pardoseală, sala de rugăciune fascinează pe vizitatori.

Pentru rugăciunile de seară şi de noapte moscheea este luminată strălucitor. Nu se face nici o economie de energie. Din cupolă este prins un candelabru imens, total deosebit de cele cu care suntem obişnuiţi în Europa. Este un candelabru circular cu diametru larg cât toată baza cupolei, care poartă sute de becuri pe circumferinţă. Candelabrul nu dispune numai de un singur cerc, ci de patru cercuri concentrice aşa că numărul de becuri poate atinge o mie, sau mai mult. Părţile laterale ale spaţiului sunt şi ele luminate fără economie. Toate candelabrele sunt apropiate de pardoseala sălii, astfel încât iluminaţia este feerică pentru cei de jos. Odinioară, marele număr de lămpi erau aurite şi cu putre preţioase. Printre globurile sticlă se puteau găsi ouă de struţ şi globuri de cristal.

Iluminarea generoasă a interiorului este o caracteristică a tuturor moscheilor din Turcia, spre deosebire de cea a bisericilor creştine. Este mai surprinzătoare şi lipsită de economie.

De jur-împrejurul spaţiului interior, pe trei laturi, se desfăşoară galerii ridicate la nivelul unui etaj, destinate femeilor ce participă la rugăciune. Pardoseala galeriilor destinate femeilor se sprijină pe coloane delicate şi au pereţii acoperiţi de cele mai frumoase faianţe ale ediciului.

Pe partea de jos a zidurilor şi în galerii toată decoraţia cu faianţă este realizată cu 21.000 de plăci fabricate în sec.al 17-lea la Iznik (antica Niceea), reprezentând mai mult de cincizeci de modele florale. Desenele delicate de pe plăcile de faianţă reprezintă flori de liliac, garoafe, lalele, trandafiri şi chiparoşi, toate în nuanţe albastru-verzui şi maro-roşcat. Unele dintre plăcile din spate ale galeriei din spate au fost recuperate de la palatul Topkapî, incendiat în anul 1574. Preţurile ridicate au determinat ca în ultima parte a lucrărilor placile să fie de mai slabă calitate, cu un colorit mai estompat şi cu un alb mai puţin clar.

Islamul nu permite reprezentarea divinităţilor cu figură umană aşa că în moschei nu există nici o reprezentare a vreunei fiinţe umane. Este de bănuit că acest precept a fost împrumutat pentru o perioadă de unii împăraţii bizantini, numiţi iconoclaşti. Acei împăraţi au interzis reprezentările sfinţilor în biserici, a icoanelor de orice fel şi chiar au distrus ornamentaţia cu reprezentări umane din bisericile existente.

Decoraţiile cuprind versete din Coran, dintre care multe sunt opera Seyyid Kasim Gubari, considerat ca cel mai mare caligraf al timpului său. Mari panouri de pe peteţi conţin nume de califi şi versete coranice executate în sec.al 17-lea de caligraful Ametli Kasim Gubarim, dar au fost acesea restaurate. Pavimentul este acoperit de covoare donate de credincioşi şi reînnoite atunci când se uzează.

Partea superioară a moscheii lui Ahmed I-ul, pereţii, arcurile şi bolţile au fost decorate în frescă cu o culoare predominant albastră. Ansamblul decoraţiei este completat cu caligrafii şi arabescuri aurite. Mihrabul (nişa de rugăciune - altarul) şi mimberul (tronul de vineri) sunt executate din marmură albă de Marmara, reprezentând exemple rafinate a sculpturii din epoca construcţiei. Mihrabul are sculptate stalactite şi un panou dublu de inscripţii deasupra. Lemnul sculptat şi încrustat cu fildeş sau cu sidef, de la porţile de acces, de la obloanele ferestrelor de la parter şi de la tronul de rugăciune, sunt şi ele excelente exemple de sculptură. Marmura lojei sultanului (Hünkâr Mahfil), împreună cu grilajul de bronz ce o înconjoară, reprezintă alte preţioase munci artistice şi dovezi de talent. Loja este susţinută de zece coloane de marmură. Ea are propriile mihraburi, ornate odinioară cu jad roz şi aurit. Mai avea şi pupitre încrustate şi aurite pentru corane.

In fosta curte exterioară a moscheei se află, conform tradiţiei, mausoleul ctitorului, sultanul Ahmed I-ul, mausoleu vecin cu Fântâna germană de la capătul fostului Hipodrom antic. Tot acolo s-a construit şi medresa (şcoala pentru Coran). Ambele se ridică în colţul de nord-vest al moscheii, la o oarecare depărtare, înspre biserica Sfânta Sofia.

In partea de nord-est a edificiului, înspre ţărmul Mării Marmara, se ditinge un mic pavilion, mai puţin vizitat şi prezentat, pavilion prin care sultanul avea acces direct la loja sa. După anul 1978 în spaţiul acela s-a organizat cu un interesant muzeu de tapiţerie. Imaginea laturii de nord este îmbogăţită de două  loggii suprapuse şi prelungi. Cea de la parter se află la nivelul platformei generale a moscheei. Capătul ei apusean se deschide în curtea interioară, pe platforma intrării principale. Cea de la etaj este acoperită cu semi-cupole mărunte. Structura loggiilor diversifică ornamental acea latură a moscheei, gonind austeritatea zidăriei de piatră.

Se spune că asemănător lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, sultanul Ahmed I-ul a dorit ca moscheea lui să întreacă în dimensiuni şi ornamentaţie biserica Sfânta Sofia, luată ca pradă de la creştini, dar nu a reuşit. Planurile avântate ale arhitectului Sedefkar Mehmed Ağa, nu au egalat pe teren dimensiunile maxime ale bisericii concurente. La data ridicării moscheei toată splendida decoraţie în mozaic a Bisericii Sfinta Sofia fusese acoperită de  o tencuiala grosieră şi de varul turcilor, menite a ascunde ornamentaţia creştină. Aşa că în domeniul bogăţiei interioare nu a existat un termen de comparaţie solid nici pentru sultan şi nici pentru arhitect. Deşi strălucitor, prin coloritul şi luciul faianţei, interiorul moscheii a rămas sărăcăcios şi provincial în raport cu cel al lăcaşului creştin. Inălţimea cupolei, la interior, este de 55,60 metri la Sfânta Sofia şi numai de 43 de metri la moschee. Diametrul cupolei Sfintei Sofia atinge 31-32 de metri la bază, iar al moscheii numai 23,5 metri.

Cu toate acestea Moschea Sultanahmed rămâne unul dintre cele mai impresionante monumente ale lumii, un superlativ al arhitecturii şi ornamentaţiei otomane. Ea a fost vizitată şi de Papa Benedict al XVI-lea la 30 noiembrie 2006, pe timpul unei vizite în Turcia. Cu acea ocazie a spus: Toţi credincioşii se identifică cu un Dumnezeu unic şi demonstrează o adevărată fraternitate.