FALSA REVOLUȚIE ROMÂNĂ -VARIANTĂ

        

 Un anume transfug în SUA, pe nume Michael Olteanu a făcut pentru presa română o seamț de dezvăluiri despre așa-zisa Revoluție română, cade fapt, știu azi toți românii, o sordidă lovitură de stat ochestrată din afara țării. Nu putea fi o revoluție pentru orice revoluție din istorie a avut o Doctrină şi mai mulţi Doctrinari. România a avu parte de o Lovitură de stat, pe fondul unei răscoale populare parţiale. Acel transfug amintit mai sus a dat multe informaţii, care pot fi adevărate, dacă el a lucrat în structurile de informaţii CIA, cu legături în KGB. Deci trebuie ascultat:  

Dupa vizita din China lui Mao-Tze-Dong, Nicolae Ceausescu a inceput o campanie sustinuta de “indepartare” de patria muma U.R.S.S.. O schimbare de politica nu era de loc usoara, avand in vedere ca marea majoritate a generalilor de securitate si armata facusera “studii” in U.R.S.S. si vorbeau curent limba rusa. Nu trebuie uitat ca R.S.R. avea cel mai ridicat procentaj de spioni sovietici, in special militari (G.R.U.), pe cap de locuitor in lagarul socialist…Noua politica a fost insa foarte persistenta si in anii 1980, toate posturile de comanda erau in mana unor generali de incredere, loiali “tovarasului si tovarasei”.

Economia “socialista” nu mergea insa de loc si atunci a inceput o campanie de vanzare masiva pe valuta catre Occident. Se vindeau in special nemti, evrei si carne de porc…La un moment dat, Marin Ceausescu i-a sugerat “tovarasului” ca ar fi bine sa vanda sisteme de armament moderne sovietice unor parti interesate ca Statele Unite,de exemplu. Problema principala era ca RSR nu mai primea de mult ultimele tipuri de armament sovietic, iar pentru cel existent in dotare aveau restrictii de instrainare.

Excelenta carte a lui Liviu Valenas “Fabrica de spioni” relateaza pe larg dificultatile unei tentative de vanzare a unui tanc T72 aflat in dotarea armatei R.S.R. Tratativele au continuat si au fost terminate cu success pentru livrarea a 7 sau 8 tipuri de rachete tactice aer-sol si sol-aer, pe care Nicolae Ceausescu le-a cumparat dela bunul sau prieten Moammer Gaddafi si care ne-au fost livrate pe coasta de Est in schimbul a catorva zeci de milioane de dolari depusi de C.I.A. intr-un cont cifrat la o banca elvetiana. Ghinionul lui Ceausescu a fost ca ultra-vigilentul G.R.U. l-a fotografiat pe fratele sau Marin Ceausescu, ajuns consiler la Ambasada RSR din Austria, intr-un meeting secret cu seful nostru de statie C.I.A. din Viena in vara anului 1987. Atunci a fost pecetluita soarta familiei Ceausescu si a inceput proiectul de lovitura de stat care nu a avut nimic in comun cu miscarile populare anti-comuniste din Europa Orientala si Centrala in anul 1989.

Sotii Ceausescu si Marin Ceausescu au fot condamnati la moarte de catre G.R.U., cu aprobarea lui Gorbaciov. Una din pricipalele acuzatii la simulacrul penibil de proces judiciar al sotilor Ceausescu din 23-25 Decembrie 1989 a fost ca au vandut systeme avansate de armament Statelor Unite, care i-a platit prin intermediul unei banci elvetiene. Guvernul american a incercat sa salveze viata lui Marin Ceausescu, dar echipa operativa C.I.A. a sosit la ambasada romana din Viena in momentul in care echipa GRU-Spetsnaz care il spanzurase pe Marin Ceausescu in subsolul ambasadei tocmai parasea cladirea…Gorbaciov a facut o investitie masiva de bani si resurse umane pentru inlaturarea lui Ceausescu. A inceput cu reactivarea “fosilelor” spionajului sovietic din generatia lui Brucan, Iliescu si Walter Roman (fost agent NKVD in Spania in 1936, devenit “profesor de marxism-leninism” la Politehnica din Bucuresti unde am studiat intre 1965 si 1970, dupa ce am iesit din inchisoare in 1964), precum si a “generatiei tinere” a lui Petre Roman si Gelu Voican-Voiculescu.

Problema esentiala a lui Gorbaciov era ca “fosilele” nu aveau access la generatia curenta de comandanti ai securitatii si armatei, care erau loiali familiei Ceausescu. Pe de alta parte, “bascularea” securitatii si armatei de partea guvernului sovietic era absolut esentiala, intrucat in RSR nu exista nicio societate civila sau culturala nationala, totul fiind distrus de dictatura absoluta si tembelismul national traditional.

Prima etapă – Operatia “Troika”

La sfarsitul lui Iulie 1989 a fost infiintat un comandament central la Kishinev (fost Chisinau) si au fot selectati aproape 15,000 de ofiteri si subofiteri apartinand la trei servicii diferite:

1 – Komitet Gosudarstvenoy Bezopasnasti (K.G.B.) – Committee for State Security – Comitetul pentru Securitatea de Stat,
2 – Glavnoye Razvedyvatelnoye Upravleniye Generalnogo Shtaba (G.R.U.-GSh.) – Main Intelligence Directorate of the General Staff – Directiunea Generala de Informatii a Marelui Stat Major,
3 – Voyska Spetsialnogo Naznacheniya (Spetsnaz) – Force for Special Purposes – Forta Militara pentru Scopuri Speciale, unitati subordonate fie la G.R.U. fie la K.G.B in 1989, iar actualmente subordonate G.R.U. sau F.S.B. (Federalnaya Sluzhba Bezopasnosti Rossiyskoy Federatsii) – Federal Security Service of the Russian Federation – Serviciul Federal de Securitate al Federatiei Ruse.

Au fot formate circa 5,000 de echipe de catre trei ofiteri sau subofiteri reprezentand cele trei servicii, iar fiecare echipa a fost dotata cu un autoturism (marea majoritate Lada) special prevazute cu compartimente pentru ascunderea armamentului, munitiei si a explozivelor. Participantii au luat la Chisinau lectii speciale de limba romana si geografia Romania cu o durata de trei luni, in diverse cazarme ale orasului. Incepand cu a doua jumatate a lunii Octombrie 1989, echipele Troika au fot introduse ca “turisti” in Romania, in ritmul de circa 150 masini pe zi. Au fost trimise in majoritatea judetelor, dar destinatiile prioritare au fost Timisoara si Bucuresti.

Timisoara a fot aleasa ca o buna cadidata pentru “demonstratii populare anti-Ceausescu”, datorita apropierii relative de Europa de Vest si datorita prezentei unui vechi “prieten” al G.R.U., pastorul protestant Tokes. Transfugul Michael Olteanu susţine că a citit cateva rapoarte trimise de un capitan KGB, care fusese recrutat mai inainte si lucra pentru SUA ca agent dublu. Aqcela a descris in detaliu actiunile din Calea Ghirocului si dela resedinta lui Tokes. La un moment dat in seara zilei de 16 Decembrie 1989, colonelul KGB care era comandant operativ al “operatiei Tokes” a cerut sa se faca “numarul”, adica identificarea tuturor protestatarilor din jurul locuintii lui Tokes. “Si ne-am alarmat, fiindca noi (echipele Troika) eram peste 80% din participanti. Noroc ca a doua zi a venit ordinul sa ne deplasam la Bucuresti…”

Actiunea importanta era acum la Bucuresti unde 2 generali sovietici si un numar de ofiteri superiori KGB or GRU care toti vorbeau “moldovineste” au dus tratative timp de aproape doua saptamani cu diversi generali romani de securitate si armata pentru a asigura “bascularea” …Echipa sovietica de negociatori era in contact radio quasi-permanent cu comandamentul operatiei Troika din Chisinau. Ei au prezentat ultima propunere a lui Gorbatchev pe 17 Decembrie 1989, care promitea in mod solemn ca niciun salariat al Ministerului de Interne sau al Ministerului Fortelor Armate nu va fi concediat, arestat sau judecat, si ca toti acesti salariati vor fi promovati in masa si salariile le vor fi marite corespunzator…Propunerea a fost acceptata de aproape toti conducatorii securitatii si armatei la 20 Decembrie 1989. Singura exceptie a fost un general de armata care era ministru adjunct; el a refuzat si a fost imediat “sinucis” de “negociatori”. Generalii care acceptasera propunerea lui Gorbaciov au cerut apoi lui Ceausescu sa organizeze faimoasa ”adunare populara” din 22 Decembrie 1989.

Pare deosebit de interesant faptul ca toate aceste negocieri cu conducatorii securitatii si armatei au fost purtate exclusiv de catre militarii sovietici care nu au implicat, evident din motive de securitate, echipa de spioni civili destinati fazei urmatoare, operatia “Flanela”. E foarte probabil ca marea majoritate a securistilor care au executat lovitura de stat sovietca nu au stiut cine sunt noii conducatori politici ai Romaniei pana cand i-au vazut pe “flanelisti’ defiland pe ecranele televizoarelor…

Etapa a doua – Operatia “Flanela”

Ziua de 22 Decembrie 1989 a inceput inainte de ora 7 dimineata pentru trei agenti operativi CIA care lucrau in cadrul Ambasadei Americane la Bucuresti. Erau imbracati “romaneste” si au ajuns devreme in Piata Palatului, asa ca au asistat la toate fazele faimosului meeting. Au vazut cum s-a construit “dreptunghiul” si “razele”, care erau o procedura standard la toate meetingurile publice a lui Ceausescu. “Dreptunghiul” era constituit din circa 200 de securisti masati sub balconul dela care urma sa vorbeasca Ceausescu. Dela “dreptunghi” plecau “razele” constituite din cate doi (uneori trei) securisti umar la umar, mergand spre exterior. Intre aceste “raze” erau apoi plasate grupurile de muncitori si alti membri de partid adusi cu autobuzele. Aceasta descriere tehnica e probabil plictisitoare, dar se va vedea ca este foarte importanta pentru meetingul din 22 Decembrie 1989.

Cand Ceausescu a ajuns la punctul in care a facut o pauza, securitatea a pus la difuzoare o inregistrare a unor rafale de mitraliera. Am vazut filmul meetingului si vad si acum privirea speriata a lui Ceausescu care nu intelegea ce se intampla. Emil Bobu intra pe balcon in spatele lui si-i spune: “E SECU!”. In momentul acela Ceausescu a inteles ca securitatea a trecut de partea sovieticilor si ca partida era pierduta. Acesta este momentul in care niste “tineri curajosi” au inceput sa alerge prin multime strigand: “Jos Ceausescu! Jos cu dictatorul”. Oamenii nostri dela Ambasada Americana au remarcat imediat ca acesti “tineri curajosi” nu alergau dela periferia masei de oameni catre centru. Ei alergau intotdeuna dinspre “dreptunghi” spre periferie, si ALERGAU NUMAI PRIN “RAZELE” DE SECURISTI, unde evident se simteau in siguranta. Era clar ca erau toti securisti…

Trebuie relatat un eveniment amuzant, raportat de un informator din Tulcea. La 21 Decembrie 1989 Petre Roman era in Delta Dunarii la vanatoare de mistreti. Incepand dela 10 dimineata toti cei care lucrau la comitetul judetean de partid din Tulcea au fot mobilizati sa-l gaseasca pe Petre Roman pe care-l cauta la telefon cu insistenta “cineva” dela Bucuresti. L-au gasit in fine in jurul pranzului si convorbirea telefonica a fost foarte scurta: “Da, tovarasu! – “BAI PETRICA, FLANELA E MAINE!” – “Am inteles. tovarasu!”… Dupa care “Petrica” se dadea de ceasul mortii sa ajunga in Bucuresti in aceeasi seara, fiindca altfel se facea “revolutia” fara el…

A doua zi dupa masa a inceput defilarea la televizor a “flanelistilor”, tovarasi cu pullovere si flanele, dar fara sacouri sau costume de haine, care a durat mai bine de doua saptamani. Securitatea lor personala era asigurata de echipele Troika care s-a ocupat deasemenea de organizarea fazei urmatoare a loviturii de stat…

Etapa a treia– “Teroristii”

De indata ce caderea lui Ceausescu a deveni cunoscuta, o multime de oameni de buna credinta, informati asupra evenimentelor din celelate tari din Europa de Est, au crezut ca totul s-a schimbat si ca au devenit peste noapte “LIBERI”. Aceasta era o problema majora pentru securitatea care trecuse de partea sovieticilor cu conditia de a-si mentine puterea intacta. Ei trebuiau sa arate “prostimii” ca nu sa schimbat nimic si ca FRICA, nu libertatea este baza noii “societati”.

S-a organizat imediat, cu colaborarea echipelor Troika, faza denumita “Teroristii” care a inceput chiar in seara de 22 Decembrie 1989. Unitatile USLA au inceput sa joace prin rotatie rolul de “teroristi” si de “anti-teroristi”. Aceiasi militari de securitate erau o noapte “teroristi” si noaptea urmatoare “anti-teroristi”. Aceasta faza a durat cateva saptamani si s-a soldat cu sute de morti, oameni nevinovati impuscati in strada. De multe ori mortii erau transportati dela o strada la alta, ca sa se propage terroare in toate cartierele.

Daca fazele anterioare, Troika si Flanela, au fort execute ireprosabil, faza Teroristii nu a dat in totalitate efectele scontate. O multime de oameni de buna credinta credeau ca sunt intr-adevar liberi si se comportau ca atare, infiintand sau reinfiintand vechi partide si organizatii politice. In plus directia afacerilor religioase din securitate era complet blocata pentru un motiv foarte simplu: asa-zisul “Patriarh al Bisericii Ortodoxe” (Teoctist-Anticrist cum ii strigasera in fata credinciosii in Decembrie 1989), care se spune ca avea grad de general de securitate, a crezut cu adevarat ca a sosit momemtul sa dea socoteala pentru toate crimele comise de conducerea securista a bisericii romane in ultimii 41 de ani, si s-a retras la o manastire, refuzand sa mai “conduca” Biserica Ortodoxa.

In 1948 Gheorghiu-Dej si Ana Pauker au numit “Patriarh” pe un preot de tara din Oltenia care petrecuse doi ani de inchisoare in lagarul dela Targul Jiu unde Gheorghiu-Dej era deasemenea internat. Preotul Marina fuseses condamnat pentru complicitate cu o banda de hoti de cai. Imediat dupa “hirotonisire” Justinian Marina a participat la distrugerea Bisericii Greco-Catolice din Romania. Toti episcopii Greco-Catolici au fost arestati, condamnati si au murit in inchisoare ca adevarati martiri ai credintei. Mii de preoti Greco-Catolici de toate varstele au fost deasemnea arestati si condamnati la 15-20 de ani de inchisoare.

Am cunoscut in inchisoare in perioada 1959-1964 cateva zeci de preoti Greco-Catolici care supravietuisera din 1948. Am toata admiratia pentru acesti preoti adevarati, martiri ai credintei care isi continuau vocatia de preoti in conditiile de exterminare din inchisoare. Un exemplu: parintele Crisan, var al excelentului profesor de matematici Iacob Crisan care mi-a fost profesor 4 ani la Liceul Matei Basarab din Bucuresti. Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca! Toate proprietatile Bisericii Greco-Catolice din Romania, incluzand pests 2,500 de biserici si alte cladiri au fost confiscate si trecute in patrimoniul Bisericii Ortodoxe Romane, “condusa” de Justinian Marina. Faptul ca securittea comunista controla conducerea Bisericii Ortoxe nu insemna ca preotii si monahii trecusera in serviciul Satanei. In primavara anului 1958, Justinian Marina a ordonat tuturor preotilor si monahilor Bisericii Ortodoxe sa semneze angajamente cu organele securitatii locale ca vor informa asupra oricaror fapte sau intentii de a actiona impotriva guvernului comunist, MARTURISTE IN TAINA SPOVEDANIEI.

Spre cinstea lor vesnica, mii de preoti ortodocsi AU REFUZAT sa semneze aceste angajamente cu Satana…Ei au fost toti arestati si condamnati intre 10 si 20 de ani de inchisoare. Am intalnit sute de preoti ortodocsi intre 1959-1964. Numai in lagarul Gradina dela Piatra Frecatei in Balta Brailei erau 3 “brigazi” de preoti (150 de persoane). “Cum sa tradez eu sfanta taina a spovedaniei? Inseamna ca nu mai sunt preot!” imi spunea cu lacrimi in ochi un preot batran, trecut de 75 de ani, care a si murit cateva luni mai tarziu…Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca pe acesti martirii ai credintei si ai neamului romanesc, care au impartasit soarta miilor de preoti Greco-Catolici si Romano-Catolici…

Mai tarziu, cand Ceausescu a inceput constructiile faraonice, sute de biserici au fost daramate fara ca conducerea securista a Bisericii Ortodoxe Romane sa protesteze in niciun fel. Demolarea de biserici istorice de mai mare valoare a avut loc şi în ţări occidentale, di raţiuni de modernizare urbanistică.

Acestea sunt crimele majore ale conducerii securiste a Bisericii Ortodoxe Romane si motivul pentru care Teoctist-Anticrist credea ca a sosit ora judecatii pana in prima saptamana a lunii Aprilie 1990, cand securitatea l-a convins in fine ca nimic nu s-a schimbat si i-a promis solemn ca va putea sa pastreze toate proprietatile furate dela Biserica Greco-Catolica.

In România, proprietăţile Bisericii Greco-catolice au fost restituite cu greu, mai ales datorită credincioşilor ortodocşi, spre deosebire de Ungaria, Slovacia, Cehia, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Croatia si Slovenia, unde şi proprietăţile greco-catolice au fost mai mici.  Transfugul ridică această problemă pentru că, probabil a fost dator acestei Biserici..

In perioada Ianuarie-Aprilie 1990 toti salariatii Ministerului de Interne si ai Ministerului Fortelor Armate au fost avansati in grad si salariile li s-au marit in mod corespunzator salarizarea. De exemplu, seful tribunalului militar al sectorului 2 Bucuresti care in 1959 era capitanul Pruna Liviu si care ajunsese in 1989 general-maior, a fost avansat direct general-colonel si numit de Iliescu sef al Justitiei Militare din Romania “post-revolutionara”. Faptul ca el condamnase in August 1959 la 225 ani inchisoare pe cei 12 membri ai organizatiei Frontul Eliberarii Nationale dela Liceul Matei Basarab a fost desigur ceva minor comparat cu cele cateva zeci de condamnari la moarte pe care le-a “pronuntat” in perioada 1958-1959.

Intre timp “turistii” din operatia Troika s-au intors progresiv acasa in U.R.S.S., pana in mai 1990, dar situatia politica in Romania continua sa fie critica, cu toate eforturile securitatii de a “cultiva” frica si teroarea.

Etapa a patra – “Mineriada”

Astfel ”conducerea post-revolutionara” a hotarat sa organizeze o varianta romana a “revolutiei culturale” a lui Mao-Tze-Dong si mobilizat importante resurse financiare si umane care au asigurat “succesul stralucit” al MINERIADEI din Iunie 1990. Au dezlantuit salbaticia fara precedent a lumpen-proletariatului impotriva “dusmanilor poporului”. Mii de oameni au fost batuti si maltratati, sute de oameni au murit sau au fost schiloditi pe viata. Scopul era unul singur si anume sa impuna frica si teroarea fara de care securitatea nu putea functiona. Si au avut un success deplin care a asigurat rolul dominant al securitatii pana in ziua de astazi. “Tovarasi minieri, va multumesc!” dixit criminalul Iliescu.

Stiati ca efectivele fortelor de securitate in Romania (Serviciul Roman de Informatii, Serviciul Informatii Externe, Serviciul de Protectie si Paza si alte cateva mai mici), au crescut cu peste 10% intre 1989 si 2010? Au crescut foarte mult si capacitatile tehnologice ale securitatii care in 2011 inregistreaza “toate convorbirile telefonice”, si filmeaza toate intalnirile “suspecte”, ca şi în Occident.

Trebuie comparată Romania cu fosta Cehoslovacie unde securistii au fost linsati pe strada in 1989 adresele lor fiind publicate la toate oficiile de posta. Sau cu Germania de Est, unde li-sa interzis securistilor sa intre in cladirile unde lucrau. Sau cu Bulgaria unde tuţi salariatii securitatii, dela ministru pana la gardian, au fost demişi într-o singură zi (24 DE ORE).

 

CEAUȘESCU ȘI INDUSTRIA DE ARMAMENT

            

La începutul anului 1989, revista Der Spiegel a lansat o știre privind o colaborare între specialiştii români, ai lui Nicolae Ceaușescu, cu cei ai firmei vest-germane "Messerschmitt-Bölkow-Blohm" (MBB) pentru fabricarea în Ro­mânia de rachete sol-sol de tipul "Con­dor II".

Programele mi­litare ale României erau cu totul altele decât cele indicate de ziariştii de la Der Spiegel. De exemplu, ofiţerii artilerişti din Armata Română cunoşteau în anul 1989 faptul că pe raza localităţii Crângu lui Bot (judeţul Prahova) func­ţiona Intreprinderea de producţie şi reparaţii a tehnicii de rachete. Aceasta a fost înfiinţată în anul 1981 prin transformarea şi dezvoltarea Bazei nr. 268 de fabricat şi reparat tehnică de rachete.

Producţia întreprinderii res­pective a fost formată, în principal, din proiectile reactive nedirijate PRN-80, rachete aer-aer A-90 (RS-2 US) şi A-91 (R-3 S), precum şi complexe antiaeriene portative cu rachete A-94 (SA-7 b), toate acestea fiind realizate sub licenţă sovietică. După anul 1989, la Crângu lui Bot au fost modernizate complexul antiaerian portativ CA-94 (SA-7 b) şi racheta antitanc dirijată 9 M 14-M "Maliutka".

Pentru înzestrarea unităţilor de apă­rare antiaeriană cu mijloace de foc moderne, autorităţile de la Bucureşti au demarat încă din anul 1956 un program de dotare cu tunuri antiaeriene sovietice KS-19 cal. 100 mm, iar în anul următor au fost importate pri­mele piese sovietice de artilerie antiaeriană KS-30 calibru 130 mm. Acestea au înlocuit modelele vest-europene de tunuri antiaeriene (cal. 20 mm, 25 mm, 40 mm "Bofors", 75 mm "Vic­kers" şi 88 mm "Krupp"), care au fost scoase treptat din dotare în anii 1958-1959. Concomitent, au fost întreprinse de­mersuri pentru achiziţionarea sistemului sovietic de rachete antiaeriene "Dvina". Primul sistem de acest tip a sosit în România în anul 1959 şi a intrat în compunerea forţelor subordonate Comandamentului Apă­ră­rii Antiaeriene a Teritoriului.

In scopul dotării Armatei Române cu tehnică şi materiale militare în perioada 1960-1965, autorităţile de la Bucureşti au prevăzut suma de 6.157 milioane de lei. Din aceasta, 1.157 mi­lioane de ruble (4.236 milioane de lei) au fost alocate pentru plata importurilor de produse speciale: mijloace moderne de apărare antiaeriană (în principal, complexe de rachete antiaeriene SA-75 "Volhov"), radiolocatoare (din URSS), aparatură radio (din URSS, Ungaria şi RDG), mijloace de tracţiune (din URSS şi Polonia), 104 avioane de vânătoare MIG-21 F-13 (ne­cesare pentru înlocuirea aparatelor MIG-15 din patru regimente de aviaţie) şi 423 tancuri mijlocii T-54 A (din Polonia).

Complexele sovietice de rachete antiaeriene SA-75 "Volhov" au intrat în dotarea Regimentului 4 Ra.A. de la Ploieşti, precum şi a Regimentului 15 Ra.A. de la Hunedoara - înfiinţate în 1962, respectiv 1963. Acestea puteau acoperi zona Bucureşti-Ploieşti şi obiectivul industria Hunedoara împreună cu alte două regimente de rachete antiaeriene, deja înfiinţate în perioada 1961-1962.

In anii 1961-1965 au intrat în do­ta­rea Armatei Române şi alte tipuri de teh­nică de luptă: tancul T-55-100 (considerat "maşina de luptă de bază din în­zestrarea unităţilor şi marilor uni­tăţi"), transportoarele amfibii blindate BTR-50 PU, tractoare de tancuri, rachetele sol-sol de diferite tipuri, vedete purtătoare de rachete, vâ­nă­toare de submarine, remorchere ma­ritime şi fluviale. Totodată, începând din anul 1961 au fost modernizate tancurile T-34 aflate deja în înzestrare, în scopul îmbunătăţirii performanţelor de luptă şi prelungirii duratei de exploatare.

Prin noul protocol secret al Tratatu­lui de la Varşovia (semnat la 31 martie 1961, la Moscova), 12 divizii mecani­za­te, două divizii de tancuri, un regiment de desant-paraşutare, patru regimen­te de rachete antiaeriene, patru re­gimente şi două divizioane de artilerie antiaeriană româneşti erau pu­se, în caz de război, la dispoziţia co­man­dantului suprem al Forţelor Ar­ma­te Unite ale ţărilor membre ale Or­ga­nizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV).

După invadarea Cehoslovaciei de unităţi militare din cinci state membre ale OTV (URSS, RDG, Polonia, Ungaria şi Bulgaria), Armata Română - cu excepţia unităţilor de transmisiuni, de aviaţie ale marinei, trupelor de apărare antiaeriană, unităţilor de rachete tactice şi operativ-tactice, precum şi a subunităţilor de cercetare chimică şi de radiaţii - a fost implicată foarte puţin în aplicaţiile Comandamentului Forţelor Armate Unite (CFAU) desfăşurate pe teritoriul altor state.

De regulă, România a fost reprezentată la asemenea manevre militare doar de ge­nerali şi ofiţeri care acţionau în cadrul unor comandamente şi state majore restrânse, distincte din punct de vedere naţional. Participanţii români rezolvau numai pe hărţi situaţiile strategice şi operativ-tactice create de conducătorii aplicaţiilor.

Conform programului stabilit de CFAU, unităţile de aviaţie şi marină, trupele de apărare antiaeriană şi unităţile de rachete tactice şi operativ-tactice româneşti şi-au desfăşurat pregătirea atât în România, cât şi în poligoanele de trageri din URSS, în cadrul unor aplicaţii specifice. Totodată, în perioada 1969-1990 s-au desfăşurat antrenamente anuale de cooperare tactică între marile unităţi de apărare antiaeriană a teritoriului României şi ale statelor vecine.

Astfel, au avut loc atât zboruri reale ale ţintelor aeriene, cât şi zboruri de recunoaştere a aerodromurilor de cooperare din ţările socialiste vecine (Bulgaria, Ungaria şi URSS). De obicei, în acţiunile de recunoaştere comună - care se desfăşurau anual în perioada iunie-septembrie - erau implicate aerodromurile bulgare de la Gabrovniţa, Graf-Ignatievo şi Ravneţ, cele româneşti de la Giarmata, Deveselu, Borcea şi Mihail Kogălniceanu, precum şi aerodromurile de la Tiraspol (URSS) şi Kecskemet (Ungaria).

La cea de-a 25-a şedinţă a Comisiei Permanente CAER pentru industria de apărare (Moscova, 20-25 noiembrie 1972), membrii delegaţiei române au informat despre intenţia Guvernului de la Bucureşti de a dezvolta producţia de tehnică militară atât pentru nevoile ţării, cât şi pentru export, în ve­derea obţinerii fondurilor necesare achitării produselor militare pe care urma să le importe în perioada următoare.

Totodată, a fost exprimat din nou interesul părţii române pentru construirea de avioane (inclusiv a celor militare) şi pentru coope­rarea cu alte state din alianţă, în vederea fa­bricării complexelor sovietice de rachete antiaeriene "Strela-1" şi "Strela-2 M", a aparaturii de vedere pe timp de noapte (de tip pasiv) şi a unor echipamente, ansamble şi piese necesare pentru modernizarea tancurilor T-54 şi T-55.

In anul 1973, în cadrul Comisiei permanente CAER pentru industria de apărare s-a preconizat faptul că România urma să importe, în perioada 1976-1980, ur­mă­toarele cantităţi de tehnică de luptă şi muniţie: 250-320 de tancuri mijlocii, 700-800 de mijloace de contraacţiune radio şi de cercetare radio, 300-350 de staţii radio şi receptoare radio de putere mică şi mijlo­cie, 50 de instalaţii de lansare "Strela-1" împreună cu 1.500 de rachete antiaeriene, 250 de instalaţii de lansare "Strela-2 M" împreună cu 3.000 de rachete antiaeriene, 4.000 de rachete aer-aer K-13 M şi 4.000-4.200 de rachete aer-aer R-3 R.

In acelaşi timp, în România urmau să fie realizate agregate, echipamente şi piese în vederea continuării lucrărilor de moder­nizare a tancurilor T-54 şi T-55, aflate în dotarea tuturor armatelor din cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

In acest scop, Baza de reparaţii tancuri şi autotunuri de la Mizil (înfiinţată în anul 1951) a fost dezvoltată la începutul anilor '70 pentru a asi­mila în producţie 80% din totalul părţilor componente, subansamblelor şi pieselor de schimb realizate în România pentru tancuri (T-55, TR-580, şasiul tancurilor TR-800 şi P-125), autotunuri şi maşini blindate de di­ferite tipuri (maşina de luptă a infanteriei, maşina de luptă a vânătorilor de munte, tractoarele mijlocii de artilerie TAR-76 şi TMA-83, şasiul obuzierului autopropulsat calibru 122 mm).

Pentru a evita cumpărarea de tancuri din URSS, Polonia sau Cehoslovacia în perioada 1981-1990, autorităţile de la Bucureşti şi-au exprimat încă din anul 1973 dorinţa de a elabora până în anul 1980, "studii privind condiţiile unei eventuale organizări a fa­bricaţiei de tancuri, în cooperare cu o altă ţară membră în Comisie". Intenţia respectivă a fost prezentată de generalul-colonel Constantin Şandru la cea de-a 27-a şedinţă a Comisiei permanente CAER pentru industria de apărare (Cehoslovacia, 19-24 noiembrie 1973).

In cursul aceleiaşi şedinţe, reprezentanţii României au solicitat să le fie acordată specializarea în fabricaţia de aruncătoare de grenade AG-9 (pe afet), complexe de rachete antitanc dirijate, nave maritime de demagnetizare a minelor, echipament pentru iluminarea pistelor de aerodrom, proiectile de aviaţie nedirijate, avioane de şcoală şi antrenament, avioane utilitare cu o încărcătură utilă maximă de patru tone, maşini de luptă pentru trageri cu proiectile reactive 9 M 22 cal. 122 mm (montate pe şasiu de autocamion SR-114, apoi pe şasiu de DAC-665), complete de mascare a tehnicii de luptă, staţii radio UUS (pentru T-55 şi TAB-uri 71), aparatură de alarmare centra­lizată a unităţilor şi marilor unităţi, precum şi de alarmare prin radio a personalului din garnizoane.

Autorităţile de la Bucureşti au insistat pentru preluarea licenţei de fabricaţie a maşinii sovietice de luptă "Grad" ("Grindina"). Aceasta era destinată tragerilor cu proiectile reactive nedirijate şi a fost prezentată pentru prima dată miniştrilor Apărării din statele membre ale OTV în cursul unei convocări speciale, într-un poligon sovietic de lângă Lvov (11-13 mai 1965).

La întoarcerea sa în ţară, generalul de armată Leontin Sălăjan a întocmit un raport în care a precizat faptul că "aruncătorul cu reacţie «Grad» este superior aruncătorului cu reac­ţie R-2, de producţie cehoslovacă, din do­ta­rea armatei române, având bătaia de 20 km, faţă de 8 km, şi 40 de ţevi pentru lansare, faţă de 24". Totodată, ministrul român al Forţelor Armate a relatat despre complexul de rachete antitanc dirijate "Maliutka", superior complexului "Şmel", aflat în dotarea armatei române.

In anii '80, instalaţia de luptă a maşinii "Gradî (varianta românească) a fost fabricată sub licenţă, în producţie de serie, la Întreprinderea de Avioane de la Bacău.

Concomitent, la Întreprinderea Mecanică Mija a fost realizat prototipul unui complex antitanc instalat pe un transportor amfibiu blindat (TAB-C). Acesta avea la bază racheta antitanc dirijată 9 M 14 M "Maliutka", fabricată în România de la sfârşitul anilor '70 sub licenţă sovietică (numai focosul, capul de luptă şi ambalajul rachetei; microcablul ce menţinea legătura cu racheta pe timpul zborului său spre ţintă era, în continuare, importat din URSS). Prototipul complexului antitanc construit la Mija a fost testat într-un poligon în anul 1989.