TRONUL ROMEI - COMMODUS (LUCIUS AELIUS AURELIUS COMMODUS ANTONINUS)

Ani de viață  161-192 d.Ch.
Ani de domnie  180-192 d.Ch.
In Historia Augusta, biograful lui Marcus Aurelius spunea:  Marcus Aurelius se poate spune că ar fi  fost fericit, dacă n-ar fi lăsat copii. Acesta a fost marele păcat al împăratului filozof, unul dintre cei mai buni dinaști din istorie, păcat de a fi avut ca fiu un înspăimântător tiran, un psihopat. Se vorbea la Roma, că acest Commodus era fiul Faustinei Junior şi al unui gladiator, dar busturile lui Commodus, care oferă o asemănare frapantă cu Marcus Aurelius, fac incertă ace bănuială. Cert este că brutalitatea fizică şi psihică, cruzimea şi instabilitatea nu puteau fi moştenite din familia unui tată ca Marcus Aurelius, ci numai din linia maternă, unde imoralitatea îşi făcuse loc pe deplin.

La moştenirea incertă de sânge, a caracterului său monstruos, se poate adăuga şi influenţa nefastă a unui anturaj depravat în jurul unui tânăr încă neformat de circa 19 ani, tânăr ce s-a trezit peste noapte atotputernic.

Commodus s-a născut la Lanuvium, o reşedinţă de ţară de pe timpul lui Antoninus Pius, la 31 august 161 d.Ch. A avut un frate geamăn care a murit la numai patru ani. Incă din copilărie, cu toată educaţia unor maeştri excelenţi şi cu toată supravegherea din partea tatălui cult şi inteligent, el a demonstrat cele mai deplorabile instincte. De atunci se manifesta ca un bufon şi un gladiator desăvârşit.

A avut totdeauna cultul forţei muşchiulare şi marea ambiţie de a se asemăna cu Hercules, asemănare care a transpus-o, mai târziu, în creaţii sculpturale (Vatican - sculptură colosală de 3,80 m).

Ca împărat, purta totdeauna costumul gladiatorilor şi a coborât în arenă de şapte sute treizeci şi cinci de ori, simţind o chemare arzătoare pentru luptele sângeroase şi pentru exterminarea animalelor în acele vânători cu sorţi inegale, care se numeau lupte cu animalele.

Se aminteşte că la doisprezece ani a aruncat în cuptor pe cel ce îl îmbăia, pentru că folosise o apă prea fierbinte.

A fost primul moştenitor al tronului roman care s-a născut în purpură, adică născut în casă de împărat. In anul 166 d.Ch, a fost ridicat la rangul de „caesar”, adică de potenţial moştenitor, iar în 177 d.Ch, la cel de augustus, adică la rang de co-regent.

Anul 178 d.Ch, a fost anul căsătoriei sale cu Bruttia Crispina, din iniţiativa tatălui său. Prin 183 d.Ch, a izgonit-o din palat, sub învinuirea de adulter, a exilat-o şi apoi a trimis-o la moarte.

In ultimii ani de viaţă ai tatălui său, l-a însoţit în diverse campanii militare, în Germania, în Orient şi pe Dunăre. In tabăra de la Vindobona (Viena-Austria) a devenit împărat, odată cu moartea tatălui său la 17 martie 180 d.Ch.

Noul împărat nu avea decât optsprezece ani şi jumătate, un spirit slab şi dezechilibrat, dar îmbătat de puterea absolută. Comportametul lui s-a viciat repede, asemănător cu Caligula, cu Nero și cu atâţia alţii, dar el n-a avut un debut ca al lui Nero, care fusese aplaudat de cei ce îl flatau.

Imediat ce a fost declarat împărat, a întrerupt brusc războiul greu şi de durată pe care-l purtase cu succes tatăl său contra marcomanilor şi a quarzilor. S-a mulțumit să trateze cu ei condiţii de pace nefavorabile, deşi aceia erau la capătul puterilor. Dorinţa lui cea mare nu era să lupte pentru imperiu, sau pentru onoarea sa, ci să se întoarcă la Roma. Acolo, pentru început, şi-a aranjat un triumf, iar ulterior a început saturnaliile smintite, care reprezintă toată istoria domniei sale.

Un prefect al pretoriului, Perennis, a devenit stăpânul absolut al puterii, în timp ce împăratul se ocupa de nebuniile lui. Perennis a fost ucis de soldaţi, după cinci ani de favoruri scandaloase (186 d.Ch.). Cei ce l-au omorât au fost un grup rebel de 1500 de ostaşi veniţi din Britannia, cărora Commodus nu le-a opus forţa superioară a pretorienilor şi s-a complăcut să creadă acuzaţiile împotriva lui Perennis.

Trupele din Britannia erau într-o stare de indisciplină avansată. Incercaseră să declare împărat pe locotenentul Priscus, dar se loviseră de refuzul aceluia: Eu fac de împărat, cât faceţi voi de ostaşi.

Cei încartiruiţi în Britannia au fost mustraţi de Perennis pentru actele lor de indisciplină, ceea ce i-a determinat să trimită acea deputaţie de ostaşi la Roma. In loc să-i pedepsească, Commodus şi-a trădat propriul colaborator. Ulterior trupele din Britannia au fost liniştite de intervenţia generalului cu experienţă, Pertinax.

La conducerea treburilor reale ale statului a urcat, în locul lui Perennis, un fost sclav frigian, apoi libert, om lipsit de scrupule şi desfrânat, pe nume Cleander. După ce şi acesta a făcut o multitudine de abuzuri, de acte de degradare a onoarei palatului, de corupţie, a fost asasinat din ordinul lui Commodus (189 d.Ch.). Cleander vindea locurile în senat, funcţiile înalte din armată şi din administraţie. Intr-un singur an a numit douăzeci şi cinci de consuli pentru anul în curs, ceea ce nu se mai întâmplase şi nu a mai fost posibil vreodată.

In timpul liber, când se odihnea după oboseala provocată de prea multe desfătări şi abuzuri, Commodus se ocupa cu uciderea tuturor acelora care păcătuiau prin a-i fi neplăcuţi, sau care fuseseră apreciaţi de tatăl său. Nu au scăpat nici femeile şi nici copii din ghearele acestui nebun nesăţios de sânge. Intreaga sa domnie a fost murdărită continuu de asasinate politice, provocate de învinuiri false, sau izvorâte din mintea lui bolnavă. O parte din asasinate au urmat unor conspiraţii descoperite.

Contra acestui nebun furios, care dorea să schimbe numele de Roma în Colonia Commodiană, care vorbea de incendiere, care se tăvălea în dezmăţ şi sânge, care trimitea la moarte membrii de familie, sau pe fraţii generali Quintilius, pentru bogăţia casei lor etc, s-au organizat numeroase conspiraţii.

Prima a fost dirijată de sora sa, Lucilla. A trimis-o la moarte pe aceasta, împreună cu o mulţime de senatori. O altă conspiraţie a fost pregătită de  propria-i concubină, Marcia, preluată de la un anume Quadratus, pe care-l ucisese. Marcia i-a dat otravă, dar cum efectul era foarte lent, conjuraţii au pus să fie strangulat în baie de către un atlet pe nume Narcissus. La conspiraţie au participat cei doi oameni importanţi ai palatului, Laetus şi Eclectus (31 decembrie 192 d.Ch.).

Senatul a dispus să i se şteargă numele de pe toate monumentele publice şi a abolit amintirea acestui monstru pe care l-a declarat: Mai crud decât Domitianus şi mai murdar decât Nero” („Soevior Domitiano, impurior Nerone”).

Sub acea domnie odioasă şi infamă, creştinii au cunoscut o perioadă de pace. Toleranţa este atribuită influenţei concubinei Marcia, care avea o vie simpatie pentru creştini şi cărora le-a făcut mult bine servindu-se de poziția ei atotputernică asupra lui Commodus.

Commodus a murit fără a avea copii cu Bruttia Crispina. Pentru posteritate a aruncat o pată de ruşine asupra familiei lui Marcus Aurelius.

TRONUL ROMEI - LUCIUS VERUS (LUCIUS AELIUS AURELIUS COMMODUS VERUS)

Ani de viață  130-169 d.Ch.

Ani de domnie  161-169 d.Ch.

S-a născut în anul 130 d.Ch, la Roma, şi era fiul lui Lucius Ceionius Commodus, cel ce fusese ales primul de către Hadrianus ca urmaş la tron şi care fusese ridicat la rangul de caesar. Prin adopţiune, acela a căpătat numele de Aelius Verus.

Istoricul Spartianus l-a prezentat drept un favorit al lui Hadrianus, nu lipsit total de merite, dar marcat de grave lipsuri de caracter. La această alegere, Hadrianus a avut unele opoziţii senatoriale pe care le-a reprimat chiar cu duritate. Soarta a vrut ca noul caesar să moară înaintea lui Hadrianus, iar acesta să fie obligat să-şi aleagă un alt moştenitor.

A doua alegere, care s-a oprit asupra lui Antoninus, a fost o divină inspiraţie a lui Hadrianus pentru binele tronului şi al imperiului. Nu a uitat însă nici pe fiul fostului său favorit, fiu care se numea tot Lucius Ceionius Commodus.

I-a impus lui Antoninus, ca la rândul său, să adopte pe Marcus Annius Verus, nepotul de frate al soţiei sale, Faustina Senior (Maior) şi pe Lucius Ceionius Commodus, fiul lui Aelius Caesar. Primul a primit prin adopţiune numele de Marcus Aurelius Antoninus, iar celălalt numele de Lucius Aelius Commodus.

Intre ei era o diferenţă de vârstă de nouă ani, iar mai târziu s-a conturat şi o mare distanţare în domeniul pregătirii intelectuale şi al comportamentului. La moartea lui Antoninus Pius, Marcus Aurelius, personalitate deschisă şi îndatoritoare, a asociat la tron, conform promisiunilor înaintașilor, şi pe Lucius. Acesta a primit numele definitiv de Lucius Aelius Aurelius Commodus Verus. Astfel nu s-a produs nici o schimbare juridică sau constituţională, rostul co-regenței fiind numai cela de a se asigura un sprijin reciproc şi o succesiune la putere. Constituţia lui fizică slabă a determinat, probabil, pe Marcus Aurelius, să-şi asigure un sprijin în fratele adoptiv mai tânăr.

Amândoi au purtat titlul de augustus, dar, în fapt, răspunderea conducerii imperiului a fost asumată serios numai de Marcus Aurelius. Cu cei doi apare pentru prima dată colegialitatea imperială, formă de conducere ce va fi mult extinsă în perioadele următoare.

Incă de la început, Lucius Verus s-a mulţumit doar cu sarcina de a conduce operaţii de luptă, deoarece îl ajuta vârsta mai tânără şi constituţia mai robustă.

S-a dovedit, însă, a fi o personalitate slabă, lipsită de energia unui luptător adevărat şi lipsită de iniţiativă. Pe deasupra avea înclinaţii făţişe spre desfrâu şi risipă, fapt ce a făcut ca în cei opt ani cât a domnit alături de Marcus Aurelius, să-i fie acestuia o reală povară, în loc de ajutor.

Trimis în Orient pentru a conduce operaţiunile împotriva parţilor, a făcut numai prezenţă nominală, lăsând pe generalii din subordine să ducă luptele victorioase (162-166 d.Ch.). Tot aşa s-a comportat în campania, din anul 168 d.Ch, îndreptată spre nord, spre Dunăre. Acolo a murit subit, la Altinum, când armata era zguduită puternic de o epidemie de ciumă.



Lucius Verus - Luvru

 Marcus Aurelius a regretat puţin pentru această dispariţie, deoarece co-regentul din ajutor se transformase în povară şi ruşine pentru tron.

Lipsa de personalitate a lui Lucius Verus pare să fi fost legată, prin destin, de schimbarea permanentă a personalităţii sale prin nume. S-a născut cu un nume, l-a schimbat la adopţiune şi apoi la intrarea în co-regentă. In cazul lui istoria numelor purtate este mai cuprinzătoare decât cea a realizărilor, iar ultimul supranume, cel de augustus, a fost prea greu pentru umerii lui și pentru trecerea prin istorie.

           

TRONUL ROMEI - MARCUS AURELIUS (MARCUS AURELIUS ANTONINUS)

Ani de viață 121-180 d.Ch.
Ani de domnie 161-180 d.Ch.

Născut la Roma, la 20 aprilie 121 d.Ch, provenea dintr-o familie stabilită în Spania. Străbunicul său, Annius Verus, originar din Succubo, era de rang pretorian. Bunicul său, Annius Verus, a fost de trei ori consul şi prefect al oraşului, iar din căsătoria cu Rupilia Faustina a avut fiu pe Annius Libo, consul în 128 d.Ch, pe Annius Verus şi pe Annia Galeria Faustina Augusta, cu care s-a căsătorit împăratul Antoninus Pius. Annius Verus, mort de tânăr, pe când era pretor, a fost căsătorit cu Domitia Lucilla. Din căsătoria aceasta s-a născut în villa lor de la muntele Caelius, tânărul Marcus Annius Verus, viitor împărat. El a fost crescut de bunicul său şi din copilărie a câştigat favoarea împăratului Hadrianus, care îl supranumea Verissimus şi i-a decernat onoruri equestre, la şase ani, după care l-a admis în confreeria preoţească, la numai opt ani.

Copilul a fost crescut în preajma şi sub îngrijirea oamenilor celor mai distinşi ai epocii: Fronto, Herod Atticus, Apollonius din Chalcis, Sextus din Cheroneea şi Iunius Rusticus. La doisprezece ani a primit costumul de filozof şi se impunea prin practici aproape ascetice. La cincisprezece ani, a îmbrăcat toga virilă şi a fost logodit cu fiica lui Aelius Caesar, moştenitorul prezumtiv al tronului, apoi numit prefect al Romei, pe timpul sărbătorilor latine. Acest Aelius Caesar a fost primul ales de Hadrianus drept moștenitor, dar decedat înainte de împărat, așa că acesta a trebuit să-și aleagă un alt moștenitor, Cel de al doilea ales a fost viitorul Antoninus Pius.

Hadrianus l-a introdus pe tânărul Marcus în familia dinastică pe care voia să o fondeze. La moartea lui Aelius (fost Lucius Ceionus Commodus), când Hadrianus l-a adoptat pe Antoninus şi l-a făcut „caesar”, a cerut, ca la rândul său, acesta să adopte pe Marcus şi pe tânărul Lucius Ceionus Commodus, fiul defunctului Aelius Caesar (fiu ce s-a numit ulterior Lucius Verus).

Aşa a intrat Marcus în ginta Aurelia şi a primit numele de Marcus Aurelius, în locul de Marcus Annius Verus. A respectat, în acest fel, vechea tradiţie romană de preluarea numelui tatălui adoptiv.

A trebuit să schimbe logodna şi să accepte pe fiica lui Antoninus, verişoara sa, Annia Faustina, cea care fusese înainte promisă lui Lucius Verus. De altfel Marcus Aurelius era nepotul de frate al Faustinei, soţia lui Antoninus şi de aceea era văr cu noua aleasă, Faustina Junior. Unirea nu s-a realizat decât în anul 145 d.Ch. şi s-a arătat, pentru început, fericită. Tânărul prinţ prefera să trăiască la Vilele sale din Lorium şi din Lanuvium.

După ce i s-a născut o fiică, a primit investitura puterii tribuniciene, devenind asociat la domnie (147 d.Ch.). A împărţit greutăţile puterii cu Antoninus de-a lungul a paisprezece ani, iar când acesta a murit (7 martie 161 d.Ch.), el l-a asociat la tron, conform celor stabilite anterior, pe Lucius Ceionus Commodus, care a luat numele de Lucius Aurelius Verus. L-a aşezat pe picior de perfectă egalitate şi astfel, pentru prima dată, au existat simultan doi împăraţi.

Lucius Verus era mai tânăr cu nouă ani, cu fire activă şi destinat de a dirija operaţiunile militare. I s-a dat drept logodnică, pe Annia Lucilla, fiica lui Marcus Aurelius, fapt ce întărea uniunea lor şi încrederea. Lucius Verus a fost trimis să se confrunte cu parţii.

Regele parților, Vologese al III-lea, după ce distrusese o legiune staţionată în Elegeia, a invadat Siria. In acea campanie împotriva parților, armata romană a avut conducător pe Avidius Carsius, guvernatorul Siriei, originar din acea provincie. I-a înfrânt pe parţi, i-a urmărit în Mesopotamia, a incendiat orașul Selencia şi a distrus palatul regal de la Ctesifon, în timp ce, în nord, Statius Priscus cucerea Artaxata şi reinstala pe protejatul roman, Sohaemus, pe tronul Armeniei. Vologese al III-lea s-a văzut nevoit să trateze pacea, cedând Mesopotamia (162-166 d.Ch.). Ambii împăraţi romani Marcus Aurelius și Lucius Verus) au celebrat triumful în anul 166 d.Ch.

Lucius însă, petrecuse timpul campaniei în desfrâu la Laodiceea, Daphne şi Antiohia, în timp ce legaţii conduceau armatele.

Calpurnius Agricola a înăbuşit o mişcare a armatei din Britannia şi a ţinut în ascultare pe insulari, în timp ce Aufidius Victorinus a înfrânt triburile de la Rhin.

La Dunăre s-a strâns o vijelie redutabilă. O foamete şi o ciumă au slăbit populaţia şi armata în momentul când s-a format o ligă a barbarilor de la nord de Dunăre, marcomani, quazi, iazygi, alani, sarmaţi. Aceştia au invadat imperiul, iar războiul a fost unul dintre cele mai grele pentru romani în acea periodă istorică.

In anul 168 d.Ch, cei doi împăraţi romani au trecut Alpii, iar inamicii quazi au cerut pace şi s-au retras dincolo de Dunăre. In anul următor s-a produs o nouă invazie şi s-au concentrat forţele romane la Aquileea, în nordul Mării Adriatice. Ciuma a făcut ravagii şi în armată, iar Lucius Verus a murit subit, în Altinum.

Marcus Aurelius şi-a regretat prea puţin colegul dezmăţat, care îi îngreuna mișcările, dar i-a acordat apoteoza. Apoi a revenit pe Dunăre pentru a conduce războiul contra marcomanilor. A trebuit să concentreze douăsprezece din cele treizeci de legiuni ale imperiului şi să creeze două legiuni noi, înrolând gladiatori, sclavi şi exilaţi. A vândut propriile bijuterii pentru a susţine efortul financiar al războaielor din nord.

Campaniile au fost marcate, alternativ, de succese şi de înfrângeri, marcomanii pătrunzând până la Aquileea. Generalul Pertinax a eliberat Raetia şi Noricum, iar Marcus Aurelius a operat în Pannonia.

Iazygii au fost înfrânţi pe gheaţa Dunării, într-o confruntare rămasă memorabilă prin faptul că romanii s-au folosit de scuturi aşezate pe gheaţă pentru a nu aluneca şi pentru a primi cu stabilitate atacul inamicului călare. In lupta corp la corp, romanii s-au dovedit superiori după ce prăbuşeau inamicii de pe cai.

Marcus Aurelius a invadat teritoriul quarzilor, dar armata romană s-a trezit înconjurată de barbari, fără apă şi alimente. O ploaie providenţială a venit din cer, aducându-le apa necesară, iar inamicilor fulgere. Se spune că această minune s-a produs datorită rugilor, către Dumnezeu, ale soldaţilor unei legiuni formate în majoritate de creştini. Aceasta este o variantă târzie a descrierii evenimentelor, concepută de creștini. După acea bătălie, Marcus Aurelius a denumit acea legiune, Fulminaus, în amintirea acelor fulgere şi a acelei minuni cereşti ce a adus ploaia tocmai la timp.

Ulterior, miracolul a fost atribuit lui Jupiter Pluvius, după cum arată un basorelief de pe coloana sa de la Roma (asemănătoare cu cea a lui Traianus).

Succesele militare au fost întrerupte de revolta lui Avidius Cassius, în Orient. Acela era guvernatorul Siriei şi comandantul armatelor din acea parte a imperiului.

Avidius Cassius era un general şi un om de toată isprava cu calităţi deosebite de conducător, dar care avea o origine obscură. Tatăl său ajunsese la funcţia de prefect al Egiptului şi activase ca unul din secretarii lui Hadrianus. In mod oficial, marele general răsculat și uzurpator îi reproşa lui Marcus Aurelius excesiva indulgenţă faţă de un personal cu greşeli şi dezinteresul filozofic faţă de abuzuri.

Avidius, care şi-a luat titlul de Augustus, s-a trezit victima unei erori. Eroarea s-a datorat numai Faustinei Junior, soţia lui Marcus Aurelius, care l-a informat greşit. Faustina se aştepta ca soţul ei bolnăvicios să se stingă în orice zi care trecea, deoarece ajunsese la o vârstă înaintată şi se arătase debil încă din tinereţe. Teama ca nu cumva să-i scape puterea din mâini atâta timp cât fiul său, Commodus, era prea tânăr şi nu prea sclipitor, a determinat-o să trădeze interesele imperiale. L-a sfătuit, în taină, pe Avidius Cassius să fie oricând gata de luptă dacă s-ar întâmpla ceva cu soţul ei, să o ia pe ea de soţie şi să ajungă astfel la puterea supremă.

Prin acest comportament mizerabil, Faustina Junior călca pe urmele dezmățate ale mamei sale, Faustina Maior, soția fostului împărat Antoninus Pius.

Denarius - Marcus Aurelius

Vestea ca Marcus Aurelius ar fi murit, veste falsă, a ajuns la urechile lui Avidius Cassius. Fără să mai aştepte confirmarea ştirilor şi-a dat în vileag intenţiile şi a pornit spre metropolă.

Pe de altă parte, Marcus Aurelius, la aflarea veştii, a încheiat unele tratate de încetarea ostilităţilor cu reprezentanţii triburilor inamice, tratate care n-au fost în dezavantajul romanilor, dar nici nu înlăturau definitiv pericolul. Tratativele s-au purtat cu fiecare populaţie în parte, cu condiţii de pace diferite acordate de romani. Mulţi au primit voie să se stabilească și să primească pământuri în Dacia, ca teritoriu roman. Totodată împăratul şi-a chemat alături fiul, pe Commodus, care avea numai cincisprezece ani (născut la 161 d.Ch.) şi căruia i-a atribuit toga virilă.

Avidius Cassius a fost oprit din drum de rezistenţa guvernatorilor Cappadociei şi Bithyniei, iar apoi a fost trădat şi omorât de subalternii săi.

Marcus Aurelius, prin bunătatea sa proverbială şi filozofică, a iertat pe toţi complicii ştiuţi, iar corespondenţa capturată de la diverşi conspiratori a ars-o pentru a nu fi nevoit să bănuiască şi să pedepsească pe viitor.

S-a reîntors la Roma (175 d.Ch.) unde a asociat la domnie pe fiul său, Commodus, după care a plecat spre Orient împreună cu el şi cu Faustina. Probabil că nu a vrut să lase în spate, nesupravegheată, pe necinstita Faustina. Pe parcurs a iertat toate populaţiile care se uniseră cu conspiratorul. Nu dorea răzbunare şi nici nu dorea vărsare de sânge, pentru care avea oroare. Nici gladiatorilor nu le îngăduia să lupte cu săbii ascuţite ci cu arme nepericuloase, cu laturile și vârfurile rotunjite.

Faustina a murit pe drumul spre Orient, la Halala (mai târziu Faustinopolis), la picioarele munţilor Taurus şi a primit apoteoza din partea senatului, la cererea lui Marcus Aurelius. Moartea Faustinei l-a îndurerat nespus pe acest suflet mare şi iertător. Despre moravurile uşoare ale Faustinei se spuneau multe, dar el n-a vrut să ştie nimic. Poate că a cunoscut chiar conspiraţia ei cu Avidius Cassius, dar ticăloşia nu-l putea abate de la bunătatea şi curăţenia lui sufletească.

După moartea Faustinei, a vizitat Siria şi Egiptul şi a revenit la Roma (171 d.Ch.), după ce a inspectat şcoli, a vizitat temple și a mers la Atena unde s-a iniţiat în misterele de la Eleustis. In amintirea mult iubitei Faustina a înjghebat noi fundaţii alimentare pentru fete sărace (puella Faustinianae), iar cu ocazia căsătoriei lui Commodus a oferit poporului mari plăceri, prin serbări fastuoase.

Războiul a reizbucnit în nord. Generalul Pertinax comanda în Dacia, iar cei doi fraţi Quintilius pe Dunărea mijlocie. Cu toate că aceştia se dovediseră înzestraţi cu prudenţă şi curaj, nu au putut termina cu bine războiul şi a fost necesară prezenţa împăraţilor la frontiere. Marcus Aurelius şi Commodus au plecat pe teatrul de luptă.

Prima dată războiul din nord se încheiase în 175 d.Ch, după tentativa de uzurpare pusă la cale de Avidius Cassius. La Roma s-a celebrat ulterior un dublu triumf, cel al lui Marcus Aurelius, în noiembrie 176 d.Ch, şi cel nemeritat al lui Commodus, în decembrie 178 d.Ch. Prin acele triumfuri se punea capăt unor campanii care duraseră, cu mici întreruperi, nouă ani.

Dar, în 177 d.Ch., ostilităţile au reînceput. Marcomanii şi quazii au pretextat atacul, drept revoltă împotriva abuzurilor de putere al trupelor romane. Noul război avea să se prelungească timp de trei ani, până la moartea împăratului, în 180 d.Ch. Marcus Aurelius şi Commodus s-au dus pe frontieră la sfârşitul anului 178 d.Ch.

După victorii strălucitoare, împăratul a fost atins de o boală (probabil ciumă), care i-a adus moartea, la 17 martie 180 d.Ch, la Vindobona (Viena). Unii autori antici aruncă o umbră de bănuială asupra morţii sale, presupunând că a fost otrăvit de către medicii care doreau să intre în graţiile lui Commodus.

Inainte de moarte, Marcus Aurelius l-a recomandat trupelor pe Commodus, fără a lăsa nici-o umbră de bănuială. A trebuit să spună tribunalului care îi cerea cuvântul de ordine, următoarea formulă: „Du-te spre soare răsare; eu mă apropii de apusul meu”.

După moarte i s-au adus numeroase cinstiri, iar spre amintire, în incinta senatului, i s-a ridicat o statuie de aur.

Inzestrat cu delicateţe, cinste şi cu toate celelalte virtuţi ale unui om superior, s-a dovedit, pe parcursul întregii domnii, cel mai bun şi iertător bărbat care a deţinut cândva vrea-o funcţie de stat, în imperiu. Din nefericire, starea  fizică, puterea trupească, nu-i îngăduiau multe ocupaţii bărbăteşti A învins chiar această scădere trupescă, reușind să ajungă de la o mare slăbiciune, spre o mare desfăşurare de forţă. Soarta i-a hărăzit multe campanii militare cu grele tratative şi mult zbucium, situații ce erau pe măsura unui bărbat cu dorinţe războinice, dar pe care el nu le dorea.

Toată viaţa şi-a aureolat-o cu binefacere şi virtute, calități cărora le-a închinat un templu pe Capitoliu, templu denumit Aequanimitas, apelativ cu totul aparte.

Inaltele calităţi morale, lipsa de prefăcătorie, precum şi educaţia excepţională, mai ales în filozofie şi retorică, i-au asigurat o poziţie unică în galeria împăraţilor romani, o înaltă poziţie umană şi intelectuală, ca simbol al unei civilizaţii.

Deşi în tinereţe s-a arătat viguros ca orice tânăr, ulterior, în cursul vieţii, sănătatea i-a fost şubredă, având de suferit multe neajunsuri, mai ales pe perioada domniei. Tocmai din această cauză a stârnit şi încă poate stârni admiraţie, pentru că a ştiut, prin propriile puteri, să se descurce în situaţii din cele mai grele. S-a confruntat cu probleme multiple militare, politice, sociale şi de administraţie, reuşind să menţină şi să întărească unitatea şi prestigiul imperiului.

Un lucru sigur poate fi trecut la capitolul lipsei sale de noroc. După ce şi-a crescut şi instruit fiul cum nu se poate mai bine, a fost profund dezamăgit în speranţele ce şi le pusese în el. Prin acest fiu istoria imperiului „a decăzut de la epoca unei domnii de aur la aceea a unei domnii de fier şi de rugină”.



Aureus - Marcus Aurelius

 Făcând abstracţie de meritele şi muncile politico-militare şi administrative, trebuie admis că Marcus Aurelius s-a distins ca o personalitate dintre cele mai eminente şi mai simpatice ale istoriei.

Marcus Aurelius, filozoful, rămâne împreună cu Musonius, Rufus şi Epictet, unul dintre cei mai admirabili reprezentanţi ai şcolii stoice. Cartea sa Cugetări, un fel de examen de conştiinţă, pe care a scris-o în fiecare seară, în timpul grelei campanii împotriva marcomanilor, împreună cu Imitaţia lui Iisus Christos, la care se gândea adesea, sunt unele dintre cele mai frumoase cărţi pe care le posedă umanitatea.

Marcus Aurelius a rămas fidel spiritului şi literei stoicismului şi, în acelaşi timp, a îndulcit în bine unele principii, animându-l de un spirit nou şi pătrunzându-l cu o tandreţe şi o bunătate necunoscută până la el. Prin unele teze se apropie de Platon. Recunoscând importanţa legitimă a logicii şi a fizicii, el considera religia şi morala ca fiind părţile esenţiale ale filozofiei.

El considera viaţa o umbră, un vis, şi cu importanţă puţină, chiar dacă durează numai trei ani sau trei vieţi omeneşti. Singurul lucru care merită consideraţie este ordinea stabilită în univers de către Providenţă. Lumea este animată de un spirit divin, totul, în detaliu sau în ansamblu, tinde către un singur scop, care este binele. Răul nu este decât o aparenţă, o condiţie a binelui.

Acesta era principiul filozofic al lui Marcus Aurelius, ideea care revine fără încetare sub o sută de forme diferite în cartea sa. Nimic din viaţa lui atât de agitată şi atât de dureroasă nu l-a putut îndepărta de această tentă optimistă a gândirii. Răzbate principiul unei resemnări pioase, care l-a caracterizat. Aprecia că nu este soartă mai crudă în viaţa unui om bun, decât imposibilitatea de a fi virtuos şi că vine ora morţii, când trebuie părăsită viaţa ca o măslină care cade şi părăseşte arborele care a purtat-o.

A avut o convingere fermă privind bunătatea lui Jupiter, care se arată peste tot unde este credinţă şi în oracole, unde demonii familiali au rolul să ne apere şi să vegheze asupra noastră.

Este aici o deturnare a lucrurilor exterioare spre consultarea geniului interior, care este cea mai bună parte a omului, om care poate ajunge la virtute şi se poate pregăti pentru să reintre după moarte în sânul divinităţii.

Nu se pot aprecia frumoasele consecinţe pe care le-a produs Marcus Aurelius în principiile asupra fraternităţii oamenilor, asupra ataşamentului de divinitate, asupra respectului şi smereniei, asupra compătimirii care trebuie să  ne-o inspire răutăţile comise din ignoranţă, asupra iubirii care trebuie să unească toţi cetăţenii patriei, patrie care se numeşte oraşul lui Jupiter.

Marcus Aurelius a onorat imperiul şi tronul cu priceperea şi efortul său în muncă şi luptă, dar mai ales prin strălucirea spiritului ce a reprezentat, cu adevărat, culmea unei civilizaţii, puterea şi cultura în aceeaşi întrupare.