In ceea ce priveşte evoluţia situaţiei internaţionale, la 3/15 ianuarie 1877 se încheiase Tratatul de la Budapesta între Rusia şi Austro-Ungaria, care confirma prevederile acordului de la Reichstadt, urmat în martie acelaşi an de o convenţie, ce pecetluia definitiv soarta sudului Basarabiei . Cabinetul de la Petersburg, în noile circumstanţe, devenea tot mai interesat în accelerarea negocierilor privind încheierea convenţiei militare cu România, propunerea fiind susţinută şi de Marele Duce Nicolae.
Răspunzând acestui demers, Carol I sublinia că o asemenea înţelegere nu poate fi considerată decât ca un act politic . De altfel, în ianuarie 1877, Domnitorul îi dezvăluia tatălui său linia de conduită pe care o va urma: „a încheia o convenţiune militară cu Rusia şi dacă e nevoie, a ne bate împreună cu ruşii contra turcilor” . Respingerea de către Poartă a Protocolului de la Londra (31 martie 1877), prin care Puterile europene îi solicitau aplicarea reformelor în favoarea supuşilor creştini, a asigurat Rusiei pretextul de a interveni în conflictul oriental ca „mandatară a Europei” . Intuind cursul evenimentelor, Domnitorul îi exprima tatălui său opinia potrivit căreia „situaţia politică a României cere ca noi să mergem cu cel mai tare” . In cadrul Consiliului de Coroană de la 2/14 aprilie 1877 – convocat concomitent cu decretarea mobilizării generale a armatei ruseşti – Carol I avea să se pronunţe în favoarea intrării în acţiune a armatei române alături de cea ţaristă, însă o mare parte din cei prezenţi socotea neutralitatea drept cea mai bună alternativă . Adept al neutralităţii până la capăt, Nicolae Ionescu, ministrul de Externe, îşi înaintează demisia, noul titular al respectivului departament fiind numit Mihail Kogălniceanu, decis a abandona „frumoasa floare fără coloare şi miros a neutralităţii” . Acesta primea, de altfel, imediat depline împuterniciri pentru semnarea convenţiei cu Rusia, la 4/16 aprilie 1877. Prin acest act, la art. 2, partea română garanta libera trecere a trupelor ruse pe teritoriul românesc, cealaltă parte contractantă, cea rusă, angajându-se să respecte instituţiile, precum şi „a menţine şi a apăra integritatea actuală a României„ . Un indiciu al modului în care Rusia înţelegea să-şi respecte angajamentele abia asumate l-a constituit trecerea trupelor sale peste Prut, la 11/23 aprilie 1877, fără a notifica acest lucru Guvernului de la Bucureşti şi înaintea ratificării convenţiei de către Parlamentul român. Prin urmare, Consiliul de Miniştri – întrunit de urgenţă – decide să aducă la cunoştinţa Puterilor garante situaţia creată, concomitent cu retragerea trupelor române de la Dunăre. Domnitorul – surprins neplăcut de „intrarea precipitată” a armatei ruse – considera proclamaţia Marelui Duce Nicolae către locuitorii României drept o ofensă. Este şi motivul pentru care Principele solicită explicaţii consulului rus la Bucureşti, exprimându-şi speranţa unor garanţii „în scris” din partea Impăratului că Rusia va respecta toate punctele din convenţia cu România . Marele Duce Nicolae avea să-i explice Domnitorului României că intrarea precipitată a trupelor ruseşti a avut loc din considerente strategice, fiind necesară o acţiune simultană cu cea a trupelor din Caucaz. Scopul proclamaţiei a fost acela de a avertiza populaţia României că armata rusă a intrat ca armată prietenă, în virtutea unui acord încheiat între cele două guverne . Pe de altă parte, oferea asigurări că România poate conta pe „sprijinul constant al Rusiei„ .
In Mesajul către Corpurile legiuitoare, din 14/26 aprilie 1877, Carol I ţinea să amintească faptul că România, în pofida atitudinii sale prudente şi loiale, a fost părăsită de Puterile garante, ceea ce a determinat Guvernul să adopte măsuri pentru evitarea transformării teritoriului în teatru de operaţiuni militare. Pentru a înlătura orice urmă de suspiciune în privinţa comportamentului trupelor ţariste, Domnitorul preciza că acestea nu vor ocupa Capitala, semn de „recunoaştere a individualităţii noastre politice şi de asigurare a pacinicei funcţionări a instituţiilor noastre” . Intr-o epistolă adresată tatălui său, Carol I îi mărturisea, cu satisfacţie, entuziasmul „absolut indescriptibil” cu care a fost primit discursul Tronului. „Românii, conchidea autorul scrisorii, trebuie să fi simţind astăzi că le sunt absolut necesar” . De altfel, odată cu aprobarea convenţiei româno-ruse de către Parlament (16 şi 17 aprilie 1877), Carol I prelua comanda supremă a armatei, principalul său obiectiv devenind obţinerea unei cooperări militare cu trupele ţariste. Imediat, în acest scop, primul ministru I. C. Brătianu s-a întreţinut cu Marele Duce Nicolae în vederea unei cooperări a armatei române cu cea rusă, pentru a împiedica orice tentativă a trupelor otomane de a invada România. Comandantul armatei ruse îl înştiinţa pe Carol I despre aceste convorbiri, sugerându-i să-şi concentreze armata în Oltenia şi să apere malul stâng al Dunării, protejând astfel flancul drept al armatei ruse . Anumite cercuri diplomatice ruse regretau încheierea convenţiei cu România, refuzând orice cooperare armată.
Aleksander Nelidov (foto) avea să declare chiar că, în eventualitatea în care Guvernul princiar insistă asupra colaborării militare, convenţia era anulată . Aşadar, temerile cercurilor conducătoare de la Bucureşti privind intenţiile reale ale Rusiei păreau a fi confirmate de cursul evenimentelor. La scurtă vreme după ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta şi recunoaşterea stării de război cu aceasta (29 aprilie), Camera a votat, în urma unei interpelări a lui Nicolae Fleva, independenţa României la 9 mai 1877, fapt confirmat şi de Senat în aceeaşi zi . În moțiunea acestui din urmă Corp legislativ, Guvernul era invitat „a lucra ca independența ei [României] să fie recunoscută și garantată de Marile Puteri europene, a căror dreptate și sprijin au contribuit în tot timpul la dezvoltarea României” . Tot la 9 mai se adoptă şi proiectul de lege privind instituirea unei decoraţii naţionale, ordinul „Steaua României”, de fapt, aşa cum sesiza şi agentul consular american de la Bucureşti, „prima acţiune suverană a României independente” . A doua zi, 10 mai 1877, aniversarea a 11 ani de la sosirea lui Carol I în Capitală şi depunerea jurământului în calitate de Domnitor al României, independenţa capătă consacrarea oficială, membrii Guvernului şi reprezentanţi ai Parlamentului felicitându-l pe Suveran. Astfel, data de 10 mai dobândea o dublă semnificaţie: instituirea dinastiei străine, în persoana lui Carol I, şi proclamarea independenţei. În faţa Parlamentului, Suveranul declara, la 10 mai 1877, că „România intră în veche sa independenţă, ca naţiune liberă, ca stat de sine stătător, ca membru util, pacificator şi civilizator al marii familii a statelor europene” . Puterile occidentale – preocupate de localizarea conflictului oriental şi de asigurarea propriilor interese la reglementarea păcii –, îşi manifestau temerea că exemplul factorilor de răspundere de la Bucureşti ar putea fi urmat şi pus în practică imediat de către celelalte provincii aflate încă sub dominaţie otomană . Încercând să-şi explice poziţia puţin favorabilă a Cabinetelor europene, Carol I îi mărturisea tatălui său impresia că „noi am luat chiar astăzi ceea ce probabil ele îşi propuneau să ne dea mai târziu. Noi însă tocmai aceasta ne-am propus să prevenim!” . Pe fondul atitudinii mai mult decât rezervate a Curţilor garante, atât faţă de convenţia româno-rusă, cât mai ales faţă de declararea neatârnării, Domnitorul se va pronunţa în favoarea participării armatei române dincolo de Dunăre, chiar dacă punctul său de vedere nu fusese întru totul împărtăşit de ministrul de Externe . În astfel de împrejurări, Carol I susţinea cu tărie – în convorbirile avute la Ploieşti cu Ţarul Alexandru al II-lea, cancelarul Gorceakov şi Marele Duce Nicolae – ideea cooperării celor două armate, cu un comandament separat. Nu numai atât, dar solicita chiar şi o bază proprie de operaţiuni dincolo de Dunăre. Dacă o asemenea alternativă era împărtăşită de Marele Duce Nicolae, ea avea să fie refuzată în mod categoric şi într-o formă nu tocmai protocolară de octogenarul cancelar Gorceakov. Scopul era mai mult decât evident şi avea să fie sesizat şi de reprezentantul Italiei la Bucureşti, Saverio Fava, care considera că Rusia nu era interesată de o participare armată română la operaţiunile din Balcani, tocmai pentru a înlătura orice pretext de a cere, la sfârşitul războiului, „o eventuală mărire teritorială, sau cel puţin pentru a o face să nu obţină vreun drept la păstrarea Basarabiei„ . De altfel, cancelarul rus nu va ezita de a notifica, în scris, Guvernului român că „Rusia n-are trebuinţă de ajutorul armatei române”, forţele imperiale fiind „mai mult decât îndestulătoare” pentru înfrângerea Turciei .
Pe de altă parte, Gorceakov (foto) exprima cu claritate dorinţa Guvernului ţarist de a obţine braţul Chilia, ceea ce însemna, de fapt, sudul Basarabiei. La o asemenea declaraţie făţişă, Domnitorul îi replica lui Gorceakov că numai areopagul european era îndrituit să decidă în această privinţă, sarcina sa de căpetenie fiind aceea de a menţine integritatea ţării . Carol I a luat măsuri de apărare a teritoriului împotriva acţiunilor trupelor otomane, care declanşaseră operaţiuni de bombardare a localităţilor de pe malul Dunării, mai ales a Islazului şi Bechetului. Concomitent, armata română acoperea şi înlesnea operaţiunile de traversare a Dunării de către trupele ruse, începând să bombardeze Vidinul, sub directa supraveghere şi îndrumare a comandantului suprem al armatei, care-şi stabilise cartierul general la Poiana. Nu de puţine ori, Suveranul s-a aflat în mijlocul trupelor sale, aşa cum se întâmplase la Calafat, unde câteva obuze au explodat în imediata sa apropiere .
Insuccesele armatei ruse în faţa Plevnei au determinat Marele Cartier General Imperial să solicite concursul trupelor române, pentru a prelua prizonierii turci de la Nicopole (foto) şi a ocupa respectiva fortăreaţă. Comandantul Diviziei a IV-a, generalul de brigadă George Manu primise instrucţiuni ca orice sprijin acordat trupelor ruse dincolo de Dunăre să nu aibă loc decât cu autorizarea prealabilă a Domnitorului României . Carol I nu s-a grăbit să dea curs cerinţei ruşilor, susţinând necesitatea încheierii unei convenţii speciale cuprinzând detaliile cooperării celor două armate. Se pare că primul ministru a recurs la diferite mijloace, chiar şi la ameninţări cu o revoltă a armatei, pentru a-l determina pe Carol I să ia în considerare o acţiune a trupelor române la sud de Dunăre . Domnitorul îşi exprimase temerea că nu va putea avea mână liberă de acţiune în ceea ce priveşte armata sa şi că va trebui să se subordoneze comandamentului rusesc . Totuşi, la insistenţele Ţarului Alexandru al II-lea, Domnitorul României consimte la trecerea peste Dunăre a Diviziei a IV-a, cu scopul de a ocupa cetatea Nicopolelui. În timpul unei întrevederi cu reprezentantul francez la Bucureşti, Carol I reliefa că interesul nostru şi al Europei era de a se asigura deplina libertate de navigaţie pe Dunăre. Situaţia impunea ca fortăreţele turceşti de pe malul fluviului să fie dărâmate, Principele fiind decis a contribui în acest sens printr-o acţiune ofensivă a trupelor sale. „Noi vrem – sublinia Domnitorul – să ne creăm drepturi pentru a obţine, la încheierea păcii, concesiile pe care demnitatea noastră le cere” . Lucrurile iau o întorsătură gravă atunci când trupele ruse sunt din nou respinse din faţa Plevnei, fortăreaţă a cărei importanţă strategică fusese remarcată de Carol I. Este momentul în care Marele Duce Nicolae, în cunoscuta telegramă din 19 iulie 1877, adresa Principelui României rugămintea de a trece cât mai grabnic Dunărea împreună cu armata sa . În faţa acestei cerinţe imperioase, Suveranul încă ezita , nedorind să intre în acţiune fără a obţine eventuale garanţii în privinţa recunoaşterii statului de cobeligerant. Pe de altă parte, ministrul de Externe austro-ungar, ce se erijase în consilierul cercurilor conducătoare de la Bucureşti, îi lăsa de înţeles agentului nostru diplomatic de la Viena că monarhia dualistă nu ar putea împiedica pe români să acorde ajutor ruşilor, însă avertiza, totodată, că „în ziua când aţi vrea să luaţi o palmă de loc pe malul drept al Dunării, vă vom scoate de acolo” . În schimbul garanţiei că românii nu vor cuceri nici cea mai mică porţiune de teritoriu în Bulgaria, diplomaţia vieneză era dispusă a convinge Puterile europene pentru a ceda – prin viitorul tratat de pace – o oareşicare parte din Dobrogea„ . Pericolul respingerii trupelor ţariste dincolo de Dunăre, pe teritoriul românesc, şi deci transformarea acestuia în teatru de război, avea să constituie principalul argument pentru participarea la operaţiunile militare din Balcani. Ca atare, Marele Duce Nicolae era înştiinţat de Carol I că a decis să treacă Dunărea în fruntea a 30.000 de oameni, cu obiectivul de a cuceri împreună cu armata imperială „poziţiunea de la Plevna„ .
La 16 august 1877, Domnitorul României sosea la Gorni-Studen, sediul Cartierului Imperial (foto), unde fusese aşteptat cu „nerăbdare” de către Ţarul Alexandru al II -lea şi Marele Duce Nicolae. Mai ales acesta din urmă era interesat dacă Principele avea intenţia de a-şi comanda în persoană trupele. La răspunsul afirmativ al lui Carol I, fratele Ţarului dezvăluia dificultatea ca Domnitorul să se afle sub comanda unui general rus. Un asemenea lucru – în optica Suveranului României – era un lucru inacceptabil şi tocmai de aceea „zece generali ruşi ar putea foarte lesne să fie sub ordinele sale”. La puţin timp după acest schimb de replici, Alexandru al II-lea, care asistase la discuţie fără a face comentarii, îl însărcinează pe fratele său a-i comunica Principelui rugămintea de a accepta comanda tuturor trupelor româno-ruse din faţa Plevnei. În această privinţă, Titu Maiorescu avea să consemneze: „Mare onoare, şi mai mare răspundere!” . După un scurt moment de reflecţie, Carol I „se decide a primi această comandă plină de responsabilitate” . Aşadar, unităţile româno-ruse din faţa Plevnei, constituite în Armata de Vest, aveau să acţioneze potrivit ordinelor Domnitorului, el fiind secondat de generalul rus Zotov (schimbat, în septembrie 1877, cu Principele Imeritinski), în calitate de şef al Statului Major. Stabilindu-şi reşedinţa într-o căsuţă modestă din Poradim, Carol I era perfect conştient de dificultatea misiunii ce şi-o asumase, cucerirea Plevnei reprezentând cheia succesului operaţiunilor militare din Balcani. Încă din faza iniţială, Domnitorul constatase efectivul cu totul necorespunzător al trupelor, cu atât mai mult cu cât Plevna fusese formidabil întărită de Osman Paşa (foto) 
In cadrul Consiliului de război desfăşurat la Radeniţa (25 august 1877), la sediul Cartierului Marelui Duce Nicolae, apar primele divergenţe de păreri între Carol I şi ofiţerii Statului Major rus. Aceştia din urmă susţineau necesitatea declanşării imediate a unei viguroase acţiuni ofensive, în timp ce comandantul Armatei de Vest, Domnitorul României, nu considera oportună o asemenea operaţiune, subliniind poziţia defensivă a fortificaţiilor din jurul Plevnei. Prin urmare, i se părea mult mai nimerită asedierea acestei poziţii şi sporirea efectivelor. Opinia sa nu a întrunit însă adeziunea ofiţerilor ruşi, Carol I fiind nevoit, în aceste condiţii, să primească ideea asaltului imediat, sub rezerva că nu garantează reuşita . Ulterior, din păcate după grele jertfe, însuşi generalul Todleben, celebrul apărător al Sevastopol-ului în timpul războiului Crimeii, avea să confirme justeţea planului Domnitorului României de împresurare a Plevnei (foto).
Nu este cazul de a insista aici asupra succeselor obţinute de armata română la Griviţa, Rahova, Opanez, Vidin, Belogradcic şi asupra rolului său decisiv în ceea ce priveşte capitularea Plevnei la 10 decembrie 1877. Toate acestea sunt binecunoscute şi tratate pe larg în istoriografie . Dincolo de aprecierile de care s-au bucurat ostaşii români din partea Ţarului şi a generalilor ruşi, în egală măsură a fost recunoscut şi prestigiul celui care a comandat armatele din faţa Plevnei. Ca o dovadă a acestui fapt, Carol I primise înalte distincţii militare. Pe de altă parte, Suveranul şi-a consolidat poziţia şi în interiorul ţării, cu atât mai mult cu cât suportase cu stoicism, alături de trupele sale, condiţiile aspre ale războiului şi obţinuse o strălucită victorie. O dată cu izbânda campaniei de la sud de Dunăre, vor urma îndelungate şi nesperat de dificile negocieri diplomatice pentru admiterea României la stabilirea condiţiilor păcii şi, apoi, pentru recunoaşterea independenţei. Încă din 29 decembrie 1877 Domnitorul României, Carol I, preciza - într-o scrisoare adresată Marelui Duce Nicolae - că posibilitatea încheierii armistiţiului şi a preliminariilor păcii a produs o vie emoţie în rândul opiniei publice din ţară, România fiind îndreptăţită a participa la aceste negocieri în baza cooperării dintre cele două armate . Privită din unghiul de vedere al diplomaţiei ţariste, participarea reprezentantului român la tratativele de pace nu era de dorit din motive lesne de sesizat. De aceea, se recomanda Guvernului de la Bucureşti să se adreseze direct cercurilor politice de la Petersburg, în acelaşi sens pronunţându-se şi Marele Duce Nicolae, care ţinea să afirme în plus că „interesele românilor nu au fost uitate” .
Alexandru al II-lea al Rusiei
La rândul său, Alexandru al II-lea îl însărcinase pe Ignatiev să-i explice primului ministru român anumite chestiuni legate de negocierile de pace, oferind asigurări privind „interesul amical pe care-l poartă României„ . La 21 ianuarie/2 februarie 1878, Marele Duce Nicolae îi scria din nou Domnitorului, mărturisindu-i că a primit preliminariile păcii transmise de la St. Petersburg, unde interesele României au găsit o justă satisfacţie prin recunoaşterea independenţei din partea Porţii şi printr-o despăgubire teritorială . Un asemenea mod de a privi lucrurile l-a determinat pe Carol I să sondeze din nou disponibilitatea Cabinetelor europene faţă de recunoaşterea independenţei şi neutralităţii României, înainte de semnarea păcii. Domnitorul apelează în acest sens la serviciile lui Ion Ghica, ce se va deplasa la Londra, cu scopul de a câştiga simpatia şi un eventual sprijin diplomatic din partea Guvernului britanic , el însuşi interesat în împiedicarea oricărei tentative din partea ruşilor de a ocupa Constantinopolul şi Strâmtorile . La curent cu iniţiativa Guvernului princiar, cancelarul Gorceakov ţinea să-i precizeze limpede generalului Iancu Ghica decizia Rusiei de a respinge cu fermitate orice fel de dezbateri, în cadrul viitorului congres european, privind neutralizarea României, o astfel de propunere fiind socotită „o ofensă directă la adresa ei” .
Pe de altă parte, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, solicita agentului român de la Paris, Callimachi-Catargi, să-l contacteze pe ambasadorul otoman din capitala Franţei, pentru a tatona terenul în vederea recunoaşterii independenţei de către Poartă. O asemenea iniţiativă, dacă era încununată de succes, ar fi înlăturat – în opinia şefului diplomaţiei române – pretenţia Rusiei de a încorpora sudul Basarabiei ca „teritoriu turcesc” . La rândul său, Carol I îi destăinuia consulului francez la Bucureşti temerea faţă de tendinţa Rusiei de a trata retrocedarea sudului Basarabiei direct cu Poarta, deci în afara preconizatului Congres european, şi tocmai de aceea prefera să obţină dinainte recunoaşterea independenţei. Domnitorul nutrea speranţa că diplomaţia franceză va interveni la Constantinopol în acest sens . Numai că ministrul de Externe francez nu era deloc înclinat să dea curs unei asemenea iniţiative, întrucât nu dorea să indispună diplomaţia rusă. La jumătatea lunii ianuarie 1878, Cabinetul de la Petersburg comunica formal intenţia de a reocupa cele trei judeţe basarabene, care pentru Rusia reprezenta „o chestiune de onoare şi de demnitate naţională” , oferind României drept „compensaţie” teritoriul dobrogean. Ingrijorat de materializarea unei asemenea intenţii, Domnitorul adresa o nouă scrisoare Ţarului Alexandru al II-lea, mărturisind enormele dificultăţi ce ar provoca în România orice rectificare de teritoriu. De altfel, în cursul întrevederii cu Ignatiev, Suveranul declarase pe un ton ferm că „nu poate să se învoiască la cedarea Basarabiei (a sudului acesteia)” . Faţă de ameninţările şi ingratitudinea Rusiei, Camera Deputaţilor şi Senatul, după dezbateri aprinse, adoptau în unanimitate o moţiune ce reliefa limpede hotărârea României de a menţine inviolabilitatea teritoriului, reprezentanţii naţiunii respingând orice tranzacţie în privinţa sudului Basarabiei, având în vedere următoarele motive: că integritatea teritorială era garantată de Puterile europene, garanţie reînnoită de Rusia prin art. 2 din convenţia de la 4/16 aprilie 1877, că partea română şi-a respectat cu fidelitate obligaţiile ce derivau din această convenţie, că a participat, cu mari jertfe materiale şi umane, la războiul de la sud de Dunăre şi că, în fine, o Românie independentă şi omogenă corespunde atât intereselor vecinilor, cât şi Europei . Într-un Memoriu înaintat Puterilor europene, diplomația de la București încerca să demonstreze că schimbul propus de Rusia era prejudiciabil intereselor româneşti, prin răpirea sudului Basarabiei fiind dificil de a stabili comunicaţii cu Dobrogea, provincie separată de restul României de către fluviul Dunărea şi mlaştinile impracticabile situate în aval de Călăraşi şi până la Brăila. Prin urmare, în pofida tuturor consideraţiilor istorice şi politice, de drept, ca şi a intereselor, materiale, economice şi administrative, abandonarea sudului Basarabiei ar antrena după sine rezultate nefaste şi ar determina reacţia potrivnică a opiniei publice româneşti. În schimb, posesiunea asupra sudului Basarabiei şi a Deltei Dunării nu ar face altceva decât să consolideze independenţa României şi ar încununa cu succes misiunea care i-a fost încredinţată în 1856, aceea „de a supraveghea, cu energie şi statornicie, libera navigaţie pe Dunăre„ . Demersurile în favoarea recunoaşterii independenţei înaintea încheierii tratatului de pace nu au dus la rezultatul scontat, atât Carol I, cât şi premierul Ion C. Brătianu fiind convinşi că „pentru a ajunge la un compromis cu Rusia, Anglia şi Puterile aderă la retrocedarea Basarabiei„ . Speranţele Domnitorului în dobândirea unui suport diplomatic al patriei de origine, Germania, au fost practic spulberate de afirmaţia categorică a lui Bismarck, potrivit căreia: „Imperiul german nu va sacrifica amiciţia sa cu Rusia” . Se confirma, încă o dată, faptul că Puterile europene ţineau prea mult la propriile interese pentru a mai face concesii unui stat mic, în curs de afirmare.
