UNIREA BANATULUI CU REGATUL ROMÂNIEI LA 1 Decembrie 1918

Unirea Banatului cu România a fost proclamată la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, însă preluarea administraţiei Banatului de către autorităţile româneşti s-a desfăşurat cu întârziere şi cu multe obstacole, datorită ocupaţiei sârbe şi franceze. Administraţia românească s-a instalat abia în vara anului 1919, unirea fiind consfinţită prin intrarea armatei române în Timişoara la 3 august 1919. Revendicat în graniţele sale naturale, până la Tisa şi până la Dunăre, Banatul a sfârşit prin a fi împărţit între România şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, în proporţie de circa 2/3 României şi 1/3 Regatului sârb.

Începând cu toamna anului 1918, numărul acţiunilor protestatare organizate în localităţile urbane s-a înmulţit, pe fondul unei atmosfere tot mai tensionate. La 6 şi 20 octombrie, la Timişoara au avut loc demonstraţii pentru încheierea ostilităţilor militare. La 26 octombrie, participanţii la manifestaţia organizată pe străzile oraşului au dărâmat statuia generalului austriac Antoniu Scudier precum şi monumentul lui Coronini. Publicaţia locală Temesvári Hírlap consemna că monumentul „a fost dărâmat cu o rangă. Nu are importanţă de cine. Nici nu merită să mai fie ridicată. Ea reprezenta o lume veche, dispărută, militarismul, servilismul şi închinarea la idoli”.

La 31 octombrie 1918, a avut loc o mare demonstraţie de stradă la Timişoara. În aceeaşi zi, în sala cazarmei militare, a avut loc o întrunire a celor mai importante personalităţi politice şi militare locale şi s-a înfiinţat un Consiliu Naţional al Banatului, condus de dr. Aurel Cosma. În zilele următoare, soldaţii întorşi de pe front, revoltaţi de lipsurile în care se zbăteau familiile lor iau cu asalt conacele celor avuţi împărţind celor înfometaţi stocurile de alimente şi de alte bunuri rechiziţionate. În multe localităţi, autorităţile făceau apel la aparatul represiv. Jandarmii şi aşa numitele „gărzi de oţel” intervin cu brutalitate, mulţi locuitori nevinovaţi căzând victime măcelurilor. Românii din Banat s-au constituit în Consilii şi Gărzi naţionale româneşti, ca răspuns la dezordinea care se crease, la atrocităţile jandarmilor şi ale „gărzilor de oţel” ungureşti. Lupta lor pentru emancipare naţională şi autodeterminare intra acum în ultima fază.

Cercurile maghiare proclamă „Republica Autonomă Bănăţeană”

Cu o zi înainte, dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria şi adversar al unirii Banatului cu România, împreună cu locotenent-colonelul Albert Bartha, şeful Statului Major al Comandamentului Militar Timişoara, au participat la Budapesta la întrunirea liderilor politici maghiari. Întorşi la Timişoara, au avut convorbiri, în seara de 30 octombrie, cu fruntaşii maghiari locali şi au decis ca la adunarea populară din ziua următoare, care încheia demonstraţia de stradă, să proclame „Republica Autonomă Bănăţeană” şi să înfiinţeze „Sfatul Poporului din Banat”, subordonat guvernului din Budapesta. Acest Sfat al Poporului îi excludea însă pe români.

Republica ar fi urmat să fie de fapt un organism autonom în cadrul Ungariei, cu un comisar civil şi unul militar. Lider avea să fie dr. Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha. La adunarea din 31 octombrie, dr. Otto Roth a proclamat Republica Bănăţeană şi a declarat că va rămâne ataşat noului guvern maghiar. Republica nu avut viaţă lungă datorită opoziţiei opuse de către români. Manevra cercurilor legate de Budapesta nu era deloc agreată de români, pentru că era o clară încercare de a împiedica unirea Banatului cu Regatul Român şi de menţinere a stăpânirii maghiare.

Aurel Cosma, liderul românilor din Banat, a răspuns deciziilor lui Otto Roth astfel: "Noi, românii, nu putem primi propunerea domnului Otto Roth. Aspiraţiile neamului nostru ne îndeamnă să urmăm altă cale. Vom constitui Consiliul nostru naţional." Fruntaşii românilor au părăsit consfătuirea şi, într-o întrunire separată, au alcătuit Consiliul Militar Naţional Român, având ca preşedinte pe dr. Aurel Cosma.

Adunarea românilor din 31 octombrie

În seara de 31 octombrie, mii de români din Timişoara şi din satele învecinate au participat la o impresionantă adunare naţională în Piaţa Libertăţii şi au aprobat cu ovaţii cuvintele rostite de dr. Aurel Cosma: „De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanţurile robiei naţiunii române." Consiliul Militar Naţional Român s-a impus încă din primele zile cu o importantă forţă politică, iar prin Comitetul Executiv a susţinut interesele locuitorilor români şi a acţionat cu hotărâre pentru Unirea Banatului cu România. A avut o contribuţie majoră la impulsionarea procesului de instaurare a conducerii politico-administrative în localităţile bănăţene. Într-un comunicat adresat populaţiei a arătat că s-a ataşat Consiliului Naţional Român Central de la Arad şi a recunoscut numai dispoziţiile acestuia. Era o declaraţie fermă prin care respingea ideea autonomiei Banatului sub forma Republicii Bănăţene şi totodată o exprimare limpede a voinţei de Unire cu România.

Ungaria semnează armistiţiul cu Antanta. Situaţia Banatului se complică

La 10 noiembrie, Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad, a trimis o notă ultimativă Consiliului Naţional Maghiar pentru predarea guvernării şi administraţiei Banatului şi Transilvaniei. Nota avea termen 2 zile. Budapesta a cerut o prelungire cu 48 ore a termenului, până pe 14 noiembrie. Guvernul maghiar începuse tratativele de pace cu Antanta şi a încheiat armistiţiul cu aceasta chiar la 13 noiembrie, la Belgrad.

Convenţia de armistiţiu a complicat planurile românilor de a prelua Banatul. Antanta convenise cu Ungaria ca soarta Banatului să fie definitivată după Conferinţa de Pace. Armata maghiară trebuia să se retragă la nord de Mureş, iar teritoriul evacuat să fie ocupat de forţele aliate sârbe şi franceze.

Armata sârbă ocupă Banatul

Sesizând oportunitatea creată, trupele sârbe au trecut Dunărea chiar înainte de parafarea acordului de armistiţiu şi au ocupat oraşul românesc Biserica Albă, unde au instaurat administraţia sârbească. La 14 noiembrie 1918 sârbii au ocupat Timişoara, iar la 20 noiembrie ajung la Mureş şi se stabilizează între Szeged şi Lipova. Imediat comandamentul sârb a preluat administraţia militară a Banatului, a dizolvat gărzile naţionale, iar mai târziu a preluat şi administraţia civilă. Între timp, armata română era ocupată cu neutralizarea trupelor germane ale lui Mackensen, situaţie de care sârbii au profitat pentru a ocupa Banatul.

Ajunse la Timişoara, trupele sârbeşti au fost întâmpinate cu amiciţie, ca trupe ale Antantei, deci aliate României. La scurt timp însă, lucrurile s-au schimbat radical, după ce românii bănăţeni au devenit ţinta predilectă a persecuţiilor noii administraţii. Iniţial, sârbii au deţinut doar administraţia militară şi au lăsat administraţia civilă pe mâna maghiarilor. Ambele însă vedeau în români primejdia cea mai mare. Sistematic s-a trecut la anihilarea mişcării naţionale româneşti, la desfiinţarea consiliilor naţionale române şi a gărzilor româneşti. În funcţiile oficiale au fost numiţi tot mai mulţi sârbi. Otto Roth şi reprezentanţii social-democraţilor din rândul minorităţilor maghiare şi şvăbeşti, vedeau în armata sârbă un ajutor pentru perpetuarea stăpânirii maghiare. Ei sperau în continuare că războiul se va termina cu o Ungarie Mare, care să cuprindă şi Banatul. Pe de altă parte, sârbii duceau în occident o puternică propagandă pentru cauza lor, urmărind politica "faptului împlinit" şi încheierea războiului cu un Banat aflat de facto sub suveranitate sârbească.

Bănăţenii la Marea Adunare de la Alba Iulia. Proclamarea unirii Banatului cu România

În ciuda restricţiilor şi impedimentelor de tot felul impuse de trupele de ocupaţie, mii de bănăţeni au răspuns la chemarea Consiliului Naţional Central şi s-au îndreptat către Alba Iulia pentru a lua parte la Marea Adunare care avea să proclame Unirea. Alegerea delegaţilor a fost un eveniment de mare importanţă pentru comunităţile româneşti. Procesul de alegere a fost pe toate căile împiedicat să aibă loc, iar cei care au reuşit să fie aleşi, au fost împiedicaţi să părăsească Banatul. Armata sârbă a patrulat constant graniţa cu Ardealul pentru a împiedica trecerea bănăţenilor în Ardeal. Unul din cele mai păzite locuri era punctul de trecere de la Bouţari. Însăşi episcopul de Caransebeş Miron Cristea, unul dintre vicepreşedinţii Adunării şi viitorul patriarh al României, a fost reţinut o zi şi o noapte în gara de la Bouţari, dar a reuşit totuşi să treacă. Aşteptat cu însufleţire la Alba Iulia, a ajuns aici cu o zi întârziere, dar la timp pentru a participa la actul solemn.

Delegaţia bănăţenilor a avut în final 359 de membri oficiali, reprezentând toate categoriile sociale şi principalele organizaţii politice, sociale şi culturale bănăţene. (vedeţi şi Participanţi bănăţeni la Marea Adunare de la Alba Iulia) Pe lângă aceştia au participat un număr mare de români bănăţeni de pe întreg cuprinsul Banatului. Se estimează că au participat români din cel puţin 255 de localităţi bănăţene. Dar participarea ar fi fost şi mai mare dacă autorităţile sârbeşti de ocupaţie n-ar fi împiedicat mai mulţi delegaţi să se îndrepte către Alba Iulia, fiind reţinuţi sau împiedicaţi să părăsească localităţile de reşedinţă, „călătoria la Ardeal fiind interzisă” În fruntea delegaţiei s-a aflat o serie de personalităţi de prim-rang din viaţa publică a românilor bănăţeni, de un şir de delegaţi din rândurile preoţilor (printre care şi episcopii Miron Cristea şi Valeriu Frenţiu), zeci de profesori şi învăţători aleşi delegaţi de satele şi oraşele de baştină.

Marele Sfat Naţional avea în componenţa sa 44 de membri din tot cuprinsul Banatului. Printre cei 6 secretari se aflau şi bănăţenii Caius Brediceanu şi Traian Novac. Adunarea a proclamat fără echivoc: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat, Ţara ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, decretează Unirea acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România.” În acelaşi timp, pe întreg cuprinsul Banatului, de la satele cele mai mici până la oraşele mari, s-au organizat manifestări şi ceremonii solemne, însoţite de urale, arborări de steaguri, cântece şi dansuri, salve de armă.

Administraţia sârbă şi persecuţia românilor

După proclamarea Unirii, persecuţiile armatei sârbe se intensifică şi se perpetuează de-a lungul întregii zone de ocupaţie sârbeşti. Astfel, despre situaţia românilor din Banat sub administraţie sârbească, maiorul Alexandru Dumitrescu raporta Marelui Cartier General Român la 11 decembrie 1918: „În Banat se duce acum o luptă îndârjită asemănătoare cu aceea pe care o duceau ungurii înainte contra românilor. Zilnic se fac internări şi arestări de români din diferite localităţi din Banat şi actualmente Aradul are un mare număr de români din Banat refugiaţi de frica persecuţiei autorităţilor militare sârbe.”

Între timp în Banat a sosit generalul francez Berthelot, favorabil cauzei românilor. Ca urmare a intervenţiilor acestuia şi ale reprezentanţilor Consiliului Dirigent pe lângă Antantă, s-a decis retragerea treptată a trupelor sârbeşti şi preluarea de către trupele franceze. Acestea au preluat estul Banatului în ianuarie 1919.

Banatul disputat

În 1919 Banatul a fost împărţit între România şi Regatul Serbiei, Croaţilor şi Slovenilor (numit mai târziu Iugoslavia). Revendicarea sârbilor nu se baza pe vreun drept istoric, ci pe existenţa a 250.000 de sârbi locuitori la nord de Dunăre. Alt argument al sârbilor a fost poziţia geografică a capitalei Belgrad, aflată exact la graniţa cu Banatul şi prin urmare vulnerabilă din punct de vedere strategic şi militar.

Mai târziu, o ultimă încercare de independenţă a venit din partea germanilor din Banat, care în data de 16 aprilie 1920 au trimis o petiţie la Conferinţa de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul, dar şi regiunea vecină Bačka. Noua republică urma, după planurile germanilor, să fie împărţită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton. Conferinţa de Pace de la Paris a refuzat însă această propunere.

În 11-13 iunie, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris a comunicat României decizia finală privind graniţa dintre România şi Ungaria şi dintre România şi Serbia. Astfel, două treimi din Banat reveneau României şi o treime revenea Serbiei.

Unirea Banatului românesc cu Regatul Român

În 28 iulie administraţia română s-a instalat în Banat. Gheorghe Dobrin a fost numit prefect pentru judeţul Caraş-Severin cu sediul la Lugoj, iar Aurel Cosma la Timişoara pentru judeţul Timiş-Torontal, cu sediul la Timişoara.

La 3 august 1919 în Timişoara au intrat primele unităţi ale armatei române, sub comanda colonelului Economu, în uralele mulţimii entuziasmate. În piaţa care de atunci se va numi „Piaţa Unirii” din centrul oraşului, armata este primită de oficialităţile locale şi de reprezentanţi ai minorităţilor. Pentru a pecetlui actul unirii Banatului cu România, sosesc la Timişoara dinspre Arad prim-ministrul Brătianu şi ministrul Consiliului Dirigent Ştefan Cicio-Pop. În ziua următoare Regatul român a încheiat tratatul cu puterile aliate în urma căruia Banatul intra în graniţele României Mari.

Marea adunare populară din Timişoara

La 10 august 1919 se ţine la Timişoara o mare adunare populară a tuturor bănăţenilor, veniţi în număr de peste 40.000, din toate colţurile provinciei, să consfinţească unirea Banatului cu România. Adunarea adoptă o rezoluţie prin care declară:

1.      Declarăm unirea pe vecie a întregului Bănat cu Statul român sub sceptrul dinastiei române.

2.      Jurăm credinţă şi supunere M.S. Regelui Ferdinand I, domnitorul tuturor românilor.

3.      Aducem omagiile noastre glorioasei armate române pentru măreaţa operă şi jertfă depusă pe altarul dezrobirii noastre de sub jugul de o mie de ani, pentru învingerea bolşevismului maghiar şi pentru intrarea triumfală în capitala Ungariei.

4.      Luăm cu mulţumirea la cunoştinţă hotărârile Suveranului nostru şi a sfetnicilor săi de a impune tuturor respectarea drepturilor istorice, teritoriale şi suverane ale statului şi neamului românesc.

5.      Pretindem respectarea tratatului din 4 august 1916, încheiat de către Regatul român cu marile puteri aliate, pretindem întreaga provincie „Banatul” cu hotarele sale naturale Dunărea, Tisa şi Mureşul, din punct de vedere istoric, etnografic şi economic, protestăm prin urmare contra oricărei încercări de schimbare arbitrară a hotarelor României Mari.

6.      Protestăm contra oricărei încercări de a ştirbi, sub orice pretext, suveranitatea neamului şi statului românesc, contra oricărui amestec în chestiunile interne ale statului român. [...]

Stabilirea graniţelor

La Conferinţa de Pace de la Paris, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu cerea recunoaşterea graniţelor unei Românii care includea întreg Banatul, cu graniţa pe Tisa inferioară până la vărsarea acesteia în Dunăre şi apoi cursul Dunării. Conferinţa însă a decis linia de demarcaţie care s-a păstrat până astăzi, cu excepţia unei rectificări care a avut loc în 1923. La 24 noiembrie 1923, România şi Regatul Sârb au încheiat la Belgrad un protocol pentru un schimb teritorial. România se angaja să cedeze comunele Pardany, Modoş, Surgan, Crivobara şi Nagy Gaj, în timp ce Regatul Serbiei ceda României Beba Veche, Pusta-Kerestur, Ciorda, Iam-ul şi oraşul Jimbolia, care a intrat oficial în componenţa României abia în 1924.

UNIREA MARAMUREŞULUI CU REGATUL ROMÂNIEI LA 1 Decembrie 1918

Unirea Maramureşului cu România a fost proclamată pe 1 Decembrie 1918 în Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, provincia fiind socotită ca făcând parte, împreună cu Sătmarul şi Crişana din aşa numita Ţară Ungurească (vechiul Partium). Populaţia românească şi ruteană din zonă s-a pronunţat pentru încorporarea întregului Maramureş la România, însă Conferinţa de Pace de la Paris a acordat României doar partea sudică a acestuia, delimitată înspre nord de râul Tisa.

Preliminarii

La 29 septembrie 1918 Bulgaria a semnat armistiţiul de la Salonic, ceea ce a grăbit ieşirea din război a monarhiei Austro-Ungare. Pe 1 octombrie, când încă statul dualist nu încheiase armistiţiul, Congregaţia Comitatului Maramureş a ţinut o şedinţă festivă în care i-a constrâns pe reprezentanţii românilor şi rutenilor să semneze declaraţii de loialitate faţă de Ungaria. Reprezentantul român, preotul Darie Vlad, a fost ameninţat cu redeschiderea procesului de spionaj şi trădare de patrie ce-i fusese intentat în 1915. Declaraţiile luate cu acest prilej au fost folosite în Parlamentul de la Budapesta când, pe 18 octombrie, Alexandru Vaida-Voevod a citit cererea de autodeterminare a românilor din cuprinsul monarhiei dualiste. Drept răspuns, deputatul de Maramureş Mihaly Pèter a prezentat declaraţiile de loialitate, pretinzând că locuitorii maramureşeni nu au nimic împotriva poporului maghiar şi că vor să fie în continuare parte a Ungariei.

Pe 3 noiembrie 1918 Austro-Ungaria a semnat armistiţiul de la Villa Giusti. Ostaşii întorşi acasă cu întregul echipament militar au constituit gărzi naţionale în fiecare sat din Maramureş. Pe 22 noiembrie, la Sighetul Marmaţiei a fost organizată o adunare naţională românească având peste 10.000 de participanţi, care au ales delegaţii maramureşeni la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia şi membrii Sfatului Naţional Român din Maramureş. Sfatul urma să fie compus din 34 de persoane, în frunte cu preşedintele Vasile Chindriş. Pe 29 noiembrie, delegaţii aleşi au pornit cu carele către Baia Mare, de unde au luat trenul înspre Alba Iulia. La 1 decembrie au votat Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, însă au protestat faţă de urarea lui Ştefan Cicio Pop: „Trăiască România Mare de la Nistru şi până la Tisa!”, pe motiv că ei doreau ca România să cuprindă în hotarele ei şi Maramureşul românesc de peste Tisa.

Pe 1 decembrie 1918 a fost ţinută o mare adunare naţională românească şi la Sighetul Marmaţiei. Aceasta a hotărât unirea Maramureşului cu România fără nicio condiţie. In aceeaşi zi, Vasile Filipciuc s-a angajat să înfiinţeze şi să scoată ziarul românesc „Sfatul”, ca organ de presă al Sfatului Naţional Român. Primul număr al acestuia a apărut pe 7 decembrie. La 2 decembrie, în Sighetul Marmaţiei s-a întrunit Sinodul Vicarial, care a decis să întreprindă acţiuni în vederea înfiinţării unei episcopii unite în acel oraş. Decizia a fost aprobată şi sprijinită de către Sfatul Naţional.

Stabilirea administraţiei româneşti 

La începutul lui ianuarie 1919, Maramureşul a fost ocupat de către trupe ucrainiene. Drept urmare, la Sibiu a fost trimisă o delegaţie condusă de Vasile Filipciuc pentru a solicita Consiliului Dirigent să intervină pe lângă Armata Română pentru a intra în Maramureş şi a-l elibera. La 16 ianuarie a intrat în Maramureş Regimentul nr. 14 din Roman, sub comanda colonelului I. Gheorghiu, iar în ziua următoare a învins forţele ucrainiene în lupta de la Cămara la Sighet. Ulterior, Regimentul şi gărzile naţionale româneşti au trecut la capturarea bandelor teroriste din Maramureş, ocupând teritoriul de pe ambele maluri ale Tisei până la Câmpulung la Tisa şi Valea Tarașului. Vestul şi nordul Maramureşului a rămas pentru moment sub control maghiar. In primăvara lui 1919 au început provocările armatei sovietice maghiare ceea ce a determinat reluarea luptelor. In final, Regimentul nr. 14 a ocupat şi restul Maramureşului, nu fără pierderi în rândul subofiţerilor şi soldaţilor..

Odată cu eliberarea Maramureşului, a fost stabilită şi administraţia românească. La 28 aprilie 1919 a depus jurământul de credinţă noul prefect al judeţului, Vasile Chiroiu. Alte funcţii au fost ocupate de către: Gavrilă Mihaly (subprefect), Alexandru Moldovan (prim notar al judeţului), Vasile Filipciuc, Flaviu Iurca, Iuliu Coman, Gheorghe Dan (pretori), Vasile Chindriş, Izidor Anderco, Iosif Rednic (juristconsulţi), Gheorghe Coman (administraţia financiară), Ion Rednic, Alexandru Bălin, Sig. Pop, Ivan Dan (serviciul sanitar), Alexandru Lazar (primpreşedinte la tribunal), Iuliu Moyş, Dumitru Grad (preşedinţi la tribunal), Ilie Chindriş (primprocuror), Desideriu Batin (preşedinte al sedriei orfanale), Tiberiu Chişiu (legist), Iuliu Pop Sighet, Petru Vaida Vişeu (preşedinţi la judecătorii), Florent Mihaly (decan al baroului de avocaţi), Ion de Kovats (prodecan al baroului de avocaţi), Victor Hodor (primar al Sighetului), Teodor Pop (şef al poliţiei din Sighet), I. Stoia (revizor şcolar), Vasile Iuga şi Ştefan Bota (subrevizori şcolari). Funcţiile mai mici au fost ocupate temporar de către persoane fără pregătire de specialitate.

În toamna anului 1919 au fost redeschise şcolile secundare: un liceu de băieţi şi unul de fete şi o şcoală normală de băieţi la Sighetul Marmaţiei, apoi un gimnaziu la Vişeul de Sus. Pentru susţinerea elevilor şi a internatului gimnaziului din Vişeu, Vasile Filipciuc a întemeiat o fundaţie de 500.000 de coroane. Gavrilă Iuga a transformat casina din Vişeu într-una românească şi a pus bazele Băncii Vişeului, care avea un capital exclusiv românesc de 600.000 de lei.

În octombrie 1919 au fost aleşi primii reprezentanţi ai Maramureşului în Parlamentul României Mari: Gheorghe Bilaşcu, Gavrilă Iuga, Vasile Chindriş, V. Pop, Teodor Bocotei, Orest Ilniczky (deputaţi), Alexandru C. Anderco, Simion Balea, I. Boroş şi I. Pop senior (senatori). Deputatul Orest Ilniczky a citit în plen declaraţia prin care poporul rutean dorea să fie cuprins în hotarele României, „văzând în aceasta unicul mijloc de a putea scăpa de mizeriile în care au ajuns, datorită latifundiilor oligarhice şi erariale”.

Problema graniţei cu Cehoslovacia

Conferinţa de Pace de la Paris a luat drept bază a discuţiilor cu România tratatul de alianţă încheiat în 1916, care prevedea graniţa nouă pe râul Tisa. De acest fapt a profitat delegaţia cehă pentru a cere partea nordică a Maramureşului. Intre timp, Armata Română a sprijinit armata cehoslovacă împotriva ofensivei trupelor sovietice maghiare, iar comandamentul român în frunte cu generalul Constantin Prezan a stabilit de comun acord cu comandamentul cehoslovac o line de demarcaţie între cele două ţări, ce oferea României aproape tot Maramureşul. Neprimind nicio instrucţiune de la primul ministru, delegaţia română la Conferinţa de Pace nu s-a putut folosi de acest avantaj pentru a stabili graniţa definitivă. La 12 septembrie 1919 guvernul Brătianu a fost înlocuit de guvernul Văitoianu. Ministrul secretar de stat Alexandru Vaida-Voevod a înaintat un raport documentat asupra frontierei nordice a României, prin care cerea plasele Sighet, Tisa, Taras şi jumătate din Teceu, toate cu populaţie majoritar românească. La 1 decembrie Vaida-Voevod a ajuns la şefia guvernului, în care calitate l-a numit pe Gavrilă Iuga drept expert în problema maramureşană pe lângă delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris. Gavrilă Iuga a realizat multiple hărţi, memorii şi documente, prin care a dovedit caracterul românesc al Maramureşului întreg, ceea ce constituia o îndreptăţire incontestabilă a României de a-l cere. Relaţiile între delegaţiile cehă şi română au cunoscut o îmbunătăţire în această perioadă, astfel că la începutul anului 1920 au început tratative între cele două părţi privind frontiera maramureşană. In cele din urmă, delegaţia cehă a consimţit, în martie 1920, să lase României tot Maramureşul, cu excepţia plasei Dolha. Insă la 13 martie 1920 guvernul Vaida-Voevod a fost schimbat, iar în aceste condiţii partea cehă a refuzat să mai semneze acordul, pretextând că partea română nu mai are împuternicire legală. Guvernul Averescu nu a continuat tratativele, iar la sfârşitul lui iulie 1920 a ordonat retragerea Armatei Române pe malul stâng al Tisei. Cercurile diplomatice internaţionale au considerat acest gest drept o renunţare la partea de peste Tisa a Maramureşului, iar armata cehoslovacă a ocupat definitiv zona părăsită.

UNIREA BASARABIEI CU REGATUL ROMANIEI LA 27 Martie 1918

Unirea Basarabiei cu România a avut loc la 9 aprilie 1918 (27 martie pe stil vechi) şi a fost în fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia în 1812. Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare. Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, atunci când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov

Contextul revoluţionar

Dezmembrarea Imperiului rus care s-a produs în urma revoluţiei ruse din februarie 1917 a însemnat momentul crucial în care popoarele imperiului au accelerat lupta pentru afirmarea identităţii naţionale şi pentru propria organizare în state naţionale proprii, pe baza principiului autodeterminării. Basarabia, care fusese ruptă din Moldova în 1812, se găsea în situaţia unică de a se putea desprinde definitiv de Rusia. Cu toate că suferise un proces brutal de rusificare în cei 100 de ani de dominaţie rusească, fosta provincie continua să fie în marea ei majoritate românească, mai bine de 65% dintre locuitori fiind români. În aceste condiţii şi făcând apel la dreptul istoric, Basarabia a urmărit mai întâi autonomia faţă de Rusia şi apoi, drept scop final, unificarea cu România. Aceasta din urmă se afla într-o situaţie extrem de dificilă, fiind nevoită să contracareze ofensiva armatei germane, care ocupase mare parte din România şi viza înaintarea spre est. Statul român nu avea posibilitatea să vină în sprijinul basarabenilor decât cu sfaturi.

Mişcările populare

Preocupaţi de soarta incertă a Rusiei, cetăţenii din principalele oraşe au început să se adune şi să se organizeze pentru a-şi decide destinele. Încă din aprilie 1917, reprezentanţi ai românilor basarabeni s-au întrunit pentru a vota o moţiune prin care se cerea autonomia administrativă, economică şi religioasă a Basarabiei. Se dorea o republică moldovenească autonomă în cadrul statului federativ rus. În această perioadă, autonomia politică faţă de Rusia sau unirea cu România nu se cristalizaseră drept obiective majore, întrucât persista incertitudinea, teama şi mentalitatea filo-rusă.

La 18 aprilie/1 mai, s-au adunat la Odesa peste 10.000 de basarabeni, de la ofiţeri şi soldaţi, până la preoţi şi studenţi. În zilele următoare s-a ţinut la Chişinău Congresul preoţilor şi al învăţătorilor care au cerut un mitropolit român, autonomie şi o formă de guvernământ proprie.

Activitatea unionistă a refugiaţilor ardeleni şi bucovineni

Întrucât perspectiva ruperii de Rusia aducea în rândul populaţiei basarabene nu puţine temeri, propaganda românească menită să dea impuls luptei naţionale a românilor era critică pentru reuşita mişcării. Astfel, un rol important l-au jucat românii din celelalte provincii, refugiaţi în Basarabia din calea trupelor germano-austro-ungare. Războiul care se ducea pe teritoriul României adusese la Chişinău valuri de refugiaţi din Vechiul Regat, din Transilvania, Bucovina, dar mai ales ardeleni din armata austro-ungară. Refugiaţii transilvăneni şi bucovineni, prizonieri sau refugiaţi din România, au dezvoltat în Basarabia o propagandă vie pentru cauza naţională şi pentru unirea românilor. Printre aceştia s-au numărat şi câţiva exponenţi ai elitei româneşti, precum Onisifor Ghibu, Octavian Goga sau Ion Nistor. Fruntaşii transilvăneni - dintre care s-a detaşat ca importanţă Onisifor Ghibu - au procurat o tipografie cu litere latine şi astfel au putut înfiinţa la Chişinău ziarul „Adevărul (Transilvania)” (un „organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor”), au putut tipări abecedare şi cărţi în limba română. Mai mult, au organizat pentru învăţători, cursuri de istorie, geografie şi cântec românesc. Tot ei au ajutat la organizarea de întruniri la care se discutau problemele populaţiei şi se căutau soluţii.

Constituirea Partidului Naţional Moldovenesc

Intensificarea luptei naţionale în Basarabia a însemnat înfiinţarea de noi partide, dintre care s-a impus rapid Partidul Național Moldovenesc, înfiinţat în aprilie 1917, sub conducerea lui Vasile Stroescu , cu concursul fruntaşilor Pantelimon Halippa, Pavel Gore, Vladimir Herța şi a transilvăneanului Onisifor Ghibu. Partidul şi-a asumat rolul de a coordona mişcarea pentru autodeterminarea românilor basarabeni. În programul său se preconiza ca Basarabia „să îşi cârmuiască singură viaţa ei dinăuntru ţinând seama de drepturile naţionale al tuturor locuitorilor ei”. Obiectivele imediate erau:

• autonomia completă a Basarabiei pe baza dreptului la autodeterminare;
• libertatea cultelor şi a învăţământului;
• restituirea pământurilor expropriate românilor;
• eliberarea deţinuţilor politici;
• obţinerea de drepturi democratice pentru toţi locuitorii, etc.

Ca soluţie imediată pentru anarhia care se instaura, partidul a adoptat un program de autonomie a Basarabei, cu armată, justiţie şi şcoală proprie. Datorită programului său, partidul şi-a asigurat rapid susţinerea marii majorităţi a populaţiei basarabene.

În august 1917 s-a înfiinţat un alt partid carea vea să joace un rol important: Partidul Naţional Ţărănesc din Basarabia, care avea un program social-economic destinat ţărănimii.

Pretenţiile Ucrainei asupra Basarabiei

Armata română în defilare la Chişinău  1918

Situaţia Basarabiei s-a complicat în vara lui 1917, după ce, în luna iunie, Ucraina se constituia ca republică independentă de Rusia. Rada ucraineană, condusă de Vinicenko, a revendicat Basarabia. Românii au protestat pe toate căile. Chiar şi „Rumcerodul” de la Odesa, organul revoluţionar bolşevic filorus care îşi asumase, printre altele, conducerea Basarabiei, a protestat faţă de politica "imperialistă şi antidemocratică" a Kievului. Basarabenilor nu le putea fi negat dreptul la autodeterminare pe care îl invocau popoarele Rusiei. Astfel, guvernul de la Kiev şi apoi cel de la Petrograd, au recunoscut că pretenţia de ucrainizare a Basarabiei era neîntemeiată şi în consecinţă au renunţat la ea.

Chestiunea autonomiei faţă de Rusia

Între 8/21 şi 14/27 septembrie 1917 s-a desfăşurat la Kiev Congresul Popoarelor din Rusia. Basarabia a participat cu o delegaţie formată din 6 membri. Congresul avea să stabilească dreptul la autodeterminare pentru toate popoarele din Rusia. În numele românilor din Basarabia a vorbit Teofil Ioncu, care, după ce a salutat adunarea, a ţinut să precizeze: „Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el serveşte de a ne acuza pe noi de separatişti.”  La congres, delegaţia moldoveană s-a împotrivit încercărilor de a reduce Basarabia la statutul de provincie guvernată de Ucraina.

Între timp la Chişinău se încerca organizarea unui congres militar moldovenesc, însă guvernul revoluţionar rus refuză categoric să aprobe adunarea. În aceste condiţii, Partidul Naţional Moldovenesc îl împuterniceşte pe Gherman Pantea, unul dintre liderii partidului, să facă demersurile necesare pentru a obţine aprobarea. La începutul lui octombrie, Pantea se consultă printre alţii şi cu Lenin (care nu preluase puterea),îi sfătuieşte pe moldoveni să îşi impună autodeterminarea pe cale revoluţionară.^[5] Moldovenii decid să convoace Congresul Ostaşilor Moldoveni la Chişinău, în data de 20 octombrie/2 noiembrie 1917.

Înfiinţarea Sfatului Ţării

La Marele Congres al Ostaşilor Moldoveni din 2 noiembrie au participat 989 delegaţi, ofiţeri români şi circa 200.000 de ostaşi, în marea lor majoritate ţărani basarabeni veniţi de pe toate fronturile. Adunarea şi-a asumat rolul de adunare reprezentativă pentru întreaga Basarabie şi ca atare şi-a luat dreptul de a proclama autonomia politică şi administrativă a Basarabiei, în baza principiului autodeterminării şi a considerentelor de cultură, naţionalitate şi istorie proprie. Ca plan de acţiune imediată, Congresul a stabilit naţionalizarea armatelor basarabene şi, mai ales, convocarea unui Sfat al Ţării, o adunare care trebuia să fie aleasă şi reprezentativă.

Într-o atmosferă de entuziasm naţional şi revoluţionar, în toamna anului 1917 s-au desfăşurat alegerile pentru reprezentanţii care urmau să formeze Sfatul Ţării. În total au fost aleşi 150 de deputaţi, din cele mai variate straturi sociale, curente politice, reprezentanţi de judeţe şi comune, ai clerului, cadre didactice, corporaţii prefesionale, instituţii, funcţionari, etc. Şi din punct de vedere al naţionalităţii reprezentanţilor, structura a reflectat complexitatea etnică a Basarabiei: 105 erau moldoveni, 15 ucraineni, 13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2 nemţi, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec. În procente circa 70% erau moldoveni şi 30% reprezentanţi ai minorităţilor. Printre membrii sfatului s-a aflat şi o femeie, luptătoarea naţionalistă Elena Alistar.

Sfatul Ţării şi-a început activitatea la 21 noiembrie/decembrie 1917. La prima şedinţă, Ion Pelivan  spunea: „Turcul ne lăsa să ne rugăm lui Dumnezeu în limba noastră şi în bisericile noastre, de care nu s-a atins. El nu ne silea să învăţăm turceşte. [...] De accea, când s-a aflat la 1812 că partea cea mai mănoasă a Moldovei trebui să treacă la Rusia, strămoşii noştri s-au cutremurat.”

Adunarea l-a ales ca preşedinte, cu unanimitate de voturi, pe Ion Inculeț. Comisarul gubernial şi cei judeţeni, toţi purtătorii legali ai suveranităţii ruseşti, au jurat credinţă Sfatului, transferând astfel legal şi fără o intervenţie externă, suveranitatea rusă în mâna noului organ reprezentativ. Astfel Sfatul Ţării a preluat oficial conducerea Basarabiei.

Declararea autonomiei şi proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti

La 25 septembrie/8 octombrie 1917, Sfatul Ţării proclama autonomia Basarabiei. Succesiv, la 2/15 decembrie 1917, a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Noul stat continua să fie legat de Rusia ca stat federativ. Ca organ conducător executiv a fost ales un „Consiliu al Directorilor” în frunte cu Petre Erhan. Pentru că în Rusia puterea era preluată de bolşevici, basarabenii au fost nevoiţi să ia o decizie radicală şi, la 24 ianuarie 1918, la scurt timp după ce vecina Ucraina se rupea de Rusia, Republica Democratică Moldovenească şi-a declarat şi ea independenţa. Preşedintele republicii a fost ales Ion Inculeț, iar şeful guvernului doctorul Daniel Ciugureanu.

Acutizarea stării de anarhie

În iarna anului 1917, starea de anarhie din Basarabia s-a înrăutăţit. Refugiaţii, prizonierii ruşi întorşi din Germania, prizonierii germani în drum spre ţărilor lor, se dedau la acte de vandalism, violenţe, crime, distrugeri, care au destabilizat complet ordinea în Basarabia. Consiliul Directorilor era incapabil să mai menţină ordinea în nou-proclamata Republică, cu atât mai mult cu cât avea de înfruntat rezistenţa violentă a bolşevicilor instigaţi de Moscova. În decembrie, cete înarmate de bolşevici se adunaseră la Chişinău şi se dedau la grave provocări la adresa Consiliului. Atunci când, în 6/19 ianuarie 1918, în Basarabia sosea de la Kiev corpul ofiţerilor prizonieri ardeleni, pregătit să lupte împotriva austro-ungarilor, aceştia erau dezarmaţi de bolşevici. Câţiva deputaţi în Sfatul Ţării au fost prinşi de forţele militare bolşevice, iar alţi deputaţi au părăsit Chişinăul sub ameninţarea cu moartea.

Intrarea Armatei române în Basarabia

În condiţiile dezordinii de nestăpânit, Consiliul Directorilor decide să ceară ajutorul armatei române. După mai multe apeluri primite cu prudenţă la Bucureşti, guvernul Brătianu a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii, protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţie şi a depozitelor, cu menţiunea că armata română fusese chemată prin comandamentul militar rus.

La trecerea Prutului, armata română a fost întâmpinată cu bucurie. O delegaţie a Sfatului Ţării în frunte cu Pelivan şi Inculeţ a venit în întâmpinarea diviziei a 11-a care se îndrepta spre Chişinău. La 13/26 ianuarie 1918, armata română, sub conducerea generalului Ernest Broşteanu, a intrat în Chişinău şi a restabilit ordinea. Unităţile bolşevice s-a retras la Tighina, fără a opune rezistenţă. În acelaşi timp, divizia 13 a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu cât elementele bulgare, lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine de bolşevici şi pe care armata rusă le scăpase complet de sub control. Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8 martie, în condiţii de iarnă grea, armata română a intrat în Cetatea Albă. Totodată, forţele bolşevice retrase la Tighina au fost complet anihilate la 7 februarie.

Puterea sovietică, ignorând principiul autodeterminării pe care aparent îl susţinuse până atunci, a considerat acţiunea drept un act de agresiune pe propriul teritoriu, a rupt relaţiile diplomatice cu România şi a confiscat tezaurul României aflat atunci la Moscova.

Unirea cu România

În ianuarie 1918, atât România cât şi Republica Democrată Moldovenească se găseau într-o situaţie extrem de delicată. Guvernul român era presat de Puterile Centrale să negocieze o pace umilitoare, în timp ce Basarabia trebuia să facă faţă unei Ucraine expansioniste. Guvernul Averescu trebuia să facă faţă pretenţiilor Puterilor Centrale care cereau cedarea Dobrogei, modificarea graniţei pe Carpaţi, schimbarea dinastiei, demobilizarea armatei, mari concesii economice, etc. Pe cale diplomatică se reuşise menţinerea statului român.

La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile armistiţiul cu Puterile Centrale, odată cu acordul de satisfacere în masă (în semn de protest) a tuturor pretenţiilor Puterilor Centrale. La Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susţinea că „Basarabia din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Era aşadar evident că Republica Democratică Moldovenească nu putea rămâne independentă, însă momentul pentru unire nu era oportun. Unirea trebuia amânată pentru a nu periclita soarta Dobrogei, la rândul ei revendicată de Bulgaria şi cerută în schimbul Basarabiei. Generalul Averescu avea să replice delegaţiei austro-ungare: „Voiţi să ne luaţi ceea ce este al nostru, adică Dobrogea şi să ne daţi în schimb ceea ce nu este al vostru: Basarabia”.

În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluţie pentru tânăra republică moldovenească, soarta ei ca stat independent fiind periclitată de intenţiile de anexare a Ucrainei. Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni mai ales pentru anexarea unor părţi ale Basarabiei, precum Ținutul Hotinului și Cetatea Albă.

Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit. Contactele basarabenilor cu factorii politici şi cu presa de la Iaşi erau tot mai intense, ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”, „Ardealul”, „România Mare”, „Sfatul Ţării”, nu conteneau să scrie pe seama unirii, sporind sentimentul de proprie conştiinţă naţională. Elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la 1 martie la Iaşi, unde aveau să cadă de acord asupra necesităţii istorice a acestui mare pas. Zemsteva din Bălţi anticipa timpii şi declara oficial că cere unirea Basarabiei cu Regatul României, chemând şi administraţiile locale să urmeze exemplul.

Soluţia impasului urma să vină de data aceasta de jos. În acest context, la Iaşi au început discuţiile legate de modalitatea de realizare a Unirii şi s-a decis soluţia deliberării în Sfatul Ţării. În cadrul şedinţei guvernului de la Iaşi din 23 martie, la care au participat şi Inculeţ, Ciugureanu şi Constantin Stere, s-a decis trimiterea unei delegaţii Chişinău, care să supună chestiunea unirii în Sfatul Ţării. Constatin Stere a sosit la Chişinău în 24 martie, iar în 26 martie a ajuns şi primul-ministru Alexandru Marghiloman.

În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării pentru adoptarea unirii. Au luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a permite desfăşurarea nestingherită a lucrărilor. La propunerea Blocului Moldovenesc, Constantin Stere a fost cooptat în Sfat. Acesta spunea: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. După exprimarea părerilor din partea grupurilor politice şi a minoritarilor, care, cu excepţia polonezilor, au declarat că se vor abţine, s-a trecut la vot. Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri.

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan”

În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştiinţa primului ministru Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Unirea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi sub stăpânire străină.

Condiţiile unirii

Actul Unirii prevedea o serie de condiţii care ţineau de necesităţile stringente ale provinciei. Astfel, Sfatul Ţării trebuia să rămână organul care să ducă la bun sfârşit reforma agrară, de o importanţă critică pentru ţărănimea basarabeană. Unirea era condiţionată de păstrarea unei autonomii provinciale, cu administraţie proprie şi un Sfat (Dietă) proprie. Acesta urma să aibă competenţe în stabilirea bugetelor locale, să deţină controlul oraşelor, să numească funcţiile administrative. România trebuia să asigure Basarabiei respectarea deplină a drepturilor democratice, o reprezentare proporţională în Parlament precum şi prezenţa obligatorie în Consiliul de Miniştri a doi reprezentanţi basarabeni. În fine, se cerea convocarea Constituantei pentru codificarea într-o nouă Constituţie a principiilor enunţate în actul Unirii. Constituţia de la 1923 a fost cea care a întărit integrarea Basarabiei în România Mare.

În lumina declarării Unirii de la 1 decembrie cu Transilvania, adunarea Sfatului Ţării s-a întrunit din nou în şedinţă specială, la 26 noiembrie/9 decembrie, a votat unirea necondiţionată şi a adoptat în fine legea agrară, care rezolva o problemă extrem de sensibilă a ţăranilor basarabeni. După adoptarea ei rolul Sfatului era terminat. Astfel, la 10 decembrie Sfatul Ţării adopta declaraţia prin care renunţa la condiţiile stipulate în actul unirii şi, fiind îndeplinită reforma agrară, Sfatul s-a dizolvat, pecetluind unirea necondiţionată şi ireversibilă.

Recunoaşterea internaţională

Imediat după declararea unirii, Rada ucraineană a emis proteste vehemente şi a refuzat să recunoască actul. Guvernul român a respins pretenţiile acesteia asupra nordului şi sudului Basarabiei, precum şi obiecţiile nejustificate ale Rusiei. Reacţiile ostile au continuat pentru multă vreme, statutul României Mari fiind pus sub semnul întrebării.

Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România. La 28 octombrie 1920 România a semnatat tratatul de la Paris cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia care prevedea: "Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populaţiunea Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România", părţile contractante recunoşteau "suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest hotar".

Acţiunile revizioniste

În primii ani de după unirea cu România, în Basarabia au apărut şi activat mai multe organizaţii pretins revoluţionare care militau pentru ruperea Basarabiei şi anexarea ei la Ucraina sau la Rusia. Multe dintre ele îşi aveau centrul la Odesa. Spre exemplu, astfel de organizaţii erau „Societatea pentru salvarea Basarabiei”, o organizaţie cu caracter propagandistic sau „Comitetul Militar de Salvare a Basarabiei”, cu caracter militar.

Anexarea Basarabiei de către Rusia sovietică

Efectele unirii au fost anulate după 22 de ani, în anul 1940. În baza pactului secret Ribbentrop-Molotov, Rusia sovietică a anexat Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa.

ACTUL UNIRII BASARABIEI CU REGATUL ROMANIEI LA 27 Martie 1918

Actul Unirii votat de Sfatul Ţării la 27 martie Stil Vechi. 1918

In numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan

TEXTUL DECLARAŢIEI DE LA AIBA IULIA LA 1 Decembrie 1918

Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.

II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:

• Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
• Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
• Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.
• Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.

Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât o să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.

• Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.

V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România.

VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.

VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.

VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii.

UNIREA TRANSILVANIEI, BANATULUI,CRIŞANEI ŞI MARAMUREŞULUI LA ROMANIA

Unirea Transilvaniei cu România a fost proclamată pe 1 Decembrie 1918 în Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Populaţia românească şi cea săsească din zonă s-au pronunţat pentru încorporarea Transilvaniei la România, lucru consfinţit prin Tratatul de pace de la Trianon, pe 4 iunie 1920.

In primăvara anului 1918 au apărut lucrările lui Oskár Jászi şi ale lui Karl Renner privind situaţia naţiunilor Imperiului Austro-Ungar şi dreptul acestora la autodeterminare. La 3/16 octombrie 1918 împăratul Carol I al Austro-Ungariei a lansat manifestul Către popoarele mele credincioase, prin care propunea crearea unui stat federal, compus din regatele „independente” ale Austriei, Ungariei (inclusiv Transilvania), Cehiei, Iugoslaviei, Poloniei şi Ucrainei. Românii din Ungaria au respins această variantă. Pe 5/18 octombrie 1918 preşedintele american Woodrow Wilson a recunoscut dreptul la autodeterminare al popoarelor din Austro-Ungaria. Incepând cu luna octombrie, unităţile austro-ungare au început să părăsească frontul şi să se îndrepte către casă, iar în Praga, Viena şi Budapesta au început revoluţii populare.

In Transilvania, la începutul lunii octombrie, secţia română a Partidului Socialist Democrat din Ungaria şi-a început colaborarea cu Partidul Naţional Român. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român. In cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”. Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Impreună cu Partidul Socialist Democrat, pe 16/29 octombrie PNR a constituit Consiliul Naţional Român Central, un organ reprezentativ al tuturor românilor din cuprinsul monarhiei dualiste. Consiliul era compus din şase membri ai PNR (Teodor Mihaly, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad şi Iuliu Maniu) şi şase ai PSD (Tiron Albani, Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Bazil Surdu şi Iosif Renoiu), sub preşedinţia lui Ştefan Cicio Pop. Peste câteva zile, Consiliul s-a mutat la Arad, în casa lui Cicio Pop, de aici purtând tratative cu o delegaţie a guvernului maghiar privind soarta românilor din Austro-Ungaria. La sfârşitul lunii octombrie 1918 Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat. Mai multe ţări şi-au proclamat independenţa, iar pe 31 octombrie/12 noiembrie Austria a fost proclamată republică. In acest context, activitatea unionistă a românilor ardeleni s-a intensificat.

Tratativele între CNRC şi noile oficialităţi socialiste de la Budapesta au eşuat. Astfel, pe 29 octombrie/10 noiembrie, CNRC a notificat guvernului maghiar decizia de a prelua asupra sa guvernarea Transilvaniei. O nouă delegaţie a fost trimisă la Arad trei zile mai târziu. De asemenea, Iuliu Maniu a venit special de la Viena cu această ocazie. Partea ungară a pledat pentru găsirea unei soluţii provizorii până la Conferinţa de Pace, însă această propunere a fost refuzată categoric de Maniu: „Naţiunea română pretinde independenţa sa de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluţii provizorii”. La întrebarea lui Iászi Oskar, ministrul Naţionalităţilor din Ungaria: „În definitiv ce vor românii?”, Maniu a răspuns: „Teljes elszaydas” (Despărţirea totală) Drept urmare, pe 3/15 noiembrie 1918 CNRC a publicat manifestul Către popoarele lumii, prin care a comunicat hotărârea de a convoca o Mare Adunare Naţională a românilor care să voteze unirea cu Regatul României a tuturor teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români.

Lucrările Marii Adunări Naţionale

Alegerile pentru desemnarea delegaţilor fiecărei circumscripţii la Marea Adunare Naţională s-au desfăşurat pe parcursul a 10 zile, începând cu 15 noiembrie 1918. Un element inedit al acestor alegeri a fost votul universal, exercitat atât de bărbaţi, cât şi de femei. Câştigătorii au primit un document scris, numit credenţional, cu care au putut participa la lucrările Marii Adunări. Pe lângă cei aleşi, au mai avut dreptul de a trimite delegaţi şi preoţimea celor două confesiuni româneşti din Transilvania, cea ortodoxă şi cea greco-catolică, asociaţiile culturale şi cele două partide româneşti, PNR şi PSD. In paralel, populaţia românească a fost îndemnată să vină la Alba Iulia în număr cât mai mare.

Lucrările Marii Adunări Naţionale s-au desfăşurat în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 în incinta Casei Armatei (austro-ungare), viitoarea Sală a Unirii din Alba Iulia. Au fost aleşi drept preşedinţi Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu. Cei 1228 de delegaţi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat o rezoluţie care „a decretat unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională a proclamat îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”  şi a proclamat libertatea, egalitatea şi autonomia pentru toate confesiunile religioase, libertatea presei, votul universal şi reprezentarea proporţională în parlament, precum şi o reformă agrară radicală. Rezoluţia Unirii  a fost citită de Vasile Goldiş în prezenţa celor peste 100.000 de participanţi. In final, Marea Adunare a ales un organism numit Marele Sfat Naţional Român din Transilvania pentru a reprezenta interesele românilor până la convocarea viitoarei Adunări Constituante a României Mari, iar din sânul acestuia un organism executiv, numit Consiliul Dirigent.

Populaţia prezentă pe Platoul Romanilor din Alba Iulia a depăşit 100.000 de persoane, venite din toate colţurile imperiului Austro-Ungar locuite de români. Singurele fotografii care s-au păstrat de la această adunare au fost realizate de către Samoilă Mârza din satul Galtiu, pentru că fotograful oficial al Marii Adunări Naţionale, de origine sas, nu s-a prezentat la manifestări.

UNIREA BUCOVINEI CU REGATUL ROMÂNIEI

Războiul mondial a adus Imperiul Austro-Ungar în imposibilitatea de a mai gestiona problema naţionalităţilor conlocuitoare, care îşi revendicau tot mai energic dreptul la autodeterminare. Pe măsură ce imperiul se dezintegra, Curtea de la Viena urmărea reorganizarea acestuia pe baze federative.

Bucovina fusese transformată în teatru de război. Tinerii români bucovineni au fost înrolaţi în armata austro-ungară. Mulţi dintre ostaşii români au căzut prizonieri în Rusia. Ei s-au înrolat în detaşamente de voluntari pentru a lupta împotriva Austro-Ungariei.

Bucovina se afla la intersecţia zonelor de interese austriece, ucrainene şi ruseşti. Imperiul Habsburgic pregătea anexarea ei la Galiţia, iar tânărul stat ucrainean căuta să anexeze cât mai mult din teritoriile imperiului, ameninţând cu intervenţia militară. In vara anului 1917, deputaţii ucraineni din Parlamentul de la Viena au susţinut încorporarea Galiţiei, Bucovinei şi Rusiei subcarpatice într-o provincie autonomă, în cadrul unui stat federal. Alte forţe pro-ruse căutau înfiinţarea Carpatorusiei, care ar fi urmat să cuprindă şi o parte importantă din Bucovina. Mai mult, circulau voci filoruse care revendicau Moldova întreagă.

La tratativele de la Brest-Litovsk din noiembrie 1917, Rada ucraineană a cerut Galiţia, Bucovina şi Carpatorusia, care ar fi urmat să fie unite în Ucraina de vest. Printr-un tratat secret, Puterile Centrale au făcut importante concesii Ucrainei, în schimbul furnizării unor cantităţi uriaşe de grâu şi alte alimente. Din acest motiv s-a spus că „Bucovina a fost vândută de Austria pe mâncare”, după ce fusese cumpărată de la otomani în 1775. Mai mult decât atât, prin Pacea de la Bucureşti, Ţinutul Hotinului intra oficial în componenţa Bucovinei împreună cu o parte din judeţul Dorohoi şi Dornele româneşti până la Broşteni.

La 3/16 octombrie 1918, împăratul habsburg proclama federalizarea Imperiului, însă fără să recunoască şi drepturile românilor. Naşterea statelor naţionale era iminentă, însă situaţia românilor din Imperiu continua să fie foarte incertă. In aceste condiţii, adunarea românilor emigraţi din Austro-Ungaria se reunea la Iaşi şi adopta o rezoluţie prin care respingea federalizarea şi declara hotărârea românilor de a lupta pentru întregirea neamului sub un singur stat unitar.

La 19 octombrie 1918 Ucraina îşi proclama independenţa. Noul stat naţional proclamat la Liov includea şi Bucovina nord-estică, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret. Proclamaţia de la Liov a produs un val de îngrijorare în rândurile românilor bucovineni. Eforturile lor unioniste trebuiau intensificate, altfel riscau să intre în componenţa Ucrainei. In acest sens, la 22 octombrie a apărut la Cernăuţi ziarul „Glasul Bucovinei”, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, în care fruntaşii bucovineni au publicat editorialul „Ce vrem?”, un veritabil document programator pentru românii din Bucovina.

La iniţiativa fruntaşilor luptei naţionale Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, s-a convocat în octombrie 1918, o mare adunare reprezentativă a românilor din provincia Bucovina, pentru a hotărî soarta ei. Adunarea din 14/27 octombrie, decide cu unanimitate de voturi, dar cu opoziţie ucraineană, unirea Bucovinei la celelalte provincii româneşti. Totodată s-a format un Consiliu Naţional, prezidat de Dionisie Bejan şi având în componenţa sa reprezentanţi din toate păturile sociale şi din toate judeţele provinciei.

Consiliul Naţional a înfiinţat un organ cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat, format din 14 secretari de stat. La rândul lui, acest guvern provizoriu avea un Comitet Executiv, al cărui preşedinte era Iancu Flondor, vicepreşedinţi erau Dinionsie Bejan, Doru Popovici şi Sextil Puşcariu, iar secretari erau Vasile Bodnărescu, Radu Sbiera şi L. Tomoioagă.

În toamna anului 1918, situaţia românilor din Bucovina devenise critică, Insă după proclamarea unirii lucrurile s-au precipitat şi mai mult. Adunarea naţională a ucrainienilor se întruneşte la Cernăuţi şi hotărăşte să încorporeze cea mai mare parte din Bucovinei la Ucraina. Concomitent, Rada de la Liov a declarat mobilizarea legiunii ucrainene, încercând să ajungă la o împărţire a Bucovinei cu România. Mai mult, administraţia austriacă a predat puterea asupra Bucovinei reprezentanţilor Radei şi deputatului român Aurel Onciul, favorabil menţinerii status-quo-ului, dar care nu avea niciun mandat din partea Consiliului Naţional Român să negocieze în numele românilor. Cu toate acestea, austriecii au considerat că acesta este reprezentant al românilor şi au predat puterea ucrainenilor. Din acest moment, ucraineni au trecut nestingheriţi la jefuirea fostelor administraţii imperiale. Ei nu recunoşteau dreptul istoric al românilor din Bucovina şi se luptau pentru o Ucraină Mare, care să se întindă de la Carpaţi până în Caucaz.

Naţionaliştii ucrainieni şi revoluţionarii bolşevici au creat o stare de haos şi anarhie. Soldaţii ucraineni întorşi de pe front terorizau populaţia, iar în mai multe centre din Bucovina se formaseră grupuri militare ale legiunii ucrainene. În aceste condiţii, Consiliul Naţional a decis să ceara intrarea armatei române în Bucovina.

Guvernul român a trimis divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadik. Aceasta a trecut în Bucovina şi la 11 noiembrie 1918 a intrat în Cernăuţi, restabilind ordinea.

Pentru că unirea proclamată de adunarea de la 27 octombrie să fie făcută în completă legalitate, s-au strâns legăturile cu guvernul român aflat la Iaşi şi s-au pregătit toate etapele necesare unirii provinciei cu Regatul Român. Riscul era ca unirea să nu fie recunoscută pe plan internaţional, ceea ce s-a şi întâmplat într-o primă fază. Astfel, a doua zi după intrarea armatei române în Cernăuţi, Consiliul Naţional a adoptat o constituţie provizorie, care reglementa principiile fundamentale ale provinciei.

In fine, mult-aşteptatul Congres general al Bucovinei s-a desfăşurat la 18/28 noiembrie 1918 la Cernăuţi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan. Mii de locuitori din toate colţurile provinciei au venit la Chişinău să participe la marele eveniment. Au participat reprezentanţi ai naţionalităţilor conlocuitoare (români, polonezi, ruteni, germani). In fruntea adunării s-au aflat Iancu Flondor, Dionisie Bejan şi Ion Nistor. La propunerea lui Flondor, congresul a votat cu majoritate zdrobitoare de voturi „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

Era al doilea mare moment al Marii Uniri, după ce Basarabia se unise cu Ţara Mamă în aprilie. După Cernăuţi, toate privirile românimii se îndreptau către Alba Iulia, unde urma să aibă loc ultimul act din procesul de desăvârşire al României Mari.

După congres, o delegaţie formată din mitropolitul Vladimir de Repta, Iancu Flondor, Ion Nistor, Dionisie Bejan şi reprezentanţi ai minorităţilor, a mers la Iaşi, unde se aflau încă guvernul şi curtea regală, şi a remis regelui Ferdinand I actul unirii Bucovinei cu România. La 18 decembrie era promulgat decretul lege pentru consfinţirea unirii Bucovinei. Acesta prevedea ca din partea Bucovinei să intre în guvern 2 miniştri de stat fără portofoliu, unul delegat cu administraţia la Cernăuţi, celălalt la Bucureşti.

Recunoaşterea internaţională a fost un proces complicat mai ales de refuzul Ucrainei de a recunoaşte unirea. Recunoaşterea internaţională a unirii avea să vină un an mai târziu, la 10 septembrie 1919, prin semnarea Tratatului de la Saint Germain dintre Puterile Aliate şi Austria.