ROMA - VIA LATA XXXX

Această cale a fost o continuare în interiorul Romei a Viei Flaminia, care pornea spre nord-est de la fosta Porta Fontinalis practicată în Zidul de apărare a Romei datorat împăratului Aurelianus, redenumită astăzi Porta del Popolo. Via Lata trecea pe la răsărit de Câmpul lui Marte şi ajungea la Capitoliu. A avut numai importanţa unei artere principale a oraşului, care delimita cartiere. Ea urma traseul de astăzi al arterei Via del Corso, arteră centrală, elegantă și cu magazine de lux.

Piazza del Popolo

Via del Corso

Actuala Via del Corso s-a numit în epoca romană Via Lata pe tot parcursul ei, pornind din Piața Veneția de astăzi până la ieșirea din oraș. In evul mediu s-a numit Via Lata numai pe tronsonul de la Piața Veneția până la Piața Colonna, unde se află Coloana antică a împăratului Marcus Aurelius. In continuare traseul s-a numit

Via Flaminia până dincolo de Poarta del Popolo de astăzi. In 1466, papa Paul al II-lea, fost venețianul Pietro Barbo, a stabilit noile reguli ale curselor de cai și a dorit ca festivitățile de Carnaval să se desfășoare tot pe această arteră, de la Arcul portugaliei până la Palazzo Venezia, în care a locuit. De atunci s-a schimbat și numele arterei în Via del Corso ca aluzie clară la cursele organizate. Anterior Carnavalul se desfășura pe colina Testaccio. Animalele de cursă aparțineau grajdurilor marilor patricieni și concurau fără jochei, provocate să alerge de smoală încvinsă aruncată la spate sau de sfere cu ghimpi metalici atașate de crupă. Cursa se termina în piața veneția unde caii se izbeau de tende (otgoane) întinse pe o stradă. Spectacolul a fost interzis în 1883, datorită unui accident mortal produs în prezența reginei Margherita.

După asasinarea regelui Umberto I la Monza, la 30 iulie 1900, artera s-a numit un timp Corso Umberto I, iar în 1944 după demisia regelui Victyor Emmanuel III, s-a numit Corso del Popolo. doi ani mai târziu a revenit la denumirea de Via del Corso.

ROMA - VIA FLAMINIA XXXX

La Via Flaminia est una dintre vechile căi romane ce porneau din Roma. Ea traversa Apeninii spre nord-est pentru a ajunge la Arminium (azi Rimini), pe coasta Mării Adriatice. Datorită traseului greu ce parcurgea zona muntoasă, construirea drumului a constituit o decizie majoră a timpului, ca necesitate de a lega capitala, Etruria, Latium şi Campania de valea Padului.

Via a fost construită de către  Gaius Flaminius pe timpul scurt cât a deţinut demnitatea de cenzor (220 e.A). Sursele istorice amintesc de renovări fregvente ale drumului, până în perioada imperială. Augustus a iniţiat o restaurare generală a drumurilor Italiei, atribuind sarcini diferiţilor senatori.

Via Flaminia a rezervat-o pentru sine și a construit toate podurile, cu excepția Podului Milvius. Pe atunci Via Flaminia traversa Tibrul la 3 kilometri spre nord de Roma pe un pod construit de Marcus Aemilius Scaurus, în 109 e.A şi pe un pod necunoscut astăzi, podul Minucius. Au fost ridicate Arcuri de triumf în cinstea împăratului atât pe vechiul pod, cât şi la Arminium (Rimini), acesta din urmă păstrându-se până astăzi.

Vespasianus a construit un nou tunnel pe sub pasul Intercisa ( Furlo ), en 77 e.N, iar Traian, despre care vorbesc multe inscripţii, a reparat şi el multe dintre podurile drumului atât de important.

Pe timpul evului mediu drumul antic a fost cunoscut drept Drumul de Ravanna, pentru că ducea spre importantul oraş Ravenna, devenit târziu chiar capitală a Impriului Roman de Apus.

După sfârşitul Exarhatului de Ravenna, adică a posesiunii bizantine, drumul a căzut în degradare, pe timpul perioadei lombarde, perioadă de regres. A fost parţial reconstruit pe timpul Renaşterii şi a continuat de a avea o importanță militară până în epoca napoloniană şi celui de al doilea război mondial. Astăzi s-a transformat în şosea modernă SS3 (Strada Statale 3) şi a rămas unul dintre principalele drumuri de acces de la Roma la Adriarica, deşi în paralel, pe o traictorie mai directă s-a construit o nouă autostradă şi o cale ferată.

Importanţa anticei Via Flaminia era dublă: a- pe parcursul perioadei de expansiune a statului roman, în sec.3 şi 2 e.A, Via a devenit o axă principală de transport mult mai ieftină decât cea maritimă, pentru transportul grâului din valea Padului câtre Roma şi centrul Italiei; b- pe parcursul perioadeilor de decadenţă  a devenit traseul principal care a condus spre centrul Italiei pe barbari sau pe generalii bizantini în campaniile de recucerire a Italiei. Ea a fost urmată de Julius Caesar la începutul primului război civil.

In proximitatea Viei Flaminia s-au dat un număr de mari bătălii, precum cea de la Sentinum (în apropiere de localitatea modernă Sassoferrato ) şi cea de la Tadinum ( în apropiere de moderna Gualdo Tadino ). In evul mediu timpuriu, Via Flaminia, controlată de Imperiul Roman de Răsărit, a avut un rol civilizator şi a reprezentat, în mare parte, ceea ce istoricii au numit culoarul bizantin.

Pod pe Via Flaminia

Via se orienta spre, Ocriculum ( Otricoli ) şi Narnia ( Narni ), unde traversa râul Nera peste cel mai mare pod  construit vreodată de romani, o structură cu patru arcuri despre care a făcut aluzie şi Martialus. Numai un singur arc a rămas în picioare. (In această apreciere nu sunt luate în consideraţie podurile de peste Dunăre şi Rhin şi chiar unele din provincii, ea având în vedere numai Italia).

Via Flaminia începea la actuala Porta del Popolo (Porta Fontinalis) practicată în Zidul Aurelian al Romei. Actuala Via del Corso (numită şi Via Lata în vechime), care leagă Capitoliul de poartă, poate fi considerată drept un tronson urban al Viei Flaminia. Dincolo de ziduri drumul se îndreapta spre nord, iar vestigii considerabile ale pavajului său se găsesc sub şoseaua modernă ce trece la o oarecare distanţă de antica localitate etruscă Faleries (Civita Castellana) şi traversa Tibrul în Ombria pe un pod de la care se mai văd unele vestigii. Cu unele corecturi Via unea și Terni, Spoleto şi Foligno, de unde o ramificaţie ducea la Perugia.

Cea mai strâmtă trecere a fost traversată printr-un tunel din rocă cizelată. Un prim tunel, din sec.al 3-lea e.A, a fost înlocuit din iniţiativa împăratului Vespasianus (pe locul modernului Gola del Furlo). Cea de a doua bandă de circulaţie a actualei şosele SS 3 Flaminia, încă foloseşte tunelul lui Vespasianus,. Se mai poate vedea şi inscripţia de dedicaţie a împăratului.

Via Flaminia ieşea din Apenini la Forum Sempronii (Fossombrone) şi atigea coasta Adriaticii la Fanum Fortunae (Fano). De acolo, drumul s-a îndreptat spre nord-vest traversând Pisaurum (Pesaro) spre Ariminum (Rimini). Distanţa totală de la Roma era de 210 mile romane (311 km) prin vechiul traseu. (Traseul cel nou măsoară 222 mile, 329 km).

ROMA - VIA NOMENTANA XXXX

Această cale cu nume sonor în istoria Romei, cale bine construită pe timpul Republicii, a fost numai o extindere a străzii Semita Alta de pe colina Quirinal. Via Nomentana fost şi un drum ramificat din Via Salaria chiar dincolo de Poarta Collina a Zidului Servian şi, apoi dincolo de Poarta Nomentana a Zidului lui Aurelian. Prin lucrări succesive s-a prelungit spre nord-est, spre Nomentum ( azi Mentana), paisprezece mile distanţă de Roma, şi de acolo la Eretum. Poarta Nomentana a fost închisă de către papa Pius al IV-lea (1559-1565) pentru a deschide noua Portă Pia proiectată de Michelangelo.

Podul Nomentano

Aceasta a condus la iniţial spre satul Ficulea (numindu-se Via Ficulensis). A fost apoi prelungită spre Nomentum, 14 mile (23 km) de Roma, iar cu o altă prelungire s-a alăturat la Via Salaria, la piatra de hotar a 26-a. A fost un drum de importanţă pur locală a zonei limitrofe Romei.

Calea antică spre biserica Santa Agnese

Au fost găsite extrem de puţine mărturii ale acestei căi de transport, peintre care doar două inscripţii de curatori ai săi, care aveau rang ecvestru. Un parcurs de-a lungul Viei Nomentana, duce la întâlnirea a numeroase monumente antice şi medievale, catacombe părăsite, cimitire, vestigii diverse și a unor resturi de pavaj din vechea Via consulară.

ROMA - VIA SALARIA XXXX

Via Salaria este unul din drumurile consulare dintre cele mai vechi şi care pornea din Roma, spre Marea Adriatică pe o distanţă de 242 de kilometri. Acum traseul ei este urmat de o şosea modernă.

Numele de Via Salaria, spre deosebire de toate celelalte construcţii consulare de acest gen, care au fost numite după numele iniţiatorului, sau al arhitectului constructor, a derivat direct din utilizarea ei esenţială. Este vorba de transportul de sare de la Campus Salinarum de la Fiumicino şi Maccarese, zona mlăştinoasă a revărsării Tibrului. Iniţial, vechii sabini procurau sare de la gurile Tibrului în schimbul de ţiţei brut (păcură) extras la Marea Adriatică. Mai mult ca sigur că traseul acestui drum era cu mult mai vechi decât epoca romană, fiind utilizat chiar din mileniul al 2-lea e.A. Există chiar o legendă a unui tratat al regelui Tullus Hostilius cu sabinii şi cu alte triburi de pe traseul drumului, drum care traversa zona periculoasă a Apeninilor.

Ponte romano di Rieti parte din Via Salaria

Via Salaria trecea prin Poarta Collina din vechiul Zid servian şi prin Poarta Salaria din Zidul aurelian, împreună cu Via Nomentana, de care se despărţea imediat în afara orașului. Via Salaria trecea prin Reate (Rieti) şi Asculum (Ascoli Piceno) şi ajungea la Castrum Truentinum (Poero d'Ascoli), pe coasta Adriaticii. 

Piatră miliară

Via Salaria este unul dintre cele mai vechi drumuri pentru sare din Europa, iar unii autori consideră că el a fost şi motiv al dezvoltării a Romei. Traseul vechii căi romane este însoţit de rămăşiţele unor poduri străvechi, dintre care se pot aminti: Ponte del Gran Caso, Ponte della Scutella, Ponte d'Arli, Ponte di Quintodecimo, Romano Ponte (Acquasanta), Salario Ponte şi Ponte Sambuco.

In prezent traseul modern Salaria urmează pe cel corectat şi scurtat de împăratul Nerva (96-99 e.N). Via Salaria avea 4,20 metri lăţime, fiind un drum format din pietre mici, legate cu pietriş, argilă şi nisip, pe o adâncime de 50 de cm.

ROMA - CĂILE RUTIERE (Viae) CARE PORNEAU DIN CAPITALĂ XXXX

Statul roman a creat, în antichitate, o inegalabilă reţea de căi rutiere de comunicaţie, inegalată până în timpurile moderne. Necesitatea şi amenajarea unor căi de comunicaţie rapide şi întreţinute s-a manifestat şi la alte civilizaţii antice anterioare Romei. Acele căi, deşi supravegheate şi amenajate nu au atins niciodată calitatea şi trăinicia celor romane. Căile romane au durat nu numai secole ci chiar până la două milenii.

Ca în toate cazurile statelor antice, reţeaua romană de căi rutiere a pornit de la nevoi militare expansioniste şi de la cele politice, dar a servit excepţional şi nevoile de dezcvoltare economică statală şi locală.

Via Appia

Căile bine amenajate au devenit un element vital al dezvoltării statului roman, începând mai ales din sec.al 4-lea e.A, pe parcursul expansiunii şi al dezvoltării economice. Căile sigure şi nedegradabile permiteau forţelor romane o deplasare repidă şi uşurată. Reţeaua rutieră romană s-a extins până la 400.000 de kilometri, din care cica 80.500 de kilometric erau amenajaţi cu dale.

Porţiune păstrată din Via Nomentana

Atunci când Imperiul a atis apogeul puterii sale, nu mai puţin 29 de mari rute militare puteau fi accesate de la Roma, prin diverse noduri de circulaţie, prin prelungiri şi ramificaţii ale căilor iniţiale. La un moment dat, Imperiul Roman a fost împărţit în 113 provincii traversate de 372 de legături rutiere mari.

Şantier de drum principal

In antichitatea târzie, aceste drumuri a jucat un rol militar invers, prin oferirea de căi de invazie ale valurilor de barbari.

Primele căi rutiere romane de renume au pornit, după cum era normal, din capitală. Acestea au apărut pe timpul Republicii, între sec. 4-2 e.A, începând cu Via Appia. Căile rutiere republicane s-au dirijat, la început, dinspre Roma spre toate ţinuturile peninsulei italice, teritoriul italian fiind vizat primul pentru expansiune.

Via Aurelia în apropiere de Roma

La sfârşitul războaielor pumice, din Roma ieşeau unsprezece mari căi rutiere, căi care s-au ramificat şi prelungit, cu timpul, până la fruntariile cele mai îndepărtate ale strălucitului imperiu. Căile ce porneau din Roma au avut şi darul de a împărţi cartierele oraşului.

Acestea au fost:

- Via Aurelia, care traversa Tibrul pe Podul Aemilius şi trecea prin Poarta Flumentana.

- Via Lata, devenită Corso, era o prelungire urbană a Viei Flaminia, trecând printre Câmpul lui Marte şi Forumurile inperiale. Intra în oraş prin Poarta Fontinalis.

- Via Salaria, care intra în Roma prin Poarta Collina, poarta cea mai de nord a zidului servian, aflată pe colina Quirinal.

- Via Nomentana, care intra în Roma tot prin Poarta Collina.

- Via Labicana, care intra în Roma prin Poarta Esquilina, cea mai de răsărit, pe Esquilin.

- Via Tiburtina, care intra în Roma tot prin Poarta Esquilina.

- Via Praenestina, care intra în Roma tot prin Poarta Esquilina, împreună cu Labicana şi Tiburtina.

- Via Tuscolana, intra în oraş printre colinele Esquilin şi Caelius, prin Poarta Querquetulana.
- Via Appia, intra în Roma printre colinele Caelius şi Aventin, în apropiere de Circus Maximu,pe la poarta Capena.
- Via Latina, intra în oraş asemănător cu Via Appia pe la Poarta Capena.
- Via Ostiensis, intra în Roma prin două deviaţii, una prin Poarta Raudusculana, iar a doua prin Poarta Lavernalis, ambele pe colina Aventin.
Titus Livius a amintit de unele drumuri foarte familiare din apropierea Romei cu mult mai vechi decât prima cale pavată - Via Appia. In lungul ascelor drumuri formate numai prin bătătorirea pământului, el a indicat şi existenţa unor monumrnte. Drumurile primitive de care a vorbit erau nişte simple poteci rutiere, sau pietonale, nişte piste terestre prăfuite şi noroite, trasate şi folosite încă din epoca fierului, de triburile italice. Este vorba de Via Gabina, drum rural de pe timpul lui Porsena, utilizart în jurul anului 500 e.A, de Via Latina, de pe timpul lui Coriolan, în jurul anului 490 e.A, de Via Nomentana, tot în jurul anului 490 e.A, de Via Ficulensis, în anul 449 e.A, de Via Labicana, în 429 e.A şi de Via Salaria, în 361 e.A, Porţiuni din acele drumuri primitive s-au încorporat, mai târziu, în reţeaua de drumuri amenajate temeinic. Drumurile trainic amenajate, directe şi bine întreţinute, au constituit o parte vitală a dezvoltării imperial roman şi un impresionant exemplu al spiritului şi talentului constructiv al lumii romane.