Basilica
subterană de la Porta Maggiore, din cartierul Prenestino-Lambicano, este
considerată majoritar drept o basilică neopitagoriciană. Cu toate acestea se
mai discută și alte destinații ale vestigiului. Se mai presupune că ar fi putut
fi un mormânt, sau basilică funerară, nympheum, sau templu neopitagorician.
Lucrarea
subterană a fost descoperită întâmplător în 1917, în urma prăbușirii unei bolți
din ale sale. Peste aceasta fusese construit un viaduct care suporta căile
ferate ce duceau la gara centrală a Romei (stazione Termini) și, la nivelul
solului, linia de tramvai care deservea cartierul din Via Prenestina. Apare
bizară lipsa de grijă a constructorilor de căi ferate de a nu sonda suficient
terenul în adâncime. Este considerată, de unii autori, cea mai importantă
descoperire făcută în Roma de la descoperirea Catacombelor. Se pare că guvernul italian a fost de aceeași părere
și nu a precupețit eforturile financiare, luând măsura de a devia calea
ferată Roma-Napole și de a îndepărta talusul care acoperea vestigiul.
S-a
constatat și existența unui puț circular și apoi a unui mare coridor subteran,
înclinat ușor, cu o pantă de cica 15%. Coridorul parcurge o direcție paralelă
cu lungimea basilicii, după care cotește în unghi drept și corespunde din lateral
cu vestibulul basilicii. Basilica a fost găsită umplută cu resturi și pământ
până la o treime din înălțimea interioară. Direcția responsabilă de săpături a luat măsura
golirii imediate a unei părți din coridor și întregii basilici. Panta ușoară a
coridorului și diferența de circa 10 metri între calea Prenestina antica și
baza basilicii demonstrează că în antichitate nu se putea intra în aceasta din
urmă decât după o parcurgere relativ lungă, în semiobscuritate, luminată numai
din timp în timp de o gaură în plafon. Ceva mai bine luminat era vestibulul
patrat, asemănător cu atriumul care preceda vechile biserici creștine.
Structura
subterană a basilicii prezintă acel vestibul, sau pronaos patrat, a cărui deschidere din plafon constituia unica
sursă de lumină. Din pronaos se pătrunde într-o mare sală basilicală cu trei
nave separate prin șase pilaștri groși. La capătul navei centrale se găsește o
absidă semicirculară cu raza de 1,55m.
Lucrarea
se întinde pe o suprafață de 12 x 9 m și are o înălțime de 7 m. Navele laterale au lățimea
de 2 m, iar cea centrală de 3m. Pilaștrii au
secțiune de circa 0,95 x 1,15 m și sunt uniți prin arcade scunde. Ei sunt
înconjurați de bande duble negre, care delimitau, probabil, o decorație
mozaicală, sau un placaj cu marmură, decorații care au fost, cu siguranță
jefuite. Tot o bandă neagră dublă înconjoară perimetral și basilica. Acestă
bandă este întreruptă în dreptul absidei, asemănător cu întreruperea
balustradei din palatul de la Knosos (Creta) în dreptul amplasamentului
tronului. La absida din această basilică se văd bine urmele unui scaun (thronos)
atașat odinioară de zid.
Pavimentul
vestibului este realizat din mozaic de piatră albă. Vestibulul (pronaosul) este
încojurat și de o dublă bordură de piatră neagră. O alta, tot dublă, formează în centru un careu la un
nivel puțin inferior. Unghiurile acestui ultim careu de linii negre sunt ornate
cu palmete. In centru se află un puț săpat în tuf și prevăzut cu un canal de deviație. Acesta a
fost, probabil, amplasamentul unui agheasmatar, așa cum se aflau în fața
templelor grecești. Basilica este pavată ca și pronaosul (vestibulul)
Conservarea
excepțională a decorurilor de stuc se datorează timpului foarte scurt de
folosire a locului, câțiva ani cel mult. Datortă fragilității structurilor și
decorurilor, accesul, care nu se poate face prin poarta originară, încă
neexplorată, este aproape în totalitate interzis publicului.
