CEAUŞESCU - COLECTIVIZAREA FORŢATĂ SI VIOLENŢE

Din martie 1949, Nicolae Ceauşescu, membru în Comisia Agrară, s-a ocupat de confiscarea moşiilor de 50 hectare. În judeţul Vrancea, Ceauşescu a tras cu pistolul spre mulţime. Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949 a decis trecerea la „proprietatea socialistă“ în agricultură. Nicolae Ceauşescu a fost implicat din plin în colectivizare.

După Congresul I al PMR (februarie 1948), Nicolae Ceauşescu a primit o nouă responsabilitate de la tovarăşii din conducerea Partidului. Începând cu 13 mai, el a fost numit subsecretar de stat la Agricultură, fiind adjunctul lui Vasile Vaida, ministrul de resort. Ceauşescu mai avusese responsabilităţi agricole în Partid, fiind şef al Secţiei Centrale Ţărăneşti a CC, după alegerile din 1946.



Ceauşescu poza în apărător al păcii. In 1951 semna
"Apelul" lansat de Consiliul Mondial al Păcii



Pregătirea colectivizării

În epocă circula o anecdotă legată de calificările diriguitorilor celui mai important minister al ţării: „Agricultura e condusă de doi cizmari". Vaida fusese maistru cizmar, la Cluj-Napoca, înainte de război. Timp de un an, Nicolae Ceauşescu a avut un rol foarte important în Ministerul Agriculturii. Având în vedere că regimul pregătea colectivizarea, era nevoie de studii „în teren" privind modalităţile prin care ţăranii ar fi urmat să fie deposedaţi de pământ. Bineînţeles, aceste planuri erau secrete, deoarece Guvernul nu dorea să agite spiritele la sate.

Oficial nu se spunea nimic despre trecerea terenurilor agricole în proprietatea statului. Comuniştii se erijau în binefăcătorii ţărănimii, atâta vreme cât înfăptuiseră o reformă agrară, în martie 1945. Atunci însă, Partidul a urmărit subtil distrugerea marii proprietăţi, întrucât proprietarii care deţineau peste 50 de hectare de pământ au fost expropriaţi.

Responsabil cu „deschiaburirea"

Ofensiva decisivă privind trecerea terenurilor agricole în proprietatea statului s-a dat în luna martie 1949. Astfel, la 2 martie, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a emis Decretul nr. 82, prin care marile proprietăţi de 50 de hectare - suprafaţa maximă permisă la reforma agrară din 1945 - au fost confiscate de stat. Aplicarea actului normativ s-a făcut în noaptea următoare.

Acţiunea a fost gestionată de însuşi Ceauşescu. El s-a aflat la cârma unei comisii speciale din Ministerul Agriculturii, înfiinţată la începutul anului 1949 pentru confiscarea proprietăţilor de 50 de hectare. Aceasta funcţiona sub supravegherea ministrului Vaida. La şedinţa Secretariatului CC al PMR din 21 februarie 1949, Vasile Vaida a raportat stadiul pregătirii măsurilor „din teren" a Decretului 82. Aşadar, membrii comisiei amintite a Ministerului Agriculturii au dat instrucţiuni clare tovarăşilor din teritoriu, până la nivel de comună, instruindu-i ce puteau lua la plecare foştii proprietari. În vederea aplicării Decretului 82, ţara a fost împărţită în 22 de centre. Fiecare avea o comisie provizorie de lucru, cu scopul de a începe imediat cultivarea pământurilor confiscate.

Totul a fost pregătit în secret, iar în noaptea de 2 spre 3 martie 1949, după emiterea Decretului de către Prezidiul MAN, s-a trecut la treabă. Au fost confiscate proprietăţile de 50 de hectare, împreună cu inventarul viu şi instalaţiile agricole identificate. „Chiaburii", împreună cu familiile lor, au fost dislocaţi din locurile de baştină. Adesea au fost transportaţi departe de casă, în zone pustii, cum ar fi câmpia Bărăganului. Locuinţele lor au fost confiscate de stat şi transformate, de cele mai multe ori, în sedii ale instituţiilor administraţiei locale: primării, sedii de miliţie, dispensare etc.

În propaganda procolectivizare, comuniştii l-au atras şi pe scriitorul Tudor Arghezi (stânga)

Începând cu 2 mai 1949, data emiteri Decretului nr. 82, Nicolae Ceauşescu a încetat să mai fie subsecretar de stat la Agricultură. N-a fost mutat din minister şi i s-a dat o misiune bine definită, fiind însărcinat să se ocupe de aplicarea decretului amintit. Nicolae Ceauşescu s-a manifestat pe teren ca un activist feroce. Conform lui Gheorghe Apostol (Eu şi Gheorghiu-Dej, Regie proprie, 1998), în timpul „deschiaburirii" în judeţul Vrancea, Ceauşescu a tras cu pistolul spre o mulţime revoltată, căreia nu putea să-i facă faţă. Scandalul ar fi fost atât de mare încât a fost nevoie de intervenţia armatei pentru a linişti spiritele. Documentele de arhivă atestă astfel de momente, în care activiştii Partidului au fost încercuiţi de ţărani şi au scăpat cu greu de furia mulţimii.

Ceauşescu a fost implicat în colectivizarea forţată şi după mutarea sa, de la Ministerul Agriculturii la Armată. La 4 decembrie 1957, general-locotenentul Ceauşescu (şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei şi adjunct al Ministrului Forţelor Armate) a condus unităţile militare trimise să înăbuşe revolta ţăranilor din localitatea Vadu Roşca (jud. Vrancea). Au fost ucişi 9 oameni, iar alţi 48 de ţărani au fost răniţi. Dintre răsculaţi, 18 au fost condamnaţi pentru „rebeliune", ispăşindu-şi pedepsele la Gherla şi la Aiud.

Trecerea la agricultura socialistă

Decretul din 2 martie 1949 a prevăzut naţionalizarea a ceea ce mai rămăsese din marea proprietate agrară (50 de hectare). Acesta a reprezentat însă doar deschiderea procesului de colectivizare. A doua zi, 3 martie, începea Plenara CC al PMR, ale cărei „dezbateri" au durat trei zile. În şedinţa de deschidere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a anunţat marea reformă pe care o pregătea românilor Partidul: „transformarea socialistă a agriculturii", prin înfiinţarea gospodăriilor agricole colective.

Acestea ar fi urmat să se constituie la nivel local, prin „liberul consimţământ" al ţăranilor. În cuvântarea sa, Dej a menţionat şi componenta politică a colectivizării, res­pectiv „lupta de clasă" a ţăranilor săraci contra chiaburilor: „Ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii".

În URSS, ţăranii colhoznici mergeau la câmp cu tabloul lui Stalin

Anunţul din „Scânteia" de a doua zi a luat prin surprindere populaţia. Până atunci, propaganda Partidului susţinea că România nu va imita modelul sovietic al colhozurilor. Colectivizarea fusese decisă în şedinţele Biroului Politic. Plenara CC al PMR a fost convocată pentru a aproba unanim decizia tovarăşilor din conducere. Nu s-au înregistrat opinii separate, ci doar aplauze şi laude la adresa „înnoirii" agriculturii.

Învăţământ politic la Agronomie

Nicolae Ceauşescu a luat cuvântul în a doua zi a dezbaterilor Plenarei din 3-5 martie. El era de părere că Partidul trebuia să dea o atenţie sporită învăţământului politic, pentru ca românii să „înţeleagă" beneficiile colectivizării: „În ceea ce priveşte cadrele (activiştii de partid, n.r.), ducem o mare lipsă în învăţământul superior şi mediu. Suntem la jumătatea anului şcolar. La Facultatea de Agronomie, noi nu avem decât de vreo săptămână un profesor de marxism-leninism. Aş crede că trebuie să dăm atenţie la aceste facultăţi agricole, pentru că inginerii agronomi rămân în mijlocul ţărănimii şi în loc să scoatem elemente care să ne fie ajutor în muncă, vom scoate elemente duşmănoase".

"Ana Pauker dăuna prin acţiunile sale de frânare şi de sabotaj din timpul colectivizării agriculturii şi prin încurajarea elementelor capitaliste de a lupta împotriva eforturilor partidului.''
Nicolae Ceauşescu

Cei 13 ani „glorioşi"  din agricultură

Procesul colectivizării nu a fost deloc facil. Început în martie 1949 printr-o Plenară a CC, s-a încheiat oficial în martie 1962, printr-o şedinţă festivă a Marii Adunări Naţionale. În tot acest timp, au fost arestaţi zeci de mii de oameni (în 1961, Dej a vorbit despre 80.000 de oameni, însă a plasat responsabilitatea asupra Anei Pauker). S-au înregistrat pierderi de vieţi omeneşti, au „căzut" lideri importanţi ai Partidului.

În teorie, colectivizarea era necesară pentru modernizarea agriculturii. Economic se justifica, întrucât proprietatea ţărănească din România era fărâmiţată şi, în consecinţă, nerentabilă. Colectivizarea corespundea dogmei marxist-leniniste, care susţinea că numai suprafeţele mari, deţinute de stat, puteau fi rentabile. Ideologia comunistă considera că mica proprietate generează capitalism zi de zi şi trebuia distrusă. Teoria argumenta că socializarea era în beneficiul agriculturii, deoarece statul devenea singurul investitor, fiind capabil să aducă tehnologie modernă. Se realiza astfel urbanizarea socialistă a satelor, prin apariţia unei industrii alimentare.

Dificultăţi

Colectivizarea a fost cea mai amplă campanie de „înnoire" a României realizată de comunişti. Dacă pentru reali­zarea naţionalizării industriei şi sistemului bancar a fost nevoie de patru ani (1948-1952), colectivizarea a fost un proces de durată, până în 1962. Au fost implicate toate forţele Partidului şi Statului: activiştii PMR, administraţia centrală şi locală, Miliţia, Securitatea, armata, trupele de grăniceri etc. În anumite momente, colectivizarea s-a impus cu violenţă, provocând adevărate răscoale ale ţăranilor.

Dificultatea procesului s-a datorat faptului că ţăranii reprezentau majoritatea populaţiei (peste 70%!). În plus, aceştia duceau un mod de viaţă tradiţional, iar propaganda comunistă era greu de impus. Tocmai de aceea, Ceauşescu recomanda la Plenara CC al PMR din martie 1949 sporirea educaţiei marxist-leniniste în şcoli şi facultăţile de Agronomie.

Etape

Până la moartea lui Stalin, în rândul diriguitorilor PMR s‑au înregistrat neînţelegeri cu privire la colectivizare. Plenara Comitetului Central din martie 1949 prevedea că gospodăriile colective se constituiau prin asocierea benevolă a ţăranilor. Dar sătenii nu şi-au cedat de bunăvoie parcelele la stat, astfel că autorităţile au început constrângerile violente. Atunci s-a pus problema ritmului în care va continua colectivizarea. „Tabăra" moscovită, condusă de Ana Pauker, era adepta unui ritm rapid, prin care agricultura românească să fie cât mai curând sovietizată.

De cealaltă parte, Gheorghiu-Dej dorea o colectivizare lentă, pentru a nu destabiliza situaţia din ţară. Tema colectivizării a fost utilizată în lupta pentru putere dintre liderii comunişti. La Plenara CC al PMR din 26-27 mai 1952, Dej a acuzat-o pe Ana Pauker de insuccesul colectivizării, din cauza metodelor represive. Aceasta a fost eliminată din Biroul Politic şi marginalizată până la moarte (iunie 1960).

Violenţe şi constrângeri

După moartea lui Stalin (1953), procesul colectivizării s-a stopat o perioadă. Şefii PMR aşteptau să vadă încotro mergea comunismul. La jumătatea anilor '50, sovietizarea agriculturii a fost reluată. Mai întâi, ca experiment în regiunea Galaţi, apoi în Dobrogea. Pentru a-şi arăta fidelitatea faţă de Partid, liderii comunişti de la Constanţa au dispus colectivizarea cu orice preţ.

Prin violenţe şi constrângeri de tot felul, la 7 noiembrie 1957, au declarat încheiată colectivizarea în regiunea Constanţa. Astfel, au dorit să aniverseze comuniştii constănţeni 40 de ani de la „victoria" Revoluţiei bolşevice din 1917. Ulterior, exemplul lor a fost imitat de şefii comunişti din celelalte regiuni ale ţării. A început o competiţie a colectivizării, care s-a finalizat în 1962. Între 27 şi 28 martie a avut loc o sesiune extraordinară a Marii Adunări Naţionale, dedicată încheierii procesului de socializare a agriculturii.

Bulgarii, fruntaşi la crearea  „colectivelor"

Colectivizarea nu a fost un proces de durată doar în România. Amploarea proiectului a provocat întârzieri faţă de dorinţa Moscovei în toate ţările din Europa de Est.  În 1955, spre exemplu, doar Bulgaria raporta colectivizarea unei proporţii însemnate din terenurile agricole - 61%. La acea dată, Cehoslovacia colectivizase doar 29% din pământul arabil, Ungaria - 22%, România - 13%, Polonia - 11%. Crizele politice interne de la Budapesta şi Varşovia au provocat diminuarea procesului de colectivizare în Ungaria şi în Polonia. Totuşi, în celelalte ţări, proiectul sovietizării agriculturii a fost continuat spre sfârşitul anilor '50. În România, la încheierea colectivizării în 1962, statul deţinea 95% din terenul arabil.

CEAUŞESCU - RETROGRADĂRILE DIN CONDUCEREA PCR 1948

La congresul de unificare al comuniştilor cu social-democraţii (februarie 1948), Ceauşescu n-a mai fost ales membru „plin“ în CC. După abdicarea Regelui, comuniştii au grăbit paşii spre monopolul puterii, prin „unificarea“ cu PSD. Deoarece aceştia au primit funcţii în ierarhia PMR, Ceauşescu a fost sacrificat.

În perioada 21-23 februarie 1948, la Ateneul Român din Bucureşti s-a desfăşurat Congresul de unificare al Partidului Comunist Român cu Partidul Social-Democrat (gruparea Rădăceanu-Voitec). Evenimentul a însemnat un pas înapoi în cariera lui Nicolae Ceauşescu. În ziua a treia a Congresului, când s-au ales „organele conducătoare", numele său a figurat pe lista membrilor supleanţi ai Comitetului Central. Până atunci fusese membru „plin" al CC, funcţie în care a fost desemnat la Conferinţa PCR din octombrie 1945. Cu ocazia Congresului din 1948 s-a mai înregistrat un mic incident. Ceauşescu a fost ales cu „marea majoritate" a voturilor, şi nu cu „unanimitate", asemenea liderilor importanţi ai Partidului.

Partidul Unic Muncitoresc

Nicolae Ceauşescu a fost unul dintre sacrificaţii Congresului I al Partidului Muncitoresc Român. Faptul că şi-a pierdut locul pe lista membrilor „plini"ai CC nu înseamnă neapărat că-şi dezamăgise tovarăşii din fruntea Partidului. Dimpotrivă, îndeplinise „exemplar" toate sarcinile pe care le primise până atunci: şef al UTC, secretar al Sectorului I Galben al Capitalei, adjunctul secretarului Regionalei Dobrogea a PCR, secretarul Regionalei Oltenia a PCR şi şeful Secţiei Centrale Ţărăneşti a CC.

Lothar Rădăceanu

Gheorghiu-Dej, Ştefan Voitec, Lothar Rădăceanu

Ştefan Voitec

Însă pe scena politică aveau loc transformări importante, care au culminat cu dispariţia PCR şi formarea unui partid unic al „oamenilor muncii". Astfel, trebuia ca unii activişti vechi ai comuniştilor să se dea la o parte, pentru a face loc social-democraţilor. Cel puţin de faţadă. Şi cel puţin o vreme. Aceeaşi soartă au avut-o alţi ilegalişti cu state vechi, precum Ofelia Manole, Ghizela Vass, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gheorghe Stoica, Ion Vinţe etc.

Ghizela Wass

Ion Vinţe

Gheorghe Stoica

Ofelia Manole

Constantin Doncea

Spre sfârşitul anului 1947, în luna septembrie, sovieticii au decis crearea Cominformului, organizaţie internaţională a partidelor comuniste. Prima conferinţă a avut loc în Polonia, iar printre deciziile luate una privea relaţia comuniştilor cu partidele social-democrate. Cu prilejul reuniunii, Andrei Jdanov - „părintele" sovietic al organizaţiei - a sugerat partidelor frăţeşti schimbarea tacticii faţă de aliaţii socialişti. Tactica Frontului Naţional care aduna laolaltă partidele politice de stânga trebuia abandonată.

Astfel, la 11 ianuarie 1948, prin intermediul „Scânteii", secretarul general al PCR - Gheorghiu-Dej - anunţa „apropiata înfăptuire în ţara noastră a Partidului Unic Muncitoresc" şi că „pregătirile sunt în toi". La două săptămâni după apariţia articolului, Ana Pauker lăuda eforturile Partidului Comunist „spre crearea Partidului Unic Muncitoresc în România". Întru susţinerea proiectului de formare a noului partid, oficiosul PCR reproducea poziţia liderilor comunişti din ţările învecinate.

În interviul acordat ziarului „Scânteia" (8 ianuarie 1948), secretarul general al Partidului Comunist Ungar - Mathias Rakosi - declara: „Acum, toţi muncitorii conştienţi înţeleg că Partidul Unic Muncitoresc ar însemna o întărire extraordinară a forţelor democratice. Ei înţeleg, de asemenea, că evoluţia istorică duce la PUM". Odată ce „lămurirea ideologică", ca primă fază a proiectului de unificare, se terminase, urma momentul punerii în practică a deciziilor Biroului Politic. Sosise clipa organizării congresului de unificare!

Pregătiri pentru Congres

Febra pregătirilor cuprinsese rapid Capitala. Primul obiectiv a cărui imagine trebuia „înfrumuseţată" era Gara de Nord, unde soseau delegaţii la congres. Peroanele au fost „artistic pavoazate" cu ghirlande de brad, steaguri roşii şi pancarte cu lozinci. Nici vitrinele magazinelor nu au „scăpat". Printre pălării şi postavuri, costume şi pantofi, „tronau" panouri dedicate Congresului. Oraşul întreg fusese împânzit cu stindarde comuniste, cu chipurile „dascălilor proletariatului" - Marx, Engels, Lenin şi Stalin - şi stema PMR.

O atenţie deosebită a fost acordată hotelului ce urma să găzduiască invitaţii, Athene Palace, dar şi Ateneului Român, locul de desfăşurare a Congresului. Hotelul, „complet drapat în roşu", era „vegheat" de Marx şi de Stalin. În plus, pe frontis­piciul hotelului fuseseră ridicate două panouri uriaşe cu citate din operele lor, special alese spre a ilustra necesitatea creării unor partide unice ale muncitorilor. Alte două portrete gigantice ale celor doi „părinţi" împodobeau şi Piaţa Ateneului Român.

Împărţirea posturilor

Congresul s-a desfăşurat fără probleme. Nimic nu avea să tulbure „buna desfăşurare" a sărbătorii „oamenilor muncii". Pregătirile au debutat la începutul lunii ianuarie 1948, imediat după abdicarea Regelui. S-au împărţit posturile în noul partid muncitoresc, membrii celor două formaţiuni au fost „prelucraţi" pentru a înţelege „necesitatea fuziunii" etc. Aşadar, în zilele Congresului, totul a fost ca o festivitate. Raportul Comitetului Central l-a citit Gheorghiu-Dej, care a prezentat realizările comuniştilor de la Conferinţa din octombrie 1945. A vorbit câteva ceasuri întrucât avea ce raporta. Sub conducerea sa, PCR cucerise puterea.

În final, după votarea înfiinţării PMR, delegaţii au ales principalele organe de conducere ale PMR. După cum era de aşteptat, ponderea comuniştilor în forurile conducătoare era mult mai mare decât a social-democraţilor. În Comitetul Central, din 41 de locuri, doar 10 reveneau lui Rădăceanu şi alor săi. La fel în Biroul Politic, unde, din 13 membri, doar trei locuri au revenit foştilor social-democraţi Voitec, Rădăceanu, Theodor Iordăchescu. Scenariul s-a repetat în Secretariat - dintre cei cinci membri, doar Rădăceanu îi reprezenta pe social-democraţi. Deşi partidul acestora fusese mult mai mare decât al comuniştilor. „Împărţeala" inegală a posturilor la vârful PMR a demonstrat că nu principiul egalităţii a stat la baza unificării comuniştilor cu socialiştii.

Profetul Ceauşescu

După 23 august 1944, Nicolae Ceauşescu a fost un activist înfocat al Partidului. În toamnă, a participat la toate manifestaţiile de stradă împotriva guvernelor Sănătescu şi Rădescu. Ulterior, tirul acţiunilor sale s-a îndreptat împotriva PNŢ şi PNL. În campania electorală din 1946, Ceauşescu îi „înfiera" în adunările publice pe „manişti" şi „brătienişti", cărora le prevedea o soartă cruntă. Profeţia lui Ceauşescu avea să se împlinească în iulie 1947, când Siguranţa a înscenat fuga unor lideri ai PNŢ, în frunte cu Ion Mihalache. „Complotiştii" au fost arestaţi pe aerodromul de la Tămădău. În aceeaşi zi, agenţii Siguranţei au descins la sediul PNŢ, de unde au confiscat întreaga arhivă.

Peste câteva zile, Iuliu Maniu (foto) a fost ridicat de organele Ministerului de Interne din sanatoriul doctorului Ion Jovin din Bucureşti, unde se refugiase, şi dus în secret direct la închisoarea Malmaison din Capitală. La 19 iulie, Adunarea Deputaţilor a „răspuns" afirmativ „adresei" Ministerului de Justiţie prin care cerea ridicarea imunităţii parlamentare a naţional-ţăraniştilor Iuliu Maniu, Aurel Leucuţia, Emil Ghilezan, Vasile Serdici, Ilie Lazăr şi Grigore Niculescu-Buzeşti. Motivul: cei şase erau „implicaţi într-o acţiune care urmărea răsturnarea regimului democratic din România". În aceeaşi şedinţă, Adunarea Deputaţilor a solicitat Guvernului dizolvarea Partidului Naţional-Ţărănesc.

Nicolae Ceauşescu avea 15 colegi în garnitura de supleanţi ai Comitetului Central al PMR.

Stahanoviştii Congresului

Pregătirea Congresului I al PMR a însemnat şi difuzarea în presa de propagandă a unor „întreceri muncitoreşti", în cinstea evenimentului. Aşadar, conform „Scânteii", proletarii din întreaga ţară au fost puşi pe jar de înălţimea spirituală a momentului. Angajamentele de depăşire a planurilor de producţie s-au înmulţit peste noapte. Muncitorii de la Standard Cauciuc, Carpaţi, ARO sau Silco se întreceau în promisiuni adresate Comitetului Central de Organizare a PMR.

Cei mai mulţi doreau „mărirea producţiei" peste programe cu 30%, dar şi disciplină în muncă ori „micşorarea numărului de absenţe la lucru de la 7 la sută la 1 la sută".  Fabrica de chibrituri Filaret s-a angajat chiar la sporirea producţiei de la 14 milioane de cutii de chibrituri la 15,5 milioane! Metoda adeziunii şi angajamentelor era, de asemenea, importată din arsenalul propagandistic sovietic.

Comuniştii n-au dat dovadă de recunoştinţa faţă de vechii amici

Partidul Comunist şi-a eliminat adversarii politici pas cu pas. Operaţiunea a debutat imediat după alegerile din 1946. Ca urmare a rezultatelor falsificate, deţineau majoritatea în Parlament şi controlau Guvernul. Prima victimă a fost Partidul Naţional Ţărănesc. Liderii formaţiunii începuseră să discute despre o eventuală emigrare în străinătate încă de la sfârşitul anului 1946. Însă Iuliu Maniu a refuzat oferta, susţinând că era „o datorie morală" să rămână în ţară. Se considera „prea bătrân", lăsându-şi mai tinerii colegi să ducă la îndeplinire misiunea.

Propaganda Partidului prezenta muncitori entuziaşti care lucrau voluntar în cinstea Congresului Foto: Arhivele Naţionale

În frunte cu Ion Mihalache, ceilalţi lideri importanţi ai partidului au decis să fugă din ţară. Modalitatea găsită era pe calea aerului, trebuind să decoleze de pe aerodromul de la Tămădău. În timpul pregătirii planului însă, agenţii infiltraţi în PNŢ au furnizat informaţii Ministerului de Interne. Agenţii Siguranţei, infiltraţi la rându-le de agenţi sovietici şi comunişti români, hotărâseră să-i aresteze chiar în momentul decolării pentru a avea „justificări legale" pentru scoaterea în afara legii a PNŢ. Astfel i-au lăsat pe „complotişti" să-şi urmeze planul.

Sfârşitul „tovărăşiei de drum"

Nici „tovarăşii" de drum ai comuniştilor nu au avut parte de „coexistenţă" cu regimul popular după proclamarea republicii. Pentru PNL-Tătărescu perspectiva a devenit sumbră încă din primăvara anului 1947. Atunci, liderul organizaţiei a intrat în conflict cu guvernul din care făcea parte! În noiembrie a fost constrâns să demisioneze de la conducerea partidului, fiind înlocuit de Petre Bejan.

PNL-Bejan a fost lăsat să participe la alegerile din martie 1948, obţinând şapte mandate. Însă la începutul anilor '50 principalii lideri ai formaţiunii au fost arestaţi. Partidul Social-Democrat al lui Constantin Titel-Petrescu n-a rezistat nici el în noua ordine de după abdicarea Regelui.

Gheoghe Tătărăscu

Liderul organizaţiei a fost arestat în mai 1948. Peste un an, în iunie 1949, au ajuns în detenţie şi restul colegilor din Comitetul Executiv al PSDI. Un proces li s-a intentat abia în ianuarie 1952, primind pedepse grele.

După cucerirea totală a puterii, comuniştii au decis să se descotorosească şi de ultimii aliaţi din perioada „coaliţiei democratice". În 1949, în Biroul Politic al PMR s-a luat decizia „autodizolvării" Partidului Radical Ţărănesc şi a Partidului Naţional Popular. Bineînţeles că liderii organizaţiei s-au conformat, dizolvân­d formaţiunile-fantomă. Ultimul pas spre partidul unic s-a făcut la 14 ianuarie 1953, când liderii PMR au decis desfiinţarea Uniunii Populare Maghiare şi a Frontului Plugarilor. Activele şi membrii celor două organizaţii au fost preluaţi de PMR.

Partidul unic

Curând după înfiinţare, PMR a monopolizat spectrul politic, prin desfiinţarea partidelor lăsate să funcţioneze o perioadă după proclamarea republicii. Însă partid unic nu a existat decât în Uniunea Sovietică şi în România! De faţadă, în celelalte ţări au fost menţinute partide şi organizaţii care ajutaseră la instalarea comuniştilor la putere. Numărul lor diferă de la un loc la altul -unul în Bulgaria, două în Polonia şi în Coreea, patru în Cehoslovacia şi în Germania Democrată, pe când în China erau opt.

CEAUŞESCU - IN STRUCTURA DE PARTID 1950 - 1952

Din 1950, Nicolae Ceauşescu a fost scos de la Ministerul Agriculturii şi trimis la Ministerul Apărării, ca adjunct al lui Bodnăraş. Până în 1952, Nicolae Ceauşescu părea că a pierdut contactul cu organele importante ale PMR şi a rămas doar supleant în CC. S-a temut, oare, că apune steaua lui?

Până în 1950, Ceauşescu a lucrat în Ministerul Agriculturii, ca adjunct al ministrului şi membru al Comisiei Agrare, responsabilă cu organizarea campaniei de colectivizare. Se pare că nu s-a ridicat la înălţimea „măreţelor sarcini" ce revenea agriculturii, după cum reiese dintr-o şedinţă a Secretariatului CC, din 9 martie 1950. „Slab la organizare" a fost concluzia organului de conducere al partidului. I s-a găsit însă loc la Ministerul Apărării Naţionale, ca adjunct al ministrului Emil Bodnăraş.  Pe „linie de partid", Ceauşescu a rămas supleant al CC (1948-1952).

Reorganizarea PMR

În anul în care Ceauşescu a fost trimis la Armată, în PMR s-au petrecut schimbări importante. După a V-a Plenară (23-24 ianuarie 1950), pe lângă organele de conducere ale partidului - Secretariatul şi Biroul Politic (BP) - a apărut un al treilea mecanism, Biroul Organizatoric (BO).

Oltenia  1950

Mai citeste:

Puterea de decizie era concentrată în Secretariatul CC. Şapte activişti făceau parte din acest grup de conducere: Gh. Gheorghiu-Dej (secretar general), Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lothar Rădăceanu, Alexandru Moghioroş şi Iosif Chişinevschi. Ultimii doi au fost cooptaţi la iniţiativa lui Gheorghiu-Dej.


Lothar Rădăceanu



Alexandru Moghioroş



Iosif Chişinevschi



Gheoghe Apostol



Petre Borilă



Avram Bunaciu



Chivu Stoica



Miron Constantinescu



Alrxandru Drăghici



Dumitru Popescu



Leonte Răutu

 

În BO, celor şase secretari ai CC, li s-au alăturat alţi activişti: Gheorghe Apostol, Petre Borilă, Avram Bunaciu, Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Constanţa Crăciun, Alexandru Drăghici, Gheorghe Florescu, Dumitru Petrescu şi Leonte Răutu. Aparatul CC s-a extins cu două comisii - Comisia Controlului de Partid şi Comisia de Revizie. În plus, existau 10 secţii: Administrativ-Politică, Agrară, Comerţ, Finanţe, Gospodărie de Partid, Industrie Uşoară, Organe Conducătoare de Partid, Sindicale şi de UTM, Planificare, Relaţii Externe, Sectorul de Verificare a Cadrelor. Pe lângă Secretariat, funcţiona o Cancelarie. Cu totul, în 1950, 865 de persoane lucrau în aparatul CC.

Între 1950-1952, Ceauşescu a lipsit din organele executive ale partidului. Se afla totuşi spre vârful ierarhiei de partid, ca membru supleant al Comitetului Central, compus din 57 de activişti (41 de membri plini şi 16 supleanţi).  

  

Doi se bat, al treilea câştigă

Viitorul politic al tânărului Ceauşescu s-a hotărât în şedinţa Secretariatului CC al PMR din 9 martie 1950. Au participat la dezbateri Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lothar Rădăceanu, Iosif Chişinevschi şi Alexandru Moghioroş. Printre altele, firul discuţiei a ajuns şi la instalarea  unor activişti în funcţii importante din conducerea secţiilor CC. Propunerile le-a citit Gheorghiu-Dej.

Pentru conducerea Secţiei Agrare, Alexandru Moghioroş oscila între tânărul Ceauşescu, fost adjunct la Ministerul Agriculturii, şi Vasile Malinschi, specialist în ştiinţe economice. Vasile Luca, membru al Biroului Politic şi ministru de Finanţe, l-a respins din start pe Ceauşescu, pe care îl considera „slab pentru Secţia Agrară". Ana Pauker l-ar fi trimis mai degrabă la Ministerul Afacerilor Interne (MAI).

În schimb, Teohari Georgescu, ministrul Afacerilor Interne, îl „vedea" la Comisia de Stat pentru Sfaturi. Se pare că nimeni nu-l voia pe-aproape pe Ceauşescu. Până la urmă, şi Ceauşescu, şi Malinschi au fost tăiaţi de pe listă. Celor doi le-a fost preferat Pavel Chirtoacă. Iată cum au decurs discuţiile, conform stenogramei şedinţei:

„Tov. Moghioroş: Sunt de acord că e slab (despre Ceauşescu, n.r.). Am mai propus pe Malinschi.

Tov. Gheorghiu: La Secţia Agrară ar fi fost nimerit, este economist în probleme agrare. Dacă vrem într-adevăr să stăpânim acest sector dată fiind importanţa lui, să-l punem pe el.

Tov. Luca: El este teoretician în probleme agrare, nu practician. Eu, de exemplu, n-aş avea nimic împotrivă ca Malinschi să fie ministrul Agriculturii. Nu este bine că l-am pus ministru şi acum să-l scoţi.

Tov. Ana: Eu sunt de acord să punem oameni care se potrivesc, dar să nu procedăm pripit. Să luăm 2-3 oameni, pe care îi pregătim pentru Ministerul Comerţului. Această secţie ne va ajuta la pregătirea acestor oameni. Ceauşescu nu este potrivit.

Tov. Luca: Să-l punem pe Chirtoacă.

Tov. Moghioroş: El niciodată în viaţă nu s-a ocupat de probleme organizatorice. Nu merge singur. Eu susţin Ceauşescu şi Chirtoacă, să se completeze unul pe altul.

Tov. Ana: Ceauşescu nu este bun organizator. El merge pentru MAI.


Teohari Georgescu



Tov. Teohari: Eu l-am cerut pentru Comisia de Stat pentru Sfaturi.

Tov. Gheorghiu: Atunci rămâne Chirtoacă şi trebuie dat un adjunct, un organizator bun".

Ascensiunea

Următorul pas esenţial în carieră, Ceauşescu l-a făcut după doi ani. Atunci a promovat iarăşi în structura partidului.  S-a întâmplat în 1952, în contextul excluderii din funcţii înalte a „deviatorilor de dreapta", Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Ana Pauker. Puterea s-a concentrat atunci în mâinile lui Gheorghiu-Dej. Totodată, componenţa organelor partidului s-a redus: Biroul Politic de la 13 la 9 membri, Biroul Organizatoric de la 17 la 11 şi Secretariatul de la 7 la 5.

Cei mai mulţi erau apropiaţii „Bătrânului", cum îl denumiseră camarazii de închisoare pe Dej. Printre ei s-a aflat şi Nicolae Ceauşescu. La 27 mai 1952, în urma Plenarei CC al PMR, el a pătruns în Biroul Organizatoric (alături de Alexandru Moghioroş, Gheorghe Apostol, Petre Borilă, Chivu Stoica, Ana Pauker, Gheorghe Stoica, Leonte Răutu, Gheorghe Florescu, Sorin Toma, Liuba Chişinevschi). Dintre toţi, era cel mai tânăr. Din poziţia de membru al Biroului Organizatoric i-a cunoscut mai bine pe şefii organizaţiilor locale ale partidului. Nimic din ce „mişca" în partid, la vârf, nu-i mai scăpa.

"Ceauşescu nu este bun organizator. El merge pentru MAI."

Ana Pauker

lider comunist

Specialişti în economie

Cei doi concurenţi ai lui Ceauşescu pentru conducerea Secţiei Agrare erau consideraţi în partid specialişti în agricultură. De naţionalitate rusă, Vasile Malinschi (1912-1992) fusese printre ilegaliştii cu studii superioare. Absolvise Academia de Înalte Studii Comerciale şi Facultatea de Drept din Bucureşti. Din 1939 era doctor în ştiinţe economice. Înainte de război a ocupat diverse funcţii în Ministerul Industriei şi Comerţului şi la Banca Naţională.

După cedarea Basarabiei la ruşi (1940), Sovietul din Bălţi l-a angajat ca inspector comercial şi economist planificator. „Tainele" economiei politice socialiste le-a aflat la Moscova, unde s-a şcolit la Institutul de Planificare „Plehanov". Coleg de şcoală i-a fost Alexandru Bârlădeanu, care s-a întors în România în 1946. Malinschi s-a stabilit în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, unde a profesat la Universitatea din Chişinău şi la Institutul Pedagogic. În 1949, a revenit în România în calitatea de consilier ministerial la Ministerul Comerţului Interior.

Cele mai importante funcţii pe care le-a ocupat au fost: ministrul Comerţului Interior (1949-1954), vicepreşedintele Comitetului de Stat al Planificării (1954), guvernatorul Băncii Naţionale (1963-1977). Timp de zece ani, după 1955, a fost şi membru supleant al CC al PMR. Malinschi a fost promovat ca membru plin în CC (1965-1979) de Nicolae Ceauşescu.

În 1952, „Scînteia“ a publicat componenţa „organelor de conducere“ ale partidului. Ceauşescu figura în Biroul Organizatoric

Despre Pavel Chirtoacă se ştiu prea puţine lucruri. Dosarul său de cadre nu s-a păstrat la Arhivele Naţionale. După 23 august 1944, a făcut parte din echipa redacţională a ziarului „Scînteia". Silviu Brucan şi-a amintit peste ani de Pavel Chirtoacă, care avea „o figură scheletică măcinată de boli după anii de puşcărie". În partid a fost perceput ca un specialist în agricultură.

Lenin: „Orgburo alocă forţele"

Organizarea comuniştilor români a fost copiată după Kremlin. În structura Partidului Bolşevic Rus, Biroul Organizatoric (Organizaţionnoe biuro, în limba rusă, prescurtat Orgburo) a apărut în 1919. Rolul său l-a definit succint însuşi Lenin: „Orgburo alocă forţele, în timp ce Politburo (Biroul Politic, n.r.) decide politicile".

Lenin, părintele revoluţiei de la 1917

De-a lungul vremii, lideri sovietici importanţi precum Iejov, Kaganovici, Jdanov, Kirov, Bulganin, Malenkov, Suslov au fost membri ai acestui organ de partid. Unii dintre ei au dispărut în urma proceselor staliniste desfăşurate în anii '30. Orgburo a dispărut în 1952, prin decizia Congresului al XIX-lea al PCUS. Atribuţiile sale au fost preluate de Secretariat.

În timp ce sovieticii desfiinţau Biroul Organizatoric (BO), românii îl înfiinţau. În 1951, Dumitru Petrescu, fruntaş al PMR, s-a deplasat la Moscova pentru a-i afla atribuţiile şi rolul. Însemnările sale s-au păstrat la Arhivele Naţionale. Potrivit notiţelor, „BO rezolvă problemele mari principiale, ideologice, economice şi de partid (organizatorice) şi ia măsurile corespunzătoare. Chestiunile mai mari le supune Biroului Politic".

În mod obişnuit, BO pregătea conducerii de partid materiale „gata spre aprobare". Printre altele, expedia şi corespondenţa aparatului CC, prin poşta secretă. Tot BO organiza evidenţa membrilor de partid şi „gospodărea" documentele de partid.

Dar rolul-cheie al BO era să instaleze cadrele partidului în funcţii importante. Stalin a înţeles printre primii ce mină de aur însemna această prerogativă a Orgburo. Şi i-a datorat cucerirea puterii, după moartea lui Lenin.

Stalin, „tovariş kartotekov"

Interesul pentru „munca organizatorică" a fost atuul lui Iosif Stalin în lupta pentru succesiunea lui Lenin în fruntea Partidului Bolşevic. În 1919, Stalin era unul dintre cei cinci membri ai Biroului Politic. Ceilalţi patru erau Lenin, Troţki, Kamenev şi Krestinski. Numai că, alături de Krestinski, Stalin făcea parte şi din Orgburo. Şi, spre deosebire de toţi ceilalţi aspiranţi la puterea supremă, i-a înţeles de la început importanţa.

La iniţiativa viitorului „părinte al popoarelor", s-a înfiinţat o evidenţă a cadrelor. I s-a spus, de-atunci, „tovariş kartotekov" pentru că memora cu uşurinţă feţe, nume şi fapte.

Prin poziţia sa din Orgburo, el a ales secretarii organizaţiilor regionale, obţinând astfel controlul asupra cadrelor din provincie. Responsabil cu numirile înalţilor activişti de partid, bolşevicul originar din Gruzia i-a instalat în Secretariat pe Molotov şi Iaroslavski, fideli colaboratori. După ce a devenit Secretar General al partidului (1922), atenţia lui Stalin s-a îndreptat şi către Orgotdel (Secţia Organizare şi Instruire) şi Uchraspred (Secţia Înscrieri şi Numiri), două secţii ale CC. În fruntea Orgotdel şi-a instalat un alt protejat, pe Lazar Kaganovici, fost comandant al trupelor roşii împotriva musulmanilor din Turkmenistan.

După moartea lui Lenin (1924), cu ajutorul celor „înfipţi" în funcţii importante, Stalin şi-a asigurat devotamentul cadrelor din PCUS. Puţinii rivali au pierit apoi, unul câte unul, fiind expulzaţi din ţară sau executaţi după procese publice.