ROMANIA - MONUMENTE - Mănăstirea Slatina

Manastirea Slatina este una dintre cele mai mari si vechi manastiri ortodoxe din nord-estul tarii noastre. Manastirea se afla in comuna Slatina, in judetul Suceava. Manastirea are hramul "Schimbarea la Fata"şi este prima ctitorie a domnitorului Alexandru Lapusneanu. Ea intră, prin valoarea ei, în randul marilor ansambluri monastice ale Moldovei medievale. Aceasta manastire, in unicitatea ei, seamana totusi cu celelalte mari manastiri din zona: Manastirea Probota, Manastirea Dragomirna, Manastirea Sucevita, Manastirea Moldovita, Manastirea Neamt si Manastirea Secu. Zidurile groase de piatra si biserica masiva, tot din piatra, stau falnice de peste veacuri.

Numele locului si al manastirii - Slatina - vine de la un izvor din apropiere, care scoate „slatina”, adica „apa sarata”, dupa cum se spune in zona. Cu timpul insa, izvorul a secat, iar locul si-a pastrat vechiul nume.

Scurt istoric

Istoria zidirii Manastririi Slatina se pierde in negura timpului, dar legendele spun ca aici traia un sihastru care l-ar fi sfatuit pe domnitorul Alexandru Lapusneanu sa zideasca o manastire pe locul unde crestea un falnic paltin.

Eftimie, cronicarul domnesc ofocial din acea vreme, arata ca zidirea Manastirii Slatina a fost inceputa de Alexandru Lapusneanu in anul 1553 si s-a terminat în cea de a doua lui domnie, în anul 1564.  A avut destinaţia de necropolă domnească a familiei.

Intr-o cronica a cronicarului Grigore Ureche se mentioneaza ca sfintirea Manastirii Slatina s-a facut de catre Mitropolitul Grigorie, la data de 14 octombrie 1558, fapt confirmat si de inscriptia din chenarul stemei Moldovei, asezata deasupra usii de intrare in pridvorul bisericii.

Alexandru Lapusneanu a ctitorit, in vremea domniilor sale, mai multe biserici si turnuri in Sfantul Munte Athos, motiv pentru care el a ramas pana astazi zugravit in tablourile votive ale unora dintre marile manastiri athonite. In ultimul sau an de viata (+1568) Alexandru Lapusneanu s-a calugarit la Manastirea Slatina, luand numele de Pahomie.

Manastirea Slatina a suferit mult, de-a lungul vremurilor, si a fost nevoie sa fie renovata si reparata in mai multe randuri. Printre ctitorii care au reparat-o si innoit-o, s-au aflat si urmatorii: Vasile Lupu, arhiereul Filaret Apamias (1821), mitropolitul Veniamin Costache (1826 -1828), mitropolitului Pimen al Moldovei (1932).

Cu fondurile de la stat, in perioada anilor 1955-1960, in manastire s-au executat insemnate lucrari de restaurare si reparatii la biserica, la corpul de chilii si in paraclis. Importante lucrari de intretinere au fost facute si intre anii 1968-1979, cand s-au reparat si turnurile de la poarta si clopotnita, in partea sudica a incintei, iar pe vechile temelii s-a construit un corp nou de chilii, o cladire mare cu etaj si cerdacuri, in intregime acoperita cu tabla.

Locasul monahal a inaltat rugaciuni, slujbe si privegheri aproape neincetat, de-a lungul vremii. La mareata Manastire Slatina a existat o obste puternica de calugari pana in anul 1960, cand s-a pus in aplicare decretul 410/1959, calugarii fiind alungati. Viata monahala din Slatina a fost reluata in anul 1962, cand aici a venit o obste de maici.

Arhitectura 

Are aspectul unei fortăreţe cu valoare arhitectonică şi artistică. Ctitor care a cunoscut preţul lucrurilor frumoase, Lăpuşneanu aduce meşteri iscusiţi, arhitecţi, meşteri ţiglari de la Bistriţa transilvăneană, precum şi pe zugravul Stamatello Kontronas (grec din Zante).
Intrarea în incinta manastirii se face dinspre rasarit, pe o alee astăzi asfaltata, marginita de randuri de brazi falnici, martori ai atator vitejii si fapte de credinta, precum si pe o alee ce vine dinspre sosea, prin partea de vest. Ambele intrari se fac prin turnuri cu gang.

Manastirea Slatina cuprinde, conform arhitecturii tradiţionale moldoveneşti:

• pridvor închis cu două intrări laterale
• pronaos dreptunghiular, prelung, cu două travei acoperite de câte o cupolă
• gropniţa dreptunghiulară cu boltă în semicilindru
• naos dreptunghiular, prelungit spre est de absida altarului, iar spre sud şi nord două abside în zidurile laterale
• turla octogonală pe arce oblice simple
• podită cu marmură
• ancadramentele din marmură
• acoperită cu ţiglă
• în pronaos, chivotul de marmură albă şi roză cu mormântul fiicei voievodului, domniţa Tofana
• tezaurul de odoare, broderii, argintării, cărţi
• pictură interioară şi exterioară strălucitoare. Este cea mai luxoasă ctitorie muşatină de până atunci.
• Zidul de incintă, de traseu, patrulater având o bombare către est

Turnurile sunt mai mari decât de obicei având rol de:

• reşedinţă (turnul doamnei Ruxandra)
• funcţii ale comunităţii (biblioteca, clopotniţa)
• posturi de apărare

Este de remarcat dimensiunea celor 4 turnuri ale manastirii Slatina; aveau un singur nivel, prin podul lor trecea drumul de strajă; aveau o organizare simetrică, în grupuri de câte trei încăperi (un vestibul şi două chilii).

• În centrul curţii se află trapezaria veche (casa domnească a lui Lăpuşneanu), clădire mare pe plan patrulater, cu beciuri boltite şi un nivel acoperit cu plafon de grinzi.
  S-au păstrat două mari încăperi separate de o sală centrală; ancadramentele ferestrelor şi uşilor dreptunghiulare din marmură de tip Renaştere.
  În faţa casei se află o fântână arteziană cu bazin de marmură (profile de Renaştere)
  Splendoarea mănăstirii Slatina avea să sufere numeroase vicistitudini:       
  
  • Despot-Vodă (1561-63) topeşte argintăria
  • Ioan-vodă Viteazul bate monede din argintărie
  • A fost jefuită la sfârşitul sec. al 16-lea

Au fost necesare reparaţii la mijlocul sec. al 17-lea
Timp de 40 de ani manastirea Slatina rămâne pustie.
La începutul sec.19 s-au făcut lucrări de restaurare
1821 – A devenit refugiu pentru Eterişti şi a fost asediată. A avut loc un incendiu
1823 – Au început lucrările de restaurare a manastirii Slatina:

• S-au acoperit chiliile şi turnurile cu acoperiş baroc, rusesc, cu bulbi suprapuşi
• S-au făcut transformări la casa domnească
• Ferestrele bisericii au suferit modificări

1834 – Arhimandritul Filaret a reteazat turnul porţii, construind deasupra gangului un paraclis, faţada fiind făcută cu pilaştri neoclasici

Mitropolitul Veniamin Costachi a înălţat etajul pe chiliile de pe latura de est, construind în faţa lor un portic cu coloane de lemn neoclasice, şi cerdacele de pe latura de nord.

Clădirea stareţiei s-a realizat în stil neoclasic, la sfârşitul sec.al 19-lea.
Turnul dinspre răsărit este construit din cărămida, iar cel din vest, din bolovani de piatră. Accesul in incinta se face pe alei largi, pavate cu placi de piatra, marginite de straturi cu flori si peluze cu iarba. Incinta este inconjurata de un zid puternic, care are in cele patru colturi cate un turn de aparare. Zidurile groase si inalte de 8-10 metri, din bolovani de piatra, au creneluri pentru lupta.

Biserica cea mare din Manastirea Slatina este una dintre cele mai mari din Moldova, fiind construita in plan triconc alungit, potrivit traditiei arhitecturii moldovenesti, dar si a Bisericii Ortodoxe. Spatiul interior al bisericii este impartit, dupa traditie, in pridvor, pronaos, incaperea mormintelor (gropnita), naos si altar.

In biserica se patrunde prin doua usi ale pridvorului, dispuse de o parte si de alta a bisericii, inspre sud si inspre nord. La ferestre si la usa de intrare in pronaos se observa elemente arhitecturale gotice, prezente in gandirea vremii zidirii bisericii.

Pronaosul bisericii a fost impartit in doua de un arc transversal, pavimentul fiind realizat din marmura alb-roz. Intre naos si pronaos, biserica a avut obisnuita camera a mormintelor (gropnita) care a fost inlocuita la inceputul secolului al XIX-lea, inlaturandu-se peretele despartitor.

Deasupra naosului se afla o turla mareata, care prezinta particularitatea de a avea si la interior ocnite dispuse pe un singur rand, sub nivelul ferestrelor. Catapeteasma care acopera Sfantul Altar, restaurata in anul 1828, este sculptata in intregime in lemn de stejar, fiind masiva, cu o foarte frumoasa impodobire, in special in partea inferioara. Sfantul Altar, foarte spatios, este luminat de o fereastra mare, asezata la rasarit.

Fatadele bisericii au, de jur-imprejur, ocnite pe un rand. Doar pe peretele vestic al pridvorului sunt doua randuri de ocnite. Pe fiecare parte a fatadelor sunt cate trei stalpi masivi, contarforturi si, in plus, cate unul la colturile dinspre sud si nord ale pridvorului.

Pictura veche a bisericii, lucrata in secolul al XVI-lea, realizata de zugravi necunoscuti din Moldova, din pricina incendiilor prin care a trecut biserica, s-a distrus, iar aceea din anul 1828 a fost in intregime refacuta, asa cum arata inscriptia de la intrarea în pronaos.

Tabloul votiv, zugravit pe peretele nordic al bisericii, in interiorul pronaosului, langa usa de intrare, il prezinta pe domnitorul Alexandru Lapusneanu, impreuna cu familia domneasca.

Frumos ornamentate si inscriptionate, lespezile funerare din gropnita marcheaza mormintele domnitorului Alexandru Lapusneanu, al doamnei Ruxandra, precum si ale celor doua fiice, Teofana si Teodora.

Clopotnita masiva, din zid de bolovani de piatra, se afla la o distanta de 30 metri, in coltul de nord-vest al patrulaterului constructiilor. Palatul Domnesc, construit dupa anul 1558, este un pretios exemplar de arhitectura laica, unde se evidentiza influenta Renasterii transilvanene. Acesta se pastreaza si astazi in forma originara si adaposteste exponatele muzeului, manuscrise, carte veche si icoane.

Intr-una dintre chiliile de la Manastirea Slatina, cronicarul Isaia a scris un cronograf, pana la anul 1425. Tot aici a fost scrisa si o versiune a „Letopisetului”, de la Manastirea Putna.

Ctitorul manastirii a infiintat in incinta o scoala de muzica si o biblioteca cu carti si manuscrise de valoare. In anul 1842, mitropolitul Veniamin Costache a talmacit aici mai multe carti bisericesti. La jumatatea secolului al XlX-lea, in Manastirea Slatina a functionat o scoala pentru pregatirea clericilor.

ROMANIA - MONUMENTE - Mănăstirea Dragomirna

Amplasare

Aşezată între blândele coline ale Bucovinei, la 12 km spre miazănoapte faţă de fosta reşedinţă a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi a mitropoliţilor Moldovei, mănăstirea Dragomirna se înalţă ca un arbore în timp, între ziduri de cetate. Zidită parcă pentru a înfrunta înălţimile, în cautare de mai multă lumină în apropierea codrilor, umbrită de o perdea de brazi şi oglindită maiestuos în apa lacului din apropiere, acest lăcaş de închinare, prin vechimea sa, prin originalitatea stilului, prin eleganţa şi soliditatea formei, prin pitoresc, trezeşte admiraţia fiecărui vizitator, astfel că în faţa ei evlaviosul închinător este tot atât de impresionat ca şi istoricul şi omul de artă.

Dincolo de frumuseţea peisajului, de neobişnuitul locului, ceea ce produce o impresie de neuitat, este eleganţa ciudată a monumentului, cu rigori geometrice de mare rafinament, cu o siluetă unică prin proporţiile şi unitatea volumului, dintre toate celelalte monumente moldoveneşti medievale. Probabil tocmai această unicitate a monumentului a atras încă de timpuriu atenţia specialiştilor, care după epocă şi împrejurări au enunţat judecăţi de valoare diferite, dar marcând întotdeauna profunda lui originalitate. Nicolae Iorga vorbea despre frumuseţea fără pereche a Dragomirnei, despre măreţia ei şi despre impresia totală pe care o face asupra privitorilor. Ansamblul de la Dragomirna, construit la graniţa dintre două veacuri, se situează la două etape ale stilului moldovenesc. Complexul de artă medievală mănăstirea Dragomirna, este compus din biserica mică sau a schitului, biserica mare, zidurile de apărare, vechea clădire a egumeniei, cele cinci turnuri, chiliile şi paraclisul.  

Biserica Schitului

Data tradiţională a întemeierii Dragomirnei este anul 1602, însă se presupune că viaţa monahală în aceste ţinuturi este mult mai veche. Sigur este că mănăstirea Dragomirna, îşi are începutul în anul 1602, aşa după cum aflăm din pisania de deasupra uşii de intrare a bisericii mici numită iniţial a schitului şi aflată astazi în cimitirul mănăstirii. Din această bisanie scrisă în limba slavonă, aflăm că în anul 1602, smeriţii robi şi închinători ai sfintei Treimi, Chir Anastasie Crimcovici fost episcop de Rădăuţi şi Pan Lupu Stroici, mare logofăt şi fratele său Pan Simion, mare vistier, au ridicat din temelie acest mic lăcaş.

Schitul din afara zidurilor de incintă, înmănunchiază în modul său de zidire, câteva elemente pe care meşterii urmau să le folosească câţiva ani mai târziu la zidirea bisericii mari a mănăstirii. Încă de la construcţia acestei prime biserici, se subînţelege dorinţa lui Crimca de a  înălţa un edificiu de tip nou, ieşit din făgaşul obişnuinţei. Forma poligonală a pridvorului, cu un singur precedent în arhitectura moldovenească, la biserica din Bălineşti a logofătului Tăutu – 1549, aflată în regiune şi cunoscută de Crimca şi de meşterii săi, arcadele deschise ale aceluiaşi pridvor amintind pe cel din Muntenia vecină, sistemul de boltire a naosului, altul decât cel moldovenesc, sunt tot atâtea dovezi despre gustul înnoitor al ctitorului care cu predilecţiile artistice pe care le avea, putem bănui că a supravegheat îndeaproape zidirea lăcaşului. Biserica deşi foarte mică, neavând pronaos, cuprinzând altar, naos şi pridvor, este frumos proporţionată.

Dimensiunile reduse au determinat  reducerea iconostasului care are numai uşile împărăteşti şi uşa din partea de miazănoapte. Este surprinzător că deşi locaşul este mic şi modest, sunt trei ctitori şi hramul cuprinde trei sfinţi: Dreptul Enoh, Sfântul Ioan Evanghelistul şi Proorocul Ilie. Nici hramul nu este unul obişnuit, atât Sfântul Ilie cât şi Sfântul Ioan Teologul sunt după tradiţie luptătorii pentru puritatea credinţei şi pentru unitatea bisericii, pentru unitatea poporului Israel, cum spune Biblia despre Sfântul Prooroc Ilie. Bisericuţa era prevăzută la început cu chilii modeste, care s-au mutat in jurul bisericii mari iar terenul a fost transformat în cimitir.    

  

Biserica mare

În scurtă vreme Anastasie Crimca urcă din nou treptele înaltei ierarhii a bisericii otodoxe din Moldova, şi pe vremea când era episcop de Roman, începe construirea bisericii mari pe care când o va termina era deja în scaunul mitropolitan al Moldovei.

În anul 1609 biserica mare a mănăstirii Dragomirna este deja terminată şi s-a sfinţit la 1 septembrie cu hramul Pogorârea Sfântului Duh. La noua biserică pisania lipseşte, ca şi când cea mai veche a bisericuţei schitului ar fi fost îndestulătoare. Totuşi aşa cum mărturiseşte asa numitul Testament sau mai bine zis blestemul lui Crimca din 1610, mitropolitul continuă să-şi asocieze drept ctitor pe Stroici.

Elementele constructive ce au stat la execuţia bisericii mari sunt cele tradiţionale ale stilului moldovenesc, cu influenţe din ţările vecine, dezvoltate în situaţia Dragomirnei până la un nivel nemaîntâlnit anterior ei. Pornind de la planul alungit fără absinde laterale a multor biserici din secolul al XVI-lea, având o distribuţie interioară cu pridvor, pronaos, naos şi altar, foarte apropiată de cea a bisericii Sfântul Gheorghe din Suceava vecină, biserica mare a Dragomirnei se deosebeşte de aproape toate celelalte monumente religioase anterioare prin aceea că se încheie către apus prin o absidă poligonală, ca şi biserica din Bălineşti. Ceea ce apare cu totul nou în arhitectura religoasă moldovenească, prin zidirea bisericii mari a Dragomirnei, sunt proporţiile neobişnuite.

Tendinţa de relativă înălţare a bisericilor de la sfârşitul secolului al XVI-lea se transformă la Dragomirna într-o adevărată ieşire din scară, înălţimea clădirii în raport cu lăţimea sa fiind excesivă. Dimensiune bisericii sunt: lungimea de 35 metri, lăţimea aproximativ 9,5 metri iar înălţimea de aproximativ 42 de metri.

Marele istoric Nicolae Iorga în lucrarea sa „Neamul românesc din Bucovina” afirma: „Vedere bisericii este o uimire de bucurie. E înaltă si îngustă ca o cutie de sfinte moaşte şi e unul din cele mai strălucite monumente ale vechii noastre arhitecturi, iar pentru Crimca un titlu veşnic de glorie”.

Dacă bisericile epocii lui Ştefan cel Mare, se caracterizează printr-o decoraţia a faţadelor bazată  pe alternarea cărămizii simple  şi smălţuită cu piatră brută, întregul ansamblu fiind înviorat de discuri policrome de ceramică; dacă bisericile secolului al XVI-lea sunt vestite prin pictura exterioară, secolul deschis de biserica cea mare a Dragomirnei, se îndreaptă tocmai prin acest monument  spre un nou sistem decorativ, constând în prelucrarea artistica a pietrei, materialul folosit acum cu precădere la înălţarea lăcaşului.

La Dragomirna faţadele bisericii mari sunt lucrate din piatră brută, însă pilaştrii cărora le revine aici deosebitul rol decorativ, sunt alcătuiţi din blocuri de piatră cioplită şi şlefuită. Porniţi de pe un soclu puternic, destul de ridicat şi mult ieşit în afară, pereţii sunt împărţiţi în două spre mijlocul înălţimii lor de un brâu torsadă de piatră ce înmănunchiază trei tori răsuciţi alternativ ca o funie. Originea acestui element decorativ trebuie căutată în Georgia şi Armenia, regiuni ale căror influenţe artistice, au pătruns încă din secolul al XVI-lea până în Ţara Românească la cunoscuta ctitorie a lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş; însă la Dragomirna tradiţia spune că mitropolitul Crimca l-ar fi aşezat aici cu o semnificaţie aparte: simbol al celor trei virtuţi creştineşti, Credinţă, Nădejde şi Dragoste, simbol al Sfintei Treimi şi ca un îndemn lăsat urmaşilor ca prin unitatea de credinţă ortodoxă în Sfânta Treime, românii din cele Trei Principate să rămână uniţi peste veacuri. Pilaştrii relativ masivi şi laţi, ritmic distribuiţi pe faţadele laterale, iar doi dintre ei aşezaţi în axul bisericii, întărită la bază cu contraforturi, sunt legaţi între ei sub cornişă prin două şiruri de arcaturi, din care unul puţin reliefat faţă de suprafaţa zidului, iar celălalt bogat ornamentat cu modele florale.

Chenarele acestor ferestre ca şi uşa pridvorului conţin unele elemente de factură gotică. Astfel arcurile în acoladă încadrate în rame dreptunghiulare, cu baghete încrustate la colţuri de la ferestrele naosului şi ale pronaosului şi de la uşi, amintesc de împodobirea influenţată de gotic din veacul anterior, pe când ferestrele pridvorului mai mari şi în arc frânt cu menouri şi cu lunete ajurate sunt ecouri de gotic târziu moldovenesc. Dar folosindu-ne de cuvintele marelui istoriograf  Nicolae Iorga, frumuseţea de nedescris a Dragomirnei, o reprezintă turla, giuvaerul acesta lucrat cu iubire fără de margini, care e împodobit cu o mare bogăţie de podoabe. Trandafiraşii de piatră sunt răspândiţi darnic înflorind orice colţişor şi astfel întreaga turlă pare un rug de floare învoalată.

Nota puţin exotică întâlnită pentru prima oară în arhitectura Moldovei, în decorul dăltuit în piatră al turlei bisericii mari a Dragomirnei, se va transforma după trei decenii într-o trăsătura caracteristică la Biserica Sfiinţii Trei Ierarhi din Iaşi ale cărei faţade sunt în întregime acoperite cu broderie de piatră. Sculptura decorativă de la turla este de o mare bogăţie, varietate şi măiestrie. Aici întâlnim un vast repertoriu de motive ornamentale, geometrice şi vegetale, rozete stilizate, stele formate din două romburi, pătrate asociate cu un ornament polilobat. Impresia de broderie este obţinută şi prin tehnica utilizată la sculptura blocurilor de la turlă, ornamentele şi profilele desfăşurându-se pe un singur plan, aproape fără diferenţe de relief. Această ornamentare deosebită detaşează turla de întreg ansamblul, încununând nu numai biserica ci întreaga mănăstire ca un element aparte, ca o emblemă. 

Descrierea mănăstirii

Pridvorul se află mai sus decât nivelul curţii, astfel că pentru a intra în interiorul edificiului se urcă şapte trepte, urmând apoi ca din pridvor până la sfântul altar alte şapte trepte să accentueze tendinţa de înălţare, să creeze o diferenţiere valorică a încăperilor bisericii. Numărul şapte este un număr cu un simbolism bogat în Sfânta Scriptură, dar face referire la cele şapte zile ale săptămânii de la Creaţie, cele şapte Sfinte Taine ale credinţei ortodoxe, cele şapte daruri ale Duhului Sfânt.

Elementul care atrage atenţia încă din pridvor este reţeaua de nervuri ce îmbracă bolţile, procedeu ce provine din goticul occidental, trecut însă şi prin filtrul de gândire al mitropolitului Anastasie Crimca. Broderia de nervuri ale pridvorului, cu întretăieri marcate de scuturi şi plăci decorate cu rozete florale şi cu motive geometrice pare plasa unui cer înstelat aruncată undeva departe, acolo unde privirea abia poate răzbate. Nervurile erau iniţial colorate şi aurite, după cum o dovedesc încă unele urme din jurul cheii de boltă.

Dragomirna nu are o cameră a mormintelor, însă în pridvor se află câteva pietre de mormânt, cu o sculptură de o mare simplitate, în constrast cu bogata decoraţie a bolţii. Primele trei pietre de mormânt cu inscripţie în limba slavonă, în bunăparte şterse, poartă datele de 1673 şi respectiv 1680. Cea mai veche piatră funerară este o lespede de marmură, ce poartă inscripţie grecească, săpată în secolele II, I Î.HR., într-un oraş neidentificat  de pe ţărmurile Pontului Euxin, în cinstea unui arhitect Epicrates, fiul lui Nicobulus din Bizanţ.

După tradiţie se bănuieşte că sub această piatră ar fi înmormântat un anume Dima, considerat legendarul constructor al Dragomirnei, aceasta fiind o intrepretare fantezistă, nedovedindu-se prin nici un izvor scris. Ultima piatră funerară, având săpată în partea superioară o stemă reunită a Ţării Româneşti şi a Moldovei, înscrisă într-o cunună de lauri, şi mărginită de simbolul zilei şi a nopţii, soarele şi luna, ca şi de păsări şi de flori, acoperă mormântul Mariei Balj, moartă la 1770, fiica lui Constantin Mavrocordat, fost voievod al celor două Ţări Române.

Trecerea din pridvor în pronaos se face printr-un portal format dintr-un larg chenar gotic, cu vârful într-o acoladă, înscris la rândui într-un alt chenar dreptunghiular.  Pronaosul se impune atenţiei privitorului mai cu seamă prin modul său de acoperire la cele două calote ce constituie boltiri, putându-se remarca un adevărat decor format din opt arcuri întretăiate. Cele două cupole inegale, înscrise într-un pătrat obţinut prin restrângerea spaţiului cu ajutorul arcelor etajate, se prezintă ca nişte adevărate broderii în piatră. La întretăieri arcele încrucişate, sunt marcate de rozete cu motive florale şi scuturi. Nu există nici o suprafaţă a bolţii, nici un singur arc sau intersecţie de ziduri, care să nu fie subliniată de motivul funiei împletite. Această întreagă decoraţie este poate cea mai rafinată expresie a bolţii moldoveneşti. În pronaos în partea dreaptă,  se găseşte o piatră funerară, ridicată mai sus decât nivelul pardoselii, fără nici o inscripţie.

Această piatră acoperă osemintele mitropolitului ctitor. În partea stângă a pronaosului, se află baldachinul cu sfintele moaşte ale Sfântului Mare Mucenic Iacob Persul. Bine luminată prin câte două ferestre pe fiecare latură cea de-a doua încăpere a bisericii este despărţită de naos printr-un perete străpuns de trei arcade unite iar în extremitate pe doi pilaştri. În felul acest între naos şi pronaos s-a creat o comunitate de spaţiu lăsând să se întrevadă altarul şi întreaga desfăşurare a slujbelor.

Naosul ridicat cu două trepte mai sus în prelungirea pronaosului, având aceeasşi lăţime ca acesta, este cea mai mare încăpere a bisericii. Pe laturile de nord şi sud se deschid obişnuitele abside laterale, adâncituri de formă semicirculară, practicate în grosimea zidului fără a răspunde în afară. Acesta este dominat de turla Pantocratorului, care deşi în ansamblu văzută în exterior pare delicată şi zveltă, polarizează ca vârful unei piramide.

Turla de formă rotundă în interior şi octogonală în exterior, îşi sprijină greutate pe patru arcuri mari, subliniate ce acelaşi caracteristic motiv al funiei răsucite, susţinute de console masive. Prin mijlocirea pandativelor, se face trecerea la perimetrul circular al pereţilor turlei  şi prin ingeniosul sistem al arcurilor întretăiate, folosit şi în pronaos, se obţine reducerea diametrului interior, ceea ce a dat de altfel zvelteţea care caracterizează turla bisericii.

Altarul, aşezat cu o treaptă mai sus decât naosul, încheie progresiva înălţare a încăperilor. De formă obişnuită, semicirculară şi acoperit cu o boltă în formă de sferă, încăperea este luminată de trei ferestre mari, larg deschise spre interior. Lărgimea altarului se reduce treptat prin trei rezalite succesive, corespunzând în acoperire la trei arce telescopate. Toată acestă compoziţie arhitecturală subliniază strâmtorarea succesivă a spaţiului altarului accentuând caracterul său de element esenţial al edificiului.

Fresca mănăstirii

Deşi relativ bine consevată pictura Dragomirnei nu se păstreată integral. Chiar şi în naos şi altar acolo unde a fost completă, scene întregi sau numai detalii, s-au şters datorită condiţiilor prin care monumentul a trecut de-a lungul veacurilor. Aceasta face în parte imposibil reconstituirea tuturor înţelesurilor iconografice şi judecarea completă a stilului picturii. Deşi motivele şi elementele de sculptură în piatră, rânduite cu măiestrie mai peste tot în interiorul bisericii Dragomirna, adaugă acestui sfânt lăcaş valoare artistică deosebită, cu toate acestea ctitorul spre a-şi desăvârşi opera, a înveşmântat zidurile şi bolţile naosului şi altarului cu picturi în frescă.

Potrivit unor tradiţii şi urme care acum câţiva ani se mai vedeau au fost picturi şi în pronaos şi în pridvor. Zugravii Dragomirnei al căror nume este încrustat pe peretele altarului, Popa Crăciun Mătieş, Popa Ignat şi Gregorie erau formaţi fără îndoială în şcoala de pictură moldovenească tradiţională.

Cu pictura mănăstirii Dragomirna, asistăm ca şi în cazul arhitecturii la o nouă orientare în arta moldovenească, înnoire ce se manifestă, atât în alegerea cât şi în interpretare temelor ce constituie programul iconografic. Noua pictură nu îmbracă o formă cu totul ruptă de trecut. Întreaga ordonare iconografică, centrată pe două compoziţii, prima este Pantocratorul, reprezentat în calota turlei, cu figura blândă, subţire, cu bărbiţa ascuţită, cea de-a doua este Înălţarea din conca absidei altarului, compoziţie de mare eleganţă, cu etajare de planuri pe registre în înălţime şi cu o compunere a registrului de bază pe mai multe planuri în adâncime care dau senzaţia de mişcare în spaţiu. La aceasta contribuie fără îndoială şi fondul roşu al cerului, de o spendoare şi intensitate deosebită.

Mobilierul din biserică este recent datând din anul 1975. Este lucrat în lemn de stejar cu ornamentaţia inspirată din sculptura turlei, de către o familie de meşteri, Croitoru. Tot de dată recentă, 2003, este şi iconostasul care încadrează icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Data şi numele celui care a dăruit această icoană mănăstirii nu ni se păstrează. Este îmbrăcată în argint, însă chipul luminos al Maicii Domnului, pare a te urmări cu privirea ei blândă şi caldă în orice colţ al bisericii. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Dragomirna este cunoascută că ajută la vindecarea bolnavilor şi scoasă în procesiune pe vreme de secetă, adună norii de ploaie, multe dintre minunile pe care le-a săvârşit această icoană nu s-au consemnat în scris.     

Cetatea şi egumenia

Vremurile tulburi şi nestătătoare din primele decenii ale secolului al XVII-lea au grăbit înconjurarea bisericii Dragomirna cu puternice şi masive ziduri de apărare, cum nu se mai văd la vreo mănăstire a neamului nostru. Această mănăstire a căpătat aspectul unei fortăreţe, datorită zidurilor de apărare pe care le-a construit în anul 1627, domnitorul Miron Barnovschi. Despre această ne înştiinţează pisania cu stema Moldovei prinsă în peretele turnului clopotniţă. Zidurile cuprind turnul clopotniţă şi patru turnuri de apărare în cele patru unghiuri ale incintei, numite astfel: Barnovschi, Gheronchie, Silvestru şi Arhimandritului.

Lucrare din piatră brută de carieră, zidurile par ca nişte impresionanţi pereţi de stâncă ridicaţi până la aproximativ 11 metri înălţime, fiind întăriţi din loc în loc cu puternici contraforţi şi la partea superioară de şirul îngust al meterezelor. Spre curtea mănăstirii, zidurile sunt prevăzute cu picioare legate prin arcade ce au ca rol de a susţine un drum de strajă. Turnurile care accentuează impresia de masivitate a incintei se deosebesc prin înălţime şi dimensiune. La parter fiecare turn are o uşă de acces direct în curte, unele dintre ele împodobite cu chenare de piatră, purtând un decor vegetal cu frunze de stejar.

Turnul clopotniţei de la intrare prezintă interes artistic prin sobra decoraţie pe care a primit-o. Este elementrul ce mai impunător al întregii incinte şi adăposteşte la primul etaj un mic paraclis, având deasupra o cameră a clopotelor, asemănătoare unui foişor, cu largi arcade deschise pe fiecare latură. La partea inferioară turnul este străbătut de un gang boltit, cu aspect gotic subliniat de arcuri împodobite cu ornamente vegetale ce se găsesc pe bolţarii arcadelor gangului. Motivele ce împodobesc aceşti bolţari, sunt mai ales de inspiraţie florală, mult stilizate, nici unul identic cu cel de alături. Lângă turn în partea dreaptă a intrării se află una dintre încăperile cele mai interesante ale ansamblului mănăstiresc, trapeza, o sală mare cu bolţi elegant trasate susţinute în interiorul încăperii de un stâlp octogonal. Trasate în spiritul goticului târziu, de o mare puritate, bolţile au traseul subliniat de nervuri, care pornite toate de la un stâlp octogonal central, se desfăşoară ca un evantai de piatră. Ca peste tot nervurile bolţii sunt sculptate la întretăieri din loc în loc cu motive florare şi scuturi. Trapeza constituie pe lângă biserica lui Crimca una dintre realizările artistice de frunte ale complexului Dragomirna.

Tradiţia acestor remarcabile încăperi monastice se va continua şi la cunoscutele săli gotice de la Sfiinţii Trei Ierarhi şi Cetăţuia.

Pe laturile de vest şi nord ale incintei se află chiliile călugăreşti formate din parter şi etaj fiind supuse prefacerilor numeroare din partea stăpânirii austriece. Pe latura de nord corpul chiliilor se termină la etaj cu un mic paraclis, construit în 1976 pentru oficierea slujbelor religioase în vremea sezonului rece. Are ca hram sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului.

Întregul ansamblu: biserica mică, biserica mare, cetatea şi egumenia, sunt remarcabile ca unitate de stil şi viziune, aceeaşi arhitectură cu simetrii studiate, cu rigori geometrice, cu tendinţe de înălţime, trădează o gândire unitară, o singură minte şi o singură voinţă de ctitor şi arhitect.  

Cultură şi artă

Ca şi în alte mănăstiri din ţară, mănăstirea Dragomirna a fost un puternic focar de cultură. Însăşi mitropolitul ctitor şi ucenici de ai săi, au dat un mare avânt lucrării de copiere a textelor religioase şi de împodobire a acestora. Cărţile bisericeşti donate mănăstirii de mitropolit, împodobite cu miniaturi măiestrit lucrate, unele de însăşi mâna sa, indică în persoana lui Crimca un autentic artist creator al unei şcoli de caligrafi miniaturişti chiar în cuprinsul mănăstirii. Anastasie Crimca s-a dovedit şi în acest domeniu un inovator şi un talentat ilustrator de cărţi.

Popescu Vâlcea caracteriza şcoala de la Dragomirna în felul următor: „În nici un loc de pe pământul ţării noastre nu s-au copiat şi împodobit atâtea manuscrise ca la Dragomirna. Nicăieri nu s-a dat o mai mare atenţie acestei creaţii artistice, concentrând în acest scop totul: mână de lucru, mijloace materiale şi tot felul de bogăţii. Nicăieri nu s-au consumat mai multe culori, mai mult argint şi mai mult aur ca la Dragomirna.”

Din toate creaţiile de la Dragomirna se mai cunosc astăzi nouă manuscrise. Muzeul mănăstirii cuprinde: Psaltirea 1616, Tetraevanghel 1609, doua Liturghiere 1610 şi 1611 şi un alt Tetraevanghel în 1616. Două manuscrise cu miniaturi au fost luate la Bucureşti şi un alt manuscris Apostolul se află la Bibilioteca fostă Imperială din Viena. În acest ultim manuscris se găseşte Testamentul sau cum mai este cunoscut blestemul lui Crimca, prin care este oprit ca mănăstirea să fie închinată Sfântului Munte sau Locurilor Sfinte de la Ierusalim.

În miniaturile mitropolitului Anastasie Crimca, temele iconografice nu păstrează în general o desfăşurare aplicată strict textului pe lângă care se află. Puncte de reper pentru rugăciune, aceste teme sunt interesante prin felul în care artistul a înţeles să exprime plastic teologia fiecăruia.

Având la dispoziţie un vast material din pictura monumentală, icoane, manuscrise, elemente din folclorul şi legendele locale, el aduce contribuţii noi, scene originale îmbogăţind iconografia.

Ca şi în pictură, întâlnim în miniaturi scene de luptă şi scene cu muzicanţi, compoziţii cu grupuri de personaje profilate pe fundaluri de peisaj sau de arhitectură, între care se desprind siluete de biserici moldoveneşti.

Anastasie Crimca prin creaţia sa rămâne pentru generaţiile viitoare şi iubitorii de frumos, o mare personalitate artistică. 

  

  

   

ROMANIA - MONUMENTE - Mănăstirea Putna

Mănăstirea Putna, aşezată la 72 de kilometri de Cetatea de Scaun a Sucevei, este prima şi cea mai importantă ctitorie a Voievodului Stefan cel Mare, şi străjuieşte, de peste cinci veacuri, ţinutul legendar al Bucovinei.

Scurt istoric

Cronicarul Ion Neculce istoriseşte astfel despre felul in care a fost ales locul pe care avea sa fie zidită Mănăstirea Putna: "Stefan-Voda cel Bun, cand s-au apucat sa faca Manastirea Putna, au tras cu arcul dintr-un varfu de munte ce este langa manastire. Si unde au agiunsu sageata, acolo au facut prestolul in oltariul".

Incepute la 10 iulie 1466, după cucerirea cetaţii Chilia (1465), lucrările de construcţie ale bisericii, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", au fost terminate in anul 1469, slujba de sfinţire având loc în ziua de 3 septembrie a acelaşi an. S-au construit apoi Casa Domneasca (1473), chiliile, zidul de aparare cu turnurile aferente si Turnul Tezaurului, lucrarile finalizandu-se în anul 1481.

De-a lungul veacurilor Mănăstirea Putna a trecut prin numeroase încercari precum: incendii, năvăliri şi ocupaţii străine, cutremure. Toate nenorocirile n-au putut întrerupe desfăşurarea vieţii monahale.

După intrarea, în anul 1775, sub ocupaţie habsburgică, mănăstirea a mai suferit o serie de transformări exterioare prin extinderea zonei de nord a incintei, noi construcţii de chilii (1852-1856), modificari ale formei acoperisului bisericii (1859). Lucrari mai ample s-au întreprins, în anul1902, sub conducerea arhitectului vienez K. A. Romstorfer.

Cronologia evenimentelor mai importante

La data de 4 iulie 1466, Voievodul Stefan cel Mare a ales locul pe care urma a fi zidită Biserica Mănăstirii Putna, tragând cu arcul de pe Dealul Crucii. Saşe zile mai tarziu, la 10 iulie 1466, conform Letopiseţelor putnene, s-a început zidirea bisericii, care a fost terminată în anul 1469.

In data de 3 septembrie 1470 a avut loc sfinţirea Manastirii Putna, ceremonie întarziată de campania contra tătarilor, terminată cu victoria de la Lipnic, pe Nistru. La data de 1 mai 1481 s-au finalizat lucrarile de zidire a cladirilor din incinta şi a zidurilor de apărare.

La 15 martie 1484, un incendiu a distrus chiliile şi a afectat parţial şi biserica. In urma incendiului, Voievodul Stefan a poruncit restaurarea bisericii şi a picturii ei, atat în interior, cât si în exterior.

Stefan cel Mare, care, la 1 mai 1488, a daruit Mănăstirii Putna craniul Sfantului Ierarh Ghenadie, s-a stins din viaţă la data de 2 iulie 1504. "Stefan Voievod, care a domnit in Tara Moldovei 47 de ani si trei luni a trecut la vesnicele locaşuri în anul 7012 (1504), luna iulie, în ziua a doua, marti, la ceasul al patrulea din zi - ora 10." El a fost înmormantat în biserica Mănăstirii Putna.

La 20 aprilie 1517, a  murit şi Bogdan al III-lea, fiul Voievodului Ştefan, fiind şi el îngropat tot în Mănăstirea Putna. Dupa acesta, la 14 ianuarie 1527, a murit şi Ştefăniţă Vodă, alt moştenitor al marelui Ştefan.

In anul 1653 a fost distrusa biserica Manastirii Putna, inclusiv pictura interioară si exterioară. Din porunca domnitorului Vasile Lupu s-a început refacerea bisericii in anul 1653. Lucrarile au fost continuate de voievozii Gheorghe Stefan şi Eustraţie Dabija şi terminate în anul 1662.

Intre anii 1756-1760, prin grija mitropolotului Iacov Putneanul, la Manastirea Putna s-au executat importante lucrări de restaurare. Intre anii 1901-1902, arhitectul austriac K. A. Romstorfer a restaurat şi el biserica Manastirii Putna.

In anul 1904 a avut loc comemorarea a 400 de ani de la moartea Voievodului Stefan cel Mare. Costin Petrescu a pictat portretul acestuia având ca model portretul domnitorului din Tetraevanghelul de la Humor.

La data de 15 mai 1918 Consiliul National Român din Bucovina a proclamat reîntegrarea Bucovinei în componenţa României, iar în 1966, la recomandarea UNESCO, împlinirea a 500 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna s-a celebrat pe plan mondial.

In data de 6 iunie 1976 se inaugureaza sediul actual al Muzeului Manastirii Putna.

Intre anii 1980-1982 s-au întreprins noi campanii de cercetari arheologice pe latura de sud a incintei manastirii, menite sa dezvaluie complet vestigiile Casei Domnesti din epoca lui Stefan cel Mare. In anul 1982, au început lucrarile de refacere a Casei Domnesti de la Putna, lucrări terminate la data de 15 august 1988.

In sesiunea din 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al B.O.R. a hotărât canonizarea lui Stefan cel Mare sub numele "Binecredinciosul Voievod Stefan cel Mare si Sfant", cu data de pomenire 2 iulie. In data de 2 iulie 2004 s-au împlinit 500 de ani de la trecerea la cele vesnice a slavitului voievod.

Arhitectura ansamblului monahal

Intrarea în incinta Manastirii Putna se face pe sub arcul boltit al unui turn compus din parter şi etaj, pe a cărui faţadă estică se află stema Moldovei datata cu anul 1471. Turnul a fost zidit în anul 1757, în vremea domnitorului Constantin Racoviţă, despre aceasta dând marturie şi stema de pe faţada de vest, în care apar reunite stemele Moldovei şi ale Tarii Romanesti.

Deoarece poetul Mihai Eminescu impreuna cu Ioan Slavici si cu alti participanti la Marea Serbare de la Putna din august 1871 au înnoptat in acele zile în sala de la etaj, aceasta constructie se numeste "Turnul Eminescu". Tot pe latura de est este situat şi Turnul clopotnitei, construit in anul 1882.

Paraclisul manastirii, asezat in partea vestica a incintei, cu hramul Sfintii Apostoli Petru si Pavel, a fost construit de mitropolitul Iacov Putneanul, în anul 1759, pe locul vechiului turn clopotniţă deteriorat la marele cutremur din 1739.

Paraclisul a fost restaurat între anii 1976-1983, când i s-au adăugat noi spaţii. El a fost pictat în tehnica "a fresco" în perioada 1980-1984 de artiştii-frati Mihail şi Gavril Morosan, stareţ fiind Arhimandritul Iachint Unciuleac.

Pe latura sudica a incintei se află Casa Domnească, ridicata intre anii 1982-1988, pe temeliile celei vechi, distrusă de habsburgi. Lucrarile de reconstrucţie au fost începute şi supravegheate, în mare parte, de catre Prea Fericitul Parinte Teoctist pe timpul arhipastoririi sale ca mitropolit al Moldovei.

Singura cladire ramasă din vremea lui Ştefan este Turnul Tezaurului, a carui constructie a fost terminată în anul 1481. In el au fost adăpostite, în vremuri de tulburare, odoarele acestui sfânt locaş.

Biserica Putna

Biserica originală a suferit mari modificari în perioada 1653-1662. S-au păstrat liniile arhitectonice iniţiale specifice stilului moldovenesc, fiind alcatuită din cinci încaperi: pridvor, pronaos, gropniţa, naos şi altar. Se regăsesc astfel reunite elemente de arhitectura bizantine, gotice si renascentiste.

Biserica, reconstruita de domnitorii Vasile Lupu, Gheorghe Stefan si Eustatie Dabija (1653-1662) se înscrie în datele generale ce constituie trăsăturile epocii: plan trilobat, brâu torsadat împartitor al zidurilor, ocniţe din arcaturi şi arcade oarbe, pilaştri, ferestre dreptunghiulare gotice. Turla are coloane rasucite, pridvorul închis apare aici pentru prima data în Moldova.

Accesul în biserică se face prin cele două uşi laterale ale pridvorului, încadrate cu portaluri de piatră. Uşa masivă prin care se trece din pridvor în pronaos are la partea superioară o pisanie care aminteşte de lucrările de reconstrucţie ce au avut loc în timpul domniilor lui Gheorghe Ştefan si Eustratie Dabija.

Camera mormintelor primeste lumina de la câte o fereastră plasată la sud şi nord. Aici se afla mormântul lui Ştefan cel Mare, acoperit cu un baldachin din marmură albă, cu o inscripţie încrustată pe lespede, care aminteşte că viteazul domnitor a fost ctitorul şi ziditorul sfantului locaş, alături de soţia sa Maria, fiica lui Radu Voievod. Pe mormantul marelui Ştefan se află urna de argint depusă cu prilejul serbării din 1871.

Din camera mormintelor - gropniţa - trecerea catre naos se face printre două coloane masive ce au înlocuit, în secolul al 17-lea, peretele desparţitor specific liniei arhitectonice stefaniene.

Pronaosul este luminat de două ferestre plasate la sud si alte două la nord. Pridvorul este luminat prin mai multe ferestre, aşezate pe zidurile din sud, nord si vest. Intrarea în pridvor se face prin sud şi nord, pein uşi masive din lemn, ferecate cu fier.

Intrarile din pridvor în pronaos şi din pronaos în camera mormintelor au uşi masive din lemn ferecate cu fier. In pridvor, pe latura sudică, se află mormantul Mitropolitului Moldovei Iacob Putneanul, înnoitorul mănăstirii ( 15 mai 1778), iar pe partea nordică, mormantul Mitropolitului Sucevei Teoctist (18 noiembrie 1478).

Altarul este luminat de 3 ferestre (est, nord si sud) şi este separat de naos printr-un iconostas din lemn, cu o ornamentaţie sculpturala foarte frumoasă. Naosul, luminat de câte două ferestre la sud şi nord, are deasupra o turlă deschisă, de formă octogonală, la primul etaj, şi hexagonală la etajul superior, la exterior cu coloane torsionate şi ancadramente la ferestre. Intre naos şi camera mormintelor există doi stâlpi masivi din piatră, care sustin arcada ce susţine la randul ei bolta.

Toate ferestrele din altar, naos, gropniţă şi pronaos sunt pictate în interior, terminate în arc şi prevăzute la exterior cu grilaje metalice. Pardoseala este din marmură. Numai în pridvor este din lespezi de piatră.

La exterior biserica Mănăstirii Putna este încinsă cu un brâu rasucit, torsadat, simbolizand Preasfânta Treime, motiv ce se regăseşte şi în ornamentaţia interioară.

Acoperisul realizat cu tablă de aramă, asezată în randuri dese, pentru a imita şindrila. In exterior există un brâu masiv torsionat, cu firide largi, mult mai înalte în partea inferioară şi mai scurte în partea superioară. Ferestrele au ancadramente din piatră. Pe faţade sunt amplasaţi mai multi stâlpi contraforturi.

Manastirea Putna - pictura

Pictuzra bisericii

Distrusă în timpul luptelor pentru domnie dintre Vasile Lupu si Gheorghe Ştefan, pictura originală s-a deteriorat. S-a încercat refacerea ei abia în secolele 18-19, când s-au zugrăvit în pridvor cateva chipuri de sfinţi.

Dorinţa de a reda Putnei strălucirea de odinioară, când era "tot cu aur poleita zugraveala, mai mult aur decat zugraveala si pre dinauntru si pre denafara" (cronicarul Ion Neculce), a început să prindă contur abia în anul 1972, când mitropolitul de atunci, Iustin Moisescu, a binecuvantat proiectul de refacere a picturii din biserica mare a mănăstirii, pe baza unui plan iconografic intocmit de parintele Sofian Boghiu.

Ca o proorocie peste veacuri, hotărârea mitropolitului de a încredinta pictarea ctitoriei lui Stefan cel Mare acelora care vor picta mai intai Paraclisul, s-a implinit la 10 iulie 2001, când, cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, pictorii Mihail si Gavril Moroşan au trasat primele linii la noua frescă.

Fii ai Bucovinei, pictori de mare clasă, cu numeroase lucrări în ţară şi străinătate, fraţii Mihail şi Gavril Moroşan au împodobit biserica cu frumoase chipuri, scene si compoziţii pe fondul foitei de aur. Stilul neobizantin, cu acorduri cromatice deosebite, compoziţiile inedite, sunt cateva din caracteristicile noii picturi.

Iconostasul bisericii a fost realizat în anul 1773 din lemn de tei şi tisă. Executat de meşteri locali din porunca şi cu osteneala mitropolitului Iacob Putneanul, iconostasul este sculptat în stil baroc tarziu. A fost restaurat.

Sfintele moaşte

In altarul bisericii sunt păstrate cu multă evlavie particele din moaştele Sfintilor Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan, Sfanta Ana - mama Maicii Domnului, Sfantul Ierarh Alexandru, Sfantul Ierarh Nectarie, Sfantul Ierarh Vavila...

... Sfantul Mare Mucenic Pantelimon, Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, Sfantul Mucenic Rafael, Sfantul Mucenic Ghedeon, Sfantul Serafim de Sarov si degetul aratator al Sfantului Daniil Sihastrul, iar în pronaos, craniul Sfantului Ierarh Ghenadie, asezat intr-o frumoasa raclă sculptată.

Muzeul manastirii

Muzeul Manastirii Putna este unul dintre cele mai valoroase din ţară, păstrand multe obiecte de la Ştefan cel Mare.  Mănăstirea este renumită şi prin tezaurul sau de broderii, ţesături, manuscrise, argintărie şi obiecte de cult.

Muzeul Manastirii Putna, reamenajat în anii 1976 si 2004, se află în partea de vest a incintei, alături de Paraclis. Aici se păstrează o parte din tezaurul artistic si istoric al manastirii, constand din manuscrise (Tetraevanghele, Psaltiri, carti de învatatură, Leastviţe, Psaltichii) şi broderii realizate în atelierele manastirii (epitafuri, acoperaminte pentru sfintele vase, pocrovete, dvere, valuri de tampla, acoperaminte de morminte, vesminte preoţeşti), cărţi de cult şi de învăţătura, odoare bisericeşti (sfinte vase, cruci ferecate, icoane, cadelniţe, candele), obiecte din ceramică, etc.

Printre odoarele de mare pret se numară icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, adusa, după tradiţie, de la Constantinopol, în 1472, de către Doamna Maria de Mangop, soţia voievodului Stefan şi craniul Sfantului Ierarh Ghenadie, mare făcător de minuni, ferecat în argint aurit şi dăruit manastirii de ctitorul ei în anul 1488.

Necropola domnească

Concepută de la început ca necropolă domnească, biserica Manastirii Putna adăposteşte paisprezece morminte, din care trei sunt voievodale, aparţinand familiei Muşatinilor. Lucrat din porunca sa, cu doisprezece ani înainte de moarte, mormântul lui Ştefan se află în partea de sud a gropniţei.

Alaturi este mormantul Doamnei Maria Voichiţa (†1511). Pe latura de nord se află alte trei morminte: cel al Doamnei Maria de Mangop (†1477) si ale fiilor Bogdan (†1479) şi Petru (†1480).

Pronaosul adaposteste mormintele Domnitorului Bogdan al III-lea (†1517) - fiul lui Stefan, al Mariei (†1518) - fiica, al Domnitorului Stefaniţă (†1527) - nepotul lui Ştefan şi cel al Doamnei Maria (†1529) - sotia lui Petru Rares.

In pridvor se află mormantul mitropolitului Moldovei Teoctist I (†1477), cel care l-a uns ca Domn pe Stefan cel Mare la locul numit Direptate, iar în partea opusă sunt mormintele mitropolitului Iacov Putneanul şi ale parinţilor acestuia, Adrian ieroschimonahul şi Mariana monahia.

Dupa traditie, în exteriorul bisericii, partea sudică, langă Sfântul Altar, se afla mormantul Sfantului Ierarh Ilie Iorest, calugar de Putna ajuns mitropolit al Ardealului, unde a mărturisit credinţa ortodoxă în vremea prigoanei calvine. Revenit la Putna dupa ani grei de temniţă, s-a mutat catre cele vesnice la 12 martie 1678.

Langa acesta se află cripta Mitropolitului Isaia Balosescu, cel care a construit la sfarşitul sec.al 18-lea, la Cernăuţi, celebrul Palat Mitropolitan al Bucovinei, transformat astazi în Universitate.

Manastirea Putna - locul in care rugaciunea a scris istorie

Dotată de la început cu atelier de caligrafie - scriptorium (in care calugarii, instruiţi în şcoala vestitului caligraf Gavriil Uric de la Manastirea Neamţ, copiau carţi de cult şi din scrierile Sfintilor Parinţi), cu atelier de broderie (în care se lucra cu fir de aur şi de argint, cu mătăsuri scumpe şi pietre preţioase) şi cu o celebră şcoală de muzică psaltică, condusă de Eustatie Protopsaltul, Manastirea Putna a devenit în scurt timp un renumit centru al artei si culturii medievale sud-est europene în secolele 15-16.

Mai târziu, viaţa duhovnicească, culturală şi artistică a manastirii a avut din nou o perioada de mare înflorire in timpul păstoririi mitropolitului Iacov Putneanul.

Pentru români, Manastirea Putna nu reprezintă numai rugaciune, artă sau cultură, ci şi o pagină din istoria vie a neamului. Nume ca Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, A. D. Xenopol, Mihail Kogalniceanu trezesc şi astazi amintirea marii serbări de la Putna (14-16 august 1871) ocazionată de implinirea a 400 de ani de la sfinţirea bisericii mănăstirii. Atunci Mihai Eminescu a rostit cuvintele: "Sa facem din Putna Ierusalim al neamului romanesc si din mormantul lui Stefan altar al constiintei nationale".

Pe urna votivă depusă atunci pe mormantul lui Stefan se afla inscripţia: "Eroului, invingatorului, aparatorului existentei romane, scutului crestinatatii, lui Stefan cel Mare, Junimea Romana Academica, MDCCCLXX".

Pastrarea conştiinţei de neam în timpul ocupatiei austro-ungare s-a manifestat şi in 1904 când întreaga Bucovină, la iniţiativa lui Eudoxiu Hurmuzachi şi a altor intelectuali români, a comemorat 400 de ani de la trecerea la cele vesnice a lui Ştefan cel Mare, care a fost "glasul istoriei noastre, al unui neam viteaz si nedreptatit" (P.P.Panaitescu).

Evlavia românilor, înrădăcinată de veacuri, faţă de marele ctitor de locaşuri sfinte, a făcut ca actul canonizarii Sfantului Stefan ce Mare, în iunie 1992, sa fie doar o recunoastere oficială a cultului popular păstrat cu sfinţenie atatea veacuri.

"Om ales de Dumnezeu", "aparator al dreptei credinte", "ocrotitorul celor napastuiti", "stalp neclintit al rabdarii", "neinfricat ostas al lui Hristos", marele Voievod a fost şi rămâne în conştiinţa poporului ca "parinte al neamului romanesc".

Sfintenia Voievodului rămâne dovedită peste veacuri şi de strânsele sale legături cu marii duhovnici ai timpului: Sfantul Ghenadie, Simeon stareţul de la Pangăraţi şi mai ales cu Sfantul Daniil Sihastrul, în a carui chilie a găsit totdeauna mângâiere, sfat şi ajutor.

Manastirea Putna - obstea manastirii

Manastirea Putna este ridicată pe o veche vatră sihăstrească, fapt dovedit şi de cercetarile arheologice. La numai o jumatate de metru sub temelia vechii Case Domneşti s-au gasit osemintele un or foşti cinci calugări care au trăit aici cu peste un secol înainte de întemeierea Manastirii Putna.

Prima obşte a fost formată în anul 1466 din calugări aduşi de la Manastirea Neamţ, conduşi de Arhimandritul Ioasaf, cel dintai stareţ al Putnei. De atunci şi până în prezent viaţa monahală s-a desfaşurat fără întrerupere, în pofida ocupaţiei străine şi a antipatiei comuniste.

Multumita monahilor, rugaciunea nu se intrerupe niciodata pe pamant, iar acesta este cel mai mare folos pentru intreaga lume, caci lumea dainuie prin rugaciune. De aceea, vietuitorii manastirii se straduiesc sa savarseasca zilnic Sfanta Liturghie si cele Sapte Laude.