COLECTIVIZAREA AGRICULTURII

           

          In România, Partidul Comunist Român a desfășurat, în perioada 1949–1962, procesul de colectivizare, ce a constat în confiscarea aproape în totalitate a proprietăților agricole private din țară și comasarea lor în ferme agricole administrate de stat. In România, colectivizarea a fost similară cu cea efectuată în URSS, prin aceea că a înglobat terenurile agricole ce puteau fi adunate într-o fermă colectivă. Inceput întâi greoi și haotic, procesul de colectivizare a stagnat între 1953 și 1956, fiind apoi reluat cu agresivitate și dus la final în 1962. Numeroși țărani, atât săraci, cât și mai înstăriți, s-au opus acestei acțiuni, iar guvernul comunist a recurs uneori și la represiuni violente, deportări, încarcerări și confiscări ale întregii averi a celor implicați. Sistemul de agricultură socialist astfel constituit a intrat treptat într-o criză ale cărei efecte s-au simțit și după ce regimul a fost înlăturat.

 

           Deși încă înapoiată tehnologic, agricultura reprezenta principala ocupație economică în România în perioada imediat următoare celui de al Doilea Război Mondial. Reforma agrară din 1921 fusese cea mai radicală din Europa și condusese, prin distribuirea în medie a 4 hectare de pământ pe familie, la formarea unei pături sociale semnificative de țărani mici proprietari de pământ. După venirea la putere, la presiunile Moscovei, a guvernului Petru Groza, s-a trecut, în 23 martie 1945, la o nouă reformă agrară, menită mai ales să dezintegreze marile proprietăți funciare și să adune voturi pentru comuniști la alegerile ce urmau să fie organizate. Prin această reformă, 1.057.674 ha de pământ au fost date în proprietatea a 796.129 de familii. In 1948, țărănimea reprezenta aproximativ 75% din populația țării.

 

           Pe baza fenomenului de permanentă fărâmițare a micilor proprietăți de teren agricol și a crizei agriculturii din perioada războiului, liderii comuniști erau convinși că micile proprietăți agricole sunt inerent nerentabile, că sunt condamnate la înapoiere tehnologică și că nu se pot moderniza, gândiri ce erau cu totul adevărate. De asemenea, ei considerau că soluția acestei probleme o va putea constitui numai exploatarea agricolă pe suprafețe mari și că singura entitate capabilă să adune aceste proprietăți mari și să le administreze eficient este statul, rezolvare aproape în totalitate greșită și abuzivă.

 

            In perioada 1945-1949, Partidul Comunist, la nivel declarativ, susținea mica proprietate agricolă, fapt demonstrat de  broșurile electorale din anul 1945, deși rezoluția PMR din februarie 1948 recomandase deja cooperația ca mijloc de ameliorare a situației economice. In realitate, comuniștii erau adepții dogmei marxist-leniniste conform căreia „mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan și în proporții de masă”, lucru foarte adevărat  In 1951, Ana Pauker concluziona că „e și azi un mic capitalist, în felul lui, țăranul individual mic burghez”. Strategia inițială a comuniștilor a fost cea de a cuceri adeziunea politică și susținerea țăranilor săraci pentru a sparge solidaritatea socială din mediul rural, îndreptându-i împotriva celor mai înstăriți.

           In acest sens, pentru a compensa lipsa de alimente din orașe și necesitatea plății de despăgubiri de război Uniunii Sovietice, dar și pentru a ruina gospodăriile țărănești înstărite, a fost introdus sistemul cotelor. Prin acest sistem, țăranii erau obligați să predea statului o parte semnificativă din producția gospodăriilor lor. Dimensiunile acestui impozit în natură au variat. De multe ori, țăranii erau lăsați doar cu grâul de sămânță pentru anul următor, iar uneori nici cu acesta. Prin sistemul cotelor, mulțimea gospodăriilor agricole mari din zona rurală au fost duse la ruină, ceea ce a condus la sărăcirea satelor românești în ansamblul lor (inclusiv a țăranilor săraci, pe care comuniștii îi sprijineau declarativ).

 

           Procesul de colectivizare a început violent în martie 1949, cu decretul 84/2 martie 1949, prin care se expropriau proprietățile mai mari de 50 ha. Decretul a intrat efectiv în vigoare chiar din noaptea următoare, fiind aplicat pe loc. Proprietarii au fost luați noaptea din casele lor și li s-a fixat, ilegal, domiciliu forțat în diverse localități. Proprietățile au fost confiscate în întregime, cu tot cu animale, mașini agricole și clădiri. Multe dintre cele câteva mii de foste locuințe ale proprietarilor au fost transformate în sedii de GAS-uri, GAC-uri, posturi de poliție, etc. Propaganda vremii a prezentat pe cei expropriați ca fiind „moșieri”, dar în realitate în multe cazuri era vorba de ferme mecanizate și modernizate.

           In zilele imediat următoare, plenara CC al PMR a hotărât „transformarea socialistă a agriculturii”. Agricultorii a fost împărțiți în cinci categorii: țăranii fără pământ, țăranii săraci, țăranii mijlocași, țăranii înstăriți (etichetați drept chiaburi) și moșieri. Cum prima interacțiune a funcționarilor partidului cu țărănimea, cu ocazia colectării cotelor, nu i-a pus pe primii într-o lumină favorabilă în ochii celor din urmă, în multe locuri inclusiv țăranii săraci s-au solidarizat cu așa-numiții „chiaburi”, sprijinindu-i pe aceștia. Astfel, începutul colectivizării s-a caracterizat prin numeroase ezitări, uneori țăranii înstăriți fiind lăsați cu o mică proprietate, dar în unele cazuri chiar și țăranii mijlocași fiind deposedați de întregul avut.

           In unele momente, represiunea a fost deosebit de dură, dar alteori autoritățile au dat înapoi.Disensiuni au apărut în această perioadă chiar în sânul PMR. Grupul Anei Pauker a fost îndepărtat de la conducerea partidului și a secției agrare a CC, aceștia fiind etichetați ca „deviaționiști de dreapta” și fiind făcuți responsabili de întârzierile și de abuzurile din procesul de colectivizare.

           Satele alese pentru prima parte a colectivizării au fost întâi satele cele mai afectate de război și de seceta ce a urmat, unde țărănimea săracă era ușor de convins de autorități să accepte soluțiile guvernului. Alte sate colectivizate în prima fază au fost cele din zone în care apăruseră mișcări de rezistență anticomunistă, cum ar fi Maramureș și Dobrogea, puterea comunistă folosind aici colectivizarea ca mijloc de represiune.

 

           A existat o etapă de stagnare între anii 1953-1956, In 1953, Stalin a murit și presiunile Uniunii Sovietice asupra statelor europene ocupate privind colectivizarea au scăzut. Astfel, colectivizarea în România a stagnat între 1953 și 1955, regimul comunist lucrând doar la consolidarea Gospodăriilor Agricole Colective deja existente. In 1956 guvernul comunist a reluat discursul politic și planurile pentru continuarea colectivizării. Anul 1956 a fost marcat de evenimentele din Ungaria și aceste planuri au rămas în acel an neconcretizate de teama unor noi proteste.

           A urmat imediat etapa de finalizare în forță (1957-1962). In 1957, odată cu stabilizarea contextului european, colectivizarea a fost reluată printr-un program-pilot în regiunea Galați. După ce acest program a fost evaluat și considerat un succes, colectivizarea a reînceput cu violență în regiunea Constanța, unde au fost mobilizați 30.000 de activiști de partid sub conducerea secretarului regional Vasile Vâlcu, cu scopul de a termina colectivizarea în același an. Astfel, în noiembrie 1957, regiunea Constanța a fost declarată prima regiune românească colectivizată în întregime. Mașina propagandistică a partidului a exploatat această reușită, promovând-o ca o transformare a unei provincii foarte înapoiate în una cu un standard de viață foarte ridicat în mediul rural pentru a alimenta ambițiile locale ale conducerii comuniste din celelalte regiuni. Următoarele regiuni spre care și-a îndreptat atenția regimul comunist au fost Banatul, care, ca și Dobrogea, era o provincie de graniță foarte diversă din punct de vedere etnic.

 

            In această etapă finală, represiunea a atins maximul de violență. Numeroși țărani care se opuneau au fost arestați, condamnați sau deportați, mai ales în Bărăgan. De aceste deportări nu au fost scutiți nici moții din Apuseni. Un astfel de exemplu este cel din comuna Horea, actualmente în județul Alba, de unde au fost alese cinci familii (etichetate drept chiaburi; în realitate, acestea erau familii modeste, însă scopul urmărit de partid era acela de a intimida sătenii, mai ales pe cei hotărâți să nu renunțe la propriile parcele de pădure în favoarea statului) și deportate in Câmpia Bărăgan, într-un loc denumit Stăncuța Mare, practic un loc viran unde oameni aduși din toate colțurile țării au fost nevoiți să-și sape bordeie pentru a nu îngheța sub cerul liber.

            In sedința Camerei Deputaților din 7 martie 2000, deputatul PNȚCD de Sălaj, Vasile Vetișanu rememora povestea unui țăran din județul său, etichetat drept chiabur și persecutat de autorități:

            De fapt, se încerca intimidarea celorlalți, prin frică. In satul sălăjean, Mălădia, gospodarul fruntaș Ioan F. Mocanu, numit "chiabur" și "chiabr", a fost arestat în trei rânduri de securiștii Făgărășanu și I. Pădureanu, pentru vina de a fi muncit o viață pământul și de a fi fost gospodar fruntaș, ales, pentru aceasta, primar al satului timp de 26 de ani, după 1918. Spaima a cuprins tot satul și redus la supunere. După schingiuiri, a fost adus acasă din arest cu căruța, cu coastele zdrobite și obligat să tacă asupra torturilor la care a fost supus, după care a fost aruncat în închisoarea din Șimleu, în urma a 50 de tururi cu mașina în jurul orașului de mai sus, spunându-i-se că este în Cluj, nu în Șimleu. Dar n-a tăcut. Mi-a mărturisit cum a fost legat sus de mâini, dezbrăcat în pielea goală, ars cu țigara și bătut cu ciomagul de cauciuc, pentru a spune ce a pus la cale în sat și unde ar avea arma ascunsă. După chinuri groaznice, călăii aruncau pe el găleți de apă, apoi o luau de la început. In același sat în care s-a putut suferi atâta pentru pământ, când a venit colectivizarea,un țăran, Ioan Mudure a Șfaițărului, a fost bătut de moarte, mutilat, ducându-se repede în mormânt, ca mulți alții.

 

           In zilele de 23-25 aprilie 1962, Gheorghe Gheorghiu-Dej a organizat o plenară specială a CC al PMR, la care au fost aduși 11.000 de țărani (aluzie la numărul, exagerat de istoriografia comunistă, al victimelor^. Răscoalei din 1907 pentru a sărbători reușita colectivizării. Dej a raportat că formele socialiste de proprietate dețineau 96% din terenul arabil și 93,4% din suprafața agricolă.

          Țăranii au depus rezistență în toată țara la represiunile comuniste, dar mai puțin în mod organizat, exiatând scindări chiar între ei. Procesul de colectivizare a fost întâmpinat cu rezistență de majoritatea țăranilor, care s-au răsculat în numeroase rânduri, încă din 1949, în nordul Moldovei și în Transilvania. Trupele de Securitate, Miliție și Grăniceri au răspuns trăgând în țăranii răsculați. Pe lângă cei care au murit atunci, alții au fost arestați și unii chiar executați sumar. Sute de persoane au fost anchetate penal și condamnate la pedepse grele, iar familiile lor deportate în Dobrogea. Anul următor a adus asemenea răscoale și în sudul țării, mai ales în județul Vlașca, unde în unele cazuri chiar liderii comunităților locale, membri ai PMR s-au alăturat protestelor. Represiunea a continuat și spre sfârșitul anilor 1950, cele mai mari răscoale având loc în actualul județ Vrancea. Mii de țărani au fost condamnați la închisoare și averile lor au fost confiscate.

 

          Peste 40.000 de persoane, mai ales țărani înstăriți, au fost deportate din Banat și din Dobrogea în Bărăgan, în două rânduri: o dată în 1949 și apoi din nou în 1951. Deportații au fost așezați într-o zonă geografică dificilă, fiind în continuare persecutați politic. Localitățile în care au fost aceștia mutați au fost denumite de Securitate „comune speciale”, și erau în număr de 18. Cei deportați au fost lăsați să se întoarcă în localitățile lor în 1955 și 1956, găsindu-și casele confiscate.

          Colectivizarea în context est-european a avut de urmat diverse alte căi. Partidul Comunist Român a implementat în România o colectivizare cvasitotală, după model stalinist, ea putând fi evitată doar în zonele de munte unde colectivizarea nu era posibilă. Țăranii care nu puteau păstra decât casa în care locuiau au fost astfel forțați fie să plece la orașe pentru a lucra în fabricile deschise prin procesul de industrializare forțată, fie să rămână în sate muncind la CAP pentru venituri mult mai mici. O asemenea colectivizare nu a mai fost făcută în țările comuniste est-europene decât în Albania. Modelul urmat a fost cel al URSS, unde a avut loc, după 1929, și unde represiunea a fost extrem de dură, culminând cu înfometarea deliberată a țăranilor ucraineni, din 1932-1933. Primul stat care a renunțat la ideea colectivizării a fost Iugoslavia lui Tito, în 1953. De asemenea, Polonia a încetat procesul în 1956, în cele două țări proprietatea de stat și cea privată în domeniul agricol coexistând pe durata întregului regim comunist. Ungaria, după un experiment cu colectivizarea stalinistă, a permis proprietatea privată asupra unor terenuri mici, lăsând creșterea animalelor în seama sectorului agricol privat și concentrând atenția sectorului de stat asupra cultivării cerealelor pe arii extinse. Alte țări, cum ar fi RDG, Bulgaria și Cehoslovacia, au implementat și ele colectivizarea masivă, dar țăranii muncitori la fermele agricole au fost retribuiți similar celor din industrie, și li s-a permis și să cultive loturi individuale, ceea ce a ajutat la evitarea dezastrului total al economiei socialiste.

            Ca urmare a colectivizării, relațiile economice existente anterior în agricultura românească au fost distruse. Mult lăudata agricultură socialistă a arătat semne evidente de slăbiciune, intrând adesea în criză. In anii 1980, efectivele de animale crescute în micile gospodării țărănești, pe 15% din suprafața agricolă totală rămasă în afara CAP-urilor, reprezenta aproximativ 50% din efectivele totale. Criza economică din acea perioadă a dus sistemul la colaps, țăranii colectivizați ajungând să sufere de foame.

           După căderea regimului comunist în 1989, toate forțele politice au fost de acord că acest sistem trebuie să fie schimbat și CAP-urile au fost desființate. Reconstituirea dreptului la proprietate pe terenurile agricole a fost un proces îndelungat și greoi, dar a cărui derulare a reprezentat singura soluție de revenire la relațiile economice capitaliste în agricultură. Retrocedarea pământului și a altor terenuri agricole și silvice s-a făcut, însă, cu totul păgubitor pentru economia agrară și națională, fără gândirea unui plan de perspectivă pentru o agricultură modernă. Astfel, în 1991, guvernul condus de Petre Roman și dominat de FSN a promovat o primă lege de retrocedare parțială a unor mici proprietăți funciare. Legea a fost insuficientă și a fost criticată atât de țărani cât și de reprezentanții PNȚCD, care, prin deputatul Vasile Lupu, au depus un nou proiect axat pe principiul restitutio in integrum, principiu pe care candidatul prezidențial al partidului, Emil Constantinescu l-a enunțat în campania electorală ce a urmat. Proiectul a fost adoptat după ce în 1996 Constantinescu a devenit președinte și în Parlament s-a format o majoritate compusă din CDR, UDMR și PD, în pofida opoziției PDSR (partid înțesat de comuniștii din eșalonul al doilea al fostului PCR și de foști securiști) și a senatorului PD, Triță Făniță, fost mare colaborator al regimului ceaușist. Promulgarea legii a fost făcută de președintele Emil Constantinescu într-o ceremonie publică, la care (ca replică la plenara specială a CC al PMR din aprilie 1962) au fost prezenți un grup de țărani, în frunte cu deputatul Lupu, îmbrăcat în costum popular. Aplicarea și acestei legi a stagnat, fiind restrânsă și limitată în timpul guvernării PSD din 2000–2004. Ea a fost reimpulsionată prin așa-numitele „legi ale proprietății” din 2005, care au eliminat limitările de suprafață retrocedată și au consacrat principiul retrocedării terenurilor pe vechiul amplasament.

           Datorita rezistentei darze a taranimii la colectivizarea agriculturii, pe de o parte, precum si a ezitarilor politice de la centru, pe de alta parte, procesul de colectivizare a avut o istorie lunga si foarte sinuoasa, marcata de ofensive violente dar si de retrageri tactice sau fortate ale autoritatilor.

Revenind la subiectul tragediei produse de colectivizarea forțată și abuzivă, de tip stalinist, se pot face și alte abordări, folosind unele informații suăplimentare.

           Procesul de colectivizare s-a desfasurat in doua valuri principale, 1949-1953 si 1953-1962, impartite la randul lor in numeroase etape sau stadii.
Primul val al "transformarii socialiste a agriculturii" (1949-1953), coincide in buna masura cu perioada in care, in intregul lagar comunist, exceptand Iugoslavia lui Tito, Moscova a incercat sa impuna colectivizarea rapida, in vreme ce liderii locali cautau sa implementeze acest proces in mod gradual.

          Robert Levy identifica cinci stadii distincte ale colectivizarii din Romania: martie 1949 - februarie 1950; februarie -15 iunie 1950; 15 iunie - septembrie 1950; octombrie 1950 - ianuarie1952; ianuarie 1952 - aprilie 1953; marcate de directive politice contradictorii venite de la Bucuresti, de lupte intestine pentru putere intre factiuni politice rivale in sânul partidului si de ezitarile de a urma in totalitate modelul sovietic de colectivizare. De-a lungul acestui prim val, ezitarile autoritatilor au cauzat progrese fortate, dar si retrageri dramatice. Manevrele menite sa tempereze colectivizarea reprezentau o incercare zadarnica in fata presiunii sovietice. Ele explicau însa, alaturi de rezistenta notabila a taranimii romane, curentele schimbatoare si masurile contradictorii din primul val al colectivizarii in Romania. Cel mai semnificativ eveniment politic al primului val a fost eliminarea grupului condus de Ana Pauker din conducerea partidului si a sectiei agrare a Comitetului Central, considerat responsabil pentru abuzurile dar si pentru intarzierea in campania de colectivizare.

           In 3 iulie 1952, odata cu eliminarea "deviationistilor de dreapta", Gheorghe Gheorghiu-Dej anunta reinceperea luptei deschise impotriva chiaburilor dezlanțuind in toata tara o noua campanie de arestari si procese. Satele colectivizate in primul val erau situate, in general, in regiuni in care agricultura suferise profund de pe urma razboiului si a secetei din anii 1945-1946, si in care taranii saraci constituiau o masa de manevra foarte vulnerabila la presiunile administrative ale partidului-stat, mai ales in conditiile dereglarii mecanismelor sociale locale prin eliminarea si deportarea mosierimii. Este insa interesant de semnalat faptul ca multe localitati in care se infiintasera gospodarii agricole de productie inca din 1949 au incheiat procesul de colectivizare numai in anii 1961-1962. Desi in aceste localitati campania de colectivizare inregistrase progrese insemnate, odata cu inregimentarea taranilor saraci potentialul de colectivizare isi atinsese in fapt limitele, colectivizarea totala fiind posibila numai prin folosirea fortei.

           O categorie aparte de sate colectivizate in primul val erau cele situate in zone considerate nesigure de catre partid, sau in care miscarile de rezistenta anticomunista erau mai puternice, precum in Dobrogea sau Maramures. In aceste zone, colectivizarea timpurie era o forma de represiune sau chiar de "pedepsire" si disciplinare a populatiei locale, existand o corelatie directa intre intensitatea rezistentei anticomuniste si violenta procesului de colectivizare.
Cel de-al doilea val al asaltului final in campania de colectivizare a agriculturii demonstreaza supunerea politica totala a elitelor politice din Romania fata de Uniunea Sovietica. Primul stadiu s-a situat intre vara anului 1953 - decembrie 1955, perioada denumita. "anii stagnarii", deoarece dupa moartea lui Stalin colectivizarea a fost temperata, punandu-se accentul pe consolidarea gospodariilor deja existente. A doua faza corespunde anului 1956 si se regaseste doar la nivelul discursului si proiectului politic de reluare a colectivizarii. Din considerente legate de situatia externa -evenimentele din Ungaria in 1956, dar si posibilitatea declansarii unor miscari contestatare de amploare in tara - punerea in practica a proiectului s-a amanat. Cel de-al treilea stadiu este cuprins intre anii 1957-1962.In 1957 s-a pregatit reluarea colectivizarii cu un experiment local in regiunea Galati, ale carui rezultate au fost considerate incurajatoare de catre conducerea partidului. Procesul a reinceput in forta in regiunea Constanta, unde au fost mobilizati peste 30 000 agitatori de partid (pentru un total de circa 661 000 de locuitori; excluzandu - se populatia urbana, taranii deja colectivizati, batranii si copiii, rezulta o proportie de un activist pentru circa trei tarani necolectivizati!), sub conducerea secretarului regional de partid, Vasile Valcu.

            La capatul unei campanii de o violenta fara precedent, Constanta avea sa fie declarata prima regiune colectivizata din Romania pe data 7 noiembrie 1957, pentru a coincide cu cea de-a 40-a aniversare a Marii Revolutii Socialiste din 1917, careia ii era dedicata.

           Realizata la instigarea consilierilor sovietici, colectivizarea in timp record a Dobrogei facea parte dintr-un plan general de socializare completa a regiunii Constanta, provincia fiind privita drept un experiment-pilot in modernizarea socialista. "Succesul" sau, intens cosmetizat de propaganda oficiala, a fost popularizat in numeroase brosuri propagandistice ce exagerau metamorfoza sa miraculoasa din "cea mai inapoiată provincie din tara" in regiunea cu cel mai ridicat standard de viata al populatiei rurale din Romania. Exemplul Dobrogei a declansat o acerba competitie mimetica intre organizatiile regionale de partid pentru infaptuirea colectivizarii. Succesiunea colectivizarii regiunilor tarii a urmat insa o logica politica, prioritate avand zonele multietnice de granita, precum Dobrogea si Banatul, cele considerate nesigure din punct de vedere politic, precum Maramuresul, dar si campia Baraganului, considerata vitala pentru aprovizionarea capitalei. Alte regiuni mai omogene din punct de vedere etnic si de o importanta economica sau geopolitica mai redusa, precum Suceava, au fost printre ultimele colectivizate.

            Procesul s-a incheiat oficial in Romania in martie 1962 - cu trei ani inainte de termenul oficial stabilit de partid, dupa 13 ani de actiuni sistematice împotriva ţărănimii.

           Pe 27-28 aprilie 1962 avea loc la Bucuresti o sesiune extraordinara a Marii Adunari Nationale, unde Gheorghiu-Dej proclama incheierea "transformarii socialiste a agriculturii". Formele socialiste de proprietate detineau 96% din suprafata arabila a tarii.

           Chiar daca procesul de colectivizare s-a încheiat oficial in aprilie 1962, anii urmatori nu au fost lipsiti de tensiuni in mediul taranesc. Bunaoara, intr-un Buletin Informativ Special cu privire la unele manifestari si actiuni negative in cadrul gospodariilor agricole colective, intocmit de Ministerul Afacerilor Interne la 4 noiembrie 1964, erau trecute in revista numeroase nemultumiri ale taranilor din agricultura socialista. Circulase intens zvonul privind producerea unor "schimbari" in sectorul socialist, multi tarani colectivisti exprimandu-si speranta ca GAC-urile se vor destrama, iar ei isi vor redobandi pamantul, animalele si atelajele cu care intrasera in colhoz, in vreme ce altii au crezut ca vor primi loturi mai mari de pamant in folosinta. Toate acestea au dus la aparitia intr-o serie de localitati a unor actiuni deschise pentru destramarea GAC-urilor si a intovarasirilor. Taranii erau nemultumiti nu doar pentru ca le fusesera confiscate bunurile prin colectivizare, ci si pentru ca ei practic munceau aproape pe gratis in formele socialiste de agricultura.

          O forma deosebit de raspandita de protest a taranilor fata de mizeria spre care erau impinsi a fost refuzul de a iesi la lucru, de-a lungul si de-a latul tarii inregistrandu-se veritabile greve agricole, intr-o epoca in care notiunea era utilizata in Romania doar pentru a desemna realitatile trecutului sau existente in "tarile capitaliste". In acelasi timp a aparut si s-a generalizat un fenomen care avea sa devina obisnuinta in deceniile urmatoare: "furtul" din Gospodariile Agricole Colective, considerat de tarani ca o forma legitima de remunerare si redistribuire a veniturilor acestora, dar considerat, pe drept, de regim, drept o forma de sabotare a agriculturii socialiste.

     Documentele care se publică în continuare provin din arhiva CC al PCR, fond Cancelarie, fiind emise în anul 1952, si reprezinta plângeri ale taranilor din regiunea Craiova, comunele Podari, Floresti si Catane Nou, adresate lui Gheorghiu-Dej, secretarul general al PMR, în care reclamau abuzurile activistilor de partid în crearea întovarasirilor de tip TOZ si a Gospodariilor Agricole Colective. De mentionat ca astfel de nemulțumiri s-au exprimat în toate satele României si pe toata durata colectivizarii agriculturii. Ele demonstreaza ca "trans­for­ma­rea socialista a agriculturii", colectivizarea, cum i se spunea în epoca, s-a realizat prin forta, prin numeroase abuzuri si fara res­pectarea "liberului consimtamânt" prevazut în documentele de partid. Linia partidului în politica agricola, care era inspirata dupa "ma­rea experienta a partidului bolsevic si învatatura lui Lenin si Stalin", arata ca atragerea taranilor în GAC-uri trebuia sa se faca dupa o intensa munca de lamurire asupra avantajelor si superioritatii agriculturii socialiste fata de micile gospodarii individuale, deci o intrare benevola, liber consimtita. In realitate, colectivizarea a fost pusa în practica prin constrângere, metode de teroare, prin "lupta" cu taranii, prin șicanarea lor de catre organele locale de partid si de stat, pentru a ceda pamântul statului.

            In Raportul tinut în fata Plenarei CC al PMR din 3-5 martie 1949 care a hotarât începerea colectivizarii agriculturii în România, Gheor­ghiu-Dej, secretarul general al partidului, a afirmat ca: "Partidul va duce o munca sistematica în sânul taranilor saraci si mijlocasi spre a-i convinge de necesitatea de a se uni treptat în gospodarii colec­tive, deoarece colectivizarea agriculturii e posibila numai în baza liberei consimtiri a taranilor."
           Astazi, având posibilitatea sa comparam documentele de partid cu cele inedite din arhive si cu marturiile celor care au fost colectivizati, constatam ca exista o mare discrepanta între textele de lege, do­cu­mentele de partid, discursul public al liderilor comunisti si ceea ce s-a realizat în practica. Dupa cum o dovedesc si documentele publ­icate mai jos, colectivizarea, care a însemnat confiscarea proprietatii indi­vi­duale a taranilor la scara întregii natiuni, a produs numeroase certuri în familie, despartiri si tragedii. S-a ajuns pâna acolo încât oamenii au fost trimisi în judecata si condamnati pentru a li se lua pamântul si a forma GAC. Astfel, la cererea Comitetului de initia­tiva pentru orga­ni­zarea GAC din comuna Șerbanesti, judetul Suceava, s-a procedat la arestarea taranului mijlocas Maciuc Leon, care, desi da­duse adeziune de înscriere în GAC, era socotit "element recal­ci­trant". Pentru a se motiva arestarea, s-au introdus în casa aces­tuia o arma retezata si trei cartuse. Ţaranul a fost închis la Peni­ten­ciarul Suceava.
            Desi, potrivit documentelor de partid, "chiaburii" (de fapt, cei mai buni gospodari ai satelor) nu trebuiau sa patrunda în GAC-uri, în practica s-a procedat la confiscarea averii acestora pentru a mari hotarele GAC-urilor existente, pe motiv ca nu însamântau, nu-si pre­dau cotele sau nu-si plateau impozitele la timp. La Curcani, judetul Ilfov, un "chiabur" de 80 de ani a fost condamnat la o luna de zile în­chi­soare si confiscarea averii pe motiv ca nu a dezmiristit la timp. In multe parti s-a procedat abuziv, prin colaborarea pre­se­dintelui Tribunalului, care a procedat nelegal pentru ca "asa-i cerea or­ga­nizatia judeteana de partid". In majoritatea cazurilor, aceste masuri au fost initiate de organizatiile judetene de partid, iar Comi­tetele Provizorii (din 1950, Sfaturile Populare), organele MAI si ale Ministerului de Justitie au procedat la traducerea în fapt a acestora. O metoda des utilizata de "convingere" a taranilor de a-si ceda pa­mân­tul era chemarea la Securitate si ținerea lor acolo câteva zile, dupa care erau eliberati daca îsi luau angajamentul ca se vor înscrie în GAC. Multi au semnat pentru ca "nu vroiau sa putrezeasca în în­chisoare". S-a folosit mult si bataia. Ţaranii erau chemati la Sfatul Popular comunal si batuti pentru a se înscrie în GAC.
           Organele de partid locale si comitetele executive ale Sfaturilor Popu­lare au organizat "echipe" care exercitau presiuni asupra tara­nilor pentru a se înscrie în GAC-uri. In afara de activistii de partid, "echipele" cuprindeau si salariati de la diferite institutii si în­tre­prin­deri. Acestea mergeau ziua, dar si noaptea târziu, la tarani acasa, pen­tru a duce "munca de lamurire". In mod mârșav, unii stropeau cu gaz alimentele din ca­ma­rile taranilor, luau tot ce le pica în mâna de prin curtile lor sau de pe câmp (animale, atelaje, pasari etc.), le duceau la GAC sau la Sfatul Popular si-i chemau apoi pe tarani sa le recupe­re­ze, dar cu conditia "sa aducă zapisca de la colhoz ca este înscris".
           Cotele si impozitele foarte mari impuse taranilor au fost o alta metoda folosita de autoritati de a-i determina sa intre în GAC-uri. Celor care nu predau cotele li se întocmea proces-verbal de sabotaj economic, urmând inevitabil arestarea. Chiar si atunci când taranii erau la zi cu darile catre stat, li se spunea ca mai au un rest de plata la impozit sau de dat produse la colectari. În 1952, în regiunea Bu­cu­resti, raioanele Calarasi si Branesti, au fost sate întregi unde gos­podariilor taranesti li s-a luat ultimul bob de grâu din batoza. Pentru a intimida taranimea si a o determina sa mearga pe calea so­cia­lizarii agriculturii, s-a practicat si exmatricularea din scoli a copiilor ta­ranilor care refuzau sa se înscrie în GAC-uri. Salariatii care pose­dau pamânt erau scosi din serviciu pentru faptul ca ei sau parintii lor nu se înscriau în GAC, dar au fost si multi care l-au cedat de frica sa nu-si piarda salariile.
           La Cancelaria CC al PMR se primeau zilnic zeci si zeci de scri­sori de plângere din partea taranilor saraci si mijlocasi care reclamau abu­zuri în formarea Gospodariilor Agricole Colective si a înto­va­ra­si­rilor TOZ. De asemenea, multi se prezentau la Biroul de Infor­matii al CC al PMR solicitând audiente la conducerea partidului, încre­zatori, probabil, în propaganda oficiala a partidului privind libe­rul consimtamânt în crearea GAC-urilor.
          Documentele din arhiva CC al PMR infirma propaganda oficiala a partidului în politica agricola. Colectivizarea agriculturii în Româ­nia s-a realizat prin metode administrative, prin constrângere si este sigur ca nu se putea înfaptui altfel. Chiar membri din conducerea partidului recunosteau ca fara presiuni "vom avea GAC-urile la pastele cailor". Ţaranii români erau straini de ideologia comunista si individualisti. Pentru ei, adevarata valoare o reprezenta pamântul pe care cei mai multi îl dobândisera prin munca si economisire. Fara des­fiintarea proprietatii particulare asupra pamântului, regimul "de­mo­crat-popular" nu ar fi reusit sa-si impuna controlul asupra tara­nilor, care reprezentau marea majoritate a populatiei tarii, facându-i dependenti de partid si de stat.
          Rapoartele Directiilor Regionale ale Securitatii Poporului, ale Inspectoratelor si legiunilor de jandarmi si ale Inspectoratelor Ge­ne­rale Administrative Regionale, care erau organele de inspectie si infor­matii ale MAI asupra activitatilor din tara, cu toata expri­marea voit retinuta, dovedesc ca taranimea româna era anti­co­mu­nista si antisovietica.
          Ţaranii cu proprietati mari si mici au opus rezistenta fata de co­lectivizare, nefiind convinsi de beneficiile ei, iar autoritatile au tre­cut la represiune atunci când se rasculau. O nota-raport a Ser­vi­ciu­lui "C" din MAI (nr. 00104106/28.11.1959) arata ca în anii 1951-1952 au fost arestati 34 738 tarani si au fost organizate 438 de procese publice (judecate la Sfaturile Populare din comune si nu la sediile tribunalelor), cu scopul de a-i intimida pe tarani si de a-i forta sa intre în GAC-uri.
           Documentele publicate mai jos demonstreaza si ca întovarasirile agricole care trebuiau sa-i învete pe tarani a munci în comun pa­mân­tul s-au facut tot sub presiune. Copiate dupa model sovietic, acestea reprezentau pentru partid centre de atractie a taranimii pe "calea transformarii socialiste a agriculturii".
          Nu se știe care au fost rezolutiile pe aceste cereri, daca s-au luat masuri de sanctionare a celor vinovati de cele reclamate de tarani. Se consideră, însa, cunoscând ce s-a întâmplat în agricultura Româ­niei, ca ele au fost negative. "De moarte si de colhoz nu puteti sca­pa", spu­nea Gaston Marin în memoriile sale, ca ar fi raspuns Gheor­ghiu-Dej unui grup de tarani moldoveni veniti sa se plânga la partid de abu­zurile colectivizarii din satele lor. In opinia conducerii parti­du­lui, fara colectivizarea agriculturii nu se putea consolida regimul si nu se putea asigura trecerea de la capitalism la socialism. Dovada ca dupa moartea lui Stalin nu s-a renuntat la ea, ci a continuat în forme stali­niste. Aceasta, spre deosebire de alte tari intrate în sfera de in­flue­nta sovietica (Polonia, Iugoslavia), care au renuntat la coope­ra­ti­vi­zare. Documentele de partid stau marturie în acest sens. Plenara CC al PMR din 19-20 august 1953 a hotarât consolidarea si dez­vol­tarea GAC-urilor si întovarasirilor agricole pe calea transformarii socia­liste a agriculturii. Doi ani mai târziu, Congresul al II-lea al PMR, din decembrie 1955, a trasat sarcina ca la sfârsitul anului 1960 sectorul socialist în agricultura sa fie preponderent ca supra­fata si ca productie marfa. Plenara CC al PMR din iulie 1956 a cerut tuturor comitetelor regionale de partid, tinând seama de parti­cu­la­ri­tatile locale si posibilitatile existente în fiecare comuna, raion sau re­giune, sa intensifice "munca politica si organizatorica pentru trans­for­marea socialista a agriculturii". De fapt, acestora li s-au fixat planuri cu su­prafetele ce trebuiau cooperativizate. Dupa 1956 se acce­lereaza ritmul colectivizarii, iar sase ani mai târziu (1962), cu ex­ceptia unor supra­fete din zonele de deal si de munte, ea era în­che­iata (cu trei ani mai devreme decât prevedeau directivele Con­gre­sului al III-lea al PMR din iunie 1960). Se finaliza astfel, dupa 13 ani, "razboiul" eco­nomic si social cu taranimea româna care a dus la disparitia taranului ca enti­tate economica, întrucât a fost transformat din proprietar, pro­ducator si beneficiar al muncii sale, în simplu proletar agricol.

 

      Anexe 1/4

1

      TOVARĂȘE PREȘEDINTE,

Va aduc la cunostinta urmatoarele:

În comuna Podari, satul Balta Verde, s'a facut o întovarasire fortata.

       Tovarasul secretar al organizatiei împreuna cu tovarasul prese­dinte al Sfatului Popular si un militian au umblat din casa în casa, atât ziua, cât si noaptea, si au fortat si amenintat ca îi ia cu masina ca îi duce la Canal daca nu semneaza si i-au închis în camera si îi tineau arestati.

            Cred ca partidul nu stie despre aceste fapte pe care le fac tova­rasii nostri pe la sate, care au cautat spre a se îmbogati de când au intrat în câte un servici.

Secretarul de baza este si colector la CSC si toti au câte un serviciu.

           De aceia va rog, tovarase presedinte, de a lua masuri de ce fac a­cestia pe la sate ca au pus oamenii în zapaciala de nu stie ce sa mai faca.

          Atât va aduc la cunostinta si daca trimiteti spre cercetare are sa iasa mai multe pe care tovarasii le fac pe aci, ceea ce partidul nu are cunostinta de asa ceva.

                                                                 Nastasie Ciuica

                             

   2

           TOVARĂȘE GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ,

      Subsemnatii locuitori din comuna Floresti, raionul Baia de Arama, regiunea Craiova, Of. P. Brosteni, cu respect va rugam sa ne primiti si noua plângerea care am facut-o noi la dumneavoastra si va rugam ca sa luati în considerare aceasta plângere a noastra.

           In comuna Floresti a luat nastere GAC pe ziua de 26 Octombrie 1952, fiind fortati de catre tovarasul Balanescu dela raionul de Partid Baia de Arama.

          Venind în sat, sau mai bine zis în comuna Floresti, amenintând pe locuitori cu fel de fel de vorbe murdare, pâna la urma ame­nin­tându-o si cu Baraganul, acela care nu se înscrie în GAC îl ia mama dracului sau Baraganul.

          Tov. Popescu, secretarul doi al PMR dela raionul Baia de Arama, dând ocazie ca el este acela Mare (adica el taie si spânzura) ori face ce zice el ori daca nu sa dispara din Floresti. Tov. Domnica Dragola, colectoare la raionul Baia de Arama, ameninta pe mun­ci­tori cu diferite vorbe, spunând ca i s-a îndeplinit scopul si ca trebue sa faca cum zice ea.

          Furajele care le au oamenii, ea spune ca trebue ca sa le dea toate, totul ce sa gaseste la om acasa. Care în cartea cu "10 întrebari si 10 raspunsuri" despre GAC nu prevede asa.

          Ei au facut invers, din contra când cetateanul este pe deplin con­vins, plus de aceasta trebuia ca sa mai lase la om furaje si cereale.

         Tovarasul Mogoi, presedintele Fr. Plugarilor, si cu tov. Jianu, tot dela raionul Baia de Arama, la ridicarea atelajelor dela oameni, sau ma­ni­festat cu fel de fel de cuvinte nejuste pâna la urma ame­nin­tându-i si cu Militia caci acela om, care nu vrea sa dea nimica la GAC merge la Baragan. Oamenii nu au bine voit ca sa faca GAC pe motivul ca ei nu au fost lamuriti ce este cu GAC si ce rost are acest GAC.

          Oamenii plâng pe toate drumurile si spun si comunelor vecine care merg, spun ca le-au luat totul si acuma au ramas cu ochi în Maracini.

          Daca Dvs. nu rezolvati nimic cu aceasta GAC, noi mai mult distrugem decât construim pentru ca la ridicarea atelajelor au facut alarma în sat parca era la razboiul din 1916, asa plângeau oamenii.

Va rugam sa luati masuri cu acest GAC care a facut în halul acesta.

          Gânditi-va Dv. acesti treizeci de colectivisti care mai au si câte trei sau 5-7 copii, gânditi-va si dv. aceste plângeri unde ar ajunge.

          Va rugam ca sa ne scuzati scrisul pentru ca noi nu avem liceul, am facut si noi cum am stiut.

Am scris aceasta cu lacrimi în ochi.

Iorgu Dagota                                Maria Studor

Gorica Draghici                Tudor Toma

                                         Bozaru

3

      TOVARĂȘE SECRETAR GENERAL,

      Subsemnatul Marin Leoveanu din comuna Catane Nou, raionul Bailesti, regiunea Craiova, va aduc la cunostinta urmatoarele:

             In luna septembrie a.c. a venit în curtea mea tovarasul Buzatu dela comisia CSC Bailesti, unde m'a înjurat, mi-a spus ca ma leaga si ma trimite la Canal, daca nu ma trec la colectiv cu tot pamântul.

            Ducându-ma la Sfat sa spun cele întâmplate m'am întâlnit în strada cu tovarasul Burnea Marin si cu tovarasul vicepresedinte stefan I. Catiga unde le-a spus si Domnilor, tot ca tov. Buzatu. Daca nu ma trec la colectiv ma încadreaza în rândul chiaburilor si voi fi ridicat ca si ceilalti chiaburi si dus pe Baragan sau la Canal. Eu atunci i-am spus ca nu e pacat de mine, om batrân, sa-mi faca el acest lucru. El mi-a raspuns ca sa fie al dracului în sufletul lui care s'a gândit la mine. Ca cum a venit tatal meu cu tot ce a avut în casa, asa sa vii si tu. Atunci de frica m'am dus si am luat una cerere, am com­plectat-o cu terenul de pamânt de 4,50 ha, unde am bagat si pa­mân­tul sotiei de 3 ha, fara ca ea sa fi fost întrebata de cineva. Când ea a auzit ca i-am trecut si pamântul ei a început scandalul.

            Când gospodaria a luat fiinta, sotia mea a fugit de acasa spunând ca ea nu merge si nu-si da pamântul la gospodarie. Vazând tovarasii ca ea nu vrea sa vie si sa-si dea pamântul au venit s'o lamureasca, zi­cându-i ca daca nu vrea sa mearga în gospodarie tov. Burnea Marin i-a zis ca-i da otrava, iar tov. presedinte al Sfatului mi-a zis s'o las ca sunt femei destule si pe ea o trimite la Tito.

            Cred ca aceste vorbe nu trebuiau spuse de un presedinte al Sfa­tu­lui, pe care partidul l-a trimis sa lamureasca lumea si nu a ameninta cu fel de fel de vorbe înspaimântatoare.

            Tovarase secretar general, întrucât sotia mea nu a consimtit si s'a dus si si-a însamântat locurile, adica dreptul ei de pamânt 3 ha, iar eu am fost chemat noaptea la gospodarie unde am fost înjurat de pre­sedinte Nicolaie Baltaretu, Nicolaie Gorgan, Constantin Durla, deasemeni si tov. Ion Rasteanu m-au înjurat pe strada, auzind tov. Ion Garlosu si alte persoane, spunând ca sunt reactionar.

             In ziua de 29 Octombrie a.c. au venit în curtea casei mele tov. vice presedinte al Sfatului, stefan I. Cotiga, Nicolaie Baltaretu, Florea Paduraru, Anghel Mirea, Gheorghe M. Gheorghe, Savu Petrisor, Dinu Ilie Pintilie, Gh. Ciobanu, care cu abuz de putere punând mâna cu forta mi-au rapit un car, una caruta, una vaca, una grapa, si rotile plugului, dându-le la gospodarie. Spunându-le sa-mi lase carul sa duc sfecla si caruta sa-mi duc bumbacul, dece îmi rapesc inventarul, tov. stefan I. Cotiga s'a pronuntat ca aceasta nu este nimic o sa vezi si mai multe, care nu le stiu ce ma asteapta, fiindca acum e timpul lui, ca are sa ma faca el pe mine sa-l pomenesc.

             Pe ziua de 1 Decembrie m'am dus la gospodarie ca sa-mi iau carul sa-mi duc sfecla la gara. Aici am fost înjurat si îmbrâncit si dat afara tot de tov. vice presedinte al Sfatului, stefan I. Cotiga, spu­nân­du-mi sa ies afara banditule.

             Pe ziua de 9 Decembrie m'am dus sa-mi iau caruta unde mi-a fagaduit-o ca mi-o dau sa-mi duc bumbacul la statie, dar am fost îmbrâncit de tov. Burnea Constantin si dat afara, spunându-mi ca asta merit.

             Tovarase secretar general, va aduc la cunostinta ca de când gos­podaria s'a inaugurat si pâna astazi eu trai bun cu sotia nu mai am. Nu mai sunt spalat, mâncat si îngrijit, la vârsta de 58 de ani sa fii despartit de sotie.

Traiasca lupta pentru pace!

Marin Loveanu

Traiasca Republica Populara Româna!

 

Cum au actionat "echipele de lamurire", adică secăturile aservite comunismului  !

Rezolutia Plenarei CC al PCR din 3-5 martie 1949 a fost doar actul public care consacra oficial inceputul "operei" de colectivizare a agriculturii - altfel spus, de distrugere a taranimii, atat de legata de traditii si de dragostea de pamant. Intentia de a distruge satul romanesc au avut-o agentii Moscovei inca de la venirea in tara pe tancurile sovietice, dupa evenimentele de la 23 august 1944. De trecut imediat la organizarea de "gospodarii colective" dupa modelul stalinist va putea fi, insa, vorba intrucat soldatii romani, in majoritate tarani, vazusera, in campania din Est ce insemna colhozul! A fost dusa intai o "politica duplicitara" de inselare a taranimii, apoi au fost aplicate instructiunile ultrasecrete ale Moscovei urmarindu-se intai distrugerea micilor gospodarii taranesti, devenite complet nerentabile (cf. Aristide Ionescu - "Colectivizarea - tragedia taranimii romane", in Aldine, 1 oct. 2004). S-au aplicat masuri de tip stalinist, precum stramutarile fortate: "Prin Decretul 83, in noaptea de 2/3 martie 1949, la orele 3 (in ajunul plenarei de partid care a decis colectivizarea agriculturii) 2972 de familii de mari proprietari (7804 persoane) au fost evacuate, cu brutalitate, in cateva minute, din locuintele de la tara si deportate in alte localitati (...) O alta deportare, mult mai ampla, a avut loc la 18 iunie 1951, in noaptea de Rusalii, cand 44 de mii de locuitori ai zonei de frontiera cu Iugoslavia, pe o latime de 25 de km, au fost dusi in Baragan" (cf. Romulus Rusan - "Cronologia si geografia represiunii comuniste in Romania. Recensamantul populatiei concentrationare", Ed. Fundatiei Academia Civica, Buc., 2007, pag. 29-30).

Liber consimtamant cu bata !

Comunistii au stiut, din capul locului, ca "liberul consimtamant" este doar o minciuna. Nici un taran nu si-ar fi dat de buna voie pamantul si vitele renuntand la proprietatea asupra bunurilor. Deposedarea s-a facut prin constrangere, fizica sau psihica, nu de putine ori sub amenintarea armelor. Au fost ucisi oameni iar membrii familiilor celor asasinati au fost stramutati, asa cum s-a intamplat la Calafindesti-Suceava, deportarile facandu-se la Mircea Voda-Constanta. Istoria recenta retine drama taranilor din comunele vrancene Suraia si Rastoaca, unde s-a declansat o revolta spontana, inabusita dupa ce trupe de securitate si ofiteri de la raionul Focsani au dat navala ca si cand ar fi fost in razboi; de fapt, razboi se declansase impotriva taranimii. (Este foarte important de aratat ca securistii s-au inversunat in aceeasi masura contra celor considerati a fi declansat razmerita si contra veteranilor de razboi care povestisera ce vazusera in Rusia, descriind colhozurile si "viata fericita" a taranimii sovietice). In stadiul actual al cercetarilor nu se poate sti cati tarani au fost inchisi (cu sau fara proces). Un punct de reper il aflam in lucrarea domnului Rusan, deja citata. Din totalul celor 93 mii de fise existente la CISAC Sighet, 28,78 la suta reprezinta, la rubrica "ocupatie", "agricultor". Nu este cam mult pentru o tara democratica, "stat al muncitorilor si taranilor"? O amintire personala a unuia dintre semnatari: la inceputul primaverii lui 1960, cei cca 1200 de detinuti de la Salcia au fost organizati in brigazi de "muncitori si tarani" si brigazi de "intelectuali", compuse din tot ce nu insemna ocupatie fizica directa. Populatia lagarului a fost, astfel, divizata in doua parti aproximativ egale. Cum numarul muncitorilor industriali era redus, concluzia este ca in cel mai mare lagar din Insula Brailei, taranii erau majoritari. (Cf. Al. Mihalcea - "Uranus-Gherla, via Salcia", Ed. Ex Ponto, Constanta, 2005).

Raportarea mârșăviilor
In razboiul avand drept tel colectivizarea, PCR a mobilizat toate armele de care dispunea, de la "echipele de lamurire" pana la justitie. In linia intai a fost "trimisa" Procuratura, institutie furnizoare, la scara nationala, a zeci de mii de victime completelor de judecata dintre care foarte multe - volante. Este vorba de Raportul Curtii Constanta (f.n.) din 11.01.1952, ambele expediate Parchetului General al R.P.R. Citam din primul: "Pe teren au fost judecati de completul special-volant/chiaburii la care s-au constatat cantitati mari de cereale dosite sau pe acei chiaburi care isi manifestase dusmania fata de regimul de democratie populara (...) Intrucat in fiecare comuna s-a format o comisie pentru colectarea produselor agricole vegetale, ce ajutau organele militiei la aplicarea sechestrului cu ridicata, s-a constatat ca membrii acestei comisiuni au ridicat vin, lana, branza etc. Pentru a evita astfel de excese am luat legatura cu Militia Raionala (...) Parchetul avand sarcina de a supraveghea aplicarea legilor in RPR este interesat ca toti acei cari se sustrag in orice mod de la predarea cotelor catre Stat sa fie nu numai sanctionati, dar si ca cerealele sustrase sa intre in posesia statului. Calea prin care se readuc in posesia statului cerealele ce i se cuvin nu poate fi alta decat cea fixata de lege. Ori legea in RPR reprezinta vointa clasei muncitoare si este aplicabila tuturor cetatenilor, indiferent de starea lor materilaa sau sociala, dozarea pedepselor urmand a se face in raport cu pericolul pe care-l reprezinta fapta sau inculpatul fata de societate in spiritul luptei de clasa" (semnatura procurorului-sef este indescifrabila). Din celalalt document (semnat de procurorul-sef, D. Popovici) aflam ca, din cauza lipsurilor din instruirea "tov. procurori, judecatori si asesori din cele 5 complete volante", "au ramas o serie de probleme nediscutate, ca de exemplu: quantumul pedepselor si intinderea confiscarilor. Consecintele directe ale acestei lipse au fost pronuntarea in prima zi de activitate in raioanele Medgidia si Constanta a unor pedepse minore, intre 3 si 7 luni, precum si confiscarea altor bunuri decat cereale - vin, nuci, sapun, bulion etc." In urma deplasarii primului-procuror "pe teren" a fost lamurita problema numarului de chiaburi ce trebuiau judecati "pe loc", hotararea judecarii la fata locului fiind "bine primita de masse", astfel incat la Cobadin, Negru Voda, Valu lui Traian, Negresti, Baneasa si multe altele "salile de judecata au devenit neincapatoare" iar "din massa s-au ridicat taranii saraci si mijlocasi care au demascat pe chiaburi, aratand cine sunt cei judecati". Acest "punct pozitiv" - arata procurorul-sef - dovedeste ca "actiunea intreprinsa de partid si guvern a mobilizat, daca nu in total, dar in mare parte, taranimea saraca impotriva chiaburimii". Dupa cum, cu mandrie mentioneaza procurorul, "in aceasta perioada au crescut cererile de inscriere in gospodariile colective". Din statistica trimisa la Parchetul General rezulta ca, intre 3.12.1951-1.01.1952, completele volante au condamnat 132 chiaburi in cele 5 raioane ale Dobrogei, astfel: Constanta - 32 (intre 3 luni si 6 ani), Baneasa - 22 (intre 3 si 11 ani), Harsova - 14 (intre 2 si 10 ani), Istria - 41 (intre 6 luni - o singura condamnare - si 12 ani), Medgidia - 23 (intre 5 luni si 7 ani, tuturor condamnatilor aplicandu-li-se si amenzi cumplite). Nu credem ca mai este nevoie de comentarii. In aceste conditii, cum sa nu fie Dobrogea prima regiune colectivizata din Romania?!

Lupta lui Stan I. Gheorghe, zis Particularu, cu colhozul

In ciuda cruntelor presiuni psihologice si fizice, in pofida fiscalitatii excesive si a cotelor folosite ca instrument de convingere, au exisatat totusi cativa gospodari dobrogeni care au refuzat cu orice risc sa se inscrie in colectiva. Greu de crezut, dar au fost. Printre acestia, Stan I. Gheorghe din satul Osmancea, comuna Mereni ( in fostul raion Negru Voda la vremea colectivizarii). Darzenia acelui om ne-a fost evocata de unul dintre fiii lui, Vasile Jipa, acum in varsta de 62 de ani.

Om cu 11 copii, Gheorghe Stan care fusese pe front si in Rusia si in Apus, avea 10 hectare de pamant si 60 de oi. Foarte putin pentru Dobrogea! La inceput, a fost insccris in asa numita "intovarasire de tip TOZ", in cadrul careia proprietatea asupra pamantului si a inventarului agricol sa pastra inca. De fapt, era vorba de o etapa premergatoare colhozului, o forma perversa de obisnuire a taranului cu "colectiva". Cand i s-a cerut insa sa se inscrie in geace ( de la GAC, initialele de la Gospodaria Agricola Colecitva, CAP de mai tarziu ), Gheorghe Stan a refuzat net. Activistul de la raion trimitea sa-l aduca noaptea la Sfatul popular, Il luau la smotocit. De buna voie si nesilit de nimeni te inscrii? Pai daca e de buna voie... de buna voie nu ma inscriu... Era unul Meca de la raionul de partid Negru Voda, ala l-a tot chemat vreo trei ani de zile. Mama avusese o colega la primara, una Manurie, turcoiaca, ajunsa secretara pe la partid. Cand a venit Valcu la Constanta, tata s-a dus la el. Tot asa, cu liberul consimtamant... S-a plans ca i-au luat vaca, avea copii mici, n-aveau ce le da de mancare. Tata nu s-a lasat, a ajuns pana la Maurer care l-a trimis acasa insotit de un securist. Asta i-a spus primarului, unul de loc din Constanta, sa-l lase in pace. "Cat nu face instigatia contra colectivei, lasati-l in pace!" Peste vara intr-adevar nu s-a intamplat nimic. Dar in toamna lui 1962 l-au condamnat la un an de puscarie pentru"furt de produse agricole" Tata "furase" din avutul lui! L-au dus la penitenciarul Constanta. Dupa trei luni i-au dat drumul, dupa ce l-au rupt in bataie! Nu numai ca i-au perchezitionat repetat gospodaria, dar i-au confiscat 10 oi si doua vaci, duse in custodie la colectiva, pentru recuperarea prejudiciului. Gheorghe Stan s-a luptat ca un leu ca sa si le recapete. Nu i s-au restituit. Hartuirea familiei Stan a durat si pe timpul lui Ceausescu. Prin 1975 sau 1976 s-a petrecut un episod de un haz amar. Stan avea patru hectare de porumb in hotarul Cobadinului si recolta se anunta extraordinara. A venit Ceausesxcu cu elicopterul si a zis, ce porumb frumos! Era porumb american, cu patru stiuleti. Securistii l-au amenintat pe tata: sa nu cumva sa spui ca e porumbul tau ca te omoram! Il informasera pe Ceausescu ca e porumbul colectivei. Bineinteles ca tata n-a scos o vorba, de felicitat l-au felicitat pe unul Sabri Emurla, presedintele CAP, facut erou al muncii socialiste. Istoria se scrie si asa...