EPOPEEA OSTAȘILOR TRANSILVĂNENI ȘI BUCOVINENI ÎN SIBERIA BOLȘEVICĂ - BBB - X

            

In urma preluării puterii de către bolşevici în Rusia şi ocuparea Ucrainei de către trupele austro-germane a fost desființată tabăra de concentrarea a voluntarilor români de la Darnița, voluntari ce doreau să lupte pentru cauza națională și împotriva imperiului dualist. Unii apucaseră să se ducă în slujba României, dar alții au rămas prinși în capcana unei Rusii cuprinsă de nebunie.

Dar între timp recrutările au continuat, mai ales în lagărele din Siberia, în teritoriile scăpate de sub controlul guvernului bolşevic. Şi militarii altor naţionalităţi dornice de libertate din cadrul imperiului dualist s-au organizat în corpuri de voluntari, cum ar fi cehoslovacii, polonezii, iugoslavii, italienii, chiar letonii şi lituanienii. Cei mai numeroşi erau cehii, care se predaseră în masă rușilor pe front. Este celebru cazul unui regiment de cehi, care, trimis spre front, a trecut direct în rândurile ruşilor în pas de marş, cu muzica în frunte. Pentru organizarea lor depunea eforturi supraomeneşti profesorul Masaryk, viitorul preşedinte al Cehoslovaciei.

In această perioadă Rusia bolşevică încheiase pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, la 3 martie 1918, lăsând România singură pe frontul de est, înconjurată de duşmanii austro-germanici. In aceste condiţii, România a fost şi ea nevoită să încheie pacea umilitoare de la Buftea-Bucureşti,  la 7 mai 1918, pace neratificată niciodată de către regele Ferdinand.

Voluntarii rămaşi în Siberia au refuzat să depună armele şi au jurat să continue lupta. Iniţial, ideea aliaţilor din Antantă a fost trecerea tuturor voluntarilor, din toate naţionalităţile, pe frontul francez, la fel cum s-a reuşit în 1917 trecerea a 1 800 de voluntari cehoslovaci prin portul Arhangelsk. La cererea germanilor, Lenin s-a opus categoric. Aşa că s-a înfiripat o nouă idee, aceea de reconstituire a frontului oriental din armatele ruşilor albi, la care să se adauge şi contingentele naţionale ale voluntarilor, după ce ruşii albi îi vor fi învins pe bolşevicii, care nu numai că trădaseră cauza aliată, dar, mai mult, pactizaseră cu austro-germanii, oferindu-le accesul la grânarul ucrainean şi la rezervele de minereuri ruseşti.

Voluntarii români s-au organizat cum au putut, beneficiind de suport din punct de vedere al subzistenţei şi aprovizionării de la corpul cehoslovac, mult mai bine dotat şi aprovizionat. Românii şi-au organizat primele două regimente, „Horia" şi „Alba-Iulia", bine înzestrate, inclusiv cu câte un tren blindat fiecare, şi au început organizarea celui de-al treilea regiment, „Mărăşeşti". Comandant militar al corpului românesc a fost numit colonelul ceh, Kadletz, dar românii se aflau în subordinea Consiliului Naţional Român (constituit la 3 august 1918) condus de Voicu Niţescu. Motivul pentru care un colonel ceh a fost numit la comanda corpului românesc nu trebuie să mire. In primul rând, corpul român depindea din punct de vedere al aprovizionării de cel cehoslovac, mult mai bine organizat şi mai numeros, datorită demersurilor lui Masaryk şi a trecerii de care se bucura acesta pe lângă autorităţile ruseşti antibolşevice din regiune şi a sprijinului direct al misiunilor aliate din Siberia, dar şi a sprijinului de care s-a bucurat în trecut în rândul autorităţilor ţariste şi mai apoi a celor ale lui Kerenski. In plus, românii, care fuseseră luaţi prizonieri erau, în mare parte, grade inferioare şi simpli soldaţi, spre deosebire de cehoslovaci care se predaseră în corpore, cu toți ofiţerii lor superiori. Faptul se mai datora şi politicii austro-ungare, de a nu promova prea mulţi români în grade militare superioare, de teamă ca influenţa acestora să nu ducă la dezertări în masă spre România. Aceasta mai ales că nu se ştia pe ce cale o va apuca România până în 1916. După 1916, cu atât mai puţin. In schimb, cehoslovacii nu aveau spre cine să-şi îndrepte privirile, întregul lor teritoriu fiind înglobat în imperiul austro-ungar.

O mare parte dintre prizonierii austrieci, unguri şi germani din lagărele de prizonieri s-au încadrat voluntari în armata bolşevică, o motivaţie în plus pentru români şi celelalte naţiuni oprimate să li se opună în cadrul corpurilor naționale de voluntari, româneşti, corpuri cehoslovace, iugoslave, sau poloneze. Desigur, a existat și cazul unor prizonieri care s-au înrolat în armata bolşevică, dar numărul lor, mai ales al românilor, a fost foarte redus. Cât despre gradul de încadrare în corpurile naţionale, după statistici, românii erau preponderenţi, cu 16% voluntari din totalul prizonierilor români din Rusia. Cifrele comparative arată că, de exemplu, pentru cehoslovaci, cei mai numeroşi prizonieri din Rusia, încsadrarea era de numai 12% voluntari. Scopul comisiilor de recrutare, respectiv al Consiliului Naţional Român, era să-i încadreze pe prizonieri în aceste corpuri sau să-i convingă să nu se întoarcă încă acasă, unde ar fi fost recrutaţi de autorităţile austro-ungare şi trimişi urgent pe front împotriva aliaţilor. Demn de menţionat faptul că unii români s-au integrat destul de bine în Rusia, unii chiar stabilindu-se şi întemeindu-şi familii acolo. Ce s-a întâmplat cu ei mai târziu, greu de menţionat.

O companie din batalionul românesc Horia în Siberia

Ideea principală a aliaților era de a trimite corpurile de voluntari pe frontul de vest, în Franţa. Pentru a evita trecerea lor prin zona controlată de bolşevici, percepuţi ca şi aliaţi ai austro-germanilor, s-a decis expedierea lor pe calea cea mai lungă, prin Siberia cu trenul transsiberian până la Vladivostok. Acolo urma îmbarcarea lor cu destinaţia finală frontul francez. Dar la începutul lunii mai a anului 1918, sub presiunile crescânde ale germanilor, guvernul de la Kremlin a cerut expedierea voluntarilor prin porturile nordice Murmansk şi Arhanghelsk, porturi ce aveau dezavantajul că traseul spre ele trecea prin zona controlată de bolşevici. Germanii doreau să scape de acei ostași cu idei ostile lor de frontul de est.

Temându-se de o trădare, și mai ales de faptul că trupele germane nu erau departe de aceste căi de acces, marea masă a voluntarilor cehoslovaci a refuzat trecerea spre acele porturi nordice, într-un congres ţinut la Celiabinsk. La 25 mai 1918, Corpul Voluntarilor Cehoslovaci a decis să continue drumul spre est, iar dacă va întâmpina rezistenţă (o parte din staţiile de pe parcursul transsiberianului erau deja în mâna bolşevicilor) să treacă prin forţă. Românii erau atunci parte a eşalonului cehoslovac, urmând ca puţin mai târziu să îşi constituie regimentele proprii.

Conflictul s-a declanşat aproape imediat. Au început atacurile Armatei Roşii şi a bandelor de bolşevici asupra voluntarilor, la care se adăugau detaşamentele organizate de generalul german von Taube, responsabil în zonă. La toate atacurile voluntarii au ripostat.

După trei luni de zile, voluntarii erau stăpâni pe întregul traseu feroviar cuprins între Volga şi Vladivostok. Astfel, în acele regiuni ale Rusiei, apăruseră deja două fronturi de luptă. Unul principal, pe Volga, între Armata Roşie şi unităţile ruşilor albi conduşi de amiralul Kolceak şi atamanul Dutov şi altul, de-a lungul căii ferate transsiberiene, între bandele de partizani bolşevici şi voluntarii străini ajutaţi de ruşii albi. Aici a apărut şi intervenţia aliaţilor, care au debarcat trupe în extremul orient, la Vladivostok, şi în porturile din nord, pentru a lichida regimul bolşevic şi a salva armatele voluntarilor. Din păcate, şi se va vedea mai târziu, unităţile debarcate erau total insuficiente, iar voinţa politică inexistentă. Un mic efort suplimentar ar fi distrus atunci regimul bolşevic, scutind omenirea de hecatombele produse în numele comunismului, în secolul al 20-lea.

Intre timp, românii s-au adunat tot mai mulţi în punctele de concentrare de la Samara, Celeabinsk, Irkutsk şi Vladivostok. Ș-au format regimentele independente, sub steag naţional, şi au intrat în misiune. Incă de când erau parte a corpului ceh, românii voluntari au luat parte la primele lupte împotriva bolşevicilor. Acum, în calitate de corp naţional şi independent, li s-au dat misiuni specifice, iar cea mai mare răspundere era paza căii ferate a transsiberianului, artera de care depindea existenţa armatelor naţionale şi a celei populare a ruşilor albi din Siberia. Cu timpul s-a instituit o stăpânire românescă în Siberia.

Voluntarii români cu sediul la Kinel erau poziţionaţi aproape de orașul Ufa şi au respins prin luptă atacurile bolşevice. In apropiere de Ufa, un atac puternic bolşevic a reuşit să rupă legătura pe calea ferată dintre frontul de pe Volga şi cel interior, dar după o zi de luptă, beneficiind şi de ajutorul unui corp cehoslovac, legătura a fost refăcută. Unităţi româneşti au fost trimise în urmărirea bandelor bolşevice în pădurile din împrejurimi, bande pe care le-au risipit, punându-le în imposibilitatea de a mai ataca calea ferată.

La Celiabinsk, trupa cea mai puternică şi mai bine organizată era cea românească. Treptat, întregul orașul a intrat în paza şi stăpânirea românilor. Fabrica de oţel, depozitele militare, administraţia financiară, gara, podurile de cale ferată, clădirile publice, lagărul de prizonieri, toate erau păzite şi apărate de români. Chiar şi clădirea în care se afla statul major rus era păzită de voluntari români. Instrucţia recruţilor ruşi se facea de către români. Străzile oraşului erau patrulate zi şi noapte de voluntarii români. Doar garnizoana Celiabinskului era rusească, pe motiv de orgoliu, deoarece aici era instalat comandamentul suprem al armatelor naţionale. Dar practic întreaga forţă militară era în mâna voluntarilor români.

Necesitatea apărării transsiberianului a făcut ca românii să-şi extindă mai mult raza de acţiune, cuprinzând în stăpânirea lor şi oraşele Kurgan şi Petropavlosk, în răspunderea lor revenind 700 de verste (aproape 1 200 de kilometri) din calea ferată transsiberiană. Comandanţi (primari) ai celor două oraşe au fost numiţi locotenent doctor I. Sabo (pentru Kurgan), iar pentru Petropavlosk locotenent Cornel Vaida, cu puteri discreţionare.

Impresionat de disciplina şi combativitatea voluntarilor români, comandantul brigăzii ruse spunea:

 „dacă Rusia ar dispune numai de două divizii româneşti, acestea ar valora mai mult decât douăzeci de divizii ruse şi regimul bolşevic ar aparţine deja istoriei".

         Nu greşea prea mult, pe frontul de pe Volga se înfruntau armata roşie şi cea albă condusă de atamanul Dutov şi amiralul Kolceak, câte 120 000 de luptători de fiecare parte. Dar erau atât de dezorganizaţi şi indisciplinaţi, încât, conform relatărilor observatorilor şi trimişilor militari aliaţi, două divizii europene bine organizate le-ar fi spart frontul şi ar fi avansat până la Moscova fără probleme. Din nou, un mic efort aliat ar fi rezolvat problema comunismului care a răvăşit istoria secolului al 20-lea. Dar războiul în Europa se termina prin capitularea Germaniei, puţin mai târziu, şi după mai bine de patru ani de lupte aliaţii erau sătui de război. Ei au decis mai târziu să lase Rusia de capul ei, pe principiul neamestecului în treburile interne. Şi au lăsat-o, deschizând cale liberă lui Lenin, şi apoi lui Stalin, spre dominarea unei bune părţi a lumii, cu preţul a milioane de vieţi omeneşti.

Românii nu ştiau şi nu aveau cum să ştie ce va fi în viitor. Ei stăpâneau o bună parte din linia transsiberiană şi îşi făceau datoria.

Bandele bolşevice, alungate de către voluntari, au rămas în satele şi pădurile din apropiere şi au început atacurile pe frontul intern. În grupuri de la câteva zeci la câteva sute atacau paza transsiberianului, încercând să întrerupă această arteră vitală. Printre cele mai greu încercate era zona din responsabilitatea voluntarilor români.

Dar aceştia nu s-au mulţumit doar să se apere, ci au pornit în urmărirea bandiţilor, din care o mare parte, pe lângă bolşevicii ruşi, se aflau şi foşti prizonieri unguri şi germani, convertiţi la noua ideologie, sau care luptau împotriva ideii voluntarilor de a-şi constitui propriile state naţionale pe ruinele Austro-Ungariei. Voluntarii români îi urmăreau zile în şir, pe distanţe şi de trei sute de kilometri de o parte şi de alta a magistralei feroviare, prin nămeţi şi geruri de minus 45 grade, sau pe arşiţă toridă, pentru a se asigura că îi distrug şi că nu vor ataca din nou. Era o apărare activă, agresivă, care dădea rezultate. In sectorul românesc toate atacurile au fost respinse cu pierderi grele pentru atacatori.

După asasinarea ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale la Ecaterinburg, a apărut concurenţa pentru succesiune în rândul conducătorilor ruşilor albi. Visurile lor de a ocupa tronul ţarilor rămas vacant prin stingerea dinastiei Romanovilor (la tron din 1613) au făcut un rău extrem eforturilor de război antibolşevice. În locul unei ofensive hotărâte, concentrice, spre Moscova, generalii albi au început să-şi saboteze unul altuia acţiunile. De exemplu, atunci când armata albă din Siberia se afla în ofensivă, generalul Denikin, cu armata sa din sudul Ucrainei, a stat pe loc, dându-le răgaz bolşevicilor să concentreze suficiente forţe pentru a opri atacul. Mai mult, în teritoriile ocupate de albi, pământul era dat înapoi nobililor, îndepărtând astfel sprijinul ţăranilor pentru mişcarea antibolşevică. Mai târziu, acelaşi pământ va fi luat de bolşevici pentru crearea colhozurilor, ţăranul rus rămânând şi pe mai departe total lipsit de pământ, iar dacă nu-şi îndeplinea norma sau crâcnea, îl aştepta.Gulagul.

Ideile generoase ale revoluţiei din martie 1917 au fost uitate pe drum. Bolşevicii care au preluat puterea au venit cu propriul program, iar generalii albi şi-au impus un regim forte în zonele controlate de ei. Astfel, Kolceak, în Siberia, a impus o dictatură personală cu nimic mai prejos decât vechea autocraţie a ţarului, autonumindu-se Regent. Dar nici în Siberia lucrurile nu erau prea clare, de exemplu regiunea Transbaikalia era stăpânită de atamanul Semionov, care refuza orice ajutor lui Kolceak împotriva trupelor roşii, doar din cauza rivalităţii ce domnea între cei doi.

Intre timp, Armata Roşie, reorganizată de Lev Trotski (pe numele real Leon Davidovici Bronstein), inclusiv prin aşezarea mitralierelor în spatele trupelor care atacau şi secerarea celor care dădeau înapoi, a început să aibă succes după succes în faţa ruşilor albi, din ce în ce mai demoralizaţi.

Traseul căii ferate Transsiberiene

Aliaţii au renunţat la ideea creării unui nou front oriental, mai ales după capitularea Germaniei în noiembrie 1918. Decizia lor ulterioară a fost cea a neimplicării în problemele interne ale Rusiei, deşi puterea bolşevică îşi anunţa sus şi tare viitoarea implicare în problemele interne ale tuturor statelor de pe mapamond, pentru a declanşa revoluţia bolşevică mondială. Imperialismul regional al Rusiei ţariste devenea mondial sub noua putere bolşevică, în numele ideologiei comuniste. Atuinci, un mic efort militar ar fi scutit lumea de un coşmar totalitar de mai bine de şaptezeci de ani, cu peste o sută de milioane de morţi. Dar şi aliaţii apuseni erau epuizaţi după patru ani de război, iar popoarele lor nu ar fi înţeles motivaţia de a trimite soldaţi în Rusia, atât de departe, pentru nişte motive nu prea clare. Probabil că copiii şi nepoţii lor le-ar fi fost recunoscători.

Totuşi, în Siberia Orientală, la Vladivostok, erau debarcate divizii japoneze şi unităţi americane, precum şi câteva batalioane coloniale engleze şi franceze, în ideea menţinerii unui cap de pod pentru asigurarea cu cele necesare a armatelor de voluntari şi a evacuării lor când va fi necesar. Aceste debarcări au fost făcute şi cu scopul de a asigura transportul voluntarilor pe frontul francez. Dar aliaţii aveau şi alte interese, în ideea că se va decide intervenţia contra sovietelor. Mai ales japonezii nu-şi ascundeau interesul pentru Siberia bogată în resurse. Ei îl susţineau material pe atamanul Semionov în disputa cu Kolceak. Când, în sfârşit, armata lui Semionov, o bandă de tâlhari, a recunoscut autoritatea lui Kolceak împotriva inamicului comun, era deja prea târziu. Invidia şi ura reciprocă a făcut ca şi şansa ruşilor albi să se destrame. Când Denikin l-a recunoscut comandant pe Kolceak, la 30 septembrie 1919, bolşevicii se aflau deja prea aproape de victorie. „Kolceak era convins că salvarea va veni de la sud cu Denikin sau de la nord-vest cu Judenici, iar aceştia au crezut întotdeauna contrariul".

In aceste condiţii, nu este de mirare că frontul contra bolşevicilor începea să cedeze. Nici voluntarii nu mai aveau prea mare entuziasm, din moment ce idealul lor naţional se împlinise în 1918. Cehoslovacia, Polonia, România Mare, Iugoslavia și Ţările Baltice apăruseră pe hartă, iar voluntarii doreau să plece acasă, nu înţelegeau pentru ce să mai rămână să lupte în Rusia. Românii rămăseseră cei mai disciplinaţi, în primul rând datorită ofiţerilor care au ştiut să-i motiveze şi să le explice scopul luptei lor contra bolşevicilor, din moment ce armata română se afla în război deschis cu sovietele pe Nistru. Dar nici Kolceak nu recunoscuse unirea Basarabiei cu România, el visând la refacerea sub mâna sa a imperiului ţarilor. Pe de altă parte, ofiţerii francezi îi asigurau pe români că Basarabia va fi recunoscută ulterior ca parte a României.

Pe front, evenimentele s-au succedat cu repeziciune. Cehoslovacii au declarat că nu vor mai lupta şi au predat sectoarele de front trupelor siberiene. Rând pe rând, au căzut în mâinile bolşevicilor Tobolskul şi Petropavloskul, vechea garnizoană românească, părăsită de aceştia, ei fiind retraşi pentru paza transsiberianului. Partizanii din interior au devenit din ce în ce mai agresivi, şi trupele voluntarilor români din regiunea Nijneudinsk-Kansk au fost nevoite să facă o serie de incursiuni reuşite, nimicind puterile bolșevicilor din această regiune. In spatele frontului, partidele socialiste se agitau, sperând într-o înţelegere cu bolşevicii, pe când aceştia, prin propagandişti, îndeamnau populaţia la răscoală. Chiar şi unii dintre fidelii lui Kolceak s-au revoltat, cum ar fi generalul Gaida, fost în armata cehoslovacă şi trecut în rândul ruşilor albi. Mişcarea lui Gaida a fost înăbuşită la Vladivostok cu concursul japonezilor. Cehoslovacii au cerut imperios întoarcerea lor acasă.

Ofițeri români din corpul Voluntarilor Români din Siberia (rândul de sus: lt. Laza, slt. med. Iana, lt. Bufnea, lt. Ghişa, slt. Cojocariu, slt. Roşca junior (Alexandru), în rândul de jos: slt. Roşca senior, lt. Moga, slt. Moldoveanu, cpt. Băleanu, lt. Gâşteanu, slt. Furtună)

Kalinsk a căzut în decembrie 1919 și înaintarea bolșevicilor nu mai putea fi oprită. Armata lui Kolceak se dezmembra în masă. Un detaşament românesc a fost atacat lângă Şipkina de trupe roşii bine înarmate. Românii s-au bătut eroic, respingându-i cu pierderi simţitoare. Au căzut totuși oraşele Semipalatinsk şi Barnaul la 16 decembrie. Două zile mai târziu a fost rândul Novonikolaevskului, iar Marinsk a căzut în primele zile ale lui ianuarie 1920.

Trupele armatei siberiene a lui Kolceak s-au retras în dezordine spre est. Voluntarii au fost nevoiţi să formeze ariergărzi pentru apărarea proprie. Cehoslovacii s-au retras repede, de multe ori abandonându-şi trenurile şi materialele, fără să încerce vreo rezistenţă mai serioasă. Spre a exemplifica, comandantul Legiunii Române, colonelul Kadletz (ceh!), a trimis o telegramă generalului francez Janin, la 12 ianuarie 1920, comandantul tuturor trupelor aliate din Siberia, în care a spus că Marele Cartier General Cehoslovac îi lăsau pe români într-o poziţie fără scăpare. Şi asta o spunea un colonel ceh, chiar dacă era comandant al trupelor române.

Rând pe rând, au cedat corpurile voluntarilor iugoslavi, polonezi, letoni, lituanieni, prinşi şi ambuscaţi de-a lungul retragerii. Un număr de 3 000 de iugoslavi au fost înfrânţi lângă Nijne-Udinsk, dar o parte au reuşit să scape în retragere. Pe de altă parte, 10 000 de polonezi s-au retras şi ei, precedaţi de letoni şi lituanieni. Cincizeci de trenuri au fost prinse în ambuscade din trei părţi, lipsite de cărbuni, apă şi lemne. Hărţuiţi de partizani, voluntarii au suferit pierderi îngrozitoare. O parte din prizonieri au fost împuşcaţi, alţii spânzuraţi de-a lungul căii ferate şi şoselei.

O revolta a izbucnit la Irkutsk, iar generalul Kolceak a fost arestat de către cehoslovaci la Nijne-Udinsk unde social-revoluţionarii au pus mâna pe putere. A fost predat la Irkutzk Consiliului Politic şi mai târziu a fost executat de bolşevici. Poziția aliaţilor a fost inexplicabilă.

Ultimile operațiuni s-au desfășurat pe o iarnă cumplită, cu geruri de minus 45 de grade, printre troiene ce mărgineau drumurile. In aceste condiții s-a retras ce mai rămăsese din armata siberiană a lui Kolceak, condusă de viteazul general Kapel. Familiile militarilor degerau în sănii, femei şi copii,.Convoaiele erau urmărite de armata bolşevică şi hărţuite de partizani, neputând să iasă de pe drum din cauza troienelor. Totul era o adunătură de oameni disperaţi, flămânzi şi degeraţi. Nu existau decât două căi de retragere, şoseaua şi calea ferată. Şoseaua este plină de ei, pe calea ferată nu mai este loc de trenurile voluntarilor cehoslovaci, polonezi, români şi lituanieni. Numai trenul lui Kolceak a putut pleca până la Nijne-Udinsk unde a fost arestat.

In final au mai rămas între 35 000 şi 40 000 de oameni din armata de sute de mii de oameni, din care mare parte a trecut de partea bolşevicilor odată ce sorţii s-au schimbat. Alţii, zeci de mii, au căzut în luptă, sau au fost luaţi prizonieri pentru a-şi sfârşi zilele în minele şi lagărele din Siberia. Mii, multe mii, au rămas înţepeniţi de frig pe marginea şoselei transsiberiene. Supravieţuitorii s-au târăt spre est, rebegiţi de ger, flămânzi, hărţuiţi de bandele bolșevici, de partizani şi urmăriţi îndeaproape de Armata Roşie regulată.

Generalul Kapel alearga călare de-a lungul coloanei, îmbărbătându-şi oamenii, asigurând femeile şi copii din sănii că sunt în siguranţă, sănii trase de câte un căluţ scheletic, restul fiind deja sacrificaţi şi mâncaţi pe drum, organizând detaşamente de apărare pe flancuri.

In final, generalul Kapel, eroul din luptele de pe Volga şi din Urali, a sosit lângă trenul blindat „Mărăşeşti", în mijlocul batalionului românesc cu acelaşi nume. A încearcat să descalece, dar nu a mai putut. Medicinistul Cornel Daneţiu i-a dat ajutor şi a constatat că generalul avea toată partea de jos îngheţată, până la nivelul inferior al stomacului. Transportat la infirmerie, a murit după câteva minute în mijlocul românilor.

Ofensiva bolşevică se apropia de români, ultima trupă disciplinată care putea opune vreo rezistenţă. Bătăliile ultimei șanse s-au dat la Șeragul și Kaitun.

Corpul român deţinea spre pază sectorul Reşoti - Taişet - Zamzor - Suetiha - Razgon, având în linie două batalioane, Horia şi Mărăşeşti, o companie de pionieri, un escadron de lăncieri (cavalerişti), o companie de stat major şi două trenuri blindate, cam 3 000 de baionete. La Irkutzk staţiona un batalion de rezervă şi centrul de triere pentru voluntari. Persistă întrebarea de ce românilor li s-a dat doar un sector intern, dar răspunsul apare chiar în documentele comandamentului cehoslovac, care menţionează că românii au fost, până în acel moment, trupa pe care s-a putut conta cu încredere în cazul menţinerii sau restabilirii ordinii interne împotriva partizanilor sau potenţialelor revolte din oraşele de garnizoană. Disciplina lor era admirată de localnici, care ezitau să se alăture unei revolte provocate de agitatori bolşevici în oraşele de garnizoană româneşti. Voicu Niţescu, comandantul român al corpului, a menţionat astfel de cazuri, când zvonurile unei revolte iminente ajungeau la ei, românii instalau mitralierele în punctele cruciale şi ieşeau în patrule numeroase prin oraş, în pas cadenţat, zi şi noapte, şi lucrurile se linişteau de la sine.

Iar în acel timp, Armata Roşie se apropia de corpul românesc rămas în ariergardă. Era sfârşitul lui ianuarie 1920, trenul blindat „Mărăşeşti" românesc şi trenul „Kurganetz" cedat românilor de cehoslovaci, se aflau în gara Şeragul, împreună cu batalionul românesc „Mărăşeşti", escadronul de lăncieri și un detaşament din compania de pionieri. Restul se afla mai la răsărit, la Kuitun. La sudul căii ferate erau mici avanposturi, două companii mai la vest, pe calea ferată şi o alta pe direcţia nord-estică a gării, pe o cărare ce leagă Şeragul cu şoseaua. La nord de gară, în satul Traktovaia, se afla un batalion cehoslovac. Poziţiile erau întărite de imensele troiene de zăpadă greu de trecut.

Spre Şeragul avansau diviziile 27 şi 30 din armata a 5-a bolşevică, fiecare cu câte 9 batalioane de infanterie, trei escadroane de cavalerie şi ceva artilerie. Mai aveau un batalion de cale ferată şi două trenuri blindate. Avangarda era formată din două regimente cu câte trei batalioane fiecare, trei escadroane de cavalerie şi cele două trenuri blindate, aproximativ 3 000 de combatanţi.

La 3 februarie 1920, avangarda bolşevică ajunge cu capul coloanei la halta Azei, câţiva kilometri de Şeragul. Plutonierul Rus Crăciun este trimis în recunoaştere în pădure în fruntea unei patrule de călăreţi din escadronul de lăncieri, pentru a supraveghea halta. Instalează un post de observaţie, dar decide să continue recunoaşterea în fruntea a 11 lăncieri. Se împotmolesc în troiene şi sunt surprinşi de bolşevici. Patru dintre ei cad în luptă, restul sunt luaţi prizonieri şi torturaţi pentru a da informaţii despre efectivele şi dispunerea românilor. Plutonierul Rus Crăciun şi camarazii săi au refuzat să vorbească şi au fost spintecaţi de baionete. Primele jertfe ale românilor în lupta cu armata roşie regulată vor fi în curând răzbunate.

S-a lăsat noaptea de 3 spre 4 februarie 1920 peste gara Şeragul. Majoritatea soldaţilor se adăposteau în vagoanele trenurilor blindate pentru a se încălzi şi proteja de muşcătura gerului, pe lângă sobele de tinichea. Intr-unul dintre vagoane, sergentul Hodiş tărăgăna din fluier un cântec din Bihor, când primele gloanţe încep să şuiere. Santinela de lângă vagon, Alexandru Hopşitar, a căzut fulgerat.

Bolşevicii s-au strecurat în cursul nopţii pe şosea până la satul Traktovaia, de unde cehoslovacii s-au retras fără să-i anunţe pe români, descoperindu-le flancul drept. Boșevicii au atacat pe români prin surprindere, siguri de victorie. Dar românii au reacţionat rapid. Au coborât de-a valma din vagoane, de la căldura relativă a sobelor de tinichea, împrăştiindu-se în lanţuri de trăgători, sub comanda autoritară a ofiţerilor. Grindini de gloanţe s-au întretăiat deasupra troienelor îngheţate. Trăgătorii români au format un semicerc de fier şi foc în faţa inamicului.

Statul major al Legiunii voluntarilor

români din Siberia.

Primul din dreapta, colonelul ceh Kadletz

„Când de pe linia avanposturilor se auzi repetat: Pe ei, feciori!..., linia voluntarilor se ridică în strigăte nebune şi năvăli înainte. Mâinile s-au ferecat pe arme şi omul cu baioneta sunt dintr-o bucată. (...) ... voluntarii trec totuşi nestăviliţi înainte peste linia de unde îi împroşcase focul şi plumbul. Pete mari de sânge murdăresc albul zăpezii alături de cadavre aproape îngheţate, iar drumul de retragere al inamicului e semănat cu arme şi cu luptători bolşevici muribunzi." (Elie Bufnea - Cruciaţi, tirani şi bandiţi).

Ordin de zi pe unitate: „Neluând în seamă situaţia foarte complicată care s-a creat prin faptul că o unitate aliată fără prevenire a părăsit poziţia de pe flancul drept al ordinii de luptă (reg 12 cehoslovac) în acţiuni de noapte, unităţile de mai sus şi-au îndeplinit tema de luptă dată lor, ireproşabil şi cauzând bolşevicilor pierderi foarte serioase, în deplină ordine s-au întors în eşaloane, la gara Kuitun, unde din nou au avut parte de luptă."

Intr-adevăr, lupta a continuat la Kuitun, prin poienile din taigaua de la sud de calea ferată şi de-a lungul acesteia, iar aici au intrat în acţiune tunurile şi mitralierele de pe trenurile blindate „Horia", „Mărăşeşti" şi „Kurganetz". După respingerea cu pierderi grele a bolşevicilor, românii au aruncat în aer uzina de apă, cantoanele, semafoarele, calea ferată pe o distanţă apreciabilă, au incendiat sutele de vagoane părăsite, apoi s-au retras spre est după o victorie deplină.

In ziua următoare, un grup de bolşevici au încearcat să se apropie fluturând steaguri albe. Au fost goniţi cu mitralierele, dar au insistat, trimiţând doi delegaţi pentru armistiţiu. Colonelul Kadletz, ofițerul ceh ajuns prin forţa împrejurărilor să comande câteva mii de soldaţi români, ajunsese mai român decât mulţi alţi români. Delegaţilor bolşevici care cereau armistiţiu, le-a răspuns ferm:

„Legiunea Română de Voluntari Transilvăneni - Bucovineni este parte integrantă a armatei regale române, cu care după câte ştim, sunteţi în stare de război. În această situaţie, noi, aici în Siberia, nu înţelegem să încheiem cu dvs nici un fel de armistiţiu, pentru că nu vrem să jignim trupele româneşti care luptă pe linia Nistrului! Adresaţi-vă pentru armistiţiu cehoslovacilor!

I-a expediat la Statul Major Cehoslovac al diviziei a III-a, singura rămasă mai în urmă, în gara Zima. Armistiţiul s-a încheiat şi prevedea o distanţă minimă de 50 de kilometri între voluntarii care se retrăgeau şi bolşevicii care avansau, iar voluntarii urmau a se abţine de la distrugeri asupra căii ferate. In același timp, generalul Janin, comandantul suprem al trupelor aliate din Siberia, telegrafia să întrebe dacă mai există trupele române!

Cum era firesc, voluntarii români au fost păstraţi în ariergardă până la sosirea în Transbaikalia, de acolo la Vladivostok. Era normal, realizaseră ceea ce nu au reuşit 35 000 de cehoslovaci, 10 000 de polonezi, sau alte trupe. Trei mii de români au respins două divizii bolşevice silindu-le să ceară armistiţiu, câştigând astfel calea liberă pentru întreg corpul de voluntari aliat, precum şi respectul tuturor aliaţilor, chiar şi pe cel al inamicilor.

De la Vladivostok, românii au fost îmbarcaţi în două transatlantice, „Tras-os-Montes" şi „Huntsgreen", la 26 mai 1920, după ce au incendiat trenurile blindate pentru a nu le lăsa în mâinile bolşevicilor. Lăsau în urmă ani de lagăr, de chinuri, de lupte, dar şi de încredere şi speranţă. Iar la sosirea în Constanţa, nu este de mirare că mulţi au sărutat pământul sfânt al patriei pentru care au luptat şi de care au fost despărţiţi, unii mai bine de şase ani. Au plecat din imperiul austro-ungar şi s-au întors în România Mare, cu gândul datoriei împlinite pentru neam şi ţară.

VOLUNTARI TRANSILVĂNENI ȘI BUCOVINENI - BBB - X PENTRU ARMATA ROMÂNĂ DIN PRIZONIERATUL RUSESC

         

In antichitate o armată de mercenari greci, foarte buni războinici, a participat la luptele interne din imperiul persan, pentru ocuparea tronului. Pretendentul la tron susținut de greci a fost învins, iar 10.000 de greci au fost nevoiți să se întoarcă în patrie prin luptă continuă cu armatele persane victorioase. Xenofon, un simplu ostaș, a devenit conducătorul abil al grecilor, aducându-i în patrie după lupte și aventuri grele. Tot el a devenit un foarte apreciat autor antic, descriind aventura celor 10.000 de mercenari greci în cartea Anabasis.

Un număr egal de ostași români au trăit o aventură cel puțin la fel de eroică, în Siberia, la sfârșitul Primului Război Mondial. Românii aceştia au îndurat mizeria, foamea şi frigul, luptând printre troienele de zăpadă, la geruri de minus patruzeci și cinci de grade prin întinderile nesfârşite siberiene. S-au acoperit de glorie, fiind botezaţi de inamici „Dikaia divizia", divizia sălbatică. Au pus steagul românesc în locuri unde nu a ajuns vreodată. Sub faldurile lui au luptat cu un eroism care i-a impresionat pe aliaţi şi i-a îngrozit pe inamici. Au stăpânit o bună parte din calea ferată transsiberiană şi spre finalul aventurii, au fost singura trupă pe care aliaţii s-au putut bizui. Pe un ger năpraznic, în noaptea siberiană, au făcut zid din piepturile lor oprind ofensiva bolşevică, silindu-i pe aceştia să ceară armistiţiu.

Nu sunt exagerări, sunt fapte, aceşti români de legendă chiar au existat, cunoscuţi sub numele Corpul voluntarilor români din Siberia sau Legiunea română de vânători transilvăneni-bucovineni din Siberia. Şi asta este pe scurt povestea lor.

Furtuna cumplită a războiului i-a prins pe români împărţiţi în trei. Pe de-o parte, românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, înrolaţi în armata austro-ungară şi trimişi drept carne de tun în primele rânduri împotriva ruşilor şi sârbilor. Era o politică clară a ungurilor de a extermina şi pe această cale, a războiului, populaţia românească majoritară din Transilvania, la fel şi austriecii gândeau despre românii bucovineni. Iar românii serviseră cum nu se poate mai bine interesele războinice ale habsburgilor în conflictele precedente, dovedind reale calităţi de luptători, atât împotriva lui Napoleon în numeroase campanii, mai cu seamă la Arcole, cât şi în alte războaie, cum ar fi în bătălia de la Sadowa sau Kronigretz (1866), chiar şi în timpul revoluţiei de la 1848-1849, când românii lui Avram Iancu au rămas neînvinşi contra ungurilor lui Kossuth.

Pentru a-i motiva în luptă, stăpânii unguri şi austrieci le-au permis românilor să poarte la rever tricolorul românesc, creându-le iluzia că luptă pentru neamul lor, culmea ipocriziei, din moment ce cu câteva luni în urmă, doar purtarea unui simbol tricolor îi putea trimite la temniţă grea pentru mulţi ani de zile.

O altă parte din românii basarabeni au fost înrolaţi în armata ţaristă, dând și aici dovadă de mari calităţi militare. Pe lângă mulţi români care s-au evidenţiat în decursul timpului ca şi soldaţi de excepţie, e suficient să-l amintim pe Mihail Frunze, basarabean, de la numele căruia îşi trage numele Academia Militară sovietică de mai târziu. I
In luptele din Galiţia, s-a ajuns poate la cea mai mare tragedie a poporului român, români în tabere adverse să lupte unul împotriva celuilalt, pentru interese străine de propriul neam. Ardeleni şi bucovineni încrucişau baionetele cu basarabeni, puteau vorbi între ei în limba română înainte de a se ucide unul pe altul, deoarece luptau sub steaguri străine. Sânge românesc vărsat de români, pentru gloria vulturului imperial rus, sau a pajurii bicefale austro-ungare.

A treia parte din români o reprezentau cei mulți din Regatul României, regat care s-a ridicat economic, politic şi militar de la unirea din 1859, sub Alexandru Ioan Cuza şi s-a consolidat mai mult, devenind o forţă în regiune, în timpul regelui Carol I. 
Cucerirea independenţei în războiul din 1877-1878 a însemnat renaşterea puterii militare a României, combativitatea şi eroismul soldatului român smulgând admiraţia corespondenţilor de presă occidentali, iar campania din 1913 contra Bulgariei impunând statul României ca arbitru politic în Balcani.

In Primul Război Mondial lupte aprige s-au încins și pe frontul oriental, cu victime imense pentru români şi din alte naţionalităţi aruncate în prima linie drept carne de tun de stăpânii unguri şi austrieci. Mulțime de români au căzut, dar unii au fost luaţi prizonieri de către ruşi. Au fost trimişi în imensitatea imperiului rus, în lagăre de prizonieri, alături de alte neamuri, cehoslovaci, croaţi, polonezi, sloveni, italieni şi bineînţeles, unguri, austrieci şi germani.

A apărut un proiect de înrolare de voluntari români transilvăneni şi bucovineni dintre prizonierii din Rusia, pentru armata română, dar până în 1917 nu a putut fi aplicat din motive de expansiune rusească. Dar ţinând cont de pierderile suferite în 1916 de România, ruşii şi-au dat acordul cu jumătate de gură şi sfert de măsură, la înrolarea de voluntari români pentru armata română. Cam în acelaşi mod, cu delăsare și jumătate de acțiune, au conlucrat rușii la recuperarea transporturilor de armament trimise de francezi pentru armata română, transporturi pierdute prin gările ruseşti, sau pur şi simplu rechiziţionate de către ruşi. Ofiţerii francezi alergau pe tot cuprinsul Rusiei să recupereze acest armament şi să-l trimită românilor, izbindu-se permanent de indolenţa şi reaua voinţă a ruşilor.

Revoluţia rusească din martie 1917 şi instalarea guvernului Kerenski a ajutat cumva formarea primului corp de voluntari transilvăneni şi bucovineni. Necesarul de trupe pe front care să înlocuiască cele ruseşti din ce în ce mai permeabile la ideile revoluţionare a determinat acceptarea ofiţerilor români recrutori în lagărele de prizonieri din Rusia.  Voluntarii au început să se scurgă spre lagărul de la  Darniţa, de lângă Kiev. Aici au fost înarmaţi şi îndrumaţi spre frontul românesc.

Inainte de a pleca primul contingent, ofiţerii şi soldaţii de la Darniţa au redactat o declaraţie manifest, în care, ca şi reprezentanţi ai teritoriilor româneşti stăpânite de Austro-Ungaria, spuneau „în numele dreptului fiecărei naţiuni capabile de viaţă şi în stare de a-şi hotărî singură soarta, de a-şi alege singură statul şi forma prin care voieşte să se guverneze", decide a „uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie liberă şi independentă" (13/26 aprilie 1917). Această proclamaţie a fost numită mai târziu „Prima Alba Iulia", iar ecoul ei în lume a fost deosebit. A fost tradus în rusă şi franceză şi expediat Guvernului Provizoriu al Rusiei şi sovietelor din Petrograd, Moscova şi Kiev, precum şi guvernului român refugiat la Iaşi şi reprezentanţelor aliate din capitala Rusiei. De asemenea a fost expediat presei din ţările aliate, inclusiv în America, fiind înmânat misiunii române din SUA formată din Vasile Lucaciu, Vasile Stoica şi Ioan Moţa.  Militantul Petre Nemoianu, fost prizonier în Rusia şi participant la evenimente, a relatat în memoriile sale că aviaţia aliată a lansat sute de ziare ce cuprindeau textul manifestului de la Darniţa şi informaţii despre Corpul Voluntarilor Români din Rusia peste poziţiile austro-ungare de pe frontul italian, poziții încadrate cu mulţi soldaţi români.

Primul eşalon de voluntari transilvăneni şi bucovineni, format din 116 ofiţeri şi 1 200 de soldaţi a plecat spre Iaşi. Oprind la Chişinău la 4 iunie 1917, au fost întâmpinaţi sărbătoreşte. Aceste treceri ale voluntarilor prin capitala Basarabiei, care vor continua, şi-au adus şi ele aportul la redeşteptarea naţională a basarabenilor. Nu trebuie uitat că unul dintre ultimele transporturi, cel din 6 ianuarie 1918, a constituit momentul declanşării evenimentelor care au grăbit intrarea armatei române în Basarabia, pentru alungarea bolşevicilor.
Eşalonul a ajuns la Iaşi la 7 iunie, trenul fiind împodobit cu ramuri verzi şi cu mulţime de steaguri tricolore. Li s-a făcut o primire entuziastă de către populaţie, în frunte cu ministrul de război Vintilă Brătianu, generalii Prezan, Cristescu, Petala, Vlădescu, Vasilescu şi Herescu, precum şi din fruntaşi transilvăneni în frunte cu Octavian Goga. Un regiment de vânători români şi fanfara militară le-a dat onorul. Discursuri înflăcărate, aclamaţii, aplauze, atmosferă sărbătorească de neuitat.

A doua zi, 8 iunie, în cadrul unei mari adunări organizate pe câmpul de instrucţie de pe Dealul Şorogarilor din apropierea oraşului, voluntarii au depus jurământul solemn faţă de patrie, de faţă cu întreaga familie regală, cu guvernul în frunte cu I. I. C. Brătianu, generalii Prezan, Petala, generalul rus Scerbacev (comandantul trupelor ruse de pe frontul românesc), generalul Berthelot (şeful Misiunii Franceze în România), ofiţeri români, francezi, englezi, ruşi, membrii misiunilor diplomatice şi militare străine şi multă, multă lume.

 „Jurăm credinţă regelui nostru Ferdinand, supunere legilor ţării şi îndatoririlor militare în toate împrejurările, în timp de pace, ca şi în timp de război. Aşa să ne ajute Dumnezeu!".

Festivităţile au continuat în centrul Iaşiului, la statuia lui Alexandru Ioan Cuza, domnul unirii de la 1859. Au ţinut discursuri regele, primul ministru, Nicolae Iorga şi alţii, dar cel mai impresionant a fost cuvântul lui Victor Deleu, conducătorul voluntarilor. „De ieri, de când am călcat pământul acesta scump, care a fost pururi visul nostru, emoţiunea ne stăpâneşte pe toţi. Ne-a răpit aproape graiul (...) ne cheamă sângele şi neamul (...) dragostea de această ţară liberă la care zburau zilnic visurile noastre. Noi am pornit din ţară străină cu un singur gând: să mergem acasă. De aceea drumul nostru este unul singur, înainte! (...) Nu sunt aşa de înalţi Carpaţii cât ne sunt de inimile de înălţate. Azi am devenit cetăţeni ai României Mari. Avem datoria să ne răzbunăm tot trecutul plin de suferinţe şi pentru aşa ceva cred că se cuvine să murim".
Intr-adevăr, mulţi vor muri, mulţi voluntari ardeleni şi bucovineni plătind cu viaţa alături de fraţii lor din regat în cumplitele bătălii ce vor urma în această vară, în triunghiul de sânge şi foc marcat de Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Voluntarii au continuat să sosească de la Darniţa până în februarie 1918, când noua situaţie din Rusia, în urma preluării puterii de către bolşevici şi ocuparea Ucrainei de către austro-germani a dus la desfiinţarea taberei de la Kiev.

Cei ce nu apucaseră drumul României au rămas prinși în imensul imperiu fost țarist și au fost nevoiți să-și caute o soartă proprie, care să-i conducă, în final, spre patrie. I-a așteptat o epopee glorioasă, dar extrem de grea.