CRAIOVA - LANSAREA ARHITECTURALĂ DE LA TRECEREA DINTRE SEC.19-20

In ultimele decenii ale sec. 19 şi în primele ale sec. al 20-lea, Craiova a beneficiat de o mare dezvoltare arhitecturală, fenomen ce a impus realizarea imediată a planului de aliniere şi sistematizare stradală.

Patrimoniul oraşului era alcătuit din 25 de biserici ortodoxe, 1 catolică, 1 protestată, 3 temple israelite, instituţii publice, cazărmi, hoteluri, prăvălii, mori, ateliere, mici unităţi industriale şi 7117 locuinţe particulare. Imobilele aveau 1-2 nivele şi predominante erau clădirile cu geamlâc, după model sud-dunărean. Clădirile din zona comercială şi meşteşugărească erau prevăzute cu magazine şi depozite la parter, cu curţi interioare, înguste, inestetice, insalubre şi nefuncţionale, cu calcane disproporţionate. La periferie predomina arhitectura ţărănească.

Cele mai multe dintre construcţiile vechi erau insalubre, realizate din materiale de slabă calitate, nerezistente la intemperii şi cutremure, lipsite de confortul urban modern. O statistică a vremii clasifica 2772 de case, respectiv 38,97%, drept insalubre.

In 1906 existau 320 de case cu o singură încăpere, 1394 cu două, 1100 cu trei şi 4407 cu mai multe. Doar 200 de locuinţe şi hoteluri aveau curţile pavate pentru desjugare, 16,38% din imobile dispuneau de instalaţii sanitare sistematice, 43% aveau WC-uri primitive, iar 24% nu aveau nici un fel de amenajare sanitară. Această situaţie a condus la poluarea gravă a solului şi a aerului, a surselor de apă şi motiv de generarea bolilor şi epidemiilor.

Majoritatea caselor era locuită de un număr de persoane mai mare decât capacitatea lor cubică. Erau folosite ziua ca ateliere iar noaptea ca dormitoare. Erau foarte multe orientate către nord, întunecoase şi insalubre. In mahalale existau „mii de case care semănau mai mult cu staule de vite“.

Patrimoniul imobiliar data din sec. al 18-lea şi al 19-lea, puţine construcţii având o vechime mai mare. Tabloul de viaţă urbană era alarmant: „Câte 7-8 şi 10 într-o curte murdară, clădiri rău întreţinute, cu ferestre mici şi unele chiar închise mai cu seamă pe timp de iarnă, cu tavane scunde, lipite cu pământ, rău expuse, cu curţi murdare, pline de bălegar, lături, gunoaie menajere, excremente umane şi mulţi porci care împreună cu câinii joacă rol de agenţi sanitari“.

Curţile interioare ale hanurilor erau nepavate, pline de noroi şi gunoaie. Cele mai multe hoteluri se aflau într-o „stare mizerabilă“, iar în oraş existau 300 de cenuşare şi bordeie locuite de regulă de familii numeroase de ţigani.

Primul mare salt urbanistic şi arhitectural al Craiovei s-a produs după cucerirea independenţei prin ridicarea de instituţii publice şi de locuinţe ale oamenilor avuţi, într-o întrecere a bunului gust, atât la exterior cât şi la interior. S-au ridicat imobile publice monumentale şi s-a construit enorm în zona comercială. Zona arhitecturală centrală a căpătat originalitate prin Liceul Carol I (1893-1895), în stilul academismului francez (proiectele arhitecţilor Toma Dobrescu şi D. Nedelcu), Palatul Dini Mihail (apoi numit Jean Mihail) realizat între 1900-1907 de arhitectul francez Paul Gottereau şi pus în operă de arhitectul italian Constantino Cocchi, în stilul barocului târziu şi al academismului francez, Casa Romanescu, construcţie mai veche consolidată şi extinsă în 1880-1890 şi 1903 după planurile arhitectului I.D. Berindei, Palatul Gogu Vorvoreanu, ridicat între 1900-1910 după planurile arhitectului Dimitrie Maumorolu, care a adăugat academismului francez multe elemente eclectice, Palatul de Justiţie, o uriaşă construcţie ridicată între 1894-1912 în stil clasic cu frontoane, după planurile arhitectului N. Socolescu, clădirile batalioanelor 1, 2, 3 şi administraţiei Regimentului I Dorobanţi, din str. Amaradiei, pavilioanele A B C D ale Regimentului I pionieri din str. Caracal, între 1900-1913, Şcoala normală de învăţători „Ştefan Velovan“, între 1888-1901, arhitect C-tin Băicoianu, Palatul Prefecturii, arhitect Petre Antonescu, între 1909-1912, stil neo-românesc (primul-ministru I.I.C. Brătianu a asistat la 24 iunie 1909 la aşezarea actului la fundaţie), Banca Comerţului, între 1912-1916, arhitecţi Ion Mincu şi C-tin Iotzu, Hotelul Minerva, între 1899-1903, arhitect Thoma Dobrescu şi D. Nedelcu, în stil oriental, Palatul Poştei după proiectul din 1907 al arh. Hârjeu, Şcoala Madona Dudu, 1906-1909, în stil neoromânesc, arh. Francisc Billek, Institutul de fete C.D. Popovici, 1906, proiect C. Litarzek, Spitalul Preda, 1906, arh. D. Maimorolu, Institutul de arte grafice „Samitca“, inaugurat 1913, Casele Herescu, str. Unirii, 1898, proiect F. Springer şi Lorentz Enghelbrecher, constructor Benvenisti, Casa Cioroianu, str. Cazărmilor, proiect A. Vincentz, Casele Mayer şi St. D. Popescu din str. Cazărmilor, proiect D. Valent, casele Ioniţă Ştefănescu din str. N. Bălcescu, proiect Fr. Springer, Fabrica de maşini agricole Clayton & Shuttleworth Ltd, str. Bucovăţ, proiect Cr. Cendy, casa căpitan Scărlătescu din str. Cuza Vodă, proiect D. Valent, Poenaru, 1915, Feraru, 1910, A.E. Petrarian, din str. Dima Popovici, proiect Fr. Springer, 1896, Nicolae Ghizdăvescu, 1912-1914, arh. francez Emile Doncet, str. Severinului, Palatul Grigore Pleşa din str. Buzeşti, proiect Petre Antonescu, 1915, Palatul Ion G. Pleşa, 1905, arh. Iohan Goetz, casa N.N. Popp, casa dr. Poenaru, Hotel Geblescu, 1896-1897, arh. Thoma Dobrescu şi D. Nedelcu, Băile Comerciale, 1884, Banca Naţională, 1881, casele Bengescu, Şt. Rusenescu, 1890, Dianu, Săvoiu (zisa Casa cu lei), 1915, Cornetti şi altele.

Craiova a avut avantajul de a fi locuită de bogătaşi milionari mult mai numeroşi decât în restul ţării. O statistică arată că în 1899 s-au ridicat 342 de case solide, în 1900 s-au ridicat 125, 113 în 1901, 110 în 1902, 178 în 1904, 162 în 1905. Cu timpul a crescut numărul clădirilor cu un etaj, cu două şi chiar cu trei. S-au emis ordonanţe privind regimul de înălţime al clădirilor pe străzile principale, retragerile de la aliniament şi garduri numai de fier.

In 1915 a fost inaugurată cea de a treia piaţă a oraşului, Piaţa Chiriac. Cu un an înainte, în 1914, Primăria a contractat lucrări de modernizare la Piaţa Nouă, pentru construirea unor hale metalice, cu firma Wolft, asemănătoare celor de la Paris.

Proiectul de aliniere şi sistematizare a preconizat realizarea unor pieţe şi piaţete pentru fântâni publice, monumente, chioşcuri, staţii pentru trăsuri şi amplasamente pentru construcţiile monumentale, corijarea carenţelor acumulate de-a lungul timpului şi uşurarea amplasării reţelelor de apă, canalizare, iluminat electric, linia de tramvai, etc. Atenţie s-a acordat şi amplasării cât mai favorabile a monumentelor statuare.

Deşi a existat preocupare mult timp, problema pavajelor centrale şi a trotuarelor a rămas în stare de carenţă. Aceasta s-a prelungit până după cel de al doilea război mondial, fiind rezolvată de administraţia comunistă.

Tot administraţia comunistă a adus modificări de amploare planului de urbanism de la începutul secolului, explozia urbanistică fiind cu totul remarcabilă şi dedicată mulţimilor medii şi sărace. Cantitatea remarcabilă a realizărilor comuniste din construcţii şi urbanism, a lăsat loc uniformităţii şi unei calităţi îndoielnice la finisări şi amănunte exterioare.

„“

CRAIOVA - PROBLEME DE URBANISM

In pragul sec. al 20-lea, Craiova se prezenta deplorabil din punct de vedere urbanistic. Cu toate că avea o populaţie de circa 50.000 localitatea se asemăna cu una orientală, fără nici un plan unitar, sau gândit, al reţelei de străzi şi uliţe. Craiova se asemăna cu un sat mare, întins pe o mare suprafaţă care includea imense suprafeţe intravilane destinate agriculturii.

Străzile erau cât se poate de neregulate şi schimonosite de obrăznicia proprietăţilor particulare. Existau pe ici pe acolo unele aliniamente, dar acelea aveau un caracter întâmplător şi se puteau observa mai ales în zona centrală comercială, respectiv în zona străzilor Lipscani, Unirii, M. Kogălniceanu şi Madona Dudu.

Proprietăţile erau împrejmuite cu garduri de lemn de diverse forme, înălţimi şi în diverse stadii de degradare. In interiorul curţilor, casele de locuit şi acareturile erau amplasate fără nici o corelaţie cu cele învecinate. Proprietaţile se asemănau cu cele rurale. Case de locuit se găseau în centrul cueţii, sau spre spatele curţii, curţi destinate culturilor agricole, chiar cerealiere. Neregularitatea halucinantă a străzilor şi a uliţelor a impietat grav asupra lucrărilor de aducţiunea apei curente şi de canalizare. Pentru trasarea unor trasee geometrice ale ţevilor de apă şi ale canalelor subterane a trebuit să se procedeze fără milă la multe exproprieri.

Acţiunile de modernizare stradală primitivă se reduceau la sfârşitul sec. al 19-lea la străzile centrale: Unirii, Kogălniceanu, Madona Dudu şi Lipscani. Imensa majoritate a celor 207 străzi şi uliţe erau în 1897 încă neatinse de mâna omului. Dintre acestea cele mai lungi erau: Calea Târgului, 1860 m, Cuza Vodă şi Mărgăritar, 1800 metri, Oborului, 1530 metri, Unirii, 1400 metri, Fraţii Goleşti, 1350 m, Sf. Gheorghe-Nou, 1320, Severinului, 1200 m, Rahova, 1080 m. Unele erau străzi doar cu numele, precum Rahovei (Valea Orbeţilor), Ştirbei (Valea lui Opincă) şi Tabaci, străzi care formau „cel mai important cuib de infecţii şi emanaţiuni periculoase pentru sănătatea cetăţenilor“. Drenarea, pavarea şi modernizarea lor s-a impus cu urgenţă.

Străzile care în ultimul timp începuseră a fi acoperite cu pietriş de râu se degradau repede şi necesitau mari cheltuieli de reparaţii. Parcurgerea drumului spre gară era un calvar. Deputatul Al. Ştefănescu-Gogu spunea de la tribuna Camerei: ''Iarna, ca să se ducă cineva la gară trebuie să pună 4 cai la trăsură, atât de mare este noroiul, iar vara se îneacă în pulbere''. Existau cartiere din zona a III-a într-o stare totală de privitivism, mizerie şi sălbăticie. Vara totul era acoperit de colb, iar toamna şi iarna noroiul putea ajunge să împiedice circulaţia pietonilor şi chiar a vehiculelor.

In jurul anului 1900 străzile Craiovei şi-au schimbat deseori denumirea. Multe uliţe create mai de curând nu aveau denumiri, iar casele nu erau numerotate. Pentru a elimina neajunsul, Consiliul a comandat, în martie 1900, un număr de 8200 de tăbliţe cu numerele proprietăţilor şi 500 de indicatoare pentru străzi.

Totodată pentru a stopa extinderea ilegală de construcţii pe marginile oraşului s-a propus, în 1899, să se creeze o plantaţie înconjurătoare cu lăţimea de 200-300 de metri ca zonă neutră care să împiedice înfiinţarea unor noi cătune ţărăneşti neigienice şi neîngrijite.

Rezolvarea fără întârziere a unui plan de urbanism şi sistematizare stradală a constituit un deziderat pentru toate administraţiile oraşului de după 1878. Deoarece bariera împădurită nu s-a realizat în jurul oraşului vechi, acesta s-a extins repede cu străzi străine şi construcţii neigienice. Suprafaţa Craiovei era prea mare pentru cei circa 50.000 de locuitori ai săi, dintre care 10.000 atât de săraci „încât nu puteau suporta dările şi obligaţiile orăşeneşti“.

Cel ce a pornit efectiv realizarea unui plan de urbanism a fost Nicolae Romanescu în 1898, odată cu prima investire ca primar. La acea dată fiecare construia „fără permisii, şi fără plată“ chiar de conivenţă cu  consilierii primăriei.

Lucrurile nu s-au realizat fără sinuozităţi politice şi economice. Dar s-a încredinţat, în final, comanda de a elabora un plan general de aliniere şi sistematizare profesorului I.D. Berindei şi experimentatului inginer M. Colleanu. Lucrarea avea ca termen 1 mai 1915.

Planul a fost prezentat Consiliului comunal la 20 iunie 1916. El crea o reţea de străzi care să pună în valoare clădirile importante, monumentele civile şi religioase. Unele aveau deschidere la obiectivele arhitecturale existente, sau la cele ce erau în plan a se construi. S-au creat artere de circulaţie radiale, care legau centrul de bariere şi o arteră principală care să cuprindă o linie dublă de tramvai şi benzi alăturate de circulaţie. Aceasta avea în total o lăţime de 24-26 de metri. S-au proiectat şi două variante pentru bulevardul de centură cu lăţime de 70-50 de metri, cu trotuare largi şi cu spaţiu verde central. Deoarece dezideratul realizării unei linii de tramvai nu a fost sustenabil economic nici după 15 ani de la prima propunere, pe străzile oraşului au apărut trancarele cu cai prin iulie 1906. Primarul M. Kintescu s-a deplasat în străinătate pentru a studia „întrebuinţarea omnibuzelor“. La întoarcere a propus achiziţionarea a două autobuze Chevrolette pentru liniile Parcul Bibescu – Gară şi Bariera Bucovăţ – Cuza Vodă – Cazarma Regimentului I Infanterie – Bariera Cazărmii.

La 1 iulie 1909 antreprenorul Gr.S. Petrescu a dat în folosinţă un omnibuz cu 12 locuri pe linia Gară- Palatul de Justiţie-Hotelul Minerva-Parcul Bibescu, declanşând greva birjarilor. Trase de 2 cai birjele erau prevăzute cu cauciuc la roţi, iar iarna erau înlocuite cu sănii cu plase, valtrapuri şi tot dichisul. Vizitii erau în majoritate muscali, dar şi oltenii practicau meseria purtând anterie de catifea ultramarin cu dungi, brâu şi şapcă rusească.

In 1909, în oraş existau 28 de maşini particulare de 8-45 CP, deţinute de oamenii bogaţi: Gogu G. Vorvoreanu, C. Gârleşteanu, Alexandru Poenaru, Ion G. Pleşea, Al. Brătăşeanu, C. Caleţeanu, I.T. Isvoranu, C.R. Geblescu, Iulian C. Vrăbiescu, C.N. Pop, C.M. Mihail, M.V. Mitrică. Mai deţineau maşini, Prefectura şi Primăria. Atunci a fost emis un prim regulament de circulaţie al autoturismelor sancţionat prin Inaltul decret regal 1849 din 1 iunie 1909. Foarte curând a fost modificat şi completat, având în vedere pericolul pe care îl prezentau automobilele, prin lipsa de profesionalism a celor de volan şi de faptul că uneori erau conduse de adolescenţi, sau chefuiţi.

Noul regulament prevedea un examen de control al autoturismului înainte de a fi înscris în circulaţie, dotarea cu 2 frâne, trompetă care să se audă de la cel puţin 50 de metri, lumânarea cu două felinare în faţă, stânga verde, dreapta alb şi unul roşu în spate, vârsta minimă a conducătorului era de 18 ani, interdicţia şoferului de a vorbi, saluta sau fuma, utilizarea semnalelor sonore la maxim 10 km/h pe străzile înguste.

In septembrie 1912, concesionarul M. Popescu a pus în circulaţie două autobuze pe traseul Gară – Centru. Incepând cu 1899 asaltul bicicletelor a impus emiterea unei ordonanţe prin care bicicliştii erau obligaţi să aibă semnalizare sonoră, lanternă, placă de identitate şi să circule numai pe dreapta.

Inainte de apariţia autobuzelor, dar şi în paralel cu acelea, din gară spre centru mai circulau nişte trăsuri mai mari cu călători aşezaţi pe banchete laterale, numite taxicouri. Acelea aparţineau, de obicei, hotelurilor şi aveau sarcina de a aduna clienţii pentru acestea. Denumirea de taxicou s-a prelungit în timp până după jumătatea sec. al 20-lea transferându-se asupra autobuzelor.

Craiova a beneficiat de extinderea pavajului cubic între cele două războaie mondiale şi de o asfaltare majoritară sub regimul comunist. De multe ori stratul de asfalt s-a întins peste pavajul de piatra cubică deteriorat sau alunecos pentru anvelope pe timp de iarnă. Prin anii 50 mai existau încă birje şi sănii de piaţă.

CRAIOVA - CANALIZAREA ŞI SALUBRITATEA

In sec. al 19-lea Craiova atinsese un grad neînchipuit de insalubritate, în concordanţă cu tabloul stagnant al civilizaţiei balcanice de sub stăpânirea turcă. Văile pâraielor, mlaştinile înconjurătoare, străzile nepavate reprezentau numai focare de infecţie şi de colmatare cu gunoaie greu mirositoare.

Locuitorii şi administraţia simţeau că se apropiase ceasul din urmă pentru ieşirea din mizeria seculară.

Nicolae Romanescu a fost şi în acest caz personalitatea publică care s-a zbătut pentru luarea unor măsuri drastice şi grabnice de salubrizare şi de creare a unui sistem moderne de canalizare.

Un împrumut al primăriei, din 1886, fusese destinat unor prime reforme de infrastructură. In acel ultim deceniu al sec. al 19-lea s-a realizat prima lucrare mare de igienizare a oraşului. S-a trecut la desecarea bălţilor Craioviţa şi Geanoglu. A fost creat un canal de scurgere a apelor mlăştinoase, focar de infecţii, canal care pornea din balta Craioviţa, traversa următoarele bălţi şi terenuri mlăştinoase din partea de apus a oraşului până spre Balta Verde. Tot în acel deceniu s-a realizat canalizarea şi acoperirea cu stradă a văilor Episcopiei (Valea lui Opincă – actuala Calea Bucureştilor), a Văii Vlăicii şi a Văii Orbeţilor (valea actualei străzi Ştefan cel Mare – fosta str. Rahovei).

Canalul de desecare a bălţilor deşi avea o pantă mică şi asigura o scurgere lentă a asigurat redarea în agricultură a trei sferturi din terenul mlăştinos.

Prin canalizarea văilor amintite s-a conturat un canal colector ce străbătea oraşul dinspre nord-est spre sud-vest până în zona „celor şapte fântâni“ de la apus de dealul bisericii Sf. Dumitru.

Apele colectate de pe Valea Orbeţilor şi Valea lui Opincă se uneau în Valea Vlăicii, apoi parcurgeau o mică distanţă pe actuala str. Brestei şi coteau spre sud pe traseul străzii 1 Mai (fostă 7 Noiembrie sub regimul comunist). Apoi canalizarea trecea la apus de biserica Madona Dudu şi se stingea în părţile mai joase de sub dealul bisericii Sf. Dumitru.

- In 1901 s-a reluat cu fermitate programul din 1898 de desecare definitivă şi completă a bălţilor şi de împădurire a locurilor mlăştinoase. Canalul lung de 8 km pentru scurgerea apelor mlaştinilor, în Jiu „un simplu şanţ primitiv“ începuse a se colmata şi a nu-şi mai face serviciul.

La fel de urgentă era şi lucrarea de modernizare şi prelungire până la Jiu a canalului pârâului Tabaci. Valea aceea era plină de noroi organic şi de rămăşiţele pieilor de la tăbăcării.

Apele de la balta de lângă biserica Harşu şi a pârâului ei de scurgere fusese dirijat în canalul de pe Valea Orbeţilor (str. Ştefan cel Mare).

Un factor grav de poluare îl constituia şi târgul amplasat încă în mijlocul oraşului. Lipsa pavajului în sectorul oborului de vite (actuala piaţă centrală) cerea ca dejecţiile să fie îndepărtate printr-un sistem de canale.

In lipsa fondurilor de a începe lucrări de canalizare centralizate, conform proiectului deja întocmit de W.H. Lindley, în 1903, a fost adoptat un regulament de salubritate nou, asigurându-se ridicarea ritmică a gunoiului şi apelor menajere. S-a introdus o taxă unitară şi abonamente obligatorii pentru Zonele I-a şi a II-a. Locuitorii au fost invitaţi să amenajeze gropi cimentate sau să depoziteze apele menajere în butoaie. In 1905 au fost mărite taxele, dar a trebuit să se revină la cele vechi în 1908, datorită opoziţiei populare.

Intre măsurile de salubrizare din anii 1901-1904 s-au înscris: campania de pavare a străzilor, construirea canalului de scurgere a apelor de la Spitalul Militar în Valea Roşie şi rectificarea canalului din Parcul Bibescu. Concomitent s-a realizat plantarea de arbori pe bulevardele de Centură şi al Convenţiunii (spre lunca Jiului).

S-a încheiat un contract cu firma Herman Lux & Moor Blum din Timişoara de concesionare pe 12 ani în valoare ce 70.000 lei anual, pentru salubrizarea oraşului. Contractul prevedea măturarea zilnică a 34 de străzi, de două ori pe săptămână a altor 28, stropirea în sezonul 1 aprilie – 1 octombrie de 6 ori pe săptămână a străzii Unirii, de 5 ori a străzii Bechet, de 3 ori a altor 11 străzi, de 2 ori a 12 străzi şi odată a 7 străzi.

Preocupat continuu de canalizare Nicolae Romanescu a pledat la 29 aprilie 1904 pentru începerea imediată a lucrărilor pe segmentul de canal de pe str. Unirii, începând din dreptul str. Madona Dudu până la pârâul Tabaci.

Reales primar în 1914, Nicolae Romanescu a impus realizarea imediată a proiectului şi demararea lucrărilor de canalizare conform celor concepute W.H. Lindley. S-a aprobat o primă etapă pentru 25 de km de canalizare, în funcţie de resursele băneşti.

La mijlocul lui 1916, primarul aprecia că „lucrările pentru canalizarea oraşului sunt foarte avansate, sunt înfiinţate nouă şantiere şi în curs de înfiinţare încă două“.

Războiul şi ocupaţia germană a întrerupt lucrările, fiind continuate după încheierea păcii. Canalizarea a constituit unul din principalele dotări de civilizaţie de care a beneficiat Craiova încă din primele decenii ale sec. al 20-lea. Aşa cum prevăzuse şi se exprimase Nicolae Romanescu, aceasta urma a fi lucrarea a cel puţin unei „generaţii“. Canalizarea Craiovei a fost terminată în linii mari pe timpul regimului comunist ea necuprinzând noile străduţe şi uliţe mărginaşe cu care oraşul se întindea continuu.

CRAIOVA - ALIMENTAREA CU APĂ

Alimentarea cu apă a Craiovei suferea de mult timp, dar în ultimele decenii ale sec. al 19-lea ea nu numai că s-a agravat dar a şi fost conştientizată mai serios. Aceasta mai ales că după Războiul de Independenţă populaţia crescuse vertiginos, până la aproape de dublare.

Sursele de apă existente la trecerea spre sec. al 20-lea erau cu totul insuficiente, în primul rând. Ele se compuneau din 131 de fântâni presărate peste întreaga suprafaţă, din care 10 cu pompă, 19 cu izvoare curgătoare şi 102 puţuri cu găleată. Dintre izvoarele curgătoare se pot aminti cişmelele Obedeanu, Jianu, Popova, Chiutescu, Prisaca, „Cele şapte fântâni de la apus de Sf. Dumitru“, cea din actuala Piaţă Chiriac, cea din Piaţa Elca (numită azi Piaţa Veche) şi cele de la apus şi de la sud de actualul Liceu Fraţii Buzeşti şi altele.

O analiză a apelor Craiovei, la cumpăna dintre secolele 19 şi 20, arata fără drept de tăgadă că în totalitate apa Craiovei era de cea mai proastă şi nesănătoasă calitate, pe lângă faptul că era şi insuficientă unei populaţii de circa 50.000 de locuitori. Apa din toate sursele conţinea mari cantităţi de materii organice, combinaţii ele azotului, clorului, prea mult calciu şi magneziu. Apa de la mai toate sursele avea izvoare ce treceau pe sub case, grajduri sau private rudimentare.

Lipsa apei avea darul de a impieta şi asupra dezvoltării localităţii pe linie industrială sau a serviciilor.

Ca şi în cazul altor proiecte de dezvoltare şi modernizare, chestiunea alimentării moderne cu apă a Craiovei a trenat cu inconştienţă datorită alternanţei la putere a diverselor partide politice, atât la nivel de guvern cât şi la nivel de Consiliu comunal.

Nicolae Romanescu a fost şi în acest caz personalitatea publică care s-a zbătut pentru rezolvarea problemei spre binele şi sănătatea locuitorilor.

Un împrumut contractat de oraş în martie 1886 fusese destinat unor reforme de infrastructură salutare, respectiv pentru alimentarea cu apă şi canalizarea bălţilor şi pâraielor. S-au declanşat atunci lucrări majore impuse de sistematizarea şi salubrizarea oraşului: canalizarea şi acoperirea cu stradă a văilor Episcopiei (Valea lui Opincă), a Văii Vlăicii şi a Văii Orbeţilor (valea de pe actuala str. Ştefan cel Mare, fostă Rahovei), a pârâului de la Harşu şi altora din împrejurimi, conturându-se un canal colector care traversa oraşul de la nord-est spre sud-vest până în zona „celor şapte fântâni“, la apus de biserica Sf. Dumitru.

Apele colectate de pe Valea Orbeţilor şi Valea lui Opincă se uneau în Valea Vlăicii, de unde pornea un canal comun spre str. Brestei şi cotea pe str. 10 Mai (fostă şi 7 Noiembrie). Apoi acel canal ajungea la apus de altarul bisericii Madona Dudu şi se stingea în părţile joase de sub biserica Sf. Dumitru, unde se scurgeau şi apele „celor şapte fântâni“ dar şi cele scurse din Piaţa Elca.

Pentru început s-a optat pentru realizarea studiului privind alimentarea cu apă de către inginerul C.T. Moulan din Laeken, Belgia. Acela a optat pentru alimentarea din straturile de adâncime din împrejurimile oraşului, cu un debit estimat la 7636 mc/zi. Apa urma să fie ridicată 53 de metri cu motoare hidraulice instalate într-un canal de deviaţie al Jiului în zona Bucovăţ şi dusă într-un rezervor de distribuţie cu capacitate de 8000 de mc plasat în zona gării CFR.

Această variantă nu a fost acceptată de Consiliul comunal, care a dat avizul cu întârziere, abia în 1894. Intre 1895-1899 chestiunea alimentării cu apă a stagnat.

Nicolae Romanescu s-a implicat hotărâtor şi în această problemă, a cerut consiliului tehnic un nou caiet de sarcini în 1898, a trecut la sondaje în jurul oraşului şi a fost autorizat să înceapă tratative cu inginerul W.M. Lindley. Sondajele sale au descoperit apă freatică la adâncimea de 65 de metri în zona bisericii Madona Dudu.

Schimbându-se administrarea politică a oraşului au fost anulate contractele cu hidrologul Lindley, revenindu-se la documentaţia lui C.T. Moulan. Foarte curând, în ianuarie 1900, s-a elaborat un alt caiet de sarcini pentru alimentarea cu apă din platoul Floreşti şi Cârcea. Tot atunci academicianul Elie Radu a găsit resurse şi la Livezi. Pentru definitivarea studiului s-a apelat la I. Mainfroy, cel ce administra apele din Paris, şi a lui A. Pellerin antreprenor din Bucureşti. In februarie 1900 s-a hotărât concesionarea lucrărilor pentru alimenzarea  cu apă către societatea Generală de alimentare cu apă din Paris. Rotaţia politică a întrerupt şi acest proces. La 3 mai 1901 s-a respins caietul de sarcini şi contractul încheiat cu I. Mainfroy.

Chestiunea apei a pornit din nou de la zero şi s-au reluat tratativele cu W.H. Lindley, primar fiind Nicolae Romanescu. Noua soluţie a fost cea a alimentării din Valea Giorocului, aprobată în Consiliul tehnic superior în primăvara anului 1903.

Atitudinea hotărâtă a lui Nicolae Romanescu nu a fost suficientă pentru ducerea la sfârşit a lucrărilor. Au trecut ani de tergiversări şi răsturnări mari politice, dar şi o acută lipsă de fonduri.

Lucrările începute şi cheltuielile avansate de primăria condusă de Nicolae Romanescu au fost părăsite de noua conducere conservatoare a oraşului. Atunci s-a încercat ca să se dirijeze lucrările spre sursa de la Runcu-Gorj ceea ce a condus la noi întârzieri.

Raţiuni economice au determinat guvernul să nu accepte abandonarea proiectului de alimentare cu apă de la Gioroc şi s-a reluat contractul cu Lindley.

O nouă întârziere a lucrărilor s-a datorat faptului că primăria a cerut dublarea debitului de alimentare de la 4500 la 9000 de mc pe zi. In această situaţie W.H. Lindley a apreciat că suplimentarea lucrărilor vor fi finalizate până la mijlocul anului 1904.

Totuşi, lucrările au avut multe întârzieri atât din cauza schimbărilor de proiect, cât şi din lipsa fondurilor. De aceea, la 8 octombrie 1909, primarul C.M. Ciocazan a cerut audienţă regelui, la Palatul din Sinaia.

Pe această cale, şi prin parlament, în mai 1910 Craiova a mai obţinut un împrumut apreciabil, dar şi acesta a sosit cu întârziere. Faptul a tensionat iarăşi relaţiile cu W.H. Lindley, costul lucrării sporind datorită scumpirii materialelor.

Administraţia oraşului s-a pregătit să organizeze festivitatea inaugurării alimentării cu apă pe data de 6 ianuarie 1911. Deşi s-au făcut pregătiri şi s-a comandat o placă comemorativă, căderea guvernului a determinat contramandarea festivităţii.

Tot în 1911, W.H. Lindley a intentat proces oraşului pentru daune profesionale, datorită unor grave greşeli comise la instalaţia de apă, schimbarea traseului conductei a II-a principale, nerespectarea adâncimii reţelelor de distribuţie, micşorarea diametrului conductelor de cord, lipsa tăbliţelor indicatoare pentru hidrauti şi vane etc. Noul primar a aplanat conflictul prin acordarea unei despăgubiri de 140.000 de lei şi a relansat lucrările.

Conform unei statistici din martie 1913, în oraş erau 4574 de imobile impuse la taxa pe apă, prin urmare, progresiv, reţeaua se dăduse în exploatare în anii 1911 şi 1912. Debitul consumat atingea vara 3500-4500 de mc pe zi, astfel că debitul captării era considerat „mai mult decât suficient“. Reţeaua conductelor de distribuţie executată sub conducerea inginerului N. Schwalbach, între anii 1908-1912, urma să servească abonaţii desfăşuraţi de-a lungul a 88 de km de străzi, 5 km în zona I-a, 30 de km în zona a II-a şi 53 de km în zona a III-a. Nu există un raport final, dar se poate aprecia că, în 1913 şi 1914, alimentarea cu apă a Craiovei era finalizată prtntru acea perioadă.

Lucrarea s-a finalizat după zece ani, în loc de doi cât estimase Lindley la începutul proiectării.

Din păcate pentru craioveni, echilibrul între necesarul de consum şi debitul zilnic al apei de la Craiova a fost satisfăcător pentru scurtă durată. Lipsa apei a devenit curând, iarăşi, o adevărată calamitate. Explozia demografică, creşterea nivelului de civilizaţie, şi industrializarea, au pus municipalitatea în ipostaza de a adopta măsuri pentru raţionalizarea consumului.

La 9 aprilie 1929, consilierul Nicolae Romanescu a fost autorizat să-l contacteze pe hidrologul Widriling în vedarea unui nou proiect de alimentare cu apă a oraşului.

Populaţia a trăit cu restricţii la consumul de apă multe decenii. Regimul comunist a realizat o conductă de aducţiune din munţii Olteniei (Izvarna), dar tot nu a fost de ajuns. Abia la sfârşitul anilor 90 s-a asigurat necesarul de consum al populaţiei, prin realizarea unei a doua conducte de la munte, dar şi datorită reducerii consumului industrial de după „Involuţia“ din 1989, când a început degradarea economică a ţării.

CRAIOVA – EVOLUŢIILE PARCULUI BIBESCU DUPĂ INAUGURARE

- La sfârşitul anului 1903 şi în anul 1904 lucrările de finisare şi plantare au continuat cu intensitate.

- La 12 mai 1904 a fost recepţionat pavilionul hipodromului şi tot în acel an s-a recepţionat Domul Belvedere executat de Petre Pascutini.

- La începutul anului 1905, a fost populată grădina zoologică cu 2 urşi, 3 lupi, 3 vulpi, 4 vulturi, 2 păuni, 1 uliu, 1 ciuhurez, 1 erete, 3 lebede, 1 cerb, 4 căprioare, o lişiţă, 20 de porumbei, 1 gaiţă, 2 cocori, 3 berze, 1 gâscan rusesc, gâşte de Brazilia ;i 1 răţoi sălbatic.

- In 1904, cei 26 de grădinari nu au putut face faţă singuri lucrărilor suplimentare pentru distrugerea şi combaterea invaziei de insecte, pentru curăţirea pomilor şi arbuştilor, pentru întreţinerea spaţiilor verzi şi pentru udarea plantaţiilor. Au fost angajaţi zilieri.

- In 1908 s-a făcut greşeala de a se încheia un contract cu proprietari de oi care să „tundă iarba şi să bată bine pământul“.

- Parcul a intrat foarte repede şi cu forţă în viaţa comunităţii, ca spaţiu de agrement, de întreceri sportive şi de serbări populare. Beneficiile din manifestările cultural-sportive şi din tombole au fost îndreptate spre cheltuieli de întreţinere şi dezvoltare, dar şi pentru ajutorări cu cărţi a copiilor săraci şi a oamenilor sărmani. Tot aşa s-a realizat şi bustul poetului Şt.O. Iosif.

- Incepând cu 1911, primăria a organizat în Parc sezoanele cu „baluri populare“ săptămânale, pe rondoul asfaltat. In fiecare duminică, de la 8 seara la 12 noaptea, cânta muzica militară care îmbia pe craioveni să danseze, să petreacă şi să se distreze.

- Craiovenilor li s-au oferit concerte de fanfară în Parcul Bibescu marţea şi joia, iar în Grădina Mihai Bravu, sâmbăta de la 8 seara la 12 noaptea.

- La intrarea în Parcul Bibescu dinspre str. Unirii s-a inaugurat, în 1912, Monumentul Independenţei, creaţie a sculptorului D. Pavelescu-Dimo. Impresionantul monumrnt a fost turnat în bronz la ''fonderia Lippi'' din Florenţa şi s-a impus ca o creaţie sculpturală de referinţă a patrimoniului românesc.

Până în 1947, prin faţa acestui monument s-au desfăşurat toate manifestaţiile naţionale, paradele militare, mitingurile şi demonstraţiile populare.

- Cu ocazia inaugurării monumentului, care avea în centru pe regele Carol I, în 1912, inventatorul I.S. Ipcar a instalat o „reţea electro-telefonografică“, unul dintre primele experimente de sonorizare şi amplificare a sunetului din Craiova.

- In 1914, protoereul judeţului, economul Ioan Mălăescu, şi preoţii din oraş, au oficiat sărbătoarea Bobotezei în apele parcului.

- La 31 mai 1915 Principele Carol, viitorul moştenitor al tronului, a condus în Parcul Bibescu solemnitatea depunerii jurământului de către cercetaşii Legiunii Dolj.

- Intre anii 1916-1918, pe timpul ocupaţiei germane, parcul a suferit distrugeri considerabile, dar a fost refăcut ulterior sub supravegherea atentă a lui Nicolae Romanescu.

- Ca semn de recunoaştere a meritelor marelui gospodar al oraşului Comisia interimară a hotărât, la 16 iunie 1930, ca minunatul parc peste care trecuseră trei decenii să se numească „Parcul N.P. Romanescu“.

- In 1943, primăria a ridicat la intrarea parcului monumentul (bust) dedicat ctitorului parcului, iar în 1978, fiul acestuia, dr. Nicolae N. Romanescu a zidit la temelia Domnului Belvedere rămăşiţele pământeşti ale membrilor familiei.

- Cu ocazia a împlinirii a 150 de ani de la revoluţia din 1848, primăria a amplasat în acelaşi loc piatra funerară a paşoptistului Petrache Romanescu (1998).

- In anii 1944 şi 1945, parcul a suferit grave distrugeri din partea trupelor sovietice care au produs mutilări ale vegetaţiei şi ale terenului pentru camuflarea tunurilor, tancurilor şi altor maşini de luptă. Gazonul a fost distrus de cai şi alte animale.

- In 1945, ostaşii români veniţi de pe frontul de vest au găsit cazărmile ocupate de mulţimea ostaşilor sovietici, aşa că s-au văzut nevoiţi să campeze în corturi plasate în Parc.

- La 11 ianuarie 1945, Voroşilov, din Comisia pentru aplicarea Convenţiei de armistiţiu, a ordonat Primăriei Craiova şi reprezentanţilor oraşului Chişinău refugiaţi în oraş, să ia măsuri ca statuile domnitorilor Ştefan cel Mare şi Vasile Lupu, evacuate din Basarabia, să fie repatriate. Cu toată opoziţia prefectului, statuile au fost preluate de armata sovietică la 24 ianuarie 1945 şi expediate în U.R.S.S.

- Prin hotărârea administraţiei comuniste, la 9 august 1948, s-a aprobat demolarea Monumentului Independenţei de la intrarea în Parc. In mai puţin de o lună au fost demontate şi trimise la topit elementele valorosului monument. Resturile de beton au fost împrăştiate pe aleile parcului. Printr-o minune, bustul de bronz al regelui Ferdinand (principe moştenitor) a fost salvat şi a ajuns târziu în patrimoniul Muzeului militar al Ministerului Apărării Naţionale şi apoi în cel al Muzeului de istorie al Olteniei. Inainte de a fi trimise la topit elementele de bronz ale Monumentului Independenţei au fost depozitate în curtea primăriei din acel timp. Bustul principelui Ferdinand a scăpat de la expediţie.

- Regimul comunist dintre anii 1945-1990 s-a ocupat bine de întreţinerea parcului, schimbându-i numele în Parcul Poporului.

- In perioada 2004-2008, sub conducerea primarului Antonie Solomon, Parcul Romanescu şi-a recăpătat identitatea şi a primit o aleasă îngrijire şi reamenajare. Se poate afirma că în acest timp parcurge perioada cea mai fericită şi de plenitudine.

CRAIOVA – REGELE CAROL I LA INAUGURAREA PARCULUI BIBESCU

Majestatea sa a acceptat să facă o vizită la Craiova odată cu ocazia manevrelor militare regale programate pentru 28 septembrie 1903.

Primăria a împânzit oraşul cu „Programul“ vizitei, tipărit în 1000 de exemplare, iar populaţia şi-a primit suveranul cu entuziasm.

Pentru a oferi regelui o imagine mai apropiată de viitoarea realitate a parcului peste întinsele pajişti de gazon şi pe lângă sutele de mii de puieţi de arbori, primăria a comandat la pepiniere de la Lotru, Cărbuneşti, Argeş şi Muscel, mii de brazi tineri pentru un decor suplimentar.

Regele a sosit la 26 septembrie 1903 la ora 4 după amiază. In rondul din faţa gării fusese ridicată o piramidă votivă alcătuită din 110 puşti Dreiss 1877, 100 de carabine Dreiss 1877, 60 de săbii de cavalerie, 30 de săbii-baionetă, 40 de pumnale de infanterie, 40 de baionete, 200 baionete triunghiulare, 100 de obuze vechi, 100 de ghiulele, 2 tunuri mici turceşti, rastele de arme, panoplii, 40 de trompete, 30 de tobe cu ciocane, 20 de căşti, etc. Totul trebuia să amintească suveranului de momentele înălţătoare trăite la Craiova cu ocazia declanşării Războiului de Independenţă.

Aclamat de mulţime pe fondul imnurilor naţionale şi a marşurilor intonate de corurile reunite ale Liceului şi altor şcoli, dar şi a muzicii fanfarelor militare, Carol I a mers la biserica Madona Dudu unde a asistat la un Te-Deum. Seara, la palatul Glogoveanu s-a oferit o cină regală.

In ziua următoare, suveranul a participat la manevrele regale şi a asistat la reprezentaţia de gală de la Teatrul Naţional, unde, printre altele, Aristiţa Romanescu a interpretat rolul principesei mamă în bătălia de la Plevna. Ziua de 28 septembrie 1903 a fost rezervată tot manevrelor militare.

In cea de a treia zi a vizitei, suveranul a vizitat Liceul Carol I, Palatul de Justiţie, Şcoala fiilor de militari, Şcoala Trişcu, bisericile Sf. Dumitru (încă neterminată) şi Sf. Treime.

Primarul Nicolae Romanescu a avut prilejul să prezinte suveranului şi miniştrilor rolul covârşitor al lucrărilor de asanare şi ecologizare în modernizarea oraşului.

Inaugurarea Parcului a adus zeci de mii de craioveni şi mii de invitaţi, pe fondul muzicii militare. Pe hipodrom s-a desfăşurat un concurs hipic cu exemplare superbe de cai. La aceasta s-au adăugat: Expoziţia lucrărilor manuale ale şcolilor, focuri de artificii, eliberarea în zbor a 754 de porumbei aduşi de 41 de crescători şi banchetul organizat de confiseria G.Andronescu.

Iluminaţia pregătită pentru seara zilei a fost superbă pentru craioveni. La intrarea în parc s-au întins ghirlande cu becuri incandescente pe o lungime de 80 de metri şi cu 160 de becuri. La intrarea a 2-a, s-au întins ghirlande cu lampioane cu 50 de becuri. De-a lungul lacului, până la pavilionul regal s-au amplasat 750 de lămpi din metru în metru şi 100 de lămpi incandescente pe acoperişul de la Belvedere. Pe gazonul Parcului s-a amenajat o instalaţie luminoasă cu textul „Nihil sine deo“. Drumurile spre insulă, marginile lacului, ale râului şi chioşcurile, au fost iluminate cu borcănaşe cu lumânări.

Insula din mijlocul lacului a fost înconjurată de 100 de făclii cu smoală, iar pe luciul apei pluteau decoraţii şi flori luminoase.

Intreg spectacolul a avut un caracter unic, iar imaginile au umplut paginile revistelor ilustrate româneşti şi străine.

Marţi, 30 septembrie 1903, regele a participat la parada militară de la Balta Verde, care a încheiat manevrele regale de toamnă, declarând autorităţilor că a rămas impresionat de realizările oraşului şi de bogăţia manifestaţiilor. Intr-o telegramă din 3 ianuarie 1904, suveranul şi-a exprimat din nou admiraţia pentru realizările oraşului şi ataşamentul populaţiei. Principele Ferdinand a transmis şi el cele mai calde urări pentru prosperitatea oraşului.

CRAIOVA – PREGĂTIRI ÎN VEDEREA INAUGURĂRII PARCULUI BIBESCU

Primarul Nicolae Romanescu a dorit să transforme inaugurarea Parcului Bibescu într-o sărbare grandioasă, de nivel naţional, cu reverberaţii internaţionale.

A dorit ca inaugurarea să aibă loc la 27 octombrie 1902, în ziua de Sf. Dumitru, în speranţa ca regele Carol I va trece prin Craiova în drum spre Rusciuc, cu escală la Calafat, de unde s-a tras prima salvă de tun în 1877. Deşi a luat legătura cu principele moştenitor Ferdinand şi cu Primul ministru D.A. Sturdza proiectata inaugurare nu s-a realizat, probabil din cauze legate de agenda Casei regale.

In schimb, la 18 noiembrie 1902, cu ocazia inspectării trupelor din garnizoana Craiova, principele Ferdinand a vizitat parcul în aclamaţiile populaţiei.

Nicolae Romanescu a reprogramat inaugurarea pentru anul 1903, solicitând arhitectului francez să intensifice lucrările de finisare.

La 2 mai 1903, parcul a fost vizitat de Primul ministru D.A. Sturdza şi de Ministrul de Interne, Vasile Lascăr, moment după care s-a trecut la pregătirile finale pentru invitarea regelui şi a suitei sale la inaugurarea parcului, programată să aibă loc odată cu manevrele militare din septembrie 1903. Pregătirile au fost fără precedent pentru oraş, primarul dorind să pună în valoare valorile creaţiei materiale şi spirituale ale Olteniei şi potenţialul de dezvoltare.

Primarii şi prefecţii judeţelor au fost rugaţi să împrumute embleme, blazoane, lampioane, tablouri, steaguri, costume populare, obiecte gospodăreşti tradiţionale, birje, porumbei, arme, documente şi obiecte de artă.

La 16 iulie 1903, craiovenii au fost înştiinţaţi în legătură cu străzile pe care urma să treacă coloana oficială: străzile Carol I, Justiţiei, Unirii, Bechet, Amaradia, Cazărmilor, Sf. Dumitru, Liceului, Bibescu, Abatorului, etc. Locuitorii erau rugaţi ca până la sfârşitul lui august să repare gardurile, să tencuiască casele şi să le vopsească cu var de culoarea pietrei de Rusciuc.

Serviciul tehnic se ocupa de repararea străzilor, de estetica stâlpilor de iluminat şi de telefon, de decorarea lor cu ghirlande, cu flori, steaguri, covoare, chilimuri, etc.

Numărul mare de vizitatori care se estima a orientat primăria şi spre mărirea capacităţii de cazare şi a calităţii serviciilor, oferite. S-a urgentat darea în folosinţă a hotelului Minerva, construit de biserica Madona Dudu, hotel ce trebuia rezervat membrilor Curţii de Casaţie, Curţii de Apel, unor profesori, deputaţi, senatori şi prefecţi. Primăria a solicitat şi particularilor să ofere cazare de cea mai bună calitate unor numeroşi alţi oaspeţi. O atenţie deosebită s-a acordat Palatului Glogoveanu, care urma să fie reşedinţa regală. Sub directa coordonare a arhitectului D.I. Berindei, clădirea a fost complet renovată.

Primăria Craiova a expediat mii de telegrame în vara anului 1903 prin care a invitat toate administraţiile comunale şi judeţene la marea sărbătoare naţională pregătită în Cetatea Băniei. Se preconiza venirea a circa 2000 de oaspeţi la acea serbare care trebuia să servească de model şi să fie una dintre cele mai frumoase şi reuşite din întreaga Europă. Programul de manifestări a fost definitivat în şedinţa de consiliu din 30 august 1903.

In septembrie 1903, Craiova a găzduit, în premieră naţională, mai multe expoziţii de excepţie: Expoziţia de lucrări de mână şi desene ale şcolilor primare şi secundare, Expoziţia regională de plante, flori, fructe şi legume, Expoziţia de fotografii ce reprezentau parcul şi edificiile reprezentative ale Craiovei, Expoziţia naţională de costume populare şi obiecte de uz gospodăresc, Expoziţia de artă plastică şi decorativă, manifestare care a prefigurat apariţia Pinacotecii şi bibliotecii Alexandru şi Aristia Aman şi a Muzeului regional de antichităţi şi etnografie. La 5 august 1903 Nicolae Romanescu a comunicat în ţară proiectul „expoziţia de artă românească“, rugând ca fiecare zonă să trimită câte un costum naţional caracteristic şi obiecte uzuale specifice fiecărei părţi a României. Apelul a dat frumoase rezultate, adunându-se exponate din Dolj, Dâmboviţa, Vaslui, Putna, Ilfov, Vâlcea, Muscel, Argeş, Covurlui, Tulcea, Bacău, Teleorman, Gorj, Mehedinţi, Roman, Tecuci, Dorohoi.

Exponatele au fost selectate de cunoscutul etnograf, Vârnav, de la Bucureşti. S-au comandat 30 de costume naţionale pentru copii între 7-10 ani, copii ce urmau a apărea la reprezentaţia de gală de la Teatrul Naţional.

Pentru Expoziţia de artă plastică s-a apelat la toate talentele locale ca să expună la salonul palatului din parc, orice fel de lucrare plastică. Invitaţia a fost transmisă şi colecţionarilor care puteau să aducă obiecte de artă, bibelouri, faianţe, porţelanuri, cărţi vechi, fotografii şi arme. Expoziţia de artă plastică şi obiecte de patrimoniu a fost printre primele de acest gen din ţară şi a fost deschisă în salonul Hotelului Minerva, între 15 decembrie 1903 şi 8 ianuarie 1904, fiind apreciată elogios şi de Nicolae Iorga. S-a adresat invitaţie şi Episcopiei Râmnicului să expună lucrări ieşite de sub teascurile de la Govora. S-a cerut Ministerului de Război, drapelul lui Tudor Vladimirescu, iar nepotul aceluia, Alecu Boşogeanu, a expus sabia, buzduganul şi alte obiecte ale eroului. S-au expus obiecte ce au aparţinut lui Christian Tell şi Costache şi Petrache Romanescu, lideri ai revoluţiei de la 1848.

Unul dintre evenimentele culturale l-a constituit spectacolul de la Teatrul Naţional, ţinut la data de 28 septembrie 1903. Cu acea ocazie au fost mobilizate cele mai cunoscute nume ale artei şi culturii, sau actori: Aristiţa Romanescu, pictorul George Demetrescu Mirea, muzicienii Ed. Wachmann şi Gr. Gabrielescu, Şt. Sihleanu, directorul general al teatrelor, Alexandru Davila, compozitorii Ascanio D. Olănescu şi Girolano, pictor scenograf la Bucureşti, arhitectul I. Berindei, fotograful Fraz Duschek şi reporterul Kutschbach delegat al ziarelor din Austro-Ungaria, solişti, fanfare militare din Oltenia şi miniaturistul Ioan Enişteanu, care a realizat programele pentru eveniment.

CRAIOVA – MODERNIZAREA DE LA TRECEREA DINTRE SEC. 19 SI SEC. 20

- La sfârşitul sec. al 19-lea, Craiova era înconjurată spre apus de mari întinderi de mlaştini alimentate periodic, dar destul de des de revărsările Jiului, dar şi de izvoare subterane. Alături de mlaştinile dinspre Jiu, Craiova suferea şi de văile nesănătoase şi pline de murdării ale unor pâraie cu debit mic care o străbăteau, "Valea lui Opincă" (actuala str.Ştefan cel Mare), "Valea Orbeţilor" (actuala Calea Bucureşti) şi pârâul Tabaci, în partea de sud.

Aceste ape stătătoare constituiau focare de infecţie pentru atmosfera Craiovei, oraşul suferind grav de paludism (Paludismul provoca 20% din mortalitate).

La trecerea dintre secole, oraşul Craiova, care arată ca un sat mai mare şi mai animat, suferea de o gravă lipsă de igienă datorată atât bălţilor, adevărate „focare palustre“, de lipsa canalizării şi a alimentării cu apă de bună calitate, de lipsa pavajelor, de depozitarea necontrolată a resturilor menajere şi animale. Pe atunci din lungimea totală a străzilor şi a uliţelor, de 78 de km, 65 km nu fuseseră nici măcar pietruite. Oraşul era plin de gunoaie şi de cenuşare neîngrădite, precum şi de 300 de bordeie insalubre. Apa era nepotabilă şi scumpă, iar o mulţime de ateliere mici şi neigienice contribuiau la creşterea mortalităţii.

- Timp de cinci ani, în 1893, 1894, 1896, 1897 şi 1901 numărul naşterilor a fost mai mic decât al deceselor. In 1903 numărul deceselor erau repartizate astfel: 21,8% la copii sub un an, 21,3% la copii între 1 şi 10 ani (adevărate catastrofe umane), 20,8% la locuitorii dintre 10-40 de ani, 18% la cei între 40-60 ani şi 19% la peste 60 de ani.

Doctorul Charles Laugier aprecia că oraşul era fruntaş în ţară în privinţa mortalităţii prin tuberculoză, 149 de cazuri la mia de locuitori.

La venirea lui Nicolae Romanescu în fruntea oraşului, prin funcţii succesive de vice-primar, primar, sau numai consilier, situaţia locuirii la Craiova era disperată.

Noul om politic şi primar al Craiovei a mutat accentul administraţiei comunale pe rezolvarea problemelor stringente ale oraşului: alimentarea cu apă, canalizarea, desecarea bălţilor, plantaţii forestiere în interior şi exterior, modernizarea străzilor, etc.

La propunerea sa a fost elaborat noul regulament de salubritate după modelul legii italiene şi regulamentul de aliniere al străzilor şi al construcţiilor după modele franceze, germane, elveţiene şi austriece, pentru a se „stârpi viciile constructive înrădăcinate, introduse de meşterii bulgari şi macedoneni“.

In jurul anului 1900 Craiova avea o suprafaţă de peste 1180 ha, un perimetru de 14 km şi o populaţie de circa 45.000 de locuitori.

Propunerile şi măsurile promovate de Nicolae Romanescu au constituit primul program românesc de ecologie urbană. El a elaborat acest plan cuprinzător între 1898-1904.

Lucrările au început în ritm alert încă din anul 1898, în domeniul asanărilor, împăduririlor şi a sondajelor pentru găsirea de resurse de apă şi pentru amenajarea de parcuri.

Concomitent cu proiectele de îmbunătăţirea mediului, Romanescu a propus măsuri de ordonarea străzilor, accelerarea măsurilor de aliniere, crearea de bulevarde, pieţe, squaruri, etc.

- Parcul Bibescu a fost realizat între 1898-1903, cu lucrări continuate şi în anul 1904, precum şi în cei următori.

- Concomitent, Craiova a devenit un adevărat şantier. Au fost proiectate, înfăptuite, sau începute, lucrările la bulevardele Carol I (Gării), Convenţiei (spre lunca Jiului) şi la bulevardul de centură (fost Stolojan, 1 Mai, apoi Ion Antonescu, după 1990). Lucrările au vizat atunci şi grădinile publice de la şcoli sau biserici, abatorul, frigoriferul, pieţele, alimentarea cu apă şi altele.

Infăptuirile de la trecerea dintre secole, sub imboldul şi planurile lui Nicolae Romanescu au constituit cea mai profundă şi mai fertilă modernizare a Craiovei până la cele realizate sub regimul socialist, după cel de al doilea război mondial. Atunci, efectiv, Craiova s-a modernizat şi a înflorit, căpătând caracteristici occidentalizate.

- După ce consiliul comunal a hotărât, la propunerea primarului, ca terenul deţinut de familiile Dumba şi C.N. Mihail să fie expropriat pentru „înfiinţarea unei grădini“ centrale în prelungirea bulevardului Mihai Bravu, la 23 decembrie 1898, proprietarii au anunţat că vor „construi o măreaţă şi frumoasă clădire înconjurată de o mare grădină“. S-a ridicat, astfel, Palatul Dini Mihail cunoscut apoi drept Palatul Jean Mihail după numele moştenitorului şi astăzi local al Muzeului de Artă.

- Craiovenii au răspuns cu entuziasm la apelurile primăriei, derulând proiecte peisagistice proprii. Zeci de organizaţii obşteşti, epitropii şi familii s-au alăturat operei de ecologizare şi înverzire a oraşului.

- Numeroase şi valoroase donaţii au venit în sprijinul primăriei cu fonduri, puieţi, plante ornamentale, păsări, animale şi alte materiale. Au contribuit principii Barbu Ştirbei, Gheorghe Bibescu, George Valentin Bibescu, Glogobveanu, I. Mitescu, ing. Golgoteanu, Andree Godefroy d'Haitiere, G.N. Pesicu şi alţii.

- Unele doamne craiovene şi profesorii Liceului au hotărât să amenajeze, în fa-a acestuia, „o grădină a cărei necesitate este simţită pentru sănătatea numeroşilor elevi“. Grădina Bibescu a adăpostit pe 25 mai şi 1 iunie 1903 două serbări pentru adunarea de fonduri. Primăria a ocupat locul principal pentru amenajarea locului viran de la apusul liceului Carol I-ul până în str. 10 Mai (fostă, un timp 7 Noiembrie sub regimul comunist). Suprafaţa dintre clădirea Liceului, str. Mihai Bravu şi 10 Mai a fost împrejmuit, terasat şi plantat conform proiectului arhitecţilor francezi ce proiectaseră nu numai viitorul parc Bibescu.

- La 26 aprilie 1901, Edonard Redont a predat proiectele pentru amenajarea grădinilor bisericilor Sf. Mina, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Dumitru şi Mântuleasa, acestea făcând parte din amplul proiect de transformarea suprafeţelor din preajma şcolilor, bisericilor şi instituţiilor publice.

- Intre aprilie-noiembrie 1901 s-au executat lucrările de amenajare de la grădinile Bisericilor Sf. Gheorghe Nou, Sf. Apostoli, Sf. Arhangheli, Sf. Spiridon şi Harşu.

- In anii 1902-1903 au fost realizate grădinile de la Palatul de Justiţie, Şcoala Normală, Şcoala Trişcu, bisericile Madona Dudu, Sf. Nicolae-Ungureni, Postelnicu Firu, Băşica, Brânduşa, Hagi Enuş, Mântuleasa şi Sf. Arhangheli.

- In martie-august 1903 s-a întocmit documentaţia pentru exproprierile ce trebuiau făcute în vederea realizării parcului Sfântul Dumitru, biserica fiind aproape reconstruită la acea dată şi deja vizitată de regele Carol I. Locul era acoprtit cu barăci şi case în semiruină.

CRAIOVA - PARCUL BIBESCU (AZI NICOLAE ROMANESCU)

- Grădina Bibescu a intrat în circuitul public al Craiovei înaintea mijlocului de secol 19. Terenul împădurit, din sudul oraşului, aparţinea atunci familiei boiereşti Bibescu şi a devenit locul de plimbare şi de întâlnire a protipendadei craiovene, deşi exista cu mult timp înainte nelocuit şi neexploatat agricol.

- Incepând cu Grigore Ghica, alţi domnitori şi demnitari, precum şi oaspeţi străini de onoare au fost găzduiţi în palatul (înţeles în stil românesc) Bibescu, ocazii în care au lăsat mărturii despre frumuseţea locului.

- Gheorghe Bibescu a fost domnitor al Ţării Româneşti între anii 1842-1848. In acel timp fratele său, marele logofăt Iancu Bibescu, a modernizat moşia sub formă de grădină, construind în ea o reşedinţă amplă, numită palat, precum şi sere, sau pavilioane de relaxare. A mobilat-o cu bănci, a adăugat o mică rezervaţie zoologică cu animale şi păsări, dar şi cu un chioşc larg pentru o orchestră ocazională. Grădina a fost îmbogăţită cu diverse soiuri de arbori, arbuşti şi flori, toate procurate mai ales din străinătate.

Grădina a fost străbătută de alei străjuite de statui după model apusean.

- In 1846, o gazetă nota că în zilele de duminică, sau de sâmbătă, grădina era deschisă publicului şi se putea asculta muzica militară. In acele zile grădina constituia o desfătare pentru cei din fruntea oraşului.

- In anul 1848, Craiova a fost invadată de armatele străine pentru înăbuşirea revoluţiei, şi apoi, pe timpul războiului Crimeii. Acei ani au avut efecte nefaste asupra Grădinii Bibescu. Au dispărut plantaţiile ornamentale, amenajările şi chiar arborii seculari.

- După revoluţia de la 1848, domnia a revenit lui Barbu Ştirbei, tot un frate al lui Iancu Bibescu, dar Iancu a pierdut la jocurile de noroc o mare sumă de bani, lăsându-se dus de curentul de disoluţie al vechii boierimi române, prin cheltuieli nesăbuite şi dezinteres pentru administrarea moşiilor.

Pentru a plăti împrumutul luat de la o bancă elveţiană, Iancu Bibescu s-a văzut obligat să vândă moşia din sudul Craiovei. Municipalitatea oraşului a cerut un împrumut de 12.000 de galbeni, cu aprobarea domnitorului, pentru cumpărarea acelei moşii de 249 de pogoane, împreună cu toate amenajările şi chiar cu mobilierul rămas. Starea de părăsire şi degradare a continuat, pentru-că bugetul Primăriei era mic, iar împrumutul atârna greu.

- Perioada premergătoare Unirii Principatelor a mărit pentru scurtă vreme interesul autorităţii locale pentru „palatul Bibescu“, astfel că în vara lui 1858 s-a trecut la repararea lui. Atunci s-au realizat şi lucrări de reamenajarea parcului în vederea primirii ambasadorilor Marii Britanii şi Franţei, Erik Bulwer şi L. Beclard. Pentru acea ocazie s-a făcut efortul de iluminare a grădinii pe aleile principale, iar orchestra a susţinut concerte de promenadă.

- Palatul a fost din nou în centrul atenţiei cu ocazia primirii domnitorului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, în zilele de 26-28 iunie 1859.

- In 1863 în „palatul Bibescu“ a fost găzduită doamna Elena Cuza care s-a oprit două zile la Craiova, în drum spre Orşova.

- Deşi ar fi trebuit să achite împrumutul până în 1858, Primăria mai datora încă 9000 de galbeni Casei Centrale în 1862.

- Cu toate că se confrunta cu mari constrângeri băneşti, Primăria a încheiat un contract pe cinci ani cu un grădinar, Conrad de Ştirnberg. Acela a înfiinţat o „şcoală de duzi“ cu seminţe aduse din Italia pentru a produce 6000 de puieţi. Tot el s-a îngrijit să tundă sălciile de la eleşteul numit Chintescu şi a redat la viaţă sera cea veche, plantând flori aduse din străinătate.

- Mihail Kogălniceanu, în calitatea sa de Prim-Ministru a fost cinstit cu un banchet în Grădina Bibescu, la 25 august 1864. Cu acea ocazie Craiova i-a dăruit un ceas cu briliante şi alte obiecte de amintire.

- După întronarea lui Carol I, palatul Bibescu a fost abandonat ca reşedinţă trecătoare a domnitorilor, deoarece aducea aminte de Alexandru Ioan Cuza. Ca urmare, palatul a primit alte destinaţii iar parcul s-a degradat. In 1867 palatul era folosit ca depozit pentru comerţul en gros cu tutun.

- In anul 1875, Primarul Barbu Bălcescu (fratele revoluţionarului Nicolae Bălcescu) a sesizat Prefectura că arendaşul moşiei, altul decât fostul grădinar, a deschis o cârciumă în parcul public şi un stabiliment de baie la eleşteul din el, obiective care „aduc jenă“ publicului care vine să respire aer curat.

- In octombrie 1876, Primarul Gheorghe Pesima a cerut Prefecturii să faciliteze cumpărarea a 1000 de salcâmi şi 60.000 de puieţi de pădure de luncă, pentru plantarea grădinilor publice şi ale cimitirelor (Din 1871 Craiova avea numai două cimitire oficiale la marginile sale: Sineasca şi Ungureni, desfiinţându-se micile cimitire tradiţionale din jurul bisericilor).

- Pe timpul Războiului de independenţă, 1877-1878, pe terenul grădinii Bibescu s-au amenajat un depozit de furaje al armatei şi un spital de răniţi.

- In aceeaşi perioadă, respectiv în anul 1878, Părintele Grenadie, episcopul eparhiei Noul Severin a locuit o lună (noiembrie) în palatul grădinii Bibescu.

- Incepând cu anul 1867, cu mici întreruperi ocazionate de război, în parc s-au organizat expoziţiile judeţene şi regionale de producţii agricole, concursuri de pluguri, vite şi de diverşi meşteşugari. Pentru aceste evenimentele foloseau şi clădirile din dotarea grădinii.

- Expoziţia regională din 1869 a fost coordonată de Ion Ionescu de la Brad.

- Cu toate neajunsurile prin care a trecut, grădina Bibescu şi-a păstrat caracterul ei public şi de interes. Zoe Mandrea, fiica fostului primar Barbu Bălcescu a vorbit cu mare plăcere de plimbările ei la ''grădina publică'' în copilărie, atunci când grădina Mihai Bravu încă nu fusese conturată de tatăl său pe locul numit „Cântarul de piatră“. Ea spunea că în zilele festive în faţa grădinii Bibescu stăteau la poartă doi dorobanţi călări, iar trăsurile „de casă“ ale protipendadei rămâneau înşirate în faţa porţii. Mai la o parte se aşezau birjele modeste. In parc se mergea numai pe jos, iar lumea simandicoasă avea ocazia să-şi etaleze şi cu acest prilej luxul. Se punea bază pe cochetărie şi pe deosebirea dintre clasele sociale.

Vara, grădina Bibescu era punct de atracţie pentru orăşeni şi loc de desfăşurare al serbărilor populare.

- In zilele de 17-18 iunie 1892, Primăria a adus ca noutate craiovenilor, lumina electrică pe aleile parcului.

- După 1880 construirea cazărmilor din bariera Caracal a afectat salubritatea parcului. Resturile menajere şi bălegarul au invadat o latură a parcului şi au infectat apele eleşteului. Palatul Bibescu a fost transformat în azil de bătrâni, iar în apropiere s-au amenajat grajdurile pentru animalele serviciului de salubritate. Grădina s-a degradat şi datorită invadării dinspre exterior cu bordeiele insalubre ale ţiganilor, bordeie care au format un cartier în care colcăiau bolile, în frunte cu tifosul, bubatul şi alte boli molipsitoare.

In acele vremuri arealul parcului devenise un focar de murdărie şi infecţie, fapt marcat public de Nicolae Romanescu, intrat în politică, ca deputat, în 1884 şi devenit o personalitate influentă a oraşului şi apoi cel mai remarcabil primar al trecerii dintre sec. 19 şi 20. Până în 1931 personalitatea şi-a pus amprenta spectaculos dezvoltarea oraşului din poziţia de consilier sau de primar.

- In 1894, aproape numai pe cheltuiala sa, şi după propriile planuri, N. Romanescu, pe atunci prim-ajutor de primar, a trecut la reamenajarea Grădinei Mihai Bravu.

- In 1896, au fost plantaţi 360 de castani pe bulevardul Carol I (Gării), au fost pietruite aleile grădinii Mihai Bravu şi instalate 100 de bănci.

- In decembrie 1897, tot Nicolae Romanescu a cerut şi obţinut de la consiliul comunal 70 de pogoane din moşia Bibescu pentru a le planta pe cheltuiala sa şi pentru a organizarea un nou parc.

- Nicolae Romanescu a devenit primar pentru prima dată în noiembrie 1898 şi a reluat ideea înverzirii oraşului. Cele 70 de pogoane obţinute i s-au părut insuficiente cerând şi largi exproprieri împrejurul moşiei Bibescu.

- In 1899 a cerut direcţiei silvice a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor 100.000 de puieţi de pădure şi 200.000 de „pomi de şleau“ pentru nevoile oraşului.

- In februarie 1899 a început planul de asanare a bălţilor Craiovei din latura de apus, s-a trecut la sădiri de pomi în lungul canalului de desecare şi la plantarea a 1330 de puieţi de arbori pe străzi şi în grădina spitalului. In paralel s-a realizat planul de amenajare de grădini în curţile a 19 biserici şi 6 şcoli.

- In aprilie 1899, urmărindu-şi planurile ecologice măreţe primarul a semnat un contract, în numele oraşului, cu arhitectul francez de renume, Edonard Redont. Arhitectul francez se angaja să execute toate planurile transversale şi de profile, precum şi desenele proiectelor de crearea şi amenajarea de grădini, „preumblări“ şi squaruri publice pentru înfrumuseţarea şi asanarea oraşului. Arhitectul a venit imediat la Craiova şi printre altele a elaborat un proiect minunat pentru parcul oraşului. In luna mai a însărcinat pe arhitectul Ernest Pinard cu direcţia lucrărilor. Acesta din urmă a prezentat documentaţia de începerea lucrărilor cu 3 echipe a 30 de oameni pentru amenajarea eleşteului, redesenarea terenului prin săpături, trasarea de pante şi umplerea cu pământ a golurilor, în vederea realizării plantaţiilor şi a aleilor.

- În perioada mai 1899 – martie 1901, pe timp ce primar a devenit Ulisse Boldescu lucrările au stagnat. In schimb proiectele lui Edonard Redont au fost selectate de comisia judeţeană pentru participarea la Expoziţia Universală de la Paris. Proiectele au fost expuse mai întâi la Bucureşti şi apoi au fost trimise în Franţa.

Acolo, ansamblul proiectelor pentru parcul oraşului Craiova a primit medalia de aur de la un juriu special al clasei de igienă, clasa „Însănătoşirea şi igiena oraşului“. Opinia publică craioveană a aflat cu întârziere de această onoare, abia în mai 1901. Nicolae Romanescu s-a zbătut mult pentru ca oraşul să intre în posesia diplomei şi a medaliei de la Paris. Nu a reuşit datorită obiceiurilor balcanice încă puternice de la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.

- In februarie 1901 lucrările la parcul Bibescu au intrat în ritm alert, beneficiind din nou de pasiunea şi dăruirea primarului Nicolae Romanescu. Parcul a cuprins multe alte construcţii adiacente, precum hipodromul, terenul de sport, plantaţiile, construcţiile rustice, peluzele, pepinierele, serele, spaţiile pentru animale, iluminatul electric, podul suspendat şi ruinele de cetate. Volumul pământului decapat şi mutat a fost de 525.647 mc. S-au realizat alei cu o lungime de 26.897 metri, cu lăţimea între 5,2 m şi 12 metri.

- Parcul Bibescu a fost inaugurat în septembrie 1903, deşi lucrările au continuat atât în 1904 cât şi în anii următori.

- Intre 1901-1904 parcul şi oraşul au fost înnobilate cu 1.150.000 de arbori, din care 401-300.000 răşinoase circa 635.000 foioase autohtone şi o mulţime de soiuri rare aduse din Austro-Ungaria, Franţa şi Germania. Totodată, 590.000 mp de teren arid şi plin de mărăcinişuri a fost acoperit cu gazon din Franţa, Italia şi Austro-Ungaria.

- Instalaţia de iluminat a fost realizată de Societatea Electrică din Berlin şi a cuprins 20 de lămpi voltaice de 60 amperi şi 20 de lămpi incandescente cu câte 16 lumânări.

- In septembrie 1903 toate aleile au primit plăcuţe cu denumiri: Calea Regele Carol I, Calea Principele Ferdinand, Calea Carmen Silva, Insula Regina Elisabeta, Calea Brâncovenilor, Calea Basarabilor, Calea Ştirbey, Aleea Principesa Maria, Aleea Principele Nicolae, Ocolul Principele Carol, Aleea Bibeştilor, Aleea Brăndeştilor, Alea Gh. Chiţu, Podul Ştirbey, Poteca Principesa Marioara, Poteca Principesa Elisabeta, Aleea Ioan Kalinderu, Aleea Madona, Aleea Aman, Aleea Jules Michelet şi Alea Edgar Quinet. Denumirile aminteau de membrii familiei regale, de donatori şi de personalităţi istorice române şi străine.

Parcul Craiovei a devenit celebru în ţară şi o mândrie a locuitorilor. O lungă perioadă s-a numit, în continuare, Parcul Bibescu, apoi, pentru un timp, în anii 1930 şi 1940, Parcul Romanescu. Odată cu instaurarea regimului comunist, de după cel de al doilea război mondial, s-a numit Parcul Poporului. In anii 50 intrarea a fost împodobită cu un portic în semicerc, cu stâlpi ce aveau secţiune dreptunghiulară, fără ornamente.

Deşi a fost îngrijit sub regimul socialist, după anul 2004 Primăria, în frunte cu primarul Antonie Solomon a trecut la lucrări ample de reamenajări generale, de asfaltări, de asanare a lacului şi de îngrijire a vegetaţiei. Populaţia a fost foarte mulţumită de iniţiativa lui Antonie Solomon.