CRAIOVA - BISERICA HARŞU

In prezent biserica se află la nord de piaţa centrală agroalimentară a Craiovei, pe str. Criveanu Nifon nr. 13, colţ cu str. Feldioarei, stradă care coboară spre intersecţia cu str. Carol I (Gării). Strada a suferit numai în sec. al 20-lea mai multe schimbări de nume. Pe harta oraşului, din anul 1925, figura cu numele de str. Modestiei, apoi a devenit str. Odobescu. Mai târziu s-a numit str. Călimăneşti şi în final, prin anii '90, str. Criveanu Nifon.

In catagrafia bisericilor din oraşul Craiova, din anii1813-1815, biserica a fost desemnată drept ot oborul târgului de afară şi se arăta a fi fost ctitorită de dumnealui biv vel postelnic Nicolae Samurcaş şi de polcovnicul Haaşu. In schimb pisania a vorbit numai de polcomnicul Aşu sin Traian ot Vrast.

La data când se scria catagrafia biv vel postelnicul Nicolae Samurcaş era Caimacamul Craiovei şi din această calitate a înzestrat o sfântă biserică ce acum s-au zidit aici în oraşu Craiovii în mahalaua ot târgu de afară. Rezultă că biserica era foarte nouă şi că înaltul Caimacam a decis să o înzestreze şi el. Catagrafia din 1813-1815 este slugarnică şi l-a trecut pe picior de egalitate cu ctitorul principal. Dania Caimacamului Nicolae Samurcaş spunea: din lumânărarii Căimăcăniei ce se află cu şederea aici în Craiova, am afierosit liude şase… pe cară să-i aibă posluşnici nestrămutaţi.

De altfel, biserica fusese înzestrată de ctitori şi cu o suprafaţă din care să dea cu embatic (chirie) la cei ce ar fi dorit să stea în apropierea ei.

Fiind numită în catagrafia 1813-1815, ot oborul târgul de afară, rezultă că biserica se afla amplasată în zona oborului târgului de atunci. In secolele trecute alături de târguri se aflau suprafeţe speciale pentru expunerea şi vânzarea vitelor, oboruri.

Primul târg al Craiovei s-a aflat în zona pieţei Elca, numită, mai târziu Piaţa Veche, adică chiar în nucleul oraşului ce se năştea. Oborul lui de vite se găsea într-o poziţie mai joasă, pe terenul din preajma celor şapte fântâni, adică la poalele colinei pe care se află biserica Sfântul Dumitru.

După aceea, până în jurul anului 1820, târgul de afară al Craiovei s-a mutat în zona bisericii Hagi Enuş, între aceasta şi biserica Sfinţii Apostoli, aflată mai la sud (azi intersecţia dintre str. Impăratul Traian şi str. Sfinţii Apostoli). In perioada comunistă prima dintre cele două străzi s-a numit str. Silozului, iar a doua str. Lomonosov. Acest al doilea târg de afară a ocupat un teren dinspre marginea oraşului de atunci, iar oborul său se întindea mai departe, spre nord-est, pe locul de astăzi al pieţei centrale agroalimentare (amenajată prin anii 70).

După anul 1820 locul oborului de vite a fost luat de însuşi târgul de afară, iar oborul a fost întins spre răsărit, tot mai departe de limitele locuibile de atunci.

La nord de noul târg şi de biserica Harşu exista un lac, mai bine zis o baltă, care se întindea până la actuala str. Carol I (Gării). Din acea baltă izvora un pârâu ce curgea leneş şi murdar în lungul actualei străzi Ştefan cel Mare (fostă un timp str. Rahovei) spre Valea Vlăicii. Pe atunci acea stradă din lungul pârâului se numea Valea Orbeţilor până în Valea Vlăicii. Mai târziu când s-a amenajat strada Gării, prin anul 1872, s-a lăsat pe sub ea o deschidere a curgerii pârâului pe vechiul lui traseu. Pentru aceasta s-a amenajat un gang boltit care a devenit în termeni populari „Podişor“. Gangul există şi astăzi iar zona a rămas numită „la Podişor“.

Revenind la istoricul bisericii, trebuie spus că în catagrafiile ulterioare Caimacamul Nicolae Samurcaş nu a mai apărut drept ctitor la nici o biserică. Textul daniei de care s-a vorbit mai sus spunea că am afierosit liude şase…, adică şase birnici (liude însemnând birnici, în vechiul vocabular).

Catagrafia oraşului din anul 1835 aminteşte de mahalaua Haşu, după numele bisericii care constituia elementul central al zonei. Se menţionează că se afla pe moşie domnească şi că avea hramul Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, cuprinzând o parohie cu 90 de familii. Rezultă că după trei decenii de la ridicarea lăcaşului familia ctitorului nu mai avea în proprietate „moşia“, ea trecând în posesia statului, respectiv a „domniei“. Se pare că tocmai această schimbare de proprietate a înlesnit conducerii oraşului să amplaseze noul târg de afară în preajma bisericii.

O nouă catagrafie, întocmită după numai trei ani, în 1838, consemnează din nou mahalaua şi biserica ot Haşu.

Noul târg de afară a adus în preajma bisericii multe dughene negustoreşti şi relativ puţine clădiri trainice de comerţ sau de locuit. Spre marginea de nord, adică spre baltă s-au întins sălaşele de ţigani robi ai ctitorului, sau ai bisericii.

Anul zidirii bisericii a fost apreciat de Nicolae Iorga a fi 1802. Un alt izvor total lipsit de bază documentară apreciază ca an al construcţiei, anul 1821, în contradicţie şi cu datele de viaţă ale ctitorului.

Inscripţia cu ulei de pe peretele de miazăzi, la intrare, consemnează anul 1800, dar nici această inscripţie nu poate fi considerată ca exactă, ea fiind aplicată după cutremurul din 1838 pe bază de amintiri. La acea dată pisania originală fusese scoasă şi nici nu mai putea fi citită de nişte simpli pictori-zugravi. Peste amintiri s-a mai suprapus o zugrăvire, atestată documentar, în 1862. Aceasta a putut prelua cu uşurinţă eventuala eroare de după cutremurul din 1838.

Pisania cea veche şi originală a bisericii, scoasă din zidărie după cutremurul din 1838, se afla, în 1942, la muzeul Aman, fapt ce demonstrează că nu fuseseră transferate la Muzeul regional al Olteniei toate piesele intrate în posesia Fundaţiei „Aman“.

Pisania cea veche consemnează drept an al ridicării bisericii Harşu, anul 1806. In cadrul ei data ctitoririi are primele cifre arabe şi se pot distinge bine. Cifrele referitoare la zeci şi unităţi erau săpate în caracter chirilic. Cifra unităţilor este dăltuită în caracter chirilic sub forma S (6). Partea ei inferioară este ruptă, iar ceea ce a rămas seamănă cu un O incomplet, sau mai degrabă cu un C. Amestec de cifre arabe şi chirilice s-au mai întâlnit şi la alte biserici craiovene (Sfântul Mina şi Mântuleasa).

In foarte multe cazuri pe pisaniile lăcaşurilor de cult anul ctitoriei este menţionat atât prin cel creştin cât şi prin cel de la facerea lumii, fapt care uşurează datarea.

Dacă este înscris anul de la facerea lumii şi trebuie să se afle anul Mântuirii, adică anul folosit curent în cronologia noastră, se scade 5507, dacă evenimentul a avut loc în lunile ianuarie, februarie, martie; se scade 5508 dacă evenimentul a avut loc în lunile aprilie, mai, iunie, iulie şi august şi se scade 5509 dacă evenimentul a avut loc în lunile septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie.

Pisania cea veche a bisericii Harşu este una scurtă şi trebuie reprodusă pentru că ar putea să nu mai fie reprodusă în altă lucrare şi nici nu se ştie dacă a mai fost păstrată după cel de al doilea război mondial ca mărturie muzeistică. Va fi reprodusă mai jos după varianta găsită în revista „Oltenia“ din 1942 cu redactor Dr. C.S. Nicolăescu – Plopşor. Conţinutul ei era: „† Cu puterea Fiului în Troiţă proslăvit H[ri]st[os] Dumnezeu, s-au zidit această dumnezeiească biserică la care se prăznuieşte hramul Învierii lui H[ri]st[os] Dumnezeu şi hramul Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana şi hramul Sfântului muce[nic] Haralampie prin osteneala şi cheltuiala a dumnealui polcomnicu Aşu sin Traian ot Vrast i cocona dum[nealui] Florica i cu[fii] săi cu ce bine au voit. Leat de la H[ri]st[os] 1806“.

Asemănător celorlalte biserici din oraş, biserica Harşu a suferit mari stricăciuni la cutremurul din 1838: „despre amiază noapte unde se încheie altarul cu biserica mare au mai crăpat advonu de amândouă părţile, despre amiazăzi şi amiazănoapte unde de închide cu biserica, unde şăd femeile“.

Nu se ştie când a fost reparată biserica după acel cutremur din 1838. Se ştie însă că, în 1862, mahalagii au reparat-o şi au zugrăvit-o din nou. Nu se poate ca după stricăciunile din 1838 biserica să fi rămas un sfert de secol nereparată. In anul 1862 trebuie să fi fost vorba de o renovare mai amplă. Cu acea ocazie s-au făcut şi danii suplimentare precum cea consemnată astfel: însă fiind cel dintâi ctitor cu ajutoare mari cât şi zugrăvirea acestei biserici de d. Zamfir Furtună.

Atunci, în 1862, este posibil să se fi realizat şi turla de scânduri şi să se fi mutat clopotul în clopotniţa de lemn alăturată bisericii. In 1989 clopotniţa de lemn se găsea la nord-vest de biserică, la circa 10-12 metri. In partea de jos era folosită ca depozit de materiale diverse.

Intre anul 1862 şi începutul sec. al 20-lea este probabil ca biserica să nu fi avut pridvor. Marchiza (pridvorul) cu pereţi de sticlă existentă în anul 1990 a fost adăugată mult mai târziu,  deoarece lucrarea cu sticlă nu era nici la modă şi nici uşor de realizat, lipsind profilurile metalice necesare.

Cu ocazia zugrăvirii din 1862 s-au întocmit şi portretele ctitorilor reparatori Zamfir Furtună şi al soţiei lui al cărei nume a fost şters mai târziu. Drept ar fi ca la o nouă zugrăvire să fie repuse în drepturi portretele polcovnicului Aşu (Harşu)  şi al soţiei sale Florica.

Turla de lemn, existentă şi în anul 1990, este placată pe de-a întregul cu tablă galvanizată. Pe înălţimea pereţilor ei tabla este formată din solzi pătraţi aşezaţi cu vârful orientat în jos. Nu se poate şti a câta învelitoare din tablă era cea existentă în 1990. Din unele fotografii se poate observa cu uşurinţă că învelitoarea de tablă a fost înlocuită.

Intr-o fotografie din 1942 din revista „Oltenia“, pe peretele din faţa bisericii, la apus, apar picturi exterioare, în cinci nişe dreptunghiulare exterioare. Cea mai mare dintre acestea era plasată exact pe mijlocul faţadei, sub turlă şi deasupra unei ferestre sub formă de potcoavă. Fereastra era practicată la circa 3,5-4 metri de la baza bisericii, exact deasupra marchizei de sticlă.

Alte două nişe dreptunghiulare, mai mici, erau plasate în partea de sus a faţadei, de o parte şi de alta a nişei celei mari. Sub ele, tot pe lateral erau plasate alte două nişe dreptunghiulare prelungi. Acestea din urmă coborasu până la nivelul acoperişului marchizei din sticlă.

In fotografia din 1989 cele cinci nişe nu mai au picturi, ci sunt complet văruite. Cele cinci picturi din nişe trebuie să fi avut subiecte legate de hramul foarte bogat al bisericii.

Un detaliu neobişnuit pentru o biserică oltenească îl constituie cele două contraforturi scunde şi largi care spijină zidăria faţadei dinspre nord şi sud în direcţie oblică. Unul susţine dinspre nord-est iar altul dinspre sud-vest.

In 1989 biserica prezenta un aspect îngrijit, curat şi era încadrată de arbori înalţi şi umbroşi. Aleea de acces dinspre stradă urma un traiect prelung, în diagonala curţii. Era bine îngrijită şi străjuită de răzoarele cu flori.

La intrare era plasată o altă pisanie pe o placă de marmură plasată deasupra uşii în pronaos, dar sub acoperişul marchizei.

Curtea înconjurătoare şi biserica emană o atmosferă de linişte şi de gospodărire creştină. Intrarea în curte este străjuită de două porţi metalice alăturate cu două destinaţii, una pietonală şi alta pentru vehicule.

Ochiurile de sticlă ale marchizei care ţine loc de pridvor au diferite culori, astfel că lumina este filtrată şi atenuată. Este pregătitoare pentru semiobscuritatea interiorului. Ochiurile de sticlă sunt albastre, galbene sau incolore. Cele colorate nu sunt lise ci au modele zgrumţuroase. Sticla folosită denotă că placarea marchizei este de dată recentă şi poate chiar marchiza în sine.

In 1989 gardul ce limita curtea bisericii spre cele două străzi de contur exterior era confecţionat din scânduri înalte de circa 2 metri aşezate vertical. Scândurile aveau o culoare negricioasă, ceea ce dovedea că au fost tratate cu ulei ars de maşină pentru evitarea putrezirii din cauza intemperiilor. Pe toată lungimea gardului erau bătute două platbande metalice, relativ subţiri care să împiedice pe răufăcătorii ţigani să smulgă scânduri din el. La o astfel de metodă de a proteja scândurile din gard au recurs foarte mulţi locuitori ai oraşului.

In 1989, biserica Aşu, sau Harşu, după cum s-a obişnuit populaţia să o numească, era una dintre cele mai mari parodii din oraş, cuprinzând şi cartierele suburbane Bariera Vâlcii şi Gherceştii Noi.

In deceniul al nouălea al secolului 20, pe colţul de nord al intersecţiei dintre str. Bariera Vâlcii şi str. Viilor (care conduce spre comuna Gherceşti) s-a amenajat o nouă biserică. Pentru aceasta s-a transformat o clădire veche de colţ are avea cerdac de lemn, o clădire care probabil cu multe decenii în urmă a servit drept cârciumă sau pentru o negustorie.

Biserica cea nouă nu are şi nu poate fi caracterizată arhitectural, deoarece a fost rezultatul unor lucrări cu fonduri limitate şi în condiţii vitrege ale credinţei sub regimul comunist. Acea biserică măruntă a preluat din parodia bisericii Harşu.

La începutul sec. al 19-lea când s-a ridicat biserica Harşu şi s-a mutat în preajma ei târgul de afară al oraşului, pe malul bălţii din apropiere (spre nord) se aflau spânzurătorile oraşului. In târgul de afară de la Harşu aveau loc execuţiile prin spânzurare până la apariţia „Regulamentului Organic“, care a desfiinţat pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare. Zona era locuită de ţigani şi dintre aceia se recrutau călăii. Ţiganii aveau pe atunci statutul de robi şi probabil că unii au aparţinut chiar ctitorului Aşu, sau Haşu, şi mai târziu altor proprietari, până la „slobozirea“ lui Cuza Vodă.

Este foarte probabil ca sălaşele de ţigani să se fi aflat spre „baltă“ adică în lungul actualei străzi Feldioarei, numită în 1925 str. Craiovan şi apoi Dârvăreanu (la răsărit de biserica Harşu).

Se mai ştie că ţiganii de lângă biserica Harşu s-au stabilizat şi după dispariţia ctitorului. O suprafaţă de pământ le-a fost vândută de boierul Gheorghe Şerbănescu, zis Străbălan. Condiţiile vânzării nu pot fi cunoscute mai ales că robii nu puteau fi proprietari. Oricum în jurul anului 1900 ţiganii din acea zonă, din spatele bisericii Harşu, au fost mutaţi de Primărie pentru curăţirea oraşului de aceste vieţuitoare leneşe, murdare şi perverse.

Intre 1820 şi 1848, târgul de afară era o întindere fără drumuri trasate, mocirloasă pe timp de ploaie şi zăpadă. In zona sa de sud-est exista „magazia de sare“, la colţul dintre str. Modei şi str. Modestiei, de la începutul sec. al 20-lea. Strada Modei a devenit ulterior str. Fraţii Goleşti, pe harta din 1925 şi apoi str. Reforma Agrară, după 1948. Strada Modestiei a corespuns cu actuala str. Vasile Alexandri. Magazia de sare s-a aflat pe colţul de nord al intersecţiei dintre străzile Reforma Agrară şi Vasile Alexandri de astăzi. In faţa magaziei de sare a existat o cârciumă numită popular „Cârciuma bisericii Harşu“, a cărei clădire exista şi în anul 1926, ca locuinţă particulară.

Locuinţa avea, pe colţ, o scară cu două trei trepte de scândură, deoarece nivelul străzii scăzuse odată cu modernizarea lui. Casa ce fusese cârciumă avea în 1926 o vechime cuprinsă între 100-120 de ani. După aspectul prezentat pare să fi rămas în picioare şi în anul 1990, după mai bine de încă 60 de ani.

In zona respectivă, nu s-au produs modificări edilitare nici până în 2011, doar lucrări de reamenajări de faţadă.

Faţada bisericii cu fronton simplu şi fără pridvor tradiţional trebuie să fi fost rezultatul renovării din 1862. In acea perioadă la multe alte lucrări din Craiova au fost folosiţi meşteri din Transilvania care au dat bisericilor trăsături străine de cele tradiţional olteneşti, trăsături şi elemente proprii bisericilor protestante din acea parte a ţării. Prin frontonul descris s-a produs o mutilare a bisericii realizate în anul 1806. Spre deosebire de alte biserici ale Craiovei care au fost ulterior aduse la aspectul tradiţional, biserica Harşu nu a avut acest noroc, ea păstrându-şi faţada austeră de inspiraţie străină mult timp. Deşi curată şi îngrijită, lângă ea apare un vag sentiment de înstrăinare, nu are căldura bisericilor ortodoxe caracteristice Ţării Româneşti.

Exemple de astfel de frontoane protestante se mai găseau în 1942 la biserica Postelnicu Fir, Sfinţii Apostoli – edificiul vechi, Madona Dudu, edificiu care a fost complet demolat, Sfântul Nicolae Dorobânţia şi Sfântul Mina, până în 1940.

Contraforturile din partea de apus a bisericii, direcţionate oblic pe colţuri sunt tot un element străin arhitecturii tradiţionale, o soluţie a meşterilor din Transilvania.

Biserica Harşu se afla în sectorul Galben al oraşului, conform subîmpărţirii oraşului în sectoare, aplicată în sec. al 19-lea. Erau, pe atunci, prevăzute trei sectoare care acopereau întreaga suprafaţă a oraşului: galben, roşu şi albastru – culorile steagului naţional. Subîmpărţirea aceasta era încetăţenită în administraţie încă înainte de jumătatea secolului al 19-lea. Sectorul galben era cuprins între uliţele Podul Bucureştiului şi Floreştilor, roşu între uliţele Podul Bucureştiului şi Calafatului, iar albastru spre apus de uliţele Floreştilor şi Calafatului.

Podul Bucureştiului era actuala str. A.I.Cuza, care trecea pe lângă biserica Hagi Enuş. Fiind numită „pod“ înseamnă că înainte de 1850 era pavată cu grinzi de lemn. Podul Bucureştiului urma actualul traseu al str. A.I. Cuza, iar acolo unde se intersecta cu actuala Calea Bucureştiului cotea larg la dreapta, spre răsărit, urmând drumul străvechi spre Bucureşti, prin Piteşti, urcând dealul Vâlcăneştilor. Pe stânga, înainte de a se ajunge în culmea dealului se afla „Hanul Doctorului“.

Uliţa Floreştilor, care delimita şi ea sectorul galben, trebuie identificată cu actuala stradă Amaradia (str. I.P. Pavlov sub regimul comunist). Numai acestă arteră duce spre un sat Floreşti, aflat la nord de oraş în apropierea comunei Şimnicul de Sus.

In principiu se poate spune că sectorul Galben se întindea între actualele străzi A.I. Cuza şi Amaradia, sectorul Albastru între str. Amaradia şi str. Romaneşti (Calafatului în vechime) iar cel Roşu între strada A.I. Cuza şi str. Romaneşti (Calafatului). Se pare însă că această împărţire a oraşului pe sectoare nu era atât de tranşantă precum s-ar vedea din cele amintite. Un exemplu al unor devieri de „frontieră“ este dat şi de un exemplu cu totul întâmplător. In 1855, Eforia Şcoalelor trimetea Inspectorului gimnaziului din Craiova „cărţile cerute de învăţătorul din «vopseaua de galben», adică învăţătorului de la şcoala particulară de pe lângă biserica Sfinţii Apostoli. Aceasta înseamnă că sectorul „de galben“ se întindea şi la nord de Podul Bucureştiului într-o anumită porţiune.

Revenind la biserica Harşu, trebuie menţionat că în interior ea nu are o delimitare marcată între pronaos şi naos, ci numai o simplă arcadă de boltă. Pronaosul prezintă câte o fereastră la sud şi la nord. La fel are şi naosul, dar ferestrele lui sunt poziţionate în partea cea mai ieşită a braţelor rotunjite din planul de cruce al bisericii. Pe latura de nord există o uşă de intrare în altar, iar acesta are o fereastră spre răsărit, pe centrul său. Pictura se prezenta corespunzător în 1989. In pronaos, pe tavan este executată o semisferă aplatizată care corespunde turlei de pe acoperiş, dar cu care nu are nici o legătură. Acea calotă (semisferă) este şi ea pictată.

Despre începuturile bisericii Harşu a fost publicat un extras de document de către V.A. Urechia în Istoria românilor Tomul X, Partea A, Bucureşti 1900.

In „Cartea bisericii ot Craiova, de la târgul de afară, cea făcută de Aşul buluc-başa“ aflăm scrise următoarele: Dat-am Domneasca noastră carte sfintei şi dumnezeiască-i biserici ot Târgul de afară din oraşul Domniei Mele Craiova, ca să aibă milă de la Domnia Mea să ţie laude şase oameni străini şi fără pricină de dajodie, scutiţi de posluşanie şi ajutorul Sfintei biserici, să ţie şi doi preoţi şi un diacon şi un grămătic… pentru că această Sfântă biserică făcându-se din nou de Aşul Bulu-Baş al divanului nostru din Craiova şi aflându-se cu trebuinţă de ajutor şi fără de nici un venit, după rugăciunea ce au făcut prin jalbă către Domnia Mea numitul Aşul Buluc-Başa ctitorul acestei biserici.

Cei şase oameni amintiţi în act erau lumânărari ai Căimăcăriei ce urmau a fi poslusnici nestrămutaţi cu banii ce vor da drept a lor posluşanie să se cumpere cele trebuincioase lucruri.

Actul de mai sus se aseamănă cu cel emis de Caimacamul Nicolae Samurcaş, dar nu este acelaşi. Probabil că Nicolae Samurcaş l-a întărit pe acesta, care, după cât se pare a provenit de la cancelaria domnească.

Din act se poate trage concluzia că starea materială l-a împins pe ctitor să ceară ajutor din partea domniei şi a primit şase oameni eliberaţi de dări către vistierie şi datori cu dări faţă de biserică, pentru nevoile ei. S-au mai acordat înlesniri şi pentru plata a doi preoţi, un diacon şi un grămătic.

Existenţa unui grămătic presupune că pe lângă biserică s-ar fi organizat şi o şcoală măruntă. Datorită faptului că însuşi ctitorul a cerut ajutor imediat după ridicarea bisericii denotă că, foarte curând, aceasta nu i-a mai aparţinut şi a devenit biserică de breaslă şi de mahalagii.

In documentul domnesc publicat de V.A. Urechia ctitorul Aşul este amintit cu demnitatea de Buluc-başă ceea ce înseamnă prin terminologie turcă căpitan de regiment sau colonel.

Pe de altă parte în documentele catagrafice şi în pisanie se menţionează că biserica a fost ridicată de polcovnicul (polcomnicul) Aşu. Din documente reiese că pe linie de rang boieresc ctitorul Aşu (Harşu) era Pitar, iar pe linie militară era polcovnic, adică colonel, în terminologia rusă.

Pitarul Aşu (Harşu) este amintit drept Aga al Craiovei, adică Prefect în timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu (se mai interpretează şi ca şef al poliţiei, adică al puterii de stat).

La începutul sec. al 19-lea au avut loc două războie ruso-turce, care au traversat Ţările române, unul între 1806-1812, iar altul între 1828-1829. Armatele ruseşti au ocupat în ambele cazuri teritoriul Olteniei.

O parte dintre tinerii olteni, cu rang, sau fără de rang, s-au alăturat armatelor ruseşti luptând alături de acestea şi integrându-se modului lor de organizare şi ierarhizare.

Gradul de polcovnic al Pitarului Aşu trebuie legat de acele evenimente, mai ales de cele dintre anii 1806-1812, când s-au organizat primele polcuri române în cadrul oştirii ruseşti. Din acele polcuri s-au format mai târziu formaţiuni ale oamenilor de arme români, la acel început de veac, cu deosebire în Oltenia.

Unii din foştii aliaţi ai ruşilor au trecut ulterior în slujba domniei păstrându-şi gradele ruseşti drept titlu în societate. Aşa l-a găsit revoluţia „Domnului Tudor“ pe Aga, polcovnicul, Aşu (Harşu).

Cu toate că este amintit și cu numele de Hârşu în unele documente, pe pisania bisericii ctitorite apare cu numele de Aşu, care pare mai sigur. Derivaţia numelui său poate să se fi produs printr-o pronunţie alterată a robilor ţigani şi a altor poporani. Evoluţia numelui său a pornit de la Aşu spre Haşu şi în final spre Hârşu. Trebuie considerat cel mai sigur numele de Aşu, cel pomenit atât în pisanie cât şi în documentul domnesc citat mai sus.

In anii de după răsturnarea politică din 1989, biserica s-a împodobit cu un pridvor nou din zidărie, după tradiţia bisericilor olteneşti, înlăturându-se cel mizer de sticlă. Turla cu solzi metalici a fost înlocuită cu una tradiţională cu plan octogonal şi acoperiş conic învelit cu tablă zincată. S-a înlocuit şi împrejmuirea de scândură unsă cu ulei printr-un gard de circa 1,5 metri cu postament de beton şi racle metalice vopsite îngrijit.

ROMA - MORMÂNTUL SCIPIONILOR

Este un vestigiu deosebit de interesant şi valoros din perioada înfloririi Republicii. El se afla pe artera ce părăsea Roma spre Via Appia şi care, mai târziu, conducea la Poarta San Sebastian deschisă în zidurile lui Aurelianus.

Sarcofagul lui Lucius Cornelis Scipio Barbatus - la Vatican

Inainte de construirea zidurilor lui Aurelianus mormântul scipionilor se găsea în exteriorul oraşului, conform obiceiului antic care nu permitea îngroparea defuncţilor pe suprafaţa locuibilă oraşelor.

Scipionii aparţineau uneia dintre cele mai mari familii patriciene, familie care s-a stins către sfârşitul Republicii. Proveniţi din ginta Cornelia, toţi membrii familiei purtau numele de Cornelius Scipio, precedat de prenume (adesea abreviat de o iniţială) şi de multe ori urmat de un supranume.

Mormântul familiei Scipio, descoperit în anul 1614 şi restaurat în 1926, cuprindea inscripţii funerare care au constituit un remarcabil document pentru timpul Republicii şi care au reprezentat copilăria literaturii latine. Punând accent pe devotamentul faţă de stat al defunctului şi pe rigoarea lui morală, inscripţiile au fost mărturii ale mentalităţilor acelei epoci, epocă în care s-a format civilizaţia romană.

Mormântul, săpat într-un taluz, prezintă în interior un plan pătrat străpuns de galerii. Sarcofagele tăiate dintr-un singur bloc de piatră, sau asamblate din plăci, erau dispuse în lungul galeriilor sau în nişe săpate în pereţi.

Probabil că mormântul a fost ocupat în întregime către jumătatea sec. al 2-lea e.A, ceea ce a necesitat deschiderea unei galerii suplimentare (în dreapta marelui careu subteran). Tot în acea epocă, pe latura de nord-vest, unde se situa intrarea, s-a ridicat o faţadă monumentală.

Primul care a fost depus în marele cavou subteran a fost L. Cornelius Scipio Barbatus, consul în 298 e.A. şi care a luptat cu etruscii. Sarcofagul său, al cărui original se găseşte la Vatican, poartă menţionate faptele sale.

O inscripţie găsită într-o mică nişă a aparţinut unui mormânt din partea cea mai recentă a complexului mortuar. Ea vorbeşte de familia Cornelii Lentuli, care, sub Imperiu, a moştenit marele cavou şi a depus aici pe unii dintre decedaţii săi.

Intr-un colţ al marelui cavou există urmele unui cuptor care a servit în evul mediu la transformarea în var a unor fragmente antice de marmură.

Alături de mormântul scipionilor se află şi un colombarium, un tip de mormânt comun al săracilor. Era o sală prevăzută cu o multitudine de mici nişe destinate a adăposti urnele cu cenuşa de incinerare. Familiile avute construiau astfel de colombarii pentru a fi depuse resturile sclavilor şi ale liberţilor.

Trebuie remarcate resturile unei clădiri antice de locuit, din sec.al 3-lea e.N, ridicată fără respect deasupra mormântului scipionilor.

ROMA - BISERICA SANT ' ANDREA AL QUIRINALE

Este un edificiu cu totul ieşit din comun, o soluţie constructivă pe care şi-o putea permite numai un geniu şi un titan al arhitecturii. Biserica este amplasată pe Via del Quirinale, peste drum de aripa prelungă a palatului Quirinale şi foarte aproape de biserica San Carlo alle Quattro Fontane şi de intersecţia cu acelaşi nume.

San Carlo alle Quattro Fontane, edificată de Borronini şi Sant 'Andrea al Quirinale, edificată de Bernini sunt ilustrarea diferenţei dintre vederile a două genii opuse. Faţada de la Sant 'Andrea se deschide cu un pridvor rotunjit şi poartă sub o coroană blazonul cardinalului Camillo Pamphili, nepotul papei Innocentius al X-lea, cel care a comandat edificiul în 1658 (terminat în 1698).

Ca şi la San Carlo interiorul este conceput pe un plan eliptic, dar aici el are axa mică între intrare şi un cor impozant. Deci elipsa este aşezată pe lat şi înconjurată de pilaştri puternici care cuprind capele laterale rectangulare şi ovale. Falsul portic al corului accentuează tensiunea spaţială care rezolvă toată originalitatea edificiului, care pare mult mai vast decât este în realitate.

Bernini, care a realizat probabil aici biserica sa cea mai importantă, a produs efecte foarte bogate, asociind marmura colorată cu aurituri şi stucaturi, toate distribuite cu măiestrie. Capelele sunt decorate cu tablouri de maeştri. Gloria aurită, plasată deasupra altarului principal, este luminată printr-un „transparent“. Acesta aminteşte că Bernini era pasionat de decorurile teatrale.

Atât Bernini cât şi Borromini au dat naştere unor edificii religioase cu totul ieşite din comun, chiar bizare, unde au lăsat frâu liber imaginaţiei şi au fost acceptaţi de clerici.

ROMA - BISERICA SANTA MARIA IN TRASTEVERE

Lăcaşul este plasat central în cartierul Trastevere. Pe locul său a apărut în anul 38 e.A. un izvor de ulei care nu a curs decât o singură zi.  Mai târziu creştinii s-au folosit de legendă considerând că era un semn dat de divinitate ce anunţa răspândirea învăţăturilor lui Christos în toată lumea.

Papa Callistus (217-222 e.N) a ridicat un prim loc de cult, dar Julius I-ul (337-352 e.N), papă constructor, a ridicat o veritabilă biserică pe acelaşi loc. In sec. al 9-lea, Grigore al V-lea a transformat edificiul pentru a-l dota cu o criptă în care a depus relicvele unor personaje sfinte: Callistus, Cornellius şi Calepodus.

Biserica actuală datează din sec. al 12-lea, de pe timpul pontificatului agitat al lui Innocentius al II-lea, care a domnit într-o Romă intrată pe mâna revoluţionarilor.

Clopotniţa de la faţadă aparţine tot sec. al 12-lea. In vârful său poartă o mică nişă ornată cu un mozaic în care figurează Fecioara cu Pruncul, cărora le este dedicată biserica. Fecioara cu Pruncul sunt celebraţi şi de un mozaic al faţadei (sec.12-13). De o parte şi de alta personajelor centrale din mozaic se îndreaptă personaje feminine.

Statuile de pe porticul de la intrare au fost create şi plasate în sec. 17-18. In sec. al 19-lea, sub papa Pius al IX-lea, s-au redeschis ferestrele de la faţadă şi s-au adăugat picturi.

Frumosul plan basilical, conceput în sec. al 12-lea, se păstrează. Ca la toate edificiile romane ale evului mediu coloanele care despart navele au fost recuperate de la monumente antice, toate prevăzute cu capiteluri proprii. In sec. al 19-lea, papa Pius al IX-lea a îndepărtat figurile de divinităţi egiptene care le ornau, aşa că le-a mai scăzut din valoare. Antablamentul cornişei este realizat din fragmente de la monumente antice dispărute. Din sec. al 17-lea plafonul este o frumoasă operă a lui Dominiquin.

De foarte mare valoare sunt mozaicurile care aparţin sec. al 12-lea şi ornează arcul triumfal şi calota absidei. In acea perioadă romană, influenţa bizantină se remarca încă în arta mozaicului.

Mai jos, între ferestre şi baza arcului triumfal, mozaicurile au fost create de Pietro Cavallini (la sfârşitul sec. al 13-lea). A realizat o operă de mare fineţe, reprezentând într-un medalion pe Fecioara cu Pruncul între Sfinţii Petru şi Pavel şi cardinalul Stefaneschi, cel care a comandat opera.

Se mai observă tronul episcopal din marmură în partea din spate a absidei (sec.12), iar în faţa corului o inscripţie indică amplasamentul izvorului legendar de ulei.

Printre alte bogăţii ale bisericii se mai poate aminti Capela Altemps cu stucatură şi fresce ale artei din Contra-Reformă, frumosul plafon cu casete din transept, care are în centru un baso-relief din lemn aurit şi pictat. Baso-relieful are drept subiect Adormirea Maicii Domnului. Trebuie amintite şi două mozaicuri antice foarte fine, plasate în vestibulul sacristiei, Capela Avila încoronată de o cupolă care este o operă exuberantă a lui Antonio Gherardi (sec.17) şi un tabernacol de Mino de Fiesole de la sfârşitul sec. al 15-lea.

In faţa bisericii, Piazza Santa Maria in Trastevere este un loc dintre cele mai fermecătoare ale cartierului, foarte animat şi completat de o fântână reamenajată de Bernini în 1659.

ROMA - BISERICA SANTA CECILIA IN TRASTEVERE

Se găseşte în cartierul Trastevere în apropiere de cotul Tibrului după ce acesta depăşeşte insula Tiberina. In faţa bisericii se desfăşoară o curte înflorată care are în centru un mare vas antic.

Un prim sanctuar dedicat Sfintei Cecilia s-a organizat într-o casă privată care exista încă din sec. al 5-lea e.N. Papa Pascal I-ul (817-824) a construit pe acel amplasament o biserică. Aceea a fost foarte remaniată în secolele 16, 18 şi 19. In dreapta edificiului se înalţă o frumoasă campanilă din sec. al 12-lea. Faţada a fost refăcută în sec. al 18-lea, dar pridvorul din sec. al 12-lea, împreună cu coloanele antice şi friza din mozaic au fost păstrate.

Interiorul, văduvit de aspectul său medieval, a păstrat totuşi mozaicul plasat, pe timpul lui Pascal I-ul, în absidă, în sec. al 9-lea. Influenţa bizantină care impregna mozaicurile romane în secolele anterioare este aici încă sensibilă în modul de prezentare al personajelor. Răzbate totuşi gustul roman pentru vivacitate şi culori frumoase. Papa Pascal I-ul este prezent în tabloul mozaical unde are cu un nimb de formă pătrată de culoare bleu. Cu un astfel de nimb era reprezentat un ierarh încă în viaţă.

Baldachinul, ciborium, care acoperă altarul principal, este opera lui Arnolfo di Cambio (1293). Este cu opt ani posterior faţă de ciborium-ul pe care acelaşi artist îl executase pentru basilica Sfântul Paul din afara zidurilor. El denotă o oboseală a artei făuritoriului şi influenţa operelor antice (în unghiul posterior stânga, statuia ecvestră a unui sfânt evocă pe cea a lui Marcus Aurelius plasată în piaţa Capitoliului).

Sub altar se găseşte frumoasa sculptură a lui Stefano Maderno (1599) care evocă istoria legendară a Sfintei Cecilia. Papa Pascal I-ul (817-824) a săpat cu disperare cimitirele creştine pentru a găsi rămăşiţele Sfintei Cecilia şi a fost îndreptat de un vis. A găsit corpul sfintei repauzând alături de soţul ei Sfântul Valerian, în catacomba Sfântul Callixtus de pe Via Appia. El a dispus transportarea rămăşiţelor şi aşezarea lor sub altarul bisericii. Şapte secole mai târziu, sub pontificatul lui Clement al VIII-lea, cardinalul Sfondrati a întreprins modificarea corului bisericii. In cursul lucrărilor au apărut sarcofagele. Corpul sfintei a fost descoperit într-o poziţie în care l-a reprezentat Maderno.

Cardinalul a dorit să renoveze şi mica încăpere, din dreapta bisericii, venerată ca loc al martiriului Ceciliei. Lucrările au relevat existenţa multor ţevi în perete, identificate drept cele care au servit la supraîncălzirea spaţiului în care Cecilia trebuia să se sufoce. Salvată de un trandafir miraculos s-a trecut la tăierea capului, după care, se spune că a agonizat trei zile.

Cardinalul l-a însărcinat pe Guido Reni să picteze decapitarea Sfintei, tabloul fiind plasat sub altar.

In biserică există şi mormântul cardinalului Rampolla. Este vorba de o compoziţie teatrală din 1929, în care este prezentat cardinalul liberalist care a permis construcţia criptei. Cripta a fost amenajată între 1899-1901 în stil bizantin. In spatele ferestrei confesionalului au fost aşezate mai multe sarcofage printre care şi cel al Sfintei Cecilia şi al Sfântului Valerian. Cripta s-a amenajat printre vestigiile casei antice în care s-a organizat primul sanctuar dedicat sfintei. Aici se poate vedea o sală străpunsă de şapte silozuri de grâu (cămări), apoi o sală în care sunt expuse sarcofage şi inscripţii, un baso-relief reprezentând pe zeiţa Minerva, datând din sec. al 2-lea e.A., plasat într-o mică nişă şi o coloană tot din timpul Republicii.

O capodoperă a picturii romane din evul mediu este Judecata de Apoi, plasată odinioară pe partea din spate a peretelui faţadei bisericii, dar care a fost mutilată în sec. al 16-lea. Din această operă a lui Pietro Cavallini (1293) a rămas totuţi o bună parte. Se remarcă perfecta distribuire a umbrelor şi luminii, expresia nuanţată a fiecărui personaj şi armoniosul rafinament al culorilor. Opera se poate vizita cu respectarea unui orar foarte strict şi scurt în zilele de marţi şi joi.

ROMA - CATACOMBELE CREŞTINE

Cripta Santa Cecilia

In evul mediu, la Roma, expresia „ad catacumbus“ desemna cimitirul San Sebastian situat lângă o râpă la marginea Viei Appia (în greacă kumbos însemna  râpă şi kata însemna lângă). In sec. al 16-lea când s-au descoperit şi alte cimitire asemănătoare, au fost numite cu acelaşi termen. Cuvântul catacumba semnifică un cimitir subteran folosit în epoca creştină, săpat cu galerii lungi pe mai multe nivele. Galeriile erau săpate de la suprafaţă către adâncime. Atunci când nu mai erau locuri de înmormântare pe o galerie superioară se trecea la săparea unei alte galerii la nivel inferior. Ca atare galeriile cele mai apropiate de suprafaţa solului sunt cele mai vechi.

Catacombe s-au găsit în tot împrejurul Romei, la Neapole, în Sicilia, în Africa de Nord, în Asia Mică şi peste tot pe unde s-a întins creştinismul, ducând o viaţă ascunsă şi extrem de mistică.

Pe parcursul sec. 1 şi 2 e.N. nu au existat cimitire creştine propriu-zise. Dacă o familie de patricieni dispunea de un cimitir privat şi se convertise la creştinism, era posibil să se permită unor creştini cunoscuţi să-şi îngroape morţii acolo. Lucrurile s-au schimbat la începutul sec. al 3-lea e.N, atunci când papa Zephirin l-a numit pe un anume Callixtus administrator al unui cimitir de pe Via Appia. Acela a fost începutul unei organizări raţionale a înmormântărilor creştine şi al apariţiei de cimitire rezervate numai creştinilor, cimitire instalate sub terenuri care aparţineau Bisericii.

Mult timp catacombele au fost simple cimitire unde veneau creştinii să se roage la mormintele celor dragi. Fragmentarea lor a crescut în sec. al 3-lea după persecuţiile dispuse de Septimius Severus, în anul 202 e.N, de Decius, în anul 250 e.N, de Valerianus, în anul 257 e.N. şi de Diocletianus în anul 295 e.N. Persecuţiile au creat mulţi martiri. Papii au recomandat cu insistenţă ca fidelii să vină să se reculeagă la mormintele martirilor.

Creştinii nu s-au refugiat niciodată în masă în catacombe pentru a trăi clandestin. Amplasarea catacombelor era cunoscută de guvernul imperial, astfel că atunci când apărea un edict contra creştinilor accesul în catacombe se interzicea. Numai în mod foarte rar s-a întâmplat ca să se treacă la asasinarea creştinilor în catacombe, atunci când încălcau interdicţia.

După o perioadă lungă favorabilă, din sec. al 4-lea, atunci când creştinismul a ieşit din clandestinitate, catacombele au încetat a mai fi folosite. Catacombele San Sebastian au rămas în continuare loc de pelerinaj.

Imprejurimile Romei au fost devastate de barbari în secolele 5 şi 6 e.N De aceea, în mod treptat, relicvele martirilor au fost transportate în interiorul oraşului în bisericile construite pentru a le adăposti.

Entuziasmul pentru catacombe s-a redeşteptat în sec. al 16-lea atunci când arheologul italian Antonio Bosio a descoperit un cimitir subteran pe Via Salaria (1578). Investigarea sistematică a catacombelor a devenit o operă a arheologului Giovanni Battista de Rossi (1822-1894).

In catacombe, hypogeul reprezintă un mormânt subteran care aparţine unei familii romane bogate. Lui îi este destinat un spaţiu mai larg. Pornind de la un hypogeu se dezvoltă o reţea de galerii, largi în jur de 1 metru şi înalte de maxim 2 metri (uneori chiar 3 metri). In aceste galerii se deschid spaţii numite cubicula, săli destul de spaţioase destinate a primi sarcofagele şi uneori dotate cu un lucarnar, deschidere în plafon ce permitea intrarea aerului şi a luminii (numai în cazul galeriilor superioare).

Când spaţiul începea a deveni neîncăpător, în pereţii galeriilor se săpau nişe suprapuse, numite loculi. In acestea se depuneau cadavrele învelite numai într-un linţoliu. Nişa era închisă de o dală de marmură sau de ceramică, pe care se grava numele defunctului, însoţit adesea de un semn care permitea recunoaşterea religiei sale.

Uneori mormântul încastrat în perete era închis cu o dală de marmură aşezată orizontal. Deasupra, o boltă, sau arcosolium, era frecvent decorată cu picturi.

Alături de cultul martirilor s-a extins obiceiul, preluat de la păgâni, de a se organiza o masă funebră, numită de creştini, refrigerium. Cu ocazia acelor mese luate în comun alături de mormântul unui martir, credincioşii îi cereau intervenţia în destinele lor.

In apropierea catacombelor se întâlnea adesea câte un colombarium, mormânt colectiv ce cuprindea spaţii suprapuse pentru urne de incinerare. Aceste morminte colective erau, în general, rezervate păgânilor de joasă condiţie.

La începuturi creştinii îşi ornau mormintele cu motive asemănătoare celor de la mormintele păgânilor, flori în ghirlandă, păsări şi mici amoraşi. Apoi au apărut diverse subiecte ce ilustrau metafore din Scrierile Sfinte, reprezentând episoade din Biblie, sau simbolizând manifestări ale vieţii spirituale. Semnificaţia picturilor şi a simbolurilor din catacombe rămâne totuşi un subiect controversat.

Porumbelul care ţinea o ramură în cioc simboliza reconcilierea lui dumnezeu cu oamenii. Ancora cu traversă simboliza speranţa, iar uneori bara transversală era accentuată pentru a forma crucea. Peştele îl desemna pe Christos, pentru că termenul peşte în limba greacă era format din iniţialele unei propoziţii ce semnifica: IIsus Christos fiul lui Dumnezeu Salvatorul. Delfinul, care era considerat salvatorul naufragiaţilor, desemna pe Christos Salvatorul, Pescarul  cu undiţa desemna pe predicator. Jonas şi balena prefigura Invierea. Bunul Păstor sau Iisus adunând oile rătăcite a fost una dintre reprezentările cele mai dragi primilor creştini.

Printre scenele cele mai comune din picturi se distingeau: miracolul multiplicării pâinilor, însănătoşirea paraliticului, botezul lui Iisus, sau instituţia botezului.

Catacombele cele mai vizitate din Roma sunt cele de pe Via Appia şi în special San Calisto, Domitilla şi San Sebastian. Fiecare din ele adăposteşte o seamă de curiozităţi legate de viaţa subterană şi întunecată a creştinilor, sau legate de încercările artistice cu totul rudimentare.

Este de menţionat că în catacombele San Calisto (Callixtus) au fost îngropaţi mai mulţi papi din sec. al 3-lea e.N. Tot acolo s-a găsit şi cripta Sfintei Cecilia. In acel luculus s-a plasat, mai târziu, o copie a statuii Sfintei sculptată de Stefano Maderno în 1599, o minunată operă de artă. Sarcofagul sfintei a fost găsit în sec. al 9-lea de papa Pascal I-ul şi mutat la biserica Santa Cecilia, instalată într-o casă privată din sec. al 5-lea în Trastevere.

INDIA - MONUMENTE - PALATUL SAMODE, SAMODE HAVELI ŞI GRĂDINA SAMODE

Sunt clădiri şi structuri de patrimoniu din Rajasthan. Fiecare au o istorie de câteva secole şi prezintă fuziunea dintre stilurile rajasthani şi mogul în artă şi arhitectură. Toate se află în vecinătatea oraşului Jaipur.

INDIA - MONUMENTE - PALATUL RAMBAGH

Palatul Rajasthan este fosta reşedinţă a maharaja-ului din Jaipur, acum hotelul de lux Taj. Preferat de celebrităţi şi vedete din lumea sportului de pe tot globul, este considerat unul dintre cele mai bune hoteluri de pe mapamond.

INDIA - MONUMENTE - PALATUL PADMANABHAPURAM

Este un complex situat la fortul Padmanabhapuram, în Tamil Nadu. Complexul este în interiorul unei fortărţe vechi de granit. Palatul se află la poalele dealurilor Veli, care formează o parte din Ghaţii de Vest. Râul Valli curge alături. Palatul continuă să rămână un exemplu al arhitecturii tradiţionale a Keralei. Complexul Padamnabhapuram Palace are câteva elemente specifice: turnul cu ceas adăposteşte un ceasornic vechi de 300 de ani care încă mai funcţionează; un imens hol, azi gol, care poate găzdui în jur de 1000 de oaspeţi, unde aveau loc ceremonialurile cu diverse ocazii de bun augur; un pasaj secret care acum este închis, prin care regele şi familia sa puteau pleca în taină către un alt palat situat la câţiva kilometri distanţă; scări ce conduceau la o piscină, care din cauza neutilizării nu mai este funcţională; o cameră întreagă plină cu vase din China, cadouri de la comercianţi; o varietate de arme (care chiar au fost folosite în război), incluzând săbii şi pumnale; lămpi, sculpturi din lemn şi piatră, diverse piese de mobilier şi oglinzi imense din metal şlefuit şi lista poate continua la nesfârşit.

INDIA - MONUMENTE - SHREE CHHATRAPATIC SHAHU MUZEUM

 Palatul este un muzeu din Kolhapur, statul indian Maharashtra. Este un palat construit în 1881. Cuprinde colec'ii deosebite de costume, arme, bijuterii, trofee şi alte obiecte de interes care încântă vizitatorii. Se remarcă un amestec de stiluri, indian şi britanic.

CRAIOVA - CENTRUL ORAŞULUI ÎN 1840

O poveste frumoasă şi adevărată a uliţelor şi caselor din Craiova se află între filele îngălbenite ale unei ediţii aniversare şi prăfuite a revistei Ramuri, din 1905-1929

Vechea pescărie 1847 - Barbu Iscovescu

Piaţa crasiovei 1847 - Barbu Iscovescu

Gradina xasei Aman -Th. Aman

Biserica Sf. Apostoli - 1849

George Mil Demetrescu, pasionat cercetător, a prezentat o plimbare succintă şi prin Craiova anului 1840, aşa cum a descoperit-o prin propriile cercetări despre trecut.

De la „răscruciul cel mic“...

În cartierele din „târg“, al Sf. Episcopii, al târgului de afară, al căldărarilor, al cojocarilor, al braşovenilor, al cavafilor ori al cizmarilor, al răscruciului mic, al Maichii Precistii, era concentrată toată negustorimea Craiovei, cu adevărat înstărită şi harnică, pe atunci. Cele mai multe dintre străzi – uliţe – erau cu pod de lemn, pentru că de-abia ce se introdusese caldarâmul. Cea dintâi uliţă pavată cu piatră a fost a cojocarilor.
În „răscruciul cel mic“ era o piaţă. Aici se făcea vânzarea cărnii şi a peştelui, pe vechile tarabe negustoreşti. „Piaţa de pescărie era pe locul unde este acum Hotel «Imperial», fost pe vremuri Hotel «Frăsineanu», iar piaţa de carne (măcelăria) era în celălalt răscruciu, unde era mai ‘nainte casele Sesceoreanu, astăzi dărâmate“.
Uliţa oraşului era încă cu pod de lemn. La fel era şi uliţa braşovenilor – strada Lipscani –, unde îşi făceau comerţul ceilalţi negustori de seamă ai Craiovei: „Un Vasile David, un Hristea Curti, «toptangii» ce aduceau mărfuri direct din Englitera; un Costache Dumba, vestit toptangiu şi strângător de lână; un Enache Galbenu, negustor de lânuri; un Manolache Kipa, un Teoharie Kupa“ şi mulţi alţii, în prăvăliile lor boltite, zise pe vremurile acelea „bolţi“. Iar ei, negustorii, se numeau „boltaşi“.
Pe strada Buzeşti era uliţa „răscruciului“. Mai simplu zis, intersecţia; cu mici prăvălii şi hanuri, unde veneau neguţătorii turci şi macedoneni, cu „chervanele“ încărcate de mărfuri pe care le vindeau neguţătorilor Craioveni, pe unt, miere, lână, seu, vite ori piei. Actuala stradă Unirii era pavată cu bolovani, în formă de albie, având pe mijlocul ei un şanţ, pe unde curgea lin apa de ploaie. O mare parte din ea era încă plină de maidane şi locuri virane, acoperite vara de bălării atât de mari încât te puteai ascunde în ele.

...la Minerva în sus

Pe la Minerva era o rachierie şi băcănia lui Ganea Bacalu. Tot acolo era o piaţă mică unde se vindeau zarzavat şi carne, cu o fântână în mijloc. Mai sus de Minerva era cârciuma lui Niţă Panduru şi alta a lui Dincă (Dop), apoi „spiţeria“ lui Glatz. În colţul de peste drum era hotelul Paris, hanul lui Ţaroveanu şi al lui Solomon (casele Poenaru), hotelurile Metropol (fost Stăncescu) şi Imperial (fost Frăsineanu).
Lângă cele amintite era tot un han mare, cu gang, vopsit cu roşu, iar prăvălia hanului şi „rachieria“ le ţineau fraţii Arsenovici.  În colţul dinspre „Maica Precista“ era atunci cafeneaua Craiovei, iar jos, o mică băcănie. Unde este oficiul poştal, pe atunci erau casele fraţilor Apostol; unul dintre ei, Enci, înfiinţase o moară de foc la fântânile Chiriac.
Restul oraşului, cu mahalalele sale, mai spre margini, era întins, plin de locuri goale, grădini şi livezi; iar casele risipite ici şi colo, fără regulă, pe multe locuri fiind multe bordeie. Numai drumul Bucureştilor, drumul Severinului şi al Calafatului (drumul Diului), pe unde mergeau diligenţele la Bucureşti, Severin şi Calafat, erau mai populate cu case mici, şindriluite şi cu prispă ţărănească.
Pe atunci, drumul la Bucureşti se făcea cu trăsura de poştă. Din Craiova, diligenţa pleca în toate zilele dimineaţa, la ora fixată de administraţia poştelor. Plecarea avea loc, aşadar, din uliţa căldărarilor, de la Hanul lui Poroineanu (unde sunt astăzi Administraţia Financiară Dolj şi fostele case Proicea).
Cam aceasta era înfăţişarea centrului Craiovei, cum ni-l înfăţişează paginile din vechime. George Mil Demetrescu, inspirat şi el din scrierile lui N.I. Macavei, îi redă acestuia cuvintele cu exactitate: „Alte edificii private se văd înălţându-se pe toată ziua; plantarea grădinilor şi a promenatelor făgăduiesc acestei cetăţi pentru viitor o splendoare la care abia va ajunge vreo altă cetate a Prinţipatului în acelaş timp“.