ROMA - INSULA (CLĂDIRE DE LOCUIT POPULARĂ)

    

Insula este numele dat unuia din tipurile de locuințe în Roma antică.
Habitatul din Roma era împărțit în două categorii principale:
• Membrii de familiilor din cercurile dominante și bogate aveau proprietăți frumoase, Domus, mai mult sau mai puțin mari.Luxul lor era diferit oglindind bogăția familiei, statutul social și Demnitatea proprietarilor lor. Domus era condusă de un paterfamilias.
•In ceea ce privește a doua categorie importantă de locuire, insula, aceasta era o clădire cu mai multe etaje, proiectată pentru a găzdui cât mai multe familii pe suprafețe modeste.

Dacă Roma perioadei regale trebuie privită ca o așezare dominată de construcții numai cu parter, executate din lemn și cărămidă nearsă, în Roma republicană vechile materiale au făcut loc cărămizii arse și pietrei. Ca urmare clădirile au putut deveni mai solide și mai înalte, cu mai multe etaje. In sec. al II-lea e.A exiatau clădiri înalte, dar străzile au rămas tot înguste și întortochiate. Pentru a ordona și înfrumuseța ansamblul orășenesc, a apărut, se pare, încă de timpuriu, procedeul construirii de portice de-a lungul străzilor și în jurul grupurilor de temple.

S-au numit Insulae au fost structuri rezidentiale care au apărut la sfârșitul secolului al 2-lea e.A, fiind inspirate de clădirile înalte de Cartagina, care ajungeau până la șapte etaje. Ele s-au multiplicat de-a lungul sfârșitul perioadei republicane pentru a deveni o caracteristică a centrului urban al Romei, la începutul Imperiului. Insulele erau construite din caramidă acoperite în cea mai mare parte  cu o tencuială  din ipsos.

Inmulțirea numărului de insulae în Roma se datorează, în primul rând, creșterii populației romane. Populația din Roma a crescut în mod constant în primele secole ale istoriei orașului, rata de creștere a populației fiind exponențială. In al doilea rând necesasrul de locuințe de tip insulae s-a datorat fenomenelor politice și economice, cum ar fi legile frumentare din sec.al 2-lea e.N, de naturalizarea în Italia sau în Roma a unor locuitori apăruți prin extinderea Imperiului, ceea ce a condus la o creștere a imigrației. Această populație suplimentară s-a masat în centrul al capitalei, unde a crescut densitatea ei și a mărit numărul construcțiilor de tip insulae. Insula a apărut drept soluția providențială pentru a rezolva suprapopularea.

 Vitruviu rezumă clar situația: "Având în vedere importanța orașului și densitatea extremă a populației, este necesar ca noi să multiplicăm nenumărate locuințe. Ca Locuințele numai cu parter nu pot găzdui o astfel de masă de oameni în oraș. Având în vedere această situație, utilizarea clădirilor înalte este singura soluție "(De Arhitectura, 2, 8, 17) .
Pe de altă parte, dacă se presupune că orașul se întindea pe o suprafață de 2000 de hectare, la începutul imperiului, aceasta ar fi fost o suprafață suficientă pentru a găzdui o populație estimată la 1,2 milioane oameni, dar nu toate cartierele au fost propice pentru constructii rezidentiale. Din această suprafață trebuie să fie excluse cea mai mare parte din suprafețele rezervate pentru clădiri publice, inclusiv Forum Romanum, zona de mal al Tibrului, prea mlăștinosă pentru a fi ridicate clădiri înalte și grele, toate zonele de grădină, Câmpul lui Marte cu 200 ha și perimetrele din jurul templelor ce trebuiau să păstreze respectul pentru zei.
Cuvântul Insula a suferit mai multe modificări înainte de a desemna nuțiunea de "reședință sau locuință". Etimologia "insulă" (în mijlocul apei), va trece la conceptul de "izolate pe străzi" (vici) și apoi la semnificația mai târzie de "teren cu locuințe colective". O Insula a devenit în oraș o comunitate locativă. In multe structuri, insula este o clădire sau grup de clădiri delimitată de un canal.

"La sfârșitul Republicii," pe timpul lui Cicero, Insula a devenit o noțiune ce reprezenta un ansamblu de bunuri imobiliare care se puteau închiria sau vinde.
Din mijlocul secolul 1 e.A, noțiunea de insula a preluat sensul de clădire mare împărțită în apartamente de inchiriat speculativ, în contrast cu termenul de Domus care era un imobil pur particular indivizibil..
Autorii din epoca imperială au continuat să utilizeze cuvântul insula pentru a exprima două realități: insula naturală sau clădirea împărțită în apartamente de inchiriat.

"Insula este o clădire care a pierdut toate caracteristicile arhitecturale ale unui Domus. Insula era o clădire crescută în dimensiuni și în înaltime, dar, spre deosebire de Domus nu mai era o locuință pentru o familie ci un habitat pentru închiriere unor mai multor familii. Pe de altă parte, în timp ce Domus, datorită caracteristicilor sale și statutul său seniorial, este destul de izolat, insula nu este aproape niciodată izolată, ci înghesuită de alte clădiri (...) ".

 In ceea ce privește arhitectura, putem distinge trei categorii largi de insulae, deși clasificarea este destul de generală și există, cu siguranță, un număr mai mare de solutii de clasificare.

Insulae cu tabernae

In aceste insulae parterul era destinat unor tabernae (magazine), iar etajele superioare erau împărțite în apartamente independente de închiriate. Acest model este cel mai vechi și cel mai frecvent atestat. In tabernae, existau scări care conduceau la o locuință mică, care servea pentru vânzător și familia lui, vânzător care era rareori proprietarul magazinului unde lucra. In toate cazurile cei din magazine, fie proprietari sau chiriași, oameni liberi sau sclavi au avut la dispoziția lor o cameră unde locuia familia lor, cameră ce servea traiului zilnic, pentru mâncat și dormit. Aceste mezanine nu ofereau nici o intimitate sau confort, spațiul disponibil pentru locuitorii săi au fost extrem de mic. O astfel de Insula presupunea mai multe intrări, Acelea serveau celor care locuiau la etajele superioare. Prin urmare, existau, în general, două sau trei uși, care deserveau primul etaj, al doilea și al treilea.

Insulae-le au fost locuite, în principal, de oameni din clasele sociale inferioare celor care care trăiau în Domus-uri.

Insulae fără tabernae

Al doilea tip de clădiri comune este reprezentat de insulae Ele s-au compus în întregime din apartamente de închiriat.

Acest tip de insulae a fost mult mai puțin frecvente, deoarece magazinele erau esențiale pentru economia orasului.

In acest caz, parterul nu mai era rezervat pentru magazine, ci pentru închiriere privată. De aceea se explică de ce geamurile erau plasate la circa doi metri de la sol.  Era singura modalitate de a păstra confidențialitatea ocupanților săi.

Parterul acestor clădiri a fost de multe ori de lux și ocupat de către un singur proprietar. Numai persoane bogate își puteau permite acest tip de închiriere, pentru care prețul putea ajunge până la 30.000 de sesterți pe an.

Aceste apartamente au reprezentat prestigiul și unor familii bogate și au fost menționate în continuare drept Domus în comparație cele de la etajele superioare, cenaculae

Ultimul tip de Insula avea un caracter special, deoarece acesta era înconjurată de un portic. Această construcție model a apărut după focul de la Roma sub domnia lui Nero (anul 64e.N).Scopul acestor portaluri a fost, în cazul în care îl credem pe  Suetonius, pentru a limita răspândirea focului. Porticurile acestea din fața clădirilor asigurau protecția pietonilor care făceau achiziții din tabernae, dar constituiau și o bază solidă pentru construirea de terase (solarii).

Văzute din exterior, toate toate acele insulae se asemănau. Etajele erau, de obicei, distribuite simetric. Scările de acces la etajele superioare trecesau prin fața administratorului clădirii, care avea posibilitatea de a retragedreptul de locuire în cazul în care chiriașul nu plătea chiria. Apartamentele cu vedere la strazile largi s-au umplut cu loggii (pergulae) sau balcoane din lemn (maenianae), sprijinite de grinzi inglobate in pereti. Uneori, ele au fost construite din caramidă, și se bazează pe o serie de bolți sau pe mari grinzi de travertin.

Oamenii săraci din Roma antică, care locuiau în insulae (clădiri de 5 sau 6 etaje) se numeau  humiliores.

Strabon a remarcat faptul că în insulae spre deosebire de Domus-uri, nu aveau apă curentă și canalizare. Acest tip de locuințe a fost construit, uneori simplu și avantajos, în scopuri speculative, pentru oamenii săraci. Ele erau construite din lemn, caramidă si liant din pământ, fiind predispuse la foc și prăbușire. Printre interesele sale de afaceri, Marcus Licinius Crassus s-a folosit de speculații imobiliare cu multele proprietăți de insulae deținute în oraș. Atunci când sa prăbușit o construcție pentru săraci, Cicero ar fi spus că Crassus a fost încântat. Se bucura că va putea cere chirii mai mari pentru o clădire nouă în locul celei prăbușite.

Din motive de securitate și urcări suplimentare ale scarilor, închirierile la etajele superioare au fost mai puțin dorite și, prin urmare, cu  chirii mai ieftine. Camerele de la aceste etaje erau mai slab izolate, depărtate de apă (care se căra cu ulciorul de la fântâna din stradâ) sau de toalete. De aceea  ocupanții lor erau nevoiți să folosească sistemul extins de toalete publice din Roma (latrinae), de fântâni publice, de băile și termele publice. In ciuda interdicțiilor, locuitorii aruncau gunoiul, și uneori, chiar excremente umane peste ferestre, pe străzile din jur și pe alei.

 Din cauza riscului de incendiu și prăbușire, înălțimea pentru insulae a fost limitată de Augustus, la 70 de picioare romane numite PES (20,7 m), și din nou de către împăratul Nero la 60 de icioare romane (17.75 m), după marele incendiu din Roma. Conform unor statistici, au existat aproximativ 42.000 - 46.000 insulae în oraș, comparativ cu aproximativ 1790 de Domus-uri, la sfarsitul sec. al 3-lea. Datele privind numărul de insulae și, într-o mai mică măsură, cele despre Domus-uri sunt folosite pentru analize demografice clasice.Populația orașului, la sfârșitul celui de al 3-lea secol se apreciază că a fluctuat între 700.000 - 800.000 de oameni, în scadere cu perioada anterioară,a sec.al 2-lea, când s-a atins mai mult de 1 milion. Aprecierile s-au făcut pe baza cifrelor date de cantitatea de cereale necesară pentru a hrăni populația din Roma și din împrejurimile sale.

Insulae-le romane au ajuns de multe ori înălțimi amețitoare. Augustus a fost preocupat și de accidente, în primul rând prin formarea unei miliții recrutat de la oameni liberi pentru a sprijini lupta împotriva incendiilor, în al doilea rând s-a preocupat pentru a preveni accidentele datorate înălțimilor clădirilor noi, prin limitarea acestora.

Sub Traian, înălțimea clădirilor a fost limitată la un maxim de 60 de coate, 17.76 m, ceea ce corespunde astăzi la 5 nivele de 3,50 m (Aurelius Victor, rezumatul de Caesaribus, 13, 12). Acest lucru arată că împărații au redus succesiv regimul de înălțime la insulae-le romane. Cu toate acestea, unele insulae au depășit cu mult  restrictiile de inaltime. Cele mai multe dintre aceste cladiri au măsurat cu siguranță, între 14 și 24 m (47 - 91 de coate romane) Au putut fi localizate Insulae de 24.50 m, ceea ce corespunde la 6 sau 7  etaje actuale. Aceste clădiri au fost deosebit de impresionante în Regiunea IX.

Parterul unor insulae puteau fi echipate uneori cu sursă de apă, dacă acea clădire se afla aproape de băi publice care facilitau aprovizionarea prin conducte.

- Incălzirea se asigura numai cu plăci radiante (mici sobițe) portabile cu foc descoperit. Folosirea acestora a accentuat foarte mult riscul de incendiu. Gazele emanate erau evacuate numai prin ferestre de la apartamente, sau de la tabernae. Clădirile erau, în general, prost întreținute, ceea ce explică numeroasele cazuri de prâbușiri.

- Insulae-le au fost, de asemenea, prada speculatorilor. S-au fâcut conștient economii criminale la materiale și la calitatea lor.

cu nuiele" ( Vitruviu, De Arhitectura, 2, 8, 20).

- S-au evidențiat două pericole principale și catastrofale pentru cartierele cu insulae din Roma. Acestea au fost incendiile și inundațiile. Cele din urmă au deteriorat fundațiile clădirilor, crescând numărul prăbușirilor.

Sunt exemple, la Ostia de insulae cu pereți foarte bine conservaâi. Acele au fost, probabil, clădiri frumoase, în perioada de glorie a orasului. Prin urmare, Marțial și Juvenal, nu au ezitat să descrie cladirile cele mai dărăpănate din oraș.

Prin urmare, orașul a fost prost construit, mai bine zis, la întâplare, cu străzi prea înguste, țerpuitoare, pasibile de interminabile blocaje, cu criză imobiliară endemică, lipsit de un sistem de evacuarea apelor reziduale bine conceput și unitar, fără posibilitatea unui tranzit rapid și economic. La cestea, și la multe altele, se adâuga lipsa siguranței publice atât ziua, cât și, mai ales, noaptea. Ca orice oraț mare, Roma era plină de detracați, hoți, jefuitori și criminali, toți aceștia dintr-o multitudine de seminții. Pe străzile cartierelor cu insulae domnea o mizerie generală și umană de nedescris, în contradicâie grandoarea și renumele Romei.
Pe toată durata existenței Republicii, Roma a continuat să se dezvolte fără un plan prestabilit.Insă drumurile comerciale și strategice, realizate treptat, începând cu Via Appia, care conduceau către Forum Romanum, au stabilit o structură radială orașului. Caracterul structurii urbane a Romei, lipsit de ordine geometrică, a fost determinat și de relief. Străzile trebuiau să ocolească colinele. O singură stradă, scăpând din strânsoarea acestora, Via Flaminia, sau Via Lata, avea un traseu drept, reluat ulterior de către actuala Via del Corso. Este posibil ca și unele părți ale orașului să fi avut un plan ordonat, în zona acestei Via Lata sau în preajma podului Emilius, în zona insulei Tiberina (Aesculapius).
Dacă Roma începuturilor trebuie privită ca o așezare în care predominau construcții numai cu parter, executate din cărămidă nearsă, în Roma republicană vechile materiale au făcut loc cărămizii arse și pietrei, fapt ce a dat posibilitatea ridicării de insulae.cu mai multe etaje. Străzile au rămas, însă, înguste și întortochiate. Pentru a ordona și înfrumuseța  ansamblul orășenesc a apărut, se pare, încă de timpuriu, procedeul construirii de portice de-a lungul străzilor și în jurul grupurilor de temple.

                                             Teatrul lui Metellus și Porticul Octaviei

Un exemplu de intervenție urbanistică de acest fel, cu rol ordonator, îl constituie porticul luji Metellus Macedoneanul, construit în anul 147 e.A, portic care înconjura două temple, al Junonei Regina (178 e.A) și al luii Jupiter Stator (148 e.A), cel din urmă edificat de Hermodoros din Salamina. Templul lui Jupiter (altul decât Jupiter Capitolinul) și porticul, construite, probabil, din piatră cu antablament de lemn, au fost transformate și înglobate, în timpul lui Augustus, în cadrul complexului de marmură al porticului Octaviei.

GRIGORE AL III-LEA GHICA - DOMNITOR FANARIOT

      Grigore III Ghica a fost fiul lui Alexandru Ghica şi al Elenei Evraghioti. Tatăl său “om de fire şi arătos” ocupase postul de mare dragoman timp de 15 ani (1726-1741). În decembrie 1739, cu prilejul încheierii cu succes a Păcii de la Belgrad, în urma căreia Oltenia era restituită Ţării Româneşti, el primea titlul de exaporit (consilier de taină) pentru iscusinţa de care dăduse dovadă la tratativele de pace. Insă doi ani mai târziu, în februarie 1741, Alexandru Ghica, în urma intrigilor de la Poartă este decapitat. Văduva lui, Elena, a  rămas pe drumuri cu trei copii, o fată, Ecaterina, şi doi băieţi, Dumitru şi Grigore. Averea le fusese confiscată, aşa că a trebuit să trăiască din mila străinilor
          Grigore a trăit şi a fost educat la Pera, în casa baronului H. Penkler, internunţiul Vienei la Poartă. Neamţul a găsit în acest copilIn august 1758 este numit mare dragoman al Porţii, funcţie pe care o calităţile trebuitoare pentru a face din el un jeune de langue, un traducător din care se năşteau dragomanii şi mai apoi Voevozii. A rămas în casa Penkler vreo 4-5 ani. Când a pornit în lume pentru o carieră a primit în dar un ceas de aur şi binecuvântarea lui Penkler. Grigore Alexandru Ghica dorea să obţină funcţii cât mai înalte, pentru aceasta avea nevoie de bani, iar averea părintească nu-i era încă întoarsă. S-a hotărât să se căsătorească cu Ecaterina Rizo, fiica lui Iakovaki Rizo Rangobe, homo novus, dar cu mare vază la Poartă. Acesta era un grec bogat, deştept, cultivat, călătorise în Occident şi cunoştea mai multe limbi, îndeosebi franceza. Astfel calea tuturor posibilităţilor era deschisă şi pentru Grigore Alexandru Ghica.  A înaintat repede, ajungând dragoman în curând, iar după 10 ani de la căsătorie, domn al Moldovei, în 1764.
         Revenind în urmă, trebuie spus că, în martie 1757, Scarlat Ghica (văr drept al lui Grigore Alexandru Ghica – n.n.) devine domn al Moldovei şi îl numeşte pe vărul său mare postelnic, funcţie ce a ocupat-o circa un an de zile. După aceasta Grigore Ghica devine capuchehaie la Poartă, iar cronica ne mărturiseşte că: Atunci (primăvara anului 1758 – n.n.) domnul au poruncit lui Grigori Ghica biv-vel-postelnic ca să margă la Ţarigrad. Fiind la Poartă, şi-a consolidat relaţiile cu toţi obişnuiţii Porţii, ca un capichehae ce fusese trimis. Şi mergând şi la vizirul Ragup-paşa (Ragâb – n.n.), a fost primit cu blândeţe. Văzând vizirul că este om de treabă şi întreg la mine, l-a întrebat cine este. Spunând că-i fecior lui Alexandru, tărzimanu, ce a perit, pe care paşa îl ştia, aşa că de atunci l-a simpatizat.
         Cu sprijinul marelui vizir Kodja-Ragâb Mehmed paşa, fost prieten al tatălui său, Grigore III Ghica devine, din august 1758, mare dragoman al Porţii. La primirea acestei funcţii el a fost susţinut şi de reprezentantul Austriei la Istanbul. Diplomaţia franceză a avut o poziţie neutră faţă de postul primit de Grigore Alexandru Ghica, menţionând că va stabili relaţii cu el, atunci când îl va cunoaşte mai bine. De subliniat că Grigore Alexandru Ghica n-a colaborat eficace cu diplomaţia franceză, 
         A început să conlucreze cu diplomaţia rusă. Ce-i drept, această “conlucrare”, din perioada cât a fost mare dragoman, s-a desfăşurat sporadic şi strict confidenţial, în perioada respectivă el colaborând şi cu diplomaţia prusacă.
         După moartea, în octombrie 1763, a lui August al III-lea, rege al Poloniei, a început lupta dintre diplomaţia rusă şi prusiană, pe de o parte, şi cea franceză şi otomană pe de alta, pentru a aduce fiecare în fruntea Poloniei candidatul său.
         Interesul manifestat de Poartă faţă de Polonia se explică, în primul rând, prin poziţia geografică a acesteia. Aflându-se în spatele şi în coasta celor doi duşmani ai imperiului – Austria şi Rusia – Polonia putea constitui o ameninţare permanentă pentru ele. O altă cauză era că supunerea ei de către una dintre aceste puteri ar fi creat un pericol direct la adresa intereselor europene ale Imperiului Otoman. De aceea Poarta era nevoită să ia atitudine. In cazul de faţă, să împiedice numirea pe tronul polonez a unui rege dependent de Rusia şi Prusia.

         La iniţiativa marelui vizir Mustafa Bachir-paşa, sultanul l-a numit domn al Moldovei, în mai 1764, pe Grigore Alexandru Ghica, considerat destul de util turcilor. Prin prezenţa lui la Iaşi, Poarta putea fi mai bine informată asupra adevăratei stări de lucruri din Polonia. Noul domn a făcut eforturi considerabile pentru a obţine informaţii cât mai precise şi mai ample despre evenimentele care aveau loc în ţara vecină.
         Grigore Alexandru Ghica şi-a început domnia în împrejurări politice destul de complicate. Inzestrat cu calităţi deosebite de om politic şi diplomat, el a încercat, ţinând cont de situaţia internaţională complicată, să evite pe cât i-a stat în putinţă înrăutăţirea situaţiei şi aşa destul de precară a Moldovei. A venit la tron cu intenţii bune ale unui gospodar harnic.
         Dându-şi seama că una dintre condiţiile dezvoltării economice a Moldovei o constituie starea materială a populaţiei, Grigore III Ghica a recurs mai puţin la măsuri fiscale excesive. In legătură cu aceasta cronicarul menţiona: “…Mult se silia cu dreptatea ţării. Dajdiile cum le-a găsit de la alţi domni nu le-a mai adaos, ce încă le-a şi mai uşurat. Prea bine se îndreptase ţeara, de ştia fieşcare darea lui pe an”.
        Domnul a întreprins unele măsuri în folosul ţăranilor clăcaşi. La 1 ianuarie 1766 emite un hrisov, prin care se scădea numărul zilelor de la 24 până la 12. In hrisovul menţionat se fixa pentru prima dată în istoria dreptului din Moldova volumul lucrărilor într-o zi de boieresc, – aşa-numitul “nart” zilnic, care nu totdeauna putea fi îndeplinit pe parcursul unei zile.
         Grigore III Ghica este primul domn care a deschis o fabrică de postav în ţară. In 1764, la Chipereşti, fabrica a fost dată în exploatare, ea fiind construită de meşteri polonezi şi germani. Maşinile au fost cumpărate de domn. Cronica subliniază că domnul a hotărât: “Să facă un lucru, care să nu mai fi fost altădată în ţara aceasta… ca să facă postav aice în ţară… chirhana, adecă postăvărie.

Fiind bun gospodar, din porunca lui se fac două fântâni în capitala ţării, la Iaşi, deoarece alimentarea cu apă era o problemă pentru populaţia Iaşului. Referitor la acest fapt cronica notează: “Văzând că s-au înmulţit norodul în Eşi şi apa le este puţină, au socotit să aducă apă… Şi aşa au adus din trii-patru locuri, cu mari cheltuială, făcând douâ cişmele minunate şi frumoase, plini de apă…”.
          Grigore III Ghica a manifestat şi interes faţă de învăţământ, prin construcţia celor trei şcoli pe care le-a organizat, “orânduind şi trii dascali cu leafă”.
          In 1767 Grigore III Ghica este mazilit, cronica spunând că: “Şi fiind şi capuchihaia, după cum s-au zis (cronicarul îl învinuieşte pe Nicolae Suciu, capuchehaie a lui Grigore III Ghica, că ar fi uneltit la Poartă împotriva domnului – n.n.), şi plinindu-să şi cei trei ani, l-au mazilit înpărăţia, nenorocire bieţilor săraci, a locuitorilor!”. In acel timp se stabilise obiceiul ca nici un domn să nu stea în slujbă mai mult de 36 de luni, deoarece mai marii din Constantinopol nu se puteau lipsi de bacşişurile ce li se ddeau la reînnoirile domniilor.

         La foarte puţin timp după mazilirea sa de pe tronul Moldovei, Grigore III Ghica, la recomandarea hanului din Crimeea, Kirâm Ghiarai, este numit de sultan domn în Ţara Românească, evenimentul având loc după ce Inalta Poartă a declarat război Imperiului Rus (octombrie 1768). A fost o domnie scurtă şi neliniştită, fiindcă numirea a coincis cu declararea războiului. Alegerea Porţii s-a dovedit greşită, întrucât acest domn era, precum fusese şi tatăl său, partizan al ruşilor. In această domnie a fost scurtă şi zbuciumată, domnul a fost nevoit să manevreze între Poartă şi diplomaţia secretă rusă.
         In iunie 1769, într-un raport confidenţial al marelui vizir Haci Mehmed Emin-paşa către sultanul Mustafa al III-lea, acesta îşi arăta nemulţumirea faţă de domnul Ţării Româneşti. Dar Ghica a continuat să manevreze, iar în septembrie 1769, se adresează Porţii cu propunerea de a procura 100 000 chile de mei pentru aprovizionarea armatei otomane.
         Trupele ruse continuau să înainteze în principate. Grigore Al. Ghica trebuia să se hotărască să rămână cu Poarta sau să treacă de partea Rusiei. Domnul alege a doua variantă şi o făcu chiar mai înainte ca ruşii să intre în Bucureşti, ceea ce dovedeşte că avea în preajma sa un diplomat rus trimis de ambasadorul Rusiei la Viena D.M. Goliţîn. Ca să nu cadă în mâinile turcilor, cu câteva zile înainte de intrarea trupelor ruse în Bucureşti Ghica şi-a trimis la Braşov nevasta şi copiii.
        Despre “eliberarea” Bucureştiului scrie plastic cronicarul Dionisie Eclesiarhul: “Deci întrând, cum am zis, noaptea în oraş cu mare zgomot şi strigare şi cu oareşcare sunet, iar oastea turcească prinzănd de veşte s-au spăimântat socotind că iaste mare putere de oaste muscălească şi a fugit afară din oraş la Văcăreşti, şi acolo aştepta să vază ce va să fie. Iar polcovnicul Ilie şi cu Nazarie au şezut în scaunul domnesc şi pe Grigore Vodă l-au luat în chip de rob, cu iconomie despre turci, şi îndată l-au trimis la ordiia cea mare a muscalilor, care veniia în urmă să între în Bucureşti; aceasta au voit şi Vodă, să scape de turci, la muscali. Din cele comunicate de cronicar se confirmă că Grigore Al. Ghica “a voit… să scape de turci”.

        Trecerea de partea ruşilor a fost bine “mascată”. In “Efemeridele” banului Caradja Constantin se vorbeşte mereu despre “prinsoare” şi nu de trecere de bună voie. Se pare, că aşa credea şi Poarta, Această convingere reieşind din faptul că cei doi copii ai lui Grigore Ghica, Scarlat şi Mărioara, care se aflau la Istanbul, au fost lăsaţi în pace, iar socrul său a participat, în 1772, în componenţa delegaţiei turce, la Congresul de pace de la Focşani. Deci, trecerea de partea ruşilor a fost făcută de domn cu mare iscusinţă.
         Ajungând la Iaşi la 7 decembrie 1769, domnul a şi plecat spre capitala Rusiei, (tot atunci plecând din Iaşi spre Petersburg şi delegaţia boierilor moldoveni). In drum spre Petersburg Grigore Al. Ghica şi boierii au făcut un scurt popas la Kiev, unde au ajuns оn februarie 1769, apoi s-au îndreptat spre Smolensk.
         La Petersburg Grigore Al. Ghica, cu însoţitorii săi, a ajuns în martie 1770. In capitala Rusiei a fost primit bine. Ecaterina a II-a i-a dăruit, în semn de recunoştinţă, o tabacheră de aur, iar pe fiul său mai mare, Dumitru, l-a primit în corpul cadeţilor.
         Fiind departe de principate, Grigore Al. Ghica a cautat să fie la curent cu evenimentele ce se petreceau acolo. Dar pentru aceasta trebuia să pătrundă în cercurile conducătoare ale Rusiei. Faptul i-a reuşit: s-a apropiat de prinţul Pavel, şi în mod deosebit de cancelarul N.I. Panin. Cu învoirea acestuia din urmă, a făcut legătură şi cu unii diplomaţi ce erau acreditaţi la Petersburg. A avut înţelegeri cu diplomaţia franceză, dar cele mai strânse au fost legăturile cu diplomaţia prusiană, datorită contribuţiei personale adusă de Grigore Al. Ghica acesteia în perioada în care a fost mare dragoman, precum şi pentru că Prusia era aliata Rusiei în acest război.

         Primind din partea Rusiei libertatea de a menţine legătura cu diplomaţii străini, Grigore Al. Ghica trebuia să promoveze oficial politica rusă. Dar el nu a uitat şi de propriile interese. Prin intermediul trimisului Prusiei la Petersburg, von Solms, el a cerut sprijinul lui Frederic al II-lea pentru desemnarea sa ca domn în principate, după terminarea războiului. Rolul decisiv în această privinţă îi aparţinea totuşi Rusiei, dar aceasta, până la 1772, vedea principatele sau în componenţa sa sau a Poloniei, şi, în acest fel, soarta lui Grigore Al. Ghica a fost “pecetluită” pe mai bine de doi ani. In primăvara anului 1772, în legătură cu pregătirea Congresului de la Focşani şi cu schimbarea poziţiei Rusiei faţă de soarta principatelor,  a reapărut şi problema domniei lui Grigore Al. Ghica. In instrucţia dată de Ecaterina a II-a, la 21 aprilie 1772, solilor plenipotenţiari la viitorul congres, Grigore Orlov şi Aleksei Obreskov, li s-a cerut obţinerea domniei pe viaţă pentru Grigore Al. Ghica în Moldova.
        Inainte de începerea Congresului de pace de la Focşani, Grigore Alexandru Ghica se afla în Moldova pe lângă cartierul general al lui P. A. Rumeanţev. Prezenţa lui trebuia probabil să contribuie la o mai bună conlucrare dintre administraţia rusă şi cea autohtonă. Insă, fostul domn ducea o politică “în stilul propriu”: pe de o parte susţinea administraţia rusă, iar pe de alta exprima neîncredere faţă de activitatea ei. Aceasta l-a făcut pe P.A. Rumeanţev să-i scrie lui N.I. Panin o scrisoare şi să ceară rechemarea lui Grigore III Ghica în Rusia.
         Intors la Petersburg, fostul domn a trimis cu ajutorul diplomaţiei prusiene scrisori la Istanbul, în special socrului său Iakovaki Rizo, în care se vorbea nu numai despre chestiuni personale, ci şi despre probleme ce interesau şi Rusia. Grigore Al. Ghica a fost, astfel, una dintre cele mai importante şi mai sigure surse de informare despre ceea ce se petrecea la Istanbul, aceasta datorîndu-se în mare parte socrului său, care se afla în cele mai înalte cercuri de la Poartă.
        Corespondenţa dintre ei era secretă, altfel Iakovaki Rizo n-ar fi fost numit traducător al delegaţiei otomane la Congresul de la Focşani. Despre momentele cele mai importante, Grigore Al. Ghica îl informa pe N. I. Panin. Cu cît era mai aproape data desfăşurării Congresului, cu atât şi fostul domn furniza tot mai multe date. Pentru a mări operativitatea informaţiei de la Istanbul, corespondenţa lui Grigore Al. Ghica era primită de A. Obreskov (care se afla din mai 1772 la Iaşi – n.n.). Acesta selecta informaţiile necesare, după care corespondenţa era trimisă lui N. I. Panin şi numai după aceasta – destinatarului.
        După cum s-a menţionat mai sus, pentru prima dată diplomaţia rusă a ridicat problema domniei lui Grigore Ghica în Moldova în aprilie 1772, însă la Congresul de la Focşani propunerea n-a fost acceptată. Aceeaşi propunere diplomaţia rusă a făcut-o şi la Congresul de la Bucureşti (29 octombrie 1772 – 9 martie 1773), şi la conferinţa a 34-a din 7 martie 1773.
        In Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi nu a fost inclus punctul referitor la acordarea domniei pe viaţă lui Grigore Al. Ghica. S-ar părea, la prima vedere, că a fost “o scăpare” lipsită de importanţă. In realitate, însă, faptul are o semnificaţie deosebită şi excluderea lui a oglindit, pe cât se poate de convingător, adevăratele interese politice manifestate de părţile beligerante privind principatele române. In primul rând, trebuie analizat ce însemna pentru Moldova această revendicare. Boierii moldoveni, printr-un şir de propuneri făcute înainte, cereau, în general, desemnarea domnilor din rândul băştinaşilor. Dacă, însă, despre acest lucru acum nu se vorbea, atunci era binevenită măcar numirea domnului pe viaţă, fie şi a lui Grigore Al. Ghica. In felul acesta Moldova mai făcea un pas spre slăbirea dominaţiei otomane. Adică Poarta pierdea dreptul de a numi şi de a mazili domnul. De aceea lipsa punctului respectiv din tratat a stârnit multe discuţii în rândul boierilor băştinaşi. Dar tocmai din acest considerent, recunoaşterea printr-un tratat internaţional a domniei pe viaţă în Moldova şi slăbirea pe această cale a influenţei asupra acestei ţări a constituit principalul motiv pentru care Poarta s-a arătat împotriva includerii unui asemenea punct în condiţiile păcii. De fapt, mai era încă un moti: Grigore Al. Ghica devenea domn la propunerea Rusiei şi, deci, el avea să promoveze o politică prorusă.
         Rusia, a înaintat iniţial această revendicare, iar ulterior a renunţat la ea. Se pune întrebarea, din ce motive diplomaţia rusă a cedat la această etapă. A intervenit, probabil, graba Rusiei de a termina războiul, impusă de situaţia internă ce se crease în urma declanşării Războiului ţărănesc de sub conducerea lui E. Pugaciov, şi apoi Rusia îşi atinsese într-un fel scopul, a ieşit la Marea Neagră primind cetăţile-port Eni-Kale, Kinburn şi Kerci în Crimeea; iar hanatul din Crimeea fusese declarat independent.
        Paradoxul ar consta, însă, în faptul că Rusia a cedat în problema dată tocmai fiindcă era preocupată prea mult de aceste ţări române, dar nu de soarta lor propriu-zisă, ci de interesele ei aici. Acum, când în urma împărţirii Poloniei (1772), Rusia obţinuse teritorii şi se apropiase de Moldova, în fruntea acestei ţări era binevenit un om al său, ca Grigore Al. Ghica, dar nu cu domnie pe viaţă. Rusia, ca şi Poarta Otomană, se îngrijeau să-şi păstreze posibilităţile de a interveni în această ţară ori de cîte ori doreau. Iar tradiţia, deja de peste o jumătate de secol, de a numi în scaunul Moldovei greci fanarioţi alimenta şi mai mult speranţele ei, deoarece unii dintre aceştia erau filoruşi.
        Cu concursul diplomaţiei ruse şi al celei prusiene, în luna septembrie 1774 Grigore Al. Ghica este numit domn al Moldovei. A domnit efectiv din februarie 1775. La puţin timp el avea să-l primească, cu toate onorurile, în vara anului 1775 pe N. V. Repnin, desemnat ambasador extraordinar al Rusiei la Istanbul.
        Dar în 1775 Moldova a trecut printr-o nouă criză politică, determinată de politica expansionistă a Curţii de la Viena. Ruperea Bucovinei din trupul Moldovei de către Imperiul Habsburgic, la 7 mai 1775, s-a datorat aspiraţiei de “compensaţii” a Curţii de la Viena. Cum echilibrul de forţe din regiune se schimbase în folosul Rusiei, Imperiul Habsburgic s-a străduit, la rândul său, să obţină anumite avantaje teritoriale. Profitând de prima împărţire a Poloniei (1772), în urma căreia dobândise Galiţia, el s-a hotărât să unească noul teritoriu obţinut, Galiţia, cu posesiunile din Transilvania, printr-un “culoar” care să traverseze nordul Moldovei.
        Dorind să apere integritatea teritorială a Moldovei, Grigore III Ghica a făcut nenumărate demersuri la Poartă pentru a o convinge de marea nedreptate ce se făcea ţării. Astfel, în unul din numeroasele sale memorii adresate Ialtei Porţi domnul sublinia că “locuitorii Moldovei cer cu insistenţă ca Poarta să-i apere contra unei pierderi aşa de mari”. Insă toate protestele şi intervenţiile sale nu au ajutat. Şi Poarta a cedat în faţa Austriei. Aluziile făcute de domn în legătură cu posibilitatea ca moldovenii să se adreseze unei puteri străine, ce nu putea fi alta decât Rusia, a făcut ca Poarta să creadă şi mai mult în orientarea prorusă a lui Grigore III Ghica. Domnul s-a confruntat şi cu opoziţia unor mari boieri, care insistau asupra măririi numărului zilelor de boieresc până la 36. Boierii se adresau cu plângeri la Poartă şi la Sankt-Petersburg. Din situaţia dificilă creată, domnul a cautat ieşire prin intermediul legăturilor sale diplomatice. In toamna anului 1777, a  purtat corespondenţă diplomatică activă atât cu P.A. Rumeanţev, cât şi cu diplomaţia prusiană. Lui Frederic al II-lea i-a solicitat “înaltul său sprijin privind siguranţa mea şi a ţării”. Dar dragomanul rezidentului Prusiei, Ianache Frangopolo, l-a trădat pe domn, informând Poarta despre corespondenţa secretă a lui Ghica Vodă cu diplomaţia rusă şi prusacă. Soarta domnului a fost aşadar pecetluită şi el a fost executat de trimişii sultanului în noaptea de 1 spre 2 octombrie 1777 în casele “Beilicului” (han pentru străini – n.n.) din Iaşi, fiind înmormântat la biserica Sf. Spiridon din capitala Moldovei. Societatea europeană a fost impresionată de acest asasinat crunt.

O dată cu asasinarea lui Grigore al III-lea Ghica, Poarta renunţă pentru tot restul epocii fanariote la serviciile membrilor familiei Ghica, care revin, însă, la tron, după 1821, ca domni pământeni…