Țările mici au avut, de foarte multe ori, un cuvânt greu de spus în coflagrațiile Europei și de foarte multe ori au protejat bunăstarea celor mari, așa cum țările române au stat pavăză pentru cele apusene în fața valului otoman, între secolele XIV și XVIII. Luptele curajoase ale românilor au salvat civilizația occidentală, i-au dat răgaz să se dezvolte, dar au sacrificat mult din propria ființă națională, prin generațiile sacrificate în lupte și au expus propria civilizație unei devstări aproape continue, cu efectede rămânere în urmă. Cu toate acestea, țările mici nu pot avea privilegiul de a înfăptui o politică externă absolut independentă față de imperativele vecinilor mai puternici. Cu atît mai mult cu cât aceasta se referă la acele ţări care se află la interferenţa marilor imperii. Or, tînărul stat al "Principatelor Unite" făcea parte dintr-o asemenea categorie, la mijlocul sec.al XIX-lea. La est, imperiul ţarist, la vest și nord, cel austriac (din anul 1867 – austro-ungar), iar la sud de Dunăre, Imperiul Otoman care, deşi se afla în declin, dispunea încă de destule forţe pentru a-şi aduce la ascultare vasalii nesupuşi. Calitatea seculară de vasalitate față de Imperiul Otoman, era de natură să-i micșoreze importanța și aspirațiile în fața altor mari puteri europene.
Intr-o asemenea situaţie, primul domnitor al Principatelor Unite, A. I. Cuza a pornit pe unica cale posibilă: cea a coalizării cu marile puteri. Românii trebuiau să bată la mai multe uşi europene pentru a putea alege cea mai bună soluţie politică. A acuza politica externă românească de lipsă de continuitate, ingratitudine şi „infidelitate” este o eroare. Marile puteri, atunci cînd le-au cerut-o circumstanţele, nu au ezitat nici ele să dea dovadă de asemenea „calităţi”. Este destul să ne amintim de „recunoştinţa” Austriei manifestată faţă de ruşi în timpul războiului Crimeei pentru ajutorul acordat la înăbuşirea revoluţiei ungare. Dar, de ce să evocăm nişte cazuri şi evenimente demult uitate, dacă avem în faţă altele mai recente, precum ar fi trădarea săvîrşită de către Rusia contemporană a Serbiei (sora ei de credinţă şi limbă), în numele unor interese meschine de moment?
Ţările Româneşti încă de la finele secolului XV au devenit state-vasal ale Imperiului Otoman. După anul 1774 această dependenţă a slăbit, iar după tratatul de la Adrianopol, din anul 1829, a devenit o simplă formalitate. Ea s-a redus la plata unui tribut simbolic şi respectarea unor convenienţe care îi permiteau sultanului să nu-şi „piardă faţa”. Respectarea formalităţilor legate de păstrarea prestigiului a fost întotdeauna o condiţie de importanţă vitală pentru regimurile despotice orientale (din tagma cărora făcea parte şi cel otoman). De aceea Turcia reacţiona foarte bolnăvicios la orice tentativă de manifestare a independenţei din partea vasalilor care îi mai rămăseseră.
In secolul XIX, cînd Europa stăpînea lumea prin intermediul imperiilor coloniale şi a sferelor de influenţă, dependenţa unor părţi ale ei faţă de un imperiu asiatic, rămas în urmă economic, politic şi militar era un anacronism. Chiar şi titlul oficial de „principe”, pe care l-au purtat domnitorii români pînă în anul 1881, înjosea oarecum România. Or, în societatea internaţională europeană de atunci, care ţinea mult la convenienţele şi protocolul medieval, principii se aflau mai jos în ierarhia titulaturii, decît regii şi împăraţii.
Primii suverani ai „Principatelor Unite” au folosit cu iscusinţă conflictele apărute între puterile-garant din Tratatul de la Paris, din 1856. Este vorba, în primul rînd, de războaiele austro-sardo-franceze şi a celui austro-prusac care au dus la unificarea Italiei şi formarea Imperiului German. Ele au scos din joc principala adversară a unificării şi independenţei României - Austria.
Iniţial, în calitate de aliat în lupta pentru independenţă s-a remarcat Franţa lui Napoleon III. Aceasta, însă, aflîndu-se departe de Balcani şi fiind preocupată de problemele apărute în relaţiile sale cu vecinii săi nemijlociţi, Austria şi Prusia, nu putea influenţa efectiv asupra situaţiei din regiune. Din motive lesne de înţeles (stăpînirea unei jumătăţi din teritoriul naţional românesc), Austria nu putea fi un asemenea aliat. Cealaltă mare putere germană, Prusia, era preocupată de edificarea unei „Germanii Mici” („Das Kleine Deutschland”) şi nu putea să-şi disperseze forţele pentru atingerea altor scopuri.
Marea Britanie, fiind o putere maritimă nu dorea să se implice în aventuri pe continent, de dragul unor dividende strategice cam îndoielnice (ar fi fost naiv de luptat pentru crearea de baze militar-maritime într-un bazin acvatic închis de genul celui pontic), cu atît mai mult, cu cît Londra şi-a făcut deja alegerea în favoarea Porţii Otomane care controla căile de acces spre India, Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.
A. I Cuza şi Carol I în perioada antebelică, adică anterioară Războiului de Independenţă, din anii 1877-1878, au încercat toate variantele posibile de a rezolva problema independenţei de stat fără a apela la Rusia, însă, din motivele enumerate mai sus, fără succes. Nedorinţa aceasta nu a fost dictată de existenţa unei rusofobii înnăscute de sorginte religioasă sau de civilizaţie (de genul celor poloneze sau vest-europene), ci de experienţa amară a contactelor precedente care s-au soldat cu pierderi teritoriale, foamete, epidemii şi abuzuri săvîrşite de către armatele ruseşti „eliberatoare”.
