CONSILIUL DIRIGENT AL TRANSILVANIEI

Consiliul Dirigent a avut rol de guvern al Transilvaniei, organism desemnat pe 2 decembrie 1918 de Marele Sfat Național, ales la rândul său de Adunarea de la Alba Iulia. Președintele Consiliului Dirigent a fost Iuliu Maniu. Atât sediul Marelui Sfat (adunarea legislativă a Transilvaniei), cât și cel al Consiliului Dirigent (guvernul Transilvaniei) a fost stabilit la Sibiu.

A fost alcătuit din 15 membri (10 membri din partea Partidului Național Român, doi din partea Partidului Social-Democrat din Transilvania și 3 independenți), după cum urmează:

• Iuliu Maniu (PNR), ministru-prezident și ministru de interne
• Alexandru Vaida-Voievod (PNR), externe
• Ștefan Cicio-Pop (PNR), apărare
• Aurel Vlad (PNR), finanțe
• Vasile Goldiș (PNR), culte și instrucțiune publică
• Aurel Lazăr (PNR), justiție
• Ioan Suciu (PNR), organizarea și pregătirea Constituantei (nu a mai avut loc, din cauza împotrivirii autorităților de la București)
• Iosif Jumanca (PSDTB), industrie
• Romul Boilă (PNR), comunicații
• Emil Hațieganu (PNR), codificare
• Ion Flueraș (PSDTB), sănătate
• Victor Bontescu (indep.), comerț și agricultură
• Vasile Lucaciu (indep.), fără portofoliu, cu misiuni în străinătate
• Octavian Goga (indep.), fără portofoliu
• Valeriu Braniște (PNR), fără portofoliu

Sediul Consiliului Dirigent la Sibiu

Pe 24 decembrie 1918 Regele Ferdinand I al României a emis "Decretul de Unire a Transilvaniei cu Vechea Românie". Serviciile publice au rămas în competența Consiliului Dirigent, iar afacerile străine, armata, circulația financiară, vămile, împrumuturile publice și siguranța generală a statului au trecut în competența guvernului central de la București. Transilvania urma să fie reprezentată în guvernul central prin miniștri fără portofoliu, pentru fiecare domeniu asupra căruia guvernul regional își pierdea competența în favoarea guvernului central.

Consiliul Dirigent a procedat pe 25 ianuarie 1919 la reorganizarea administrativă a teritoriilor intracarpatice unite cu România, împărțindu-le în 23 de județe. Consiliul Dirigent a numit prefecți în toate aceste 23 de județe, precum și încă trei prefecți pe lângă primarii orașelor Arad, Cluj și Sibiu.

În ciuda dorinței conducătorilor români transilvăneni de a păstra o oarecare autonomie a Transilvaniei în cadrul Regatului Român, Consiliul Dirigent a fost dizolvat de autoritățile de la București pe data de 4 aprilie 1920. Aceasta s-a întâmplat ca urmare a faptului că la lucrările Conferinței de Pace de la Paris soluția alipirii Transilvaniei la Regatul Român a devenit ireversibilă, motiv pentru care autoritățile de la București n-au mai avut nevoie să facă nici un fel de concesii românilor transilvăneni. In aceste condiții, pe 13 martie 1920 Alexandru Vaida-Voievod a fost înlăturat de la președinția Consiliului de Miniștri, el fiind menținut în funcție doar atâta timp cât a fost necesară impresionarea Puterilor Aliate cu modul de colaborare între românii ardeleni și cei din Vechiul Regat. Inlăturarea lui Alexandru Vaida-Voievod și, la scurt timp, dizolvarea Consiliului Dirigent, au produs o stare de frustrare în rândul elitelor intelectuale ardelene, care s-au simțit folosite de politicienii din Vechiul Regat.
Aceste elite ar fi dorit să pună în practică federalizarea preconizată de arhiducele Franz Ferdinand, decedat în odiosul atentat şi propusă ca extremă soluţie de ultimul împărat al imperiului dualist, dar în favoarea lor. Pentru ei nu mai conta părerea milioanelor de români asupriţi şi dispreţuiţi de autorităţile ungare şi nici jertfa ostaşilor români pentru dezrobirea ţinuturilor subjugate.
Cei ce se văzuseră la conducerea Transilvaniei eliberate de teroarea ungurească ar fi dorit renaşterea Imperiului federalist pe structura României Mari.
Marele istoric Nicolae Iorga a scris chiar o lucrare în care înfiera încercarea de trădare a lui Iuliu Maniu în ceea ce priveşte nealipirea de Regatul României, în ideea unei Transilvanii independente. 

COLONEL RUSESCU A OCUPAT BUDAPESTA FĂRĂ ORDIN LA 3 August 1919

La 19 martie 1919, colonelul francez Fernand Vyx a prezentat Ungariei, din partea aliaţilor învingatori în razboi, “Nota Vyx”, prin care se ordona forţelor militare ungare să se retragă în graniţele Ungariei, până la  tratativele de pace cu Aliaţii. Invingătorii nu considerau Transilvania, Crişana, Banatul şi Maramureşul ca făcând parte dintr-un stat ungar.

“Nota Vyx” a provocat o serioasă aliena­re natională. Preşedintele Mihaly Karolyi şi-a inaintat demisia, iar doua zile mai tarziu (pe 21 martie 1919), bolşevicul  Bela Kun a proclamat Republica Sovietică Ungaria.

Prima promisiune a lui Kun a fost restaurarea “Ungariei Istorice”, adică a “Ungariei Mari”. Kun se baza, în primul rând  pe sprijinul lui Lenin şi pe probabilitatea unui război între Rusia sovietică şi Aliaţi. Promisiunea bolşevicilor lui Kun a dat apă la moară speranţelor revizioniste ale maghiarilor.

La sfarsitul lui mai 1919, trupele Republicii Sovietice Ungare au invadat teritoriul Slovaciei, în ciuda Tratatului de la Trianon în urma caruia apăruse noul stat, Cehoslovacia.

La 17 iunie 1919, însă, confruntate cu armata cehoslovacă, precum şi cu ameninţările de intervenţie ale SUA si Franţei, trupele bolşevice ale lui Bela Kun au fost nevoite să se retragă din Slovacia.

Bela Kun s-a întors imediat contra României, trimiţând trupele spre Transilvania, teritoriu revenit după razboi Romaniei (15 aprilie 1919).

Planul militar de ocupare a întregului Ardeal românesc prevedea joncţiunea dintre forţele bolşevice din Ungaria şi cele din Rusia sovietică, pe teritoriul Transilvaniei.

Următoarele atacuri ale armatei bolşevice maghiare s-au desfaşurat conform planurilor lui Lenin, care prevedeau declanşarea la scară europeană a unor mari demonstraţii muncitoreşti pentru apărarea Ungariei bolşevice.

De la 1 mai 1919, în urma luptelor mereu victorioase, armata română aruncase trupele ungureşti peste Tisa, folosind râul drept obstacol natural în faţa armatei ungare bolşevice.

La 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat puternic armata română, respingând-o pe centrul frontului până spre Oradea. Armata ungară a fost, însă, prinsă într-o pungă, cu armate române la nord şi sud. Contraofensiva română a fost zdrobitoare şi, după şapte zile de lupte crâncene, trupele române se apropiau de Budapesta.

La 3 august 1919, patru escadroane de roşiori, dintre care unul din Craiova, sub comanda colonelului Rusescu, au pătruns în Budapesta, fără ordin, spre seară. Pe parcurs colonelul fusese ajuns din urmă de un ostaş de legătură, care avea un ordin să-l oprească pe Rusescu pe aliniamentul atins. Acesta i-a spus ostaşului să raporteze că nu a găsit escadroanele române. După aceea a ordonat cavaleriştilor săi să pornească în galop spre Budapesta.

Grupul avea patru sute de cavalerişti şi era dotat cu două tunuri şi zece mitraliere.

In jurul orei douăzeci, detaşamentul de cavalerie român a descalecat în curtea cazărmii de husari „Arhiducele Josif”din Budapesta.

A doua zi, la ora optsprezece, aflat în centrul bulevardului Andrássy din Budapesta, comandantul armatei române ce operase în Ungaria, generalul Mărdărescu, va privi parada militarilor români din compunerea Diviziei 1 Vânători.

Acţiunea impetuoasă pe cont propriu a colonelului Rusescu nu i-a convenit generalului Mărdărescu. Acesta a luat măsuri disciplinare împotriva ofiţerului care îndrăznise să îi ştirbească din aureola victoriei totale.

Istoricii contemporani i-au sărit în ajutor, înregistrând data de 4 august ca dată a ocupării capitalei ungare, acţiunea din 3 august  fiind tratată cu discreţie.

Generalul Mărdărescu a devenit ulterior ministru de război.

ROMÂNI ! TRECEŢI TISA 1919

Una din paginile de glorie a războiului româno-ungar s-a scris în anul 1919 când, într-un timp record, armata română a cucerit Ungaria, pentru a o elibera de plaga bolșevică. Armata bolşevică ungară a lui Bela Kun, coordonată direct de la Moscova (Lenin tocmai mutase capitala aici), a fost realmente zdrobită, iar vechiul guvern ungar a fost reinstalat. Regele Ferdinand, dintr-o nobleţe exagerată, nu a permis armatei să arboreze drapelul românesc pe clădirea Parlamentului de la Budapesta, aşa cum ar fi fost îndreptăţit să facă orice învingător. A făcut-o în schimb sergentul Iordan (un oltean zănatec) care a cocoţat, în vârful catargului, deasupra drapelului maghiar, o opincă găurită. Budapesta a fost eliberată de armata română pe 4 august 1919. Este o dată pe care ungurii nu o vor sărbători niciodată. Ar vrea s-o uite, deşi a fost ziua eliberării lor.

Solie ungurească de predare în faţa trupelor române  1919

Războiul dintre România regală şi Ungaria bolşevică a început în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, când Divizia 6, Divizia 38 de husari, Divizia de secui şi gărzile roşii maghiare au atacat, la Ciucea şi Ţigani, posturile înaintate ale armatei romane. Contraofensiva română a trecut în patru zile zona Munţilor Apuseni şi apoi a atins linia râului Tisa.

La Oradea români, unguri, germani şi slovaci „întâmpina pe români cu flori şi cu strigăte de bucurie, scoase în limba lor”, scria Nicolae Iorga, pentru că i–au salvat de bolşevici. La 30 aprilie şi 1 mai, trupele române au ajuns la Tisa pe întreaga lungime a frontului, reuşind să facă joncţiunea cu trupele cehoslovace în zona Csap–Munkacs.
Cu toate acestea, pe 20 mai 1919, armata bolşevică a Ungariei a reuşit să ocupe adânc Slovacia.
Următoarele atacuri ale armatei bolşevice maghiare s-au desfăşurat conform planurilor lui Lenin, care preconiza declanşarea la scară europeană a unor mari demonstraţii muncitoreşti pentru apărarea Ungariei bolşevice. Conferința de Pace de la Paris a impus Ungariei retragerea din Slovacia. Bolșevicul evreu de la conducerea Ungariei, Bella Kun, și-a îndreptat, inconștient, armata sa spre România. Nu a conștietizat că avea în față o armată antrenată în lupte grele timp de trei ani și condusă de comandanți cu experiență. 

 La 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata română, reușind s-o respingă spre Oradea. A avut loc o contraofensivă fulgerătoare a românilor și, după șapte zile de lupte crâncene, trupele române se apropiau de Budapesta. La 3 august 1919, patru escadroane de roşiori, comandate de colonelul Rusescu, au pornit spre Budapesta unde au ajuns spre seară. Istoriografia a consemnat data eliberării Budapestei de bolşevism ca fiind 4 august 1919, ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei.

Cum au pus românii opinca pe Parlamentul din Budapesta
(din însemnările generalului Marcel Olteanu)

… Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vînători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt flamura ungurească – roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă”… “Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”


Opinca Românească fluturând alături de steagul Ungariei
pe Parlamentul de la Budapesta (ideea unui ostaş oltean)

Zis şi făcut. Chemînd pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luînd apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt.

Şi aşa a fîlfîit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui… “Cine oare să fi făcut această tragică glumă? – îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arătă cu mîna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut”…

“Cine oare să fi dat vîntului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.
Imi era milă de el, căci era un om distins la simţire. “Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii. “Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vînătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcînd cu capul un gest despre cheiul Dunării.
- Cum îl cheamă?
- Don sergent Iordan.
- Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?

- Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dînsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…


General Gheorghe Mărdărescu  1919
Budapesta

Mă-ntorc puţin spre stînga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric.

Priveau cînd la trecătorii enervaţi şi sanchii, cînd la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Intreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi, poate, i-aş fi luat de gît şi i-aş fi sărutat!

Dar… le-am făcut semn să se apropie şi, arătînd domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi”… Şi domnul Ferency, scăldîndu-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adîncă melancolie:
- Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sînteţi aci!
In după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gînd şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mîna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale.

 Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cît îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pîrlită de soare şi vînt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană -, un vulpoi de Mehedinţi.

Purta capelă pe sprînceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stîng şi alta mai lată se răsfăţa pe gît sub urechea dreaptă; mai în sus de mînă, pe antebraţul stîng, se zărea o cicatrice respectabilă… L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: “Peste tot, domnule general”.

Şi desfăcînd repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dîră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele cîteva şuviţe de pînză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru.

Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…” Şi iarăşi cîntecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sînt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sînt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”
- Ei şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordîndu-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mîndrie:
- E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…
Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect pînă unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atîţia au albit meleagurile cu oasele lor.

El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gîndire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.

General Marcel Olteanu

DEZROBIREA ARDEALULUI SI OCUPAREA BUDAPESTEI - G.D.MĂRDĂRESCU

Pe data de 12 aprilie 1919, generalul G.D. Mărdărescu a primit ordinul Regelui Ferdinand să preia comanda trupelor din Transilvania, care urmau sa înfaptuiască eliberarea Transilvaniei. Un an mai tîrziu, pe 20 aprilie 1920, misiunea era îndeplinită. Dupa înca un an, şi tot în luna aprilie, generalul Gheorghe Mărdărescu publica volumul "Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei". Amintiri General G.D. Mărdărescu:r

De la desrobirea Ardealului până la ofensiva din Aprilie 1919

Situaţia creată României, prin pacea de la Bucuresti, echivala cu o robie a întregului neam românesc. Ea nu putea fi privită, aşadar, decât ca o necesitate de moment, rezultată din tradarea fară precedent a armatelor ruseşti.
România, în urma sugrumării ce i se aplicase, nu putea avea decât o singura ţintă: salvarea armatei.


General Gheoghe Mărdărescu

In adevar, din Maiu pâna în Octombrie 1918, n-a ramas sforţare neîncercată pentru neştirbirea oştirii noastre. Pretenţiunile duşmanilor se loveau continuu de rezistenţa si patriotismul luminat al Românilor strânsi în colţisorul neinvadat al Moldovei. Armamentul era ascuns cu îngrijire, spre a nu fi predat vrajmasului. In fine, efectivele, ce ni se tăgăduiau sub cele mai injurioase ameninţări, erau mereu sporite de catre bravii noştri ostaşi, care nu voiau să se demobilizeze si să se reîntoarcă sub apasarea teutonă din teritoriul ocupat.
Intre timp, numeroasele încercări ofensive ale duşmanului, îndreptate cu furie pe frontul de vest, se prabuşeau şi slabeau considerabil forţele lui, pe câta vreme, acele ale aliaţilor, alături de care ne sacrificasem din belsug, sporeau continuu.
La data de 15 Iunie 1918, echilibrul este pentru totdeauna rupt în favoarea aliaţilor, astfel, ca somările ce ni se faceau la Bucuresti, pentru disolvarea armatei noastre, din ce în ce mai greu puteau fi aduse la îndeplinire de duşman, din lipsa de mijloace de constrângere.
Strânşi de aproape în lupta decisivă, ce se angajase pe frontul de vest, germanii îşi subţiaseră neîncetat diviziile din Muntenia, astfel că, la începutul lui Octombrie, atunci când Bulgaria era scoasă afară din cauză, armatele franceze nu au mai întâmpinat la Dunare decât o rezistenţă descusută, din cauza slabiciunii adversarului şi a reintrării în scenă a armatei româneşti (28 Octombrie/10 noiembrie 1918), care - conform înţelegerii prealabile şi la apelul Comandamentului francez - a pornit cu tot elanul contra duşmanului, ramas încă în teritoriul nostru ocupat.
Ora supremă a victoriei sunase şi pentru mult încercata armata românească

.

Situatia politica si militara a României, la data reluarii operatiunilor

Rusia ieşise din scenă, însă armatele ei revoluţionare fraternizau cu germanii şi ele nu puteau uita că au fost dezarmate pe teritoriul nostru. In loc de o Rusie ţaristă aliată, dar rău voitoare, aveam acum la răsărit o Rusie revoluţionară, dusmanoasă pe faţă, care ne declarase razboi în mod oficial. O parte din mica noastră armată trebuia deci, sa stea cu arma în mână, în lungul Nistrului.
Ungaria nu se putea obiănui cu ideea ca fiind învinsă, avea sa fie constrânsă să renunţe pentru totdeauna la ţinuturile frumoase şi mănoase ale Ardealului şi deci, îăi retragea din toate părţile armata ei, pe care o reorganiza şi înarma contra noastră. Ea îşi gasea ajutor şi încurajare în condiţiunile armistiţiului acordat de Generalul Franchet d`Espereu, care ignorase revendicarile recunoscute nouă prin tratat şi oprise înaintarea trupelor noastre. Serbia aliata noastră de totdeauna, ignora orice moderaţiune, faţă de noi, şi în beţia victoriei, a trecut peste îndatoririle alianţei noastre cu ea, ocupând în întregime Banatul, care constituia unul dintre punctele de căpetenie ale aspiraţiunilor, pentru care ne jertfisem alături de ea. Puteam si eram îndreptaţiţi a nu mai conta deci pe amiciţia şi alianţa acestui popor.


Generalul Gherghe Mărdăresu la hotel Gelert - Budapesta

Bulgaria ocupa încă, cu consimţământul marilor nostri aliaţi, toată Dobrogea, pe care germanii, aliaţii lor, nu le-o recunoşteau. Armistiţiul, încheiat la prabuşirea Bulgariei, nu ţinea seama de loc de interesele României, care se sbatea încă în ghiarele acaparatoare ale duşmanilor, contra cărora îşi sacrificase tot ce putea fi sacrificat. Asistam, astfel, la o situaţie fără precedent în istoria popoarelor: ca învinsul sa menţină şi să cotropească mai departe ţinuturi, care au fost ale învingatorului.
In rezumat deci, aliaţii uitaseră legăturile contractate, şi, deăi reintraţi în luptă după cererea lor, invocau pacea ce din vina lor ni s-a impus la Bucuresti, spre a se desinteresa complet de ţara noastră. Era deci necesar, ca aducerea la îndeplinire a acelor ce ni s-au promis şi recunoscut în scris de ei, să le înfaptuim cu propriile noastre forţe.
Situaţia noastră militară, în acel moment, nu era dintre cele mai strălucite, căci, pacea de la Bucuresti impunându-ne un efectiv redus al oamenilor sub arme, am fost siliţi să demobilizăm în vara anului 1918 toate contingentele de miliţieni şi rezervişti, menţinând sub arme numai 4 contingente: 1916, 1917, 1918 si 1919.
Afara de Diviziile IX-a si X-a, precum şi I-a şi II-a de cavalerie, concentrate în Basarabia, restul armatei era dislocată cu diviziile din Moldova în garnizoanele lor de pace, iar diviziile din Muntenia, Dobrogea si Oltenia erau grupate în diferite regiuni din Moldova. Armătură şi muniţiuni erau în cantităţi relativ suficiente, lipseau însă animalele de tracţiune pentru unitaţile de artilerie şi diferitele trenuri.
Cavaleria, de asemeni, ramasese după război cu cai puţini si slabiţi, din cauza lipsei de furaj, datorită faptului că teritoriul Moldovei, prea mic chiar pentru nevoile propriei noastre armate, a trebuit să aprovizioneze şi o numeroasă armată rusă. Imbracamintea din magaziile de mobilizare ale corpurilor, ca şi aceea existentă în restul depozitelor, nu era suficientă decât pentru un efectiv restrâns.


Divizion de cavalarişti şi gornişti în Budapesta  1919

In privinţa hranei oamenilor, depozitele din Moldova ar fi putut face faţă pentru un timp nevoilor armatei; lipseau însă mijloacele de transport necesare.
Eram reduşi, deci, şi din punct de vedere militar tot la propriile noastre mijloace, totuşi acţiunea trebuia începută, cu ceeace aveam.
Mobilizarea a fost ordonată pe ziua de 28 Octombrie/10 Noiembrie 1918.
Au fost mobilizate, la început, numai diviziile care îsi aveau resedinţa în Moldova. Diviziile din Muntenia si Oltenia nu puteau fi mobilizate, întrucât oamenii demobilizati erau plecaţi la vetrele lor din teritoriul ocupat. Mobilizarea lor nu se putea începe, decât după transportul parţilor active în garnizoanele de resedinţă, ceeace, în situaţia de atunci a transporturilor noastre, nu se putea face înainte de Martie 1919.
Marele cartier general a dispus chemarea sub arme numai a 4 contingente: 1912, 1913, 1914 si 1915, stabilind pentru deviziile mobilizate numai oarecare norme de organizare, care le vom arata mai jos.
Diviziile Corpului IV Armata, dislocate în garnizoanele de pace, terminând cele dintâi mobilizarea, au fost destinate a opera astfel: Divizia VII-a în Transilvania, iar Divizia VIII-a în Bucovina.
Divizia I-a de vânatori, terminând mobilizarea în acelaşi timp cu diviziile Corpului IV Armata, a fost destinată pentru operaţiunile din Transilvania, împreună cu Divizia VII-a.

Divizion de artilerie român pe străzile Budapestei  1919

De la ofensiva ungurilor din Iulie, până la pronunţarea contraofensivei noastre

Situaţia guvernului comunist ungar înbunătăţindu-se, în urma succeselor obţinute contra Ceho-Slovacilor şi a înabuşirii contra-revoluţiei, pentru o şi mai sigură consolidare în interior şi mărirea prestigiului de afară, guvernul ungar avea nevoie de succese contra Românilor. In acest scop, în urma încetării operaţiunilor armatei roşii pe frontul ceho-slovac, prin armistiţiul încheiat, o parte însemnată din forţele devenite disponibile pe acest front, împreună cu alte unitaţi din rezervă, au fost transportate ăi concentrate spre sud, în vederea luării ofensivei pe frontul român.
De altfel, Bela Kuhn era convins ca succesele pe frontul român nu-i vor veni aşa uşor, ca acele pe care le-a obtinut contra Ceho-Slovacilor. Pentru întreprinderea unei acţiuni militare contra noastră, avea nevoie de-o armata puternică si bine pregatită, de aceea, comuniştii unguri şi-au îndreptat toate sfortarile lor în această direcţie.
Profitând de răgazul acordat de armistitţiul cu Ceho-Slovacii, guvernul comunist a desfăşurat o activitate febrilă pentru organizarea unitaţilor din toate armele, mărindu-le efectivele prin noi recrutări, între 18-46 ani, căutând să le doteze, pe cât cu putinţă, cu mijloace moderne de luptă şi serviciile necesare, precum şi să le construiască în unitaţi mari de luptă.
Pentru executarea recrutărilor, a fost întrebuinţată, de cele mai multe ori, forţa şi teroarea. In special, s`au înrolat lucrătorii pe motivul că guvernul luase măsura de-a nu se da hrană decât celor de pe front, şi a nu se ajuta decât familiile celor mobilizati, cărora le făcea toate înlesnirile de trai. Ordinul de mobilizare, publicat la 26 Iunie, şi care prevedea şi înrolarea ţăranilor, nu prea a dat rezultatul dorit de guvernul comunist, deoarece, cea mai mare parte din populaţia rurală era contra cauzei comuniste. Totşi, datorită mijloacelor întrebuinţate, comunistii parvin, ca la sfârşitul primei jumataţi a lunii Iulie 1919, să dispună de o armata destul de numeroasă, înzestrată cu un bun material de infanterie şi o puternică artilerie (care cuprindea şi unităţi suficiente de artilerie grea de 150 m/m, 305 mm şi chiar câteva piese de 420 mm).


Copii din Budapesta primind hrană de la armata română  1919

Această fortă armată, după înfrângerea Ceho-Slovacilor, comunistii au prezentat-o în faţa populaţiei ca o armată natională, destinată a elibera Ungaria.
Că ne vor ataca ungurii nu ne-am îndoit o clipă. Crediţa aceasta se sprijinea pe: activitatea guvernului comunist, reorganizarea armatei, numeroase transporturi de trupe din interior spre est, deplasările de forţe de pe celelalte fronturi si dirijarea lor în regiunile Tokay si Szolnok, incursiunile si atacurile zilnice ale trupelor ungureşti de pe linia Tisei, precum si informaţiunile obţinute (după care, Ungurii urmau să înceapă atacul contra noastră în noaptea de 19/20 Iulie), etc.; toate acestea trădau inteţia inamicului de-a ne ataca.
In prima jumatate a lunii Iulie, aceste intenţiuni au început a se manifesta fatis; astfel:
1. In cursul perioadei de la 1-15 Iulie, atitudinea provocatoare şi agresivă a trupelor maghiare s-a accentuat aproape pe întreg frontul, atât prin activitatea artileriei, care în sectorul Szolnok a luat caracterul unui bombardament de-o intensitate deosebită, cât, mai ales, prin încercări de trecere şi dese incursiuni în sectorul de nord (regiunea Tokay), ca şi în cel de sud (regiunile Tisza-Roff, Fegyvernek, Tisza-Nagy-Rev, Tisza-Uj, Tisza-Sas, etc.). Dintre aceste încercări de trecere, sunt de remarcat, în special, urmatoarele:
a) Incercarea de trecere din noaptea de 2/3 Iulie, în regiunea Timar (nord Tokay), în timp ce unitaţile inamice din regiunea sud Tokay acţionau demonstrativ în faţa localitatii Tisza-Eszlar. 
b) Incursiunea inamicului la sud de Szolnok, în dimineata zilei de 5 Iulie, care a fost respinsă prin contra-atacurile trupelor noastre.
c) Repetatele atacuri din ziua de 7 Iulie ale trupelor inamice în forţă de 3-4 companii, din regiunea Nagy-Koru, asupra poziţiilor noastre din sctorul Fegyvernek.
2. Marele cartier general român a interceptat, la data de 8 Iulie, o radiotelegramă, prin care guvernul maghiar comunica că trupele române, neefectuând încă retragerea hotarâtă, a reluat ostilitaţile cu România.


Regele Ferdinand

Deci, prin aceasta telegramă Bela Kuhn comunica Antantei intenţiile sale. Aceasta îndrăzneală îşi avea originea, în mare parte, în politica de tărăgănare a Antantei, în ceeace priveşte masurile ce trebuiau luate, de multă vreme încă, pentru curmarea stării de lucruri din Ungaria.
Timp îndelungat, Conferinţa de pace a fost nehotarâtă ce atitudine trebuie să adopte faţă de Ungaria. Telegramele, ce soseau în această privinţă, erau contradictorii şi reflectau clar această nehotarâre. Aici se părea, că Conferinţa ar fi decis să recunoască guvernul bolşevic, aci, o altă depesă ne vestea, că Conferinţa nu poate trata cu Bela Kuhn, mentinând blocusul contra Ungariei. A fost vorba chiar de-o acţiune militară în stil mare împotriva Budapestei, acţiune despre care m-am ocupat mai sus, făcându-se o anchetă asupra mijloacelor ce-ar necesita. (Ancheta a fost facută chiar de Maresalul Foch, în urma cererii Conferinţei de la Paris. Pentru aceasta acţiune s`a considerat necesar minimum 200.000 de luptatori).
De aceea, când comuniştii au trecut la fapte, atacându-ne, a devenit evident adevărul că singura soluţie pentru înlaturarea stării anarhice din Ungaria şi restabilirea ordinei aici, dorită de toată Europa, este intervenţia armată a aliaţilor şi ocuparea capitalei Ungariei, citadela nefastului regim comunist.
Din diferite consideraţiuni însă, aceasta acţiune n`a avut loc nici de data aceasta, ea a fost înlocuită prin alte măsuri, la care a recurs Conferinţa de pace, măsuri care sunt cuprinse într-o radiogramă din Lyon, cu data de 27 Iulie, prin care Consiliul suprem interaliat adresează o nota lui Bela Kuhn, cu urmatorul continut:


Vasile Goldiş

Armata română la Coloana mileniului - Budapesta

"Guvernele aliate si asociate sunt foarte doritoare de-a încheia pacea cu poporul ungar şi de-a pune capăt stării de lucruri, care face imposibilă reconstituirea economică a Europei Centrale şi pune o piedică oricarei încercări de-a aproviziona populaţia. Este chiar o imposibilitate de a încerca această opera, mai înainte ca în Ungaria să fie un guvern reprezentând poporul şi care să-şi execute ad-literam angajamentele lui, luate faţă de guvernele asociate. Regimul lui Bela Kuhn nu răspunde nici uneia din aceste condiţiuni; el nu numai că a rupt armistiţiul semnat de Ungaria, dar, în momentul de faţă, atacă o putere amică si aliata. Se cuvine guvernelor aliate, de-a lua sub propria lor raspundere măsurile care comportă acest aspect particular chestiunii. Dacă hrana şi proviziile trebuie furnizate, dacă blocusul trebuie ridicat, dacă opera de refacere economică trebuie sa fie reinstalată, apoi toate acestea nu vor putea avea fiinţă, decât cu un guvern reprezentând poporul ungar, nu cu un guvern al carui autoritate s-a fondat pe teroare. Puterile asociate cred nemerit de-a adauga că orice ocupaţie straină a teritoriului ungar, aşa după cum este definit prin Conferinta de pace, va lua sfârşit, de îndată ce Comandamentul suprem interaliat va socoti, că condiţiunile armistiţiului au fost executate într-un mod multumitor".S-a cerut, cu alte cuvinte, în vederea tratativelor de pace, retragerea lui Bela Kuhn, cu care, în sfârsit, aliaţii s-au convins, cam târziu dealtfel, că nu se poate trata si discuta. In ce priveste atacurile împotriva statelor amice şi aliate, nota de la Paris reprezintă un protest tardiv şi platonic. Tardiv, deoarece se producea, după ce România a bătut singură pe Unguri, care o atacaseră, ameninţînd astfel nu numai frontierele României, dar şi ordinea Europei centrale; platonic, fiindcă nota aliaţilor s-a multumit să constate numai faptul de-a ne fi atacat Ungurii, fără să anunţe măsurile, pe care ar fi trebuit să le ia, faţă de atitudinea lui Bela Kuhn.
Incât ne priveste, după cum aveam credinţa, că Ungurii ne vor ataca, în aceeasi masură aveam deplina siguranţă ca vom fi în stare singuri, prin noi înşine, nu numai să ne apărăm contra duşmanului, dar, că prin reacţiunea noastră vom ajunge la o isbândă deplină, care să aibă ca urmare stârpirea bolşevismului şi restabilirea liniştii în Europa Centrală.