ROMA V - COLOSSEUM

Colosseum este cel mai grandios edificiu al Romei antice, edificiu care a traversat două milenii şi care vorbeşte despre puterea şi măreţia Imperiului.

Este un amfiteatru cu plan eliptic, situat în centrul oraşului, între colinele Esquilin şi Coelius, cel mai mare construit vreodată în Imperiul Roman şi una dintre cele mai mari opere de arhitectură şi inginerie romană. La origine s-a numit Amfiteatrul Flavian.

Construcţia, plasată la răsărit de Forum Romanum, a început între anii 70 şi 72 e.N, sub împăratul Vespasianus şi s-a terminat în anul 80 e.N, sub Titus, fiul şi succesorul la tron al celui dintâi. Alte modificări au fost aduse sub domnia lui Domitianus (81-96 e.N.), cel de al doilea fiu al lui Vespasianus. Numele de Amfiteatrul Flavian a derivat de la numele de familie (gens Flavia) al celor trei împăraţi.

Putând primi între 50.000 şi 75.000 de spectatori, Colosseum-ul a fost folosit pentru spectacole de vânătoare de animale sălbatice, pentru lupte de gladiatori şi alte spectacole publice. El a rămas în funcţie timp de 500 de ani, ultimele jocuri prelungindu-se până la jumătatea sec. al 6-lea e.N. In marele amfiteatru s-au organizat şi spectaculoase ce imitau bătălii navale (naumahia), reconstituiri ale unor bătălii celebre, drame bazate pe mitologia romană şi execuţii publice. Edificiul a încetat de a mai fi folosit pentru marele public în cursul evului mediu timpuriu. Mai târziu a servit altor scopuri, precum cel de locuinţă pentru săraci, ateliere ale unor meşteşugari, sediu al unui ordin religios, fortăreaţă, carieră de materiale şi sanctuar creştin.

Deşi în prezent poate fi considerat o ruină, el rămâne un simbol al Romei moderne şi una dintre atracţiile turistice cele mai populare. In fiecare zi de Vinerea Sfântă, papa conduce o procesiune cu steaguri pe un drum al crucii care se sfârşeşte la Colosseum.

Numele de Colosseum (în latina târzie Colossus a provenit de la cuvântul grec colossos care însemna statuie mare) a derivat de la o statuie colosală a împăratului Nero ridicată în vecinătate. Acea statuie a fost remodelată de succesorii la tron pentru a reprezenta pe Helios, zeul soare, prin adăugarea unei coroane cu raze solare. Capul lui Nero a fost înlocuit în mai multe rânduri cu capetele unor diverşi împăraţi. In pofida legăturilor sale păgâne, statuia a rămas în picioare o bună parte din epoca medievală creștină şi a fost acreditată cu puteri magice. Ea a fost considerată, în final, drept un simbol al permanenţei Romei. După relatările istoricului Suetonius, statuia măsura o sută douăzeci de picioare în înălţime, deci mai mult de 35 de metri. Inălţimea sa, în comparaţie cu Colosul din Rodos (30-34 de metri), ridicat cu trei secole şi jumătate înainte (cca. 280 e.A.), o îndreptăţea a fi încadrată între minunile lumii antice.

In sec. al 8-lea e.N, Bede Venerabilul (cca. 672-735 e.N.), călugăr anglo-saxon, considerat părintele istoriei scrise a Angliei, a compus o celebră epigramă care celebra semnificaţia simbolică a statuii: Quandiu stabit coliseus, stabit et Roma; quando cadit coliseus, cadet et Roma; quando cadet Roma, cadet et mundus (Atât cât va dura Colosul, Roma va dura; când va cădea Colosul, va cădea Roma; când va cădea Roma, va cădea lumea). In epoca lui Bede numele masculin coliseus era aplicat statuii, pentru că această calitate nu fusese atribuită încă  Amfiteatrului Flavian.

Colosul lui Nero a sfârşit prin a cădea, probabil răsturnat în vederea refolosirii bronzului. Numele de Colosseum (nume neutru) a început a fi folosit abia către anul 1.000, pentru a desemna amfiteatrul. Statuia fusese aproape uitată. De la statuia colosală a supravieţuit numai baza sa, puţin semnificativă, plasată între amfiteatru şi templul lui Venus şi al Romei, dar foarte aproape de amfiteatru.

Numele de Coloseum a fost acordat amfiteatrului în cursul evului mediu timpuriu. In Italia amfiteatrul este cunoscut sub numele de il Colosseo, iar în alte limbi latine se folosesc nume similare, precum Colisée în franceză, Colosseum în română, el Coliseo în spaniolă şi o Coliseu în portugheză.

Arhitectul marelui amfiteatru s-a numit Celer, acelaşi care a construit anterior marele palat al lui Nero, numit Domus Aurea.

Pentru marele amfiteatru s-a ales un loc plat pe fundul unei văi joase prin care curgea un râuleţ canalizat, între colinele Coelius, Esquilin şi Palatin.

In primul secol al erei noi, zona era des populată, dar fusese devastată de marele incendiu al Romei din anul 64 e.N. Cu acea ocazie Nero şi-a însuşit o mare suprafaţă din cartierele arse pentru a construi magnificul palat Domus Aurea, în faţa căruia a creat un lac artificial înconjurat de pavilioane, grădini şi porticuri. Apeductul preexistent Aqua Claudia, construit de împăratul precedent Claudius (41-54 e.N.), a fost prelungit pentru aprovizionarea cu apă a acelei zone. Gigantica statuie de bronz, numită Colosul lui Nero a fost aşezată nu departe de Domus Aurea.

Zona a fost transformată de împăratul următor, Vespasianus (69-79 e.N.), şi de succesivii săi, cei doi fii. Statuia colosală a fost păstrată, dar s-a demolat o mare parte din Domus Aurea. Lacul a fost secat şi terenul reutilizat pentru construirea noului Amfiteatru Flavian. S-au construit în vecinătate şcoli de gladiatori (ludus) şi alte edificii anexe, toate peste vechile terenuri ale palatului lui Nero.

Impăratul Vespasianus a finanţat lucrarea din partea sa de pradă de război. Este vorba de mari cantităţi de pradă şi tezaure luate de romani în urma victoriei în primul război iudeo-roman, din anul 70 e.N. Ca atare Colosseum-ul poate fi interpretat drept un mare monument triumfal, construit, după tradiţia romană, pentru a celebra mari victorii.

Decizia lui Vespasianus de a construi marele amfiteatru pe locul lacului lui Nero poate fi considerată şi un gest populist de readucere în domeniul public a unui cartier anexat abuziv de Nero. La început, Vespasianus a folosit din terenul lui Nero pentru a amenajarea unui parc public, iar amfiteatrul s urmat Spre deosebire de alte multe amfiteatre situate la margine de oraşe, Colosseum-ul a fost înălţat simbolic chiar în inima Romei.

La moartea lui Vespasianus se terminase cel de al treilea etaj al edificiului. Ultimul nivel a fost inaugurat de Titus fiul său, în anul 80 e.N. Dio Cassius aminteşte că la jocurile de inaugurare au fost ucise în arenă 9.000 de animale sălbatice. Domitianus, cel de al doilea fiu al lui Vespasianus şi care a urmat la tron lui Titus (79-81 e.N.) a adăugat hypogeul, reţea de spaţii subterane folosită pentru a adăposti animalele şi gladiatorii. Tot el a mai adăugat o galerie la înălţimea cea mai mare a Colosseum-lui, destinată să crească numărul de locuri pentru categoria de spectatori cea mai săracă.

După relatările lui Dio Cassius, în anul 217, Colosseum-ul a fost grav avariat de un mare incendiu, provocat de un trăsnet. Incendiul a distrus etajele superioare ale gradenelor, gradene construite din lemn. A fost reparat în întregime către anul 240 e.N. şi a mai suferit noi reparaţii în anii 250, sau 252 e.N, apoi în 320 e.N. O inscripţie aminteşte de restaurarea unor diverse părţi ale monumentului sub împăraţii Theodorius al II-lea şi Valentinianus al III-lea (425-450 e.N), probabil pentru a repara rănile provocate de un cutremur major, din anul 443 e.N. Alte lucrări s-au efectuat în anii 484 şi 508 e.N. Arena a continuat să fie folosită pentru concursuri până cel puţin la mijlocul sec. al 6-lea e.N. şi pentru lupte de gladiatori până către anul 435 e.N. Vânătoarea de animale sălbatice a continuat până prin anul 523 e.N.

In cursul evului mediu, Colosseum a cunoscut multe schimbări. In interiorul structurii a fost construită o biserică la sfârşitul sec. al 6-lea e.N, iar arena a devenit cimitir. Numeroasele spaţii boltite de sub gradene au devenit locuinţe sau ateliere. S-a mai vorbit de locatari până în sec. al 12-lea, epocă în care cei din familia Frangipani au fortificat edificiul pentru a-l transforma în fortăreaţă.

Colosseum a avut de suferit un mare cutremur în anul 1349, ocazie cu care s-a prăbuşit unui zid exterior dinspre sud. O mare parte din blocurile de piatră au luat drumul refolosirii la noi palate, fortificaţii, biserici şi la alte edificii. Placajul de marmură a luat drumul cuptoarelor pentru a fi transformat în var. Scoabele de fier, sau de bronz, întărite cu plumb, care serveau la alăturarea blocurilor de piatră au fost jefuite sistematic săpându-se găuri în jurul lor, găuri care au lăsat nenumărate cicatrice, vizibile astăzi pe toate zidurile interioare şi exterioare.

Un ordin religios s-a instalat în ruine la mijlocul sec. al 14-lea şi s-a menţinut până în sec. al 19-lea.

In cursul secolelor 16 şi 17, demnitarii Bisericii catolice au căutat să dea un rol productiv marelui monument abandonat. Papa Sixtus Quintus (1585-1590) a plănuit să transforme edificiul într-o filatură de lână în care să muncească prostituatele, dar această iniţiativă nu s-a materializat după moartea sa. In anul 1671, cardinalul Altieri a autorizat folosirea arenei pentru cursele de tauri ceea ce a provocat huiduieli.

In 1749, Benedict al XIV-lea a decis ca politica oficială a Bisericii să facă din Colosseum locul sacru unde au fost martirizaţi primii creştini. El a interzis extragerea de materiale din monument şi l-a consacrat Patimilor lui Christos, ocazie cu care a instituit un drum al crucii care să străbată Roma până aici. A declarat Colosseum-ul loc sacru udat de sângele martirilor creştini care au pierit în arenă.

Apoi au fost întreprinse diverse proiecte de restaurare şi de stabilizare. Faţada a fost întărită prin zidiri de cărămidă, în 1807 şi 1827, iar interiorul a fost restaurat în 1810-1814 şi 1874, apoi complet curăţat în 1930, sub Benito Mussolini.

Colosseum are un plan eliptic cu 189 de metri lungime şi 156 de metri lărgime, acoperind o suprafaţă de 6 hectare. Inălţimea pereţilor exteriori este de 48 de metri, iar perimetrul de origine măsura 545 de metri. Arena centrală este un oval cu lungimea de 86 de metri şi lărgimea de 54 de metri, înconjurată de un zid înalt de 4,5 metri, care se ridică până la nivelul primelor gradene.

Peretele exterior a fost estimat a cuprinde mai mult de 100.000 de metri cubi de travertin, cu blocuri montate fără mortar, dar solidarizate cu 300 de tone de agrafe de fier sau bronz. Totuşi structura a suferit importante deteriorări în cursul secolelor. Segmente largi s-au prăbuşit ca urmare a cutremurelor. Latura de nord a peretelui înconjurător a rămas totdeauna în picioare. Rampele de cărămidă de la fiecare extremitate au fost adăugate în sec. al 19-lea pentru a consolida peretele originar.

Partea care a supravieţuit din peretele exterior se compune din trei nivele de arcade suprapuse, având deasupra o platformă pe care este aşezat un atic de mare înălţime, străpuns de ferestre la intervale regulate. Arcadele sunt încadrate de semicoloane dorice, ionice şi corintice, în timp ce aticul este ornat de pilaştri corintici. Fiecare dintre arcurile de la etajul al doilea şi al treilea era ornat cu statui ce onorau divinităţile şi alte personaje ale mitologiei clasice.

In jurul aticului erau ieşite din perete 240 de cârlige de piatră. De ele se ancora o vastă copertină retractabilă, cunoscută sub numele de velarium. Aceasta avea rolul de a apăra spectatorii de soare sau ploaie. Era o imensă pânză susţinută de o structură de corzi în plasă. Ea avea o gaură în mijloc. Pânza acoperea două treimi din arenă, cu pantă către centru pentru a capta vântul şi a-l dirija cu adieri către spectatori.

Marinari special instruiţi veneau de la Ostia pentru a manevra acel valerium la marile ocazii.

Enorma capacitate a Colosseum-ului a făcut necesară proiectarea unor căi de acces şi de evacuare rapide, sistem care se aplică încă la stadioanele moderne. Se deschideau optzeci de intrări la nivelul parterului, dintre care şaizeci şi şase erau destinate spectatorilor ordinari.

Fiecare intrare era numerotată, ca şi fiecare scară. La nord era intrarea principală, destinată împăratului şi apropiaţilor săi. Alte trei intrări axiale erau destinate elitei. Cele patru intrări axiale amintite erau bogat decorate cu picturi şi cu reliefuri din stuc, din care ne-au parvenit unele fragmente. O bună parte din intrările originare dinspre exterior au dispărut odată cu prăbuşirea unei părţi din peretele exterior, dar intrările XXIII şi LIV au supravieţuit.

Spectatorii primeau bilete sub formă de fragmente de ceramică numerotate. Acelea dădeau instrucţiunile necesare despre secţiunea şi rândul unde găsea loc spectatorul. Oamenii ajungeau la locurile lor prin vomitoria (la singular vomitorium), căile de acces care se deschideau spre gradene.

La sfârşitul spectacolului, sau în caz de urgenţă, evacuarea nu lua decât câteva minute.

Spectatorii se aşezau conform unui aranjament ierarhizat care reflecta natura rigidă şi stratificată a societăţii romane.

Lojele speciale erau rezervate, la sud şi la nord, împăratului şi Vestalelor, oferindu-le cele mai bune perspective asupra arenei. O mare platformă, sau podium, la acelaşi nivel, primeau spectatorii din clasa senatorilor, autorizaţi să-şi aducă propriile scaune. Numele unor anumiţi senatori din sec. al 5-lea sunt încă gravate în piatra locului ocupat.

Nivelul de deasupra senatorilor, cunoscut sub numele de primum maenianum, era ocupat de clasa cavalerilor (ordinul equestru, adică equites, nobilimea ne-senatorială). Nivelul următor, numit maenianum secundum, era, la începuturi, rezervat cetăţenilor simpli (plebei) şi era divizat în două secţiuni. Partea inferioară (immum) era destinată cetăţenilor bogaţi, iar partea superioară (summum) era destinată clasei medii. Erau atribuite anumite sectoare specifice anumitor grupuri sociale, precum copiilor însoţiţi de tutori, soldaţilor în permisie, demnitarilor străini, scribilor, preoţilor, etc. Anumite zone erau rezervate unor grupuri specifice.

Scaunele din piatră, şi mai târziu din marmură, erau amenajate mai confortabil de către spectatori prin aducerea de pleduri sau pernuţe proprii.

Un alt nivel, maenianum secundum in ligneis (al doilea etaj din lemn) a fost adăugat în partea de sus a edificiului pe timpul domniei lui Domitianus. El era o galerie destinată săracilor şi femeilor, cu locuri în picioare sau amenajate special cu tribune din lemn în pantă foarte abruptă. Unele grupuri erau total excluse de a intra în Colosseum, precum groparii, actorii şi vechii gladiatori.

Fiecare nivel, divizat în secţiuni (maeniana) de către pasaje în curbă şi de ziduri mici (praecinctiones sau baltei), erau divizate în cunei, sau porţiuni, de către alei, scări şi vomitoria. Fiecare rând (gradus) avea scaunele numerotate, permiţând desemnarea precisă a fiecărui loc prin rândul său (gradus), prin cuneus şi numărul propriu.

Arena era compusă dintr-un planşeu de lemn acoperit cu nisip (cuvântul latin arena sau  harena însemna nisip). Totul acoperea o vastă structură subterană numită hypogeu (nume venit din limba greacă ce însemna exact sub-sol, de la hypo (sub) şi ge (pământ). Nu a mai rămas nimic din arenă, dar hipogeul este încă bine vizibil şi conturat. El era constituit dintr-o reţea cu două niveluri subterane de tuneluri şi de încăperi situate sub arenă, unde se ţineau gladiatorii şi animalele sălbatice pregătite pentru spectacol. Douăzeci şi patru de puţuri verticale asigurau, cu ascensoare, accesul imediat în arenă pentru animale şi pentru accesoriile de scenă. Platforme cu balamale de cele mai mari dimensiuni, numite hegmata, permiteau accesul elefanţilor şi altor animale grele. Hypogeul a fost restructurat în multe etape astfel că se pot distinge astăzi douăsprezece faze de construcţie.

Vespasianus

Hypogeul era unit prin tuneluri subterane cu un număr de puncte din afara Coloseum-ului. Animalele şi dresorii puteau ajunge printr-un tunel la grajdurile din apropiere, iar gladiatorii puteau ajunge uşor la cazarma lor Ludus Magnus, cu ruine vizibile şi astăzi în apropierea amfiteatrului. Există proba existenţei unor mari mecanisme hidraulice ce permiteau inundarea rapidă a arenei cu aportul apei dintr-un apeduct situat în vecinătate. Sistemele hidraulice permiteau şi eliminarea uşoară a apei din ploi, pentru a se evita inundarea hypogeului.

Colosseum-ul atrăgea în orbita sa tot felul de activităţi anexe. Imediat spre răsărit se găsesc importante vestigii ale şcolii de antrenament pentru gladiatori, Ludus Magnus, legată de arenă printr-un tunel special. Şcoala avea propria arenă care era şi ea o atracţie pentru spectatorii autorizați.

In zonă se mai găseau şi alte şcoli de antrenament, precum Ludus Matutinus (şcoala de dimineaţă), unde erau formaţi vânătorii de animale. In plus s-au mai adăugat şcolile de gladiatori pentru daci şi gali.

In vecinătate se mai găsea Armamentarium, edificiu care cuprindea o armurărie de depozitare. Se mai găsea Summum Choragium, unde erau depozitate maşinile, apoi Sanitarium, unde erau trataţi gladiatorii răniţi şi Spoliarium, unde corpurile gladiatorilor morţi erau despuiate de arme şi evacuate.

In jurul amfiteatrului erau dispuse la o distanţă de 18 metri o serie de mari borne de piatră, din care mai subzistă un număr de cinci pe partea de răsărit. Pentru existenţa lor s-au emis explicaţii diferite. Puteau s[ fi avut rolul de frontieră religioasă, de limită la care se verificau biletele, sau ar fi putut constitui puncte de ancoraj pentru velarium.

Titus

Foarte aproape de Colosseum se găsea fântâna numită Meta Sudans şi mult mai târziu s-a înălţat arcul de triumf al lui Constantin.

Pe lângă luptele de gladiatori, în Colosseum aveau loc multe alte jocuri, foarte variate. Spectacolele numite munera erau finanţate de particulari bogaţi, şi mai rar de către stat. Ele aveau o puternică conotaţie religioasă, dar demonstrau totodată prestigiul şi puterea familiei în faţa populaţiei avide de distracţii. Un alt tip de spectacol, foarte popular, era vânătoarea de animale sălbatice, sau venatio, care aducea o mare varietate de specii importante, în special din Africa. Se vedeau în arenă rinoceri, hipopotami, elefanţi, girafe, lei, pantere, crocodili şi struţi. Aceste sărbători de circ luau uneori o amploare excepţională. Spre exemplu pentru victoria din Dacia, Traian a oferit jocuri epocale, în anul 107 e.N, jocuri care au implicat 11.000 de animale şi 10.000 de gladiatori, durând 123 de zile.

Vechii autori au adeverit că în Colosseum s-au derulat, din primele zile, naumahii, numite mai comun navalia proelia (adică simulări de bătălii navale).

Este consemnat că pe timpul jocurilor de inaugurare acordate de Titus, arena a fost umplută cu apă, si a adăpostit curse de cai şi de tauri special antrenaţi în Grecia pentru a înota. Tot atunci s-a reconstituit o faimoasă bătălie navală dintre grecii din Corfu şi din Corint. Se presupune că spectacolele navale au avut loc numai înainte de construirea hypogeului. Jocurile organizate de Titus au durat o sută de zile, iar în arenă au pierit 5.000 de animale.

Spectacolele numite sylvae simulau nişte recreeări campestre. Pictori, tehnicieni şi arhitecţi se străduiau să reconstituie o întreagă pădure, cu arbori şi arbuşti adevăraţi plantaţi în nisipul arenei. In acea pădure erau introduse succesiv animale, spre plăcerea mulţimii. Scenele puteau să arate populaţiei urbane aspecte ale naturii sălbatice, sau să devină cadrul pentru fapte de vânătoare sau pentru reproducerea unor episoade mitologice. In anul 249 e.N, pentru sărbătorirea a 1.000 de ani de la fondarea Romei, au intrat în arenă 1.000 de cupluri de gladiatori, 32 de elefanţi, zeci de tigri, 50 de lei şi nenumărate alte animale trimise din provincii.



Colosul lui Nero - varianta de reconstituire

Ocazional acele decoruri puteau fi utilizate pentru execuţii în care eroii istorici erau reprezentaţi de condamnaţi care mureau conform poveştilor mitologice, devoraţi de sălbăticiuni, sau în alte moduri.

Grandoarea Colosseum-ului demonstrează cât de adânc era înrădăcinată în cnștința populaţiei romane dorinţa de distracţie şi, mai ales, distracţia sălbatică şi sângeroasă.

ROMA V - BISERICA SANTA CONSTANZA



Santa Constanza - interior

Lângă marea bazilică ridicată de Constantin I-ul cel Mare în memoria Sfintei Agnes, pe Via Namentana, în primul sfert al sec. al 4-lea e.N, a fost construit şi un edificiu cu destinaţie de mausoleu pentru familia împăratului. In acest mausoleu au fost înmormântate fiicele Constantina şi Helena ale împăratului. Constantina a murit în anul 354 e.N., iar Helena, soţia împăratului Iulianus (361-363 e.N.) a murit în anul 360 e.N.

Deoarece în deceniul al treilea al sec. al 4-lea Constantin I-ul decisese deja să mute capitala de la Roma la Bizantium, pe malul Bosforului, este probabil ca mausoleul să fi fost edificat după moartea sa, survenită în anul 337 e.N., din iniţiativa fiicelor, sau a fiului şi urmaşului său Constantius al II-lea, prin deceniile 4 şi 5 ale aceluiaşi secol.

In mod asemănător, mausoleul Sfintei Helena, mama lui Constantin I-ul cel Mare, a fost înălţat de fiul său la Roma, pe Via Labicana, în preajma bisericii sfinţilor Marcellin şi Petru (Marcellino e Pietro). Helena a murit în 329 e.N. la Nicomedia şi la început a fost înmormântată la Constantinopol. Apoi a fost mutată la Roma într-un mausoleu magnific.

In perioada imperială romană s-a optat pentru mausolee cu plan circular. Unele dintre ele au fost transformate de creştini în biserici, precum Catedrala de la Split, provenind de la Diocletianus şi biserica Sfântul Gheorghe de la Thessalonic, provenind de la Galerius. Creştinii au adoptat planul circular, sau octogonal (apropiat de circular) pentru baptiserii.

Transformarea mausoleului în biserică s-a făcut, cu probabilitate prin sec. al 13-lea (1254), deci după aproape un mileniu. Numele dat bisericii a avut la bază o confuzie legată de numele fiicei Constantina a celui ce a dat libertate creştinismului în Imperiul Roman, pentru că în realitate nu este cunoscută nici o martiră cu numele de Constaza.

Datorită trecutului său de monument imperial funerar şi datorită vechimii de peste un mileniu şi jumătate, biserica Santa Constanza are o valoare cu totul specială între monumentele creştine ale Romei. Structura zidirii antice transmite mister şi spiritualitate paleocreştină cu toate că edificiul a devenit biserică în evul mediu de mijloc.

Edificiul este o rotondă precedată de un vestibul oval îngust şi alungit. Rotonda este compusă din două zidiri circulare concentrice. Zidirea circulară interioară poartă o cupolă aşezată pe un tambur intermediar înalt. Tamburul este aşezat pe un cerc cu coloane jumelate (12 perechi) şi legate cu arcade elegante. Imprejur, între cercul coloanelor şi cel exterior se formează o galerie circulară boltită care poartă încă decoraţia în mozaic din sec. al 4-lea e.N, mărturie a artei acelor timpuri de după domnia lui Constantin cel Mare. Divizată în panouri, decoraţia boltei este acoperită cu o multitudine de subiecte pe un fond luminos. Pe lângă motivele antice s-au adăugat în epoci necunoscute (probabil după sec. al 13-lea) tablouri cu conţinut creştin în nişele laterale.

Biserica Santa Constanza se găseşte în prezent într-o stare aproape similară cu cea din momentul construcţiei. Unele dintre mozaicuri au suferit deteriorări minore, iar altele o restaurare incorectă. Nu s-a mai păstrat decoraţia cupolei, dar din fericire s-au făcut desene în sec. al 16-lea, întocmite pentru reconstruire şi examinare.

Celor douăsprezece perechi de coloane de la parter le corespund douăsprezece ferestre străpunse în tamburul ce susţine cupola. In acest fel, spaţiul de jos este obscur şi misterios în timp ce spaţiul superior este luminos şi plin de speranţă. Parcă se despart două lumi.

Sarcofagul Constantinei era aşezat exact sub boltă, unde astăzi se găseşte altarul creştin.

in nişa opusă intrării se află astăzi o copie a minunatului sarcofag al Constantinei. Sarcofagul original, din porfir roşu, este păstrat astăzi la Vatican. Culoarea roşu-vişiniu a pietrei dure face legătura cu demnitatea imperială. Această piatră a fost păstrată de romani pentru a fi folosită numai de familia imperială. Tot în Muzeul Vatican a ajuns astăzi şi sarcofagul maiestuos din profir roşu al Sfintei Helena.

Santa Constaza - mozaic în galeria laterală

Biserica Santa Constanza este unul dintre monumentele antice cele mai bine păstrate din Roma.

ROMA V - ROCA TARPEIA

La începuturile legendare ale Romei, pe timpul întemeietorului Romulus, latinii au răpit tinere femei sabine pentru creşterea populaţiei ce urma a locui în noul oraş, Titus Tatius, conducătorul sabinilor, dorind să răzbune dezonoarea, a pus stăpânire pe Capitoliu. In acel timp Capitoliul nu se afla între limitele de fortificare trasate de Romulus, limite care cuprindeau numai colina Palatin.

Citadela de pe Capitoliu a căzut în mâna sabinilor datorită trădării fiicei unui paznic, pe nume Tarpeia. Aceea, din iubire pentru Titus Tatius a deschis poarta citadelei.

Confruntarea decisivă dintre latinii lui Romulus şi sabini s-a produs pe locul Forumului Romanum de astăzi, teren aflat între Capitoliu şi Palatin. Inainte de a începe vărsarea de sânge, sabinele cele răpite s-au interpus între fraţii lor şi noii lor soţi. In acest fel cele două mici seminţii s-au reconciliat, urmând a fi conduse alternativ de regi sabini, sau latini. Inţelegerea s-a respectat până când la conducerea Romei au ajuns regii etrusci.

Trădătoarea Tarpeia a fost pedepsită la moarte şi aruncată de pe un perete stâncos abrupt al Capitoliului. Locul a intrat în istorie drept Roca Tarpeia şi rămas mult timp loc al execuţiei trădătorilor.

După multe ezitări ale cercetătorilor, acel loc a fost localizat în partea de sud-est a colinei, care, desigur, după scurgerea timpului şi-a schimbat configuraţia. Astăzi pe sub peretele stâncos numit Roca Tarpeia trece Via della Consolazione urmată de Vico Jugario. In antichitate Vicus Jugarius unea Forum Olitorium (piaţă de legume şi fructe) cu Forum Romanum şi era încadrată de magazinele producătorilor de juguri. Astăzi se pot vedea vestigii ale porticurilor care ocupau baza colinei în epoca Republicii.

ROMA V - COLINA AVENTIN



Mica înălţime, de circa 40 de metri, Aventin este una dintre şapte coline ale Romei, cea mai sudică. Este formată din două vârfuri separate de o mică vale. Primul vârf, Aventin Major, este apropiat de Tibru, iar cel de al doilea, Aventin Minor, se găseşte mai la sud. Pe timpul Republicii colina fost acoperită de un cartier popular. Negustorii erau atraşi în mod special de a locui aici, fiind motivaţi de apropierea de portul Tibrului şi de antrepozitele existente atât pe maluri, cât şi pe întinderea de la poalele colinei.

In aglomeraţia plebeiană s-au construit numeroase edificii religioase, precum templele zeităţilor Diana, Ceres, Minerva și al Libertății, situate între actualele străzi Via Melania şi Via di San Domenico. Templul Dianei a fost ridicat de regele Servius Tullius şi a devenit sanctuarul federal al latinilor. Despre templul Libertății se știe numai despre exitența sa, despre refacerea pavimentului Atriumului său de către Asinius Pollio și despre organizarea, lângă el, a primei biblioteci publice din Roma, în anul 38 e.A, tot de către același Asinius Pollio.

Această colină a fost ataşată oraşului de către Aricus Marcius, în cea de a doua jumătate a sec. al 6-lea e.A.

Plebea, mereu în conflict cu patriciatul, s-a refugiat de multe ori pe Aventin, până a obţinut drepturile cerute, mai ales în anul 494 e.A., pe timpul insurecţiei muntelui Sacru şi în 449 e.A., pe timpul celei de a doua secesiuni a plebei.

Pe timpul perioadei imperiale, Aventinul a îmbrăcat o haină rezidenţială. Traianus a locuit aici înainte de a prelua tronul, dar şi prietenul său Licinius Sura, care a construit nişte mari terme private. Urmele reşedinţelor acestora se pare că s-au depistat în nord-vestul actualei biserici Santa Prisca, depărtată de Tibru. Termele lui Sura au fost construite în lungul străzii Clivus Publicius în partea de sus a pantei ce urca de la Circus Maximus. Vederea spre Palatin şi Circus Maximus trebuie să fi fost magnifică.

Tot în apropierea căii Clivus Publicius s-a ridicat şi templul Lunii. Edificiul a trebuit să compenseze unghiul pantei prin scări ample şi înalte. Din aria Aventinului făcea parte şi templul lui Vortumnus.

O cale foarte circulată şi importantă din această parte a Romei era Vicus Portae Trigeminae. Aceasta unea Forum Boarium cu Emporium. Vechea poartă a zidului servian care se deschidea spre această cale, Porta Trigemina, este una dintre cele mai menţionate din istoria capitalei romane. Se pare că ea avea trei deschideri pentru a uşura circulaţia.

Vicus Portae Trigeminae era jalonată de două arcuri de triumf, Arcul lui Lentulus şi Crispinus şi Arcul lui Germanicus. Intre această cale şi Tibru erau construite multe antrepozite.

Urcând panta Aventinului, în dreptul Podului Probus se găsea un remarcabil ansamblu de temple şi porticuri, templul zeiţei Junona Regina, de mari dimensiuni, şi un alt mic templu, templul Libertas, despre care se presupune că ar fi fost prima bibliotecă publică a Romei, graţie iniţiativei lui Asinius Pollio.

Templul zeiţei Junona Regina l-a ridicat generalul Camillus şi a fost reconstruit mai târziu de către Augustus. Scările lui Cassius (Scalae Cassi), care porneau de la nivelul templului, permiteau să se coboare către cheiul Tibrului.



Monument Giuseppe Mazzini

Pe Aventin se găsea o mare piaţă înconjurată de un portic, Armilustrium, piaţă dedicată sărbătorilor zeului Marte, la 19 octombrie, în fiecare an (sărbătoare a purificării armelor). Un mic altar dedicat lui Marte se găsea în centrul pieţei. Traianus a avut locuinţa privată în imediata apropiere a acestei pieţe.

La baza colinei, spre sud, dincolo de ziduri, s-a ridicat în anul 12 e.A. piramida lui Cestius, monument bizar dar interesant. Tot dincolo de ziduri, Augustus a edificat pentru Aventin cazarma celei de a IV-a Cohorte de vigiles.

Biserica Sant'Alessio

Luxul pe care îl atinsese locuirea de pe Aventin a excitat poftele vizigoţilor lui Alaric care, în anul 410 e.N, au jefuit Roma timp de trei zile. Aventinul a fost devastat în întregime. Secolele următoare au aparţinut unor modeste edificii creştine, reclădite şi mărite pe parcurs.

Aventinul oferă astăzi un aspect de cartier rezidenţial, foarte liniştit, plin de verdeaţă şi ocupat de multe stabilimente religioase, printre care Santa Sabina, Santa Prisca şi Sant'Alessio. Pe panta ce se lasă spre Circus Maximus se întinde o fermecătoare grădină a trandafirilor, cu neînchipuit de multe soiuri şi culori. Jos, la bază, cu deschidere spre Circus Maximus şi Palatin se desface Piaţa Romulus şi Remus, piaţă dominată de monumentul lui Giuseppe Mazzini (1805-1872), scriitor şi om politic care a proclamat, în 1849, Republica Roma, prefigurând statul italian unificat şi modern.

ROMA V - BISERICA SANTA SABINA

Biserica a fost construită în sec. al 15-lea e.N. de către episcopul Petru de Illyria, care oficiase înainte ca preot într-un titulus ce exista în acest loc. (La începutul creştinismului în Roma adunările creştinilor aveau loc în casele unor particulari convertiţi la creştinism şi cărora li s-a dat numele de titulus). Episcopul Petru de Illyria era originar din Dalmaţia.

Biserica Santa Sabina a fost construită, mai precis, sub pontificatul papei Celestin I-ul, între anii 422-432 e.N. pe locul fostului titulus păstorit de Petru de Illyria. Incă de la început, acest locaş paleocreştin a fost dedicat Sfintei Sabina, o martiră din sec. al 2-lea e.N., din timpul împăratului Hadrianus (117-138 e.N.). Legenda acestei sfinte s-a cristalizat abia în sec. al 6-lea, aşa că nu se ştie cu precizie dacă ea a trăit şi a murit pe colina Anventin, unde este ridicată biserica. Nu se ştie nici dacă resturile sale au fost transportate în Umbria, locul martiriului său.

Biserica a fost construită pe un plan basilical rectangular cu 24 de coloane de marmură. Este situată pe colina Aventin la înălţime şi aproape de Tibru.

In sec. al 10-lea, bisericii i s-a adăugat o campanilă (clopotniţă), modificată apoi în sec. al 17-lea. In 1219, papa Honorius al III-lea a donat biserica lui Dominic de Guzman, pentru a instala aici ordinul călugăresc pe care dorea să-l întemeieze, Ordinul Predicatorilor (dominicanilor). Acela a construit un claustru şi edificii mănăstireşti. Conducerea ordinului se află tot aici în timpurile noastre. Papa Honorius al III-lea aparţinea familiei romane Savelli, iar Dominic de Guzman a devenit Sfântul Dominic, transferând numele său asupra ordinului întemeiat.

In sec. al 16-lea, la iniţiativa papei Sixtus Quint (1585-1590) şi cu ajutorul arhitectului Domenico Fontana, s-a dat bisericii un aspect de edificiu al Contra-Reformei. Atunci şi-a pus amprenta stilul încărcat al baroului, astfel că biserica pierduse aproape toată autenticitatea sa medieval-timpurie.

Adăugirile baroce au fost suprimate prin lucrări excesiv de grele efectuate de Muňoz, lucrări care au redat bisericii frumosul ei aspect primitiv. A fost păstrată numai capela Sfintei Caterina de Sienna realizată în sec. al 17-lea în stil baroc.

In exterior, uşa din partea dreaptă este precedată de un portic alăturat în sec. al 15-lea. Nartexul, care precedă faţada principală, a făcut parte din porticul patrulater care înconjura atrium-ul ce a dispărut în sec. al 13-lea, atunci când s-a amenajat mănăstirea.

Este de remarcat frumoasa uşă în lemn de chiparos, care asigură intrarea în nava principală şi care a aparţinut bisericii primitive din sec. al 15-lea. Cele două canaturi sunt divizate în 18 panouri care au păstrat sculpturile în baso-relief, ilustrând scene din Vechiul şi Noul Testament.

In partea stângă sus, este reprezentată Crucificarea, exemplul cel mai vechi de reprezentare a acestei scene în loc public.

Interiorul bisericii are o amploare armonioasă, scăldată de o lumină caldă. El exprimă remarcabil încântarea Bisericii creştine primitive.

Planul basilical se compune din trei nave separate de două şiruri de coloane cu capiteluri corintice. Coloanele nu mai susţin arhitrava, ci se unesc cu arcade ce dau impresia de mare uşurinţă. Deasupra se deschid ferestrele readuse la originalitate.

Deasupra uşii de intrare, un mozaic poartă o inscripţie cu litere de aur, care comemorează construirea edificiului de către Petru de Illyria sub pontificatul lui Celestin I-ul (422-432 e.N.). De o parte şi de alta, două personaje feminine reprezintă alegorii ale Bisericii născute din Biserica evreilor (Ecclesia ex circumcisione) convertiţi de Sfântul Petru şi Biserica Păgânilor (Ecclesia ex gentibus) convertiţi se Sfântul Paul.

Acesta este singurul mozaic păstrat din toată acoperirea cu mozaic din partea superioară a navei, din mozaicurile care acopereau pereţii dintre ferestre şi din partea superioară a arcadelor.

In nava principală, deasupra arcadelor curge o friză din marchetărie de marmură, ea fiind un vestigiu al sec. al 5-lea e.N. La parter, în faţa spaţiului schola cantorum (spaţiu din faţa corului – stranei – rezervat cântăreţilor-dascăli) se remarcă un mormânt din mozaic al unui conducător general al dominicanilor, mort în 1300.

Mobilierul bogat din marmură din schola cantarum, din prezbiteriu şi de la amvoane, datând din sec. al 9-lea şi distrus de papa Sixtus Quint, a fost reconstruit cu ajutorul elementelor originale.

Amvoanele şi candelabrul pentru lumânările pascale au fost reconstruite cu ocazia îndepărtării elementelor baroce.

In absidă exista un mozaic de la începuturi, care reprezintă personaje venerate în biserică. El a fost înlocuit cu o frescă a manieristului Taddeo Zuccari, retuşată în sec. 19 şi 20.

In nava din dreapta se poate vedea partea superioară a unei coloane antice ce a aparţinut unor construcţii de sub biserică. Este probabil să fi aparţinut casei din sec. 3-4 e.N. unde se instalase titulus-ul creştin primitiv. In capătul navei a fost amenajată, în sec. al 15-lea, o capelă dedicată Fecioarei de către cardinalul Poggio del Monte di Auxia. Frumosul său mormânt aminteşte de arta distinsă a Renaşterii, răspândită la Roma de Andrea Brengo.

In nava stângă se găseşte capela în stil baroc a Sfintei Caterina de Sienna, realizată în sec. al 17-lea. Cu marmurile sale policrome, cu frescele sale şi cupola pictată, capela este o intrusă în serenitatea acestei biserici.

Incăperile mănăstirii dominicane s-au schimbat puţin de la începutul Ordinului Predicatorilor. Cea destinată Sfântului Dominic este încă prezentă cu toate că a fost mărită şi transformată în capelă. Mai există şi sala de mese originară, unde Tomas d'Aquino îşi lua masa pe timp ce se afla la Roma.

In grădina cu parfum de iasomie a călugărilor şi sub umbra portocalilor şi a lămâilor, sculptorul Giamondia a reprezentat pe cei doisprezece apostoli pe timpul Cinei (1974).

Biserica Santa Sabina are absida îndreptată spre nord, adică spre Palatin şi Capitoliu, profilate dincolo de Circus Maximus.

In spatele absidei, spre nord, se întinde Parcul Savello. Aici se văd resturi ale fortificaţiilor construite în sec. al 10-lea pentru a apăra colina, fortificaţii care au devenit în sec. al 13-lea fortăreaţa familiei Savelli (familie din care a provenit papa Honorius al III-lea).

Parcul oferă perspective plăcute asupra Romei, pornind, la stânga, de la colina Janiculus, la cupola basilicii Sfântul Petru, la Monte Mario cu antena sa de televiziune şi ajungând, spre dreapta, la monumentul lui Vittorio Emanuele al II-lea şi la Turnul miliţiilor de lângă Forumul lui Traianus.

ROMA V - PIAZZA NAVONA

Aici, în fostul Câmp al lui Marte, străinul poate să aibă contact foarte apropiat cu spiritul Oraşului Etern şi să perceapă o singură imagine cu foarte multe faţete.

Vizitând Roma în anul 7 e.A., Strabon, marele geograf al antichităţii, şi-a afirmat admiraţia pentru această parte plină de verdeaţă a oraşului, parte care abia începea a fi locuită şi acoperită de monumente religioase şi civile. Aici a construit Domitianus (81-96 e.N.) un mare stadion şi un Odeon, în care se dădeau spectacole poetice şi muzicale. Odeonul s-a aflat la circa 50 de metri de sud de stadion, acolo unde există astăzi Palazzo Massimo şi Piazza di San Pantaleo, ambele adiacente la Via Corso Vittorio Emanuele II.

Cu excepţia stadionului lui Domitianus a cărui suprafaţă alungită s-a păstrat prin Piaţa Navona, în perimetrul său nu a mai rămas nimic din Roma antică. Totul a fost înghiţit sub clădirile mai vechi, sau mai noi, dar toate atinse de patina vremurilor trecute. Clădirile care înconjoară piaţa sunt toate suprapuse peste vechile gradene ale stadionului. Prin sec. al 15-lea o inundaţie a Tibrului a transformat fostul stadion într-un lac pe care s-au plimbat bărcile. Parcurgând străduţele care se întrepătrund ca o adevărată dantelă între Piazza Navona şi Tibru, la apus, vizitatorul este transpus în timpurile de splendoare papală în inima Romei Renaşterii.

De la începutul sec. al 16-lea, cardinalii, ambasadorii, funcţionarii pontificali, bancherii şi curtezanelr bogate şi-au stabilit împrejur reşedinţe invidiate, atrăgând librari, gravori, croitori, pantofari şi miniaturişti. Toţi cei ce ofereau servicii s-au înghesuit cât mai aproape de Piazza Navona şi de piazza di Pasquino din apropiere. Chiar şi astăzi zona a rămas plină de artizani.

Jalonat de palate din sec. 15 şi 16, itinerariul prin acest cartier oferă frumoase surprize celor curioşi să pătrundă în curţile interioare. In spatele faţadelor cu trăsături austere, străpunse de ferestre rectangulare cu frontoane riguroase, Renaşterea a lăsat adesea fermecătoare loggii cu coloane, cornişe cu motive antice, a lăsat porţi cu blazoane decorate şi pereţi vopsiţi în nuanţe de gri, cu frize şi medalioane.

Departe de circulaţia auto, Piazza Navona oferă spectacolul unei sărbători permanente într-un decor plin cu vânzători de baloane, cu caricaturişti ce-şi imortalizează clientul dintr-o mică serie de tuşe, cu oameni absorbiţi de hrănirea porumbeilor sălbatici, cu sindicalişti care ţin cuvântări unor mici grupări de curioşi, nu vânzători ambulanţi, cu fotografi, cu chelneri ai cafenelelor şi restaurantelor şi cu mulţimea pestriţă de curioşi şi gură cască din toate colţurile lumii.

In stadionul lui Domitianus, amenajat în anul 86 e.N., s-a instaurat imediat un ciclu de jocuri după moda greacă. Spre deosebire de jocurile din amfiteatre, unde gladiatorii se înfruntau cu violenţă, aici se amestecau jocuri ale spiritului cu exerciţii fizice, alergări, pugilat, aruncări de disc, de suliţă şi altele. In Odeon se desfăşurau concursuri de elocinţă, de poezie şi de muzică.

Despuiat de acoperământul din marmură în anul 356 e.N., de către împăratul Constantius al II-lea, stadionul lui Domitianus ajunsese o ruină jalnică în sec. al 5-lea e.N. El şi-a regăsit viaţa sub Renaştere, atunci când a devenit una dintre cele mai frumoase pieţe din Roma. In 1477 piaţa comercială de pe colina Capitoliului a fost transferată aici. In mediul popular aglomerat a început să se dezvolte teatrul în aer liber, de la acrobaţii şi exchibiţii de circ până la teatrul de marionete. Foarte curând Piazza Navona a devenit şi un loc preferat pentru adunări. După anul 1869, piaţa comercială a fost mutată la Campo dei Fiori. Barăcile mobile nu s-au mai instalat aici decât pe timpul Crăciunului şi al sărbătorii tradiţionale „Befana“, ocazie cu care se ofereau jucării copiilor.

Astăzi Piazza Navona este renumită şi pentru cele trei fântâni ale sale. In centru este plasată Fântâna Fluviilor (Fontana dei Fiumi). Ea a fost comandată lui Bernini de către papa Iunocentius al X-lea doritor să dea palatului său (palazzo Pamphili) împrejurimi prodigioase. Palatul ocupă o bună parte din latura lungă apuseană a Pieţei Navona.

Genialul arhitect al artei baroce a reuşit să aşeze pe un amplasament de rocă goală un obelisc a cărui rigiditate şi echilibru contrastează cu aparenta mişcare a statuilor de pe soclu. Vântul pare a răsuci arborii, iar statuile de marmură de la baza obeliscului gesticulează. Acestea au fost executate după desenele maestrului de către elevii săi şi simbolizează patru mari fluvii din patru părţi ale lumii: Dunărea, simbolizează Europa, Nilul simbolizează Africa (capul său este voalat deoarece nu i se cunoaşte izvorul), Gangele simbolizează Asia, iar Rio de la Plata simbolizează America. Obeliscul de factură egipteană a fost adus aici de pe Via Appia unde zăcea doborât. Papa Iunocentius al X-lea a dispus aducerea lui.

Opera a fost terminată în 1651.

Cea de a doua fântână din piaţă, Fântâna Maurului (Fontana del Moro) a fost amenajată la sfârşitul sec. al 16-lea, dar în 1653, papa Iunocentius al X-lea a cerut lui Bernini să o reînnoiască. Arhitectul a desenat figura centrală a Maurului căreia unul dintre elevii săi i-a dat o înfăţişare viguroasă. Statuile tritonilor şi cele care înconjoară vasul larg al fântânii aparţin sec. al 19-lea.

Cea de a treia fântână, Fântâna lui Neptun, este instalată în partea nordică a pieţei şi a fost creată tot la sfârşitul sec. al 16-lea. Statuia zeului Neptun, aşezată în centru, cât şi cele care o înconjoară, datează tot din sec. al 19-lea.

Fontana del Mauro

Piaţa Navona este înconjurată de palatul Pamphili, biserica Sfânta Agnes, biserica Santa Maria dell 'Anima, biserica Santa Maria della Pace, Piazza Pasquino, Palatul Braschi care adăposteşte Muzeul Romei, Palatul Massimo, Palazzo della Sapienza, biserica San Luigi dei Francesi, cu opere de Dominichin şi Caravaggio şi palatul Madama (ocupat de Senat). Fiecare în parte constituie o mică comoară a evului mediu şi modern.

ROMA V - FÂNTÂNILE PUBLICE

1. Fontana di Trevi

Este fântâna cea mai amplă şi mai  renumită din Roma. Ea reprezintă stilul baroc târziu în arhitectură prin complexul amplu de statui şi basoreliefuri şi căderi tumultuoase de apă cristalină.

Papa Clement al XIII-lea a însărcinat cu lucrarea pe Nicola Selvi, în 1762. Acela a dat fântânii dimensiunile palatului de spatele căruia a alăturat-o, cu alura unui monument triumfal. Intr-o nişă centrală, de mari dimensiuni, este reprezentat zeul Ocean urcat într-un car sub formă de scoică tras de doi cai de mare şi de doi tritoni. Din laterale veghează personificările Abundenţei şi Salubrităţii. Două baso-reliefuri plasate la dreapta şi la stânga vorbesc despre trecutul care a condus la realizarea fântânii. Istoria începe de la Agrippa, în anul 19 e.A, cel care a decis să construiască un apeduct care să aducă apa în Roma de la 20 de kilometri depărtare. Apeductul a fost numit Acqua Vergine, căci izvorul a fost indicat de o tânără fată.

Reparat de papa Nicolas al V-lea şi de Urban al VIII-lea, apeductul a devenit sursa abundentă pentru fântână.

De jur-împrejurul lucrărilor statuare şi al jeturilor, sau a căderilor de apă este realizat un bazin amplu. Cu faţa spre fântână şi spre bazin s-au amenajat două rânduri de tribune pentru cei ce vor să contemple şi să guste priveliştea de pe marginea bazinului.

O legendă spune că străinii care vin să admire fântâna, trebuie să se întoarcă cu spatele şi să arunce în bazin două monede, una pentru a se reîntoarce la Roma şi a doua pentru realizarea dorinţelor.

In raport cu grandoarea fântânii, piaţa care o cuprinde pare prea restrânsă. Mulţimea de vizitatori şi de turişti par a nu se mai sfârşi. In lunile estivale Roma este un oraş bine încălzit de soare aşa că o escală cât mai lungă lângă Fontana di Trevi este mai mult decât binevenită pentru răcorirea ce o emană şi odihnă. De jur împrejur magazinaşe mărunte şi vesele revarsă spre trecători bogăţie de răcoritoare şi o diversitate deconcertantă de îngheţată.

2. Fontana del’Acqua Felice

Este o fântână monumentală plasată la apus de Piazza Republica, fântână care a fost ridicată, în 1587, de către Domenico Fontana. Este alimentată de un apeduct construit de papa Sixtus Quint din zona Colona, în lungul Via Casilina. Fântâna poartă prenumele papei, care se numea Felice Peretti.

Aqua Felice

Ea este dominată de o statuie gigantică a lui Moise. Autorul său, Prospero Bresciano, a gândit să realizeze un Moise asemănător celui realizat de Michel Angelo. La sfârşitul lucrării, când a văzut rezultatul, a trăit o ase,menea ruşine încât a murit curând.

Pentru o mai bună localizare trebuie spus că fântâna se află în lungul Via XX Septembre în piaţa San Bernardo acolo unde o acompaniază trei biserici: Santa Maria Vittoria, Santa Susana şi San Bernardo.

3. Fontana delle Api (Albinelor)

Se găseşte la apus de Fontana dell 'Acqua Felice, în acelaşi cartier nordic, pe Via Vittorio Veneto între biserica Santa Maria de Concezione şi palatul Barberini.

Rontana di api

Este decorată cu albine de pe blazonul familiei Barberini şi este opera lui Bernini (1644). De la ea pe direcţia Palatului Barberini se ajunge la Fontana del Trotone.

4. Fontana del Tritone

Fontana Tritone

Tritonul este aşezat pe o cochilie deschisă purtată de patru delfini. Tabloul reprezintă arta puternică şi plină de mişcare a lui Bernini. Blazonul cu albine al familiei Barberini aminteşte că atunci Roma era condusă de Urban al VIII-lea.

5. Fontana Barcaccia

Fontana Barccacia

A fost plasată în Piaţa Spaniei, la baza scării monumentale se urcă spre biserica Trinita dei Monti. Autor a fost Pietro Bernini, tatăl maestrului Bernini, şi a realizat-o între 1627-1629. Iniţiativa a aparţinut papei Urban al VIII-lea. Sculptorul a reprezentat o barcă decorată la extremităţi cu reprezentări de soare şi albine de pe blazonul familiei Barberini. Barca de piatră pare a naufragia în propriul bazin. Se zice că ideea a venit sculptorului într-o zi în care Tibrul revărsat a adus o barcă goală până la Piaţa Spania. Astăzi tineretul şi turiştii înconjoară cu multă plăcere fântâna, se odihnesc lângă ea şi îşi răcoresc mâinile.

6. Fontana della Botticella

Fontana della Botticella

Se găseşte la ieşirea de pe Podul Cavur spre vechiul Câmp al lui Marte, la sud de Mausoleul lui Augustus şi de Ara Pacis. Este cuprinsă între două mici bisericuţe ca nişte capele. A fost construită în 1774 cu fonduri de la Asociaţia luntraşilor de Ripetta. Oferă o frumoasă perspectivă spre domul San Carlo al Corso.

7. Fontana di Cavali marini

Fontana Cavali Marini

Este o fânrână decorativă în marele parc Villa Borghese, comandată, în 1791, de către Marcantonio Borghese care a întreprins o puternică renovare a grădinilor.

8. Fontana de Facchino

Dominată de palatul Banco di Roma şi foarte remaniată pe parcursul timpului, fântâna reprezintă un hamal (facchino) care susţine un butoi de unde apa curge într-un vas.

O legendă spune că sculptorul a imortalizat un hamal renumit de pe timpul Renaşterii care se afla în permanenţă beat. In acest fel a fost condamnat (imaginea lui) pentru eternitate a se mulţumi cu apă.

Fontana Facchino

Fântâna se află pe aliniamentul Via del Corso între Piazza Colona şi Palazzo Bonaparte.

9. Fontana dei Fiumi (Fluviilor)

Fontana dei fiumi

Este fântâna din centrul pieţei Navona comandată de papa Innocentius al X-lea, lui Bernini, din dorinţa de a asigura un cadru plăcut palatului său (palazzo Pamphili) din această piaţă. Genialul arhitect al barocului a aşezat pe un soclu de roci la vedere un frumos obelisc egiptean. Rigiditatea şi echilibrul obeliscului contrastează cu aparenta mişcare a grupului statuar aşezat pe soclu. Vântul pare că mişcă arborii şi statuile de marmură ce gesticulează la bază. Statuile executate după desenele lui Bernini, de către elevi ai săi, simbolizează prin statuile umane a patru fluvii patru părţi ale lumii: Dunărea simbolizează Europa, Nilul simbolizează Africa, Gangele simbolizează Asia şi Rio de la Plata simbolizează America.



Fontana del Moro

10. Fontana del Moro (Maurului)

Impodobeşte tot Piazza Navona în partea ei de sud. A fost realizată la sfârşitul sec. al 16-lea. După câteva decenii, în 1653, papa Innocentius al X-lea a cerut lui Bernini să o renoveze. Arhitectul a proiectat figura centrală, din care unul dintre elevii săi au realizat o lucrare viguroasă.



Statuile de tritoni şi cele care înconjoară vasul sunt realizări ale sec. al 19-lea.

11. Fontana del Nettuno (Neptun)

Rontana del Netuno

Ornamentează Piazza Navona în capătul de nord, într-o poziţie simetrică cu Fontana del Moro. Şi aceasta s-a creat în sec. al 16-lea spre sfârşit, dar statuia din centru a lui Neptun, precum şi cele care înconjoară bazinul aparţin sec. al 19-lea.

12. Fontana del Mascherone (Mascaron)

Se află în apropiere de malul de răsărit al Tibrului pe faţada posterioară a Palatului Farnese şi pe colţul unui spaţiu verde ce priveşte spre Villa Farnesina de pe malul apusean al râului.

Fontana del mascherone

A fost construită în 1626. Mascaronul (element de decoraţiune reprezentând un cap ireal şi grotesc) de marmură şi marele bazin de granit au provenit cu probabilitate dintr-un edificiu antic.

13. Fontana della Navicella

Fontana della Navicella

S-a amenajat târziu, în anul 1931, pe Colina Coelius, în faţa bisericii venerabile Santa Maria in Domnica şi într-o latură a bisericii San Stefano Rotondo. O arteră lată ajunge aici direct de la Colosseum, urmând Via Claudia.

14. Fontana Paola

Fontana Paola

Se găseşte în partea de sud a colinei Janiculus de pe partea apuseană a Tibrului, foarte aproape de biserica San Pietro in Montario. In formă de arc de triumf, această fântână, construită la cererea papei Paul al V-lea, demonstrează gustul în creştere pentru tablourile baroce pompoase.

15. Fontana de la piazza d'Aracoeli

Fontana d'Aracoeli

Aflată în piaţeta cu numele de d'Aracoeli, fântâna este o operă discretă a lui Giacomo della Porta (1589), marele arhitect de fântâni din Roma. Pentru aceasta a realizat numai desenele. In secolul următor, sec. al 17-lea, munţii de pe blazonul familiei Chigi au fost adăugaţi ca ornament. După un alt secol, soclul cu două scări prevăzut de Della Porta a fost înlocuit cu un bazin circular.

16. Fontana Terrina

Bazinul sculptat în 1590, a fost acoperit, în mod bizar, cu un capac de travertin câţiva ani mai târziu.

Fântâna a dăinuit până în anul 1899 în Campo dei Fiori, după care a fost reamplasată, în 1925, în piaţa din faţa bisericii Chiesa Nuova în acelaşi cartier, dar mai la nord.

Fontana Terrina

In locul ocupat de ea, în Campo dei Fiori, s-a ridicat statuia lui Giordano Bruno, cel ce fusese executat aici de Biserica Catolică pentru ideile sale astronomice înaintate.

17. Fontana delle Tartarughe (Broaştele ţestoase)

Se găseşte în sudul fostului Câmp al lui Marte, la sud de Area Sacra şi de Palazzo Mattei, într-o mică piaţetă.

Este o operă a renaşterii târzii (1581-1584), plină de graţie şi de mişcare, datorată lui Taddeo Landini care a lucrat probabil după desenele lui Giacomo Della Porta.

Numărul fântânilor de pe întinsul Romei este la fel de mare sau chiar depăşeşte numeric constelaţia pieţelor şi a piaţetelor greu de inventariat într-o lucrare restrânsă. Ele contribuie din plin la poezia şi specificul pieţelor. Ziua luminează şi răcoresc iar noaptea încântă auzul.

Fontana delle tartarughe



Rântâna din Piazza Bocca della Verita

Fântâna de la biserica Santa Sabina

Apare cu totul normal că, printre alte atribute, Roma a fost caracterizată şi drept „oraş al fântânilor“. Se mai pot adaoga la listă: Fântâna din faţa bisericii Santa Maria in Cosmedin, Quatro Fontane, Fântâna din Piazza della Rotonda cu obelisc, realizată de Giacomo Della Porta, în 1578, Fântâna cu obelisc şi lei din  Piazza del Popolo, realizată de Valadier în 1823, Fântânile arteziene din Piazza San Pietro, Fîntăna de lângă biserica Santa Sabina, pe Aventin  şi multe altele.