După acceptarea Tronului României de către Carol de Hohenzollern-Sigmaringen,
noua Adunare de la Bucureşti, deschizându-şi lucrările la 28 aprilie/10 mai
1866, avea să-şi atribuie rolul de Constituantă, urmând a dezbate şi adopta, în
regim de urgenţă, proiectul de Constituţie elaborat de Consiliul de Miniştri.
Intenţia declarată a liberalilor radicali era aceea de
a accelera aprobarea Constituţiei, înainte de sosirea Prinţului Carol în ţară.
Ţinând cont de experienţa anterioară, când Domnitorul Al. I. Cuza instituise un
regim personal prin diminuarea atribuţiilor Parlamentului, liberalii încercau să
îngrădească posibilitatea Suveranului de a modifica în sens restrictiv
Constituţia. Reţine în mod deosebit atenţia faptul că în proiectul înaintat spre
aprobare
. se preconiza o singură Adunare legislativă, ce urma a fi
alcătuită pe baza împărţirii corpului electoral în trei colegii: două rurale şi
unul urban, iar Şeful statului dispunea doar de dreptul de veto suspensiv
(condiţionat).
Materializarea intenţiei liberalilor radicali se va
dovedi mult mai dificilă decât s-a crezut iniţial, conturându-se tot mai clar
disensiunile între aceştia şi conservatori. În timp ce liberalii radicali se
pronunţau în favoarea sistemului unicameral, conservatorii erau adepţii
instituirii Senatului (conceput ca un Corp ponderator, capabil să tempereze
deciziile Adunării Deputaţilor, şi în care să-şi păstreze poziţia dominantă).
Opinia conservatorilor avea să fie împărtăşită şi susţinută apoi cu fermitate de
către Carol I, care, într-un Consiliu de Miniştri, afirma cu hotărâre că "nu
cedează şi stăruieşte absolut pentru sistemul bicameral". In repetate rânduri, inclusiv în discuţii directe cu o
parte a membrilor Adunării, Principele îşi manifestase dorinţa de a se accepta
acordarea dreptului de veto absolut. Insă în Adunare au existat şi opinii, mai ales ale
membrilor Fracţiunii libere şi independente de la Iaşi, potrivit cărora era
suficient dreptul de veto condiţionat (suspensiv) conferit Domnului. Pentru
aplanarea divergenţelor avea să intervină I. C. Brătianu, care susţinea
necesitatea acordării dreptului de veto absolut, argumentând că întotdeauna
Camerele, prin intermediul bugetului, pot obliga puterea executivă de a respecta
legalitatea. Pe de altă parte, acest drept era caracteristic monarhiilor
constituţionale din Europa. În consecinţă, Adunarea va adopta, şi datorită
insistenţelor lui Carol I, dreptul de veto absolut. Astfel, Suveranul beneficia
de posibilitatea refuzării sancţionării legilor votate de ambele Camere, fără a
fi obligat să explice motivele acestui refuz.
Puterile constituţionale ale Domnului erau ereditare,
în linie coborâtoare directă şi legitimă a lui Carol I de
Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogenitură şi
cu excluderea femeilor şi a moştenitorilor acestora. Aşa cum reiese din
discuţiile purtate în Adunarea Constituantă, Carol I îşi manifestase dorinţa de
a se adăuga la acest articol şi formularea potrivit căreia moştenitorii Tronului
să fie crescuţi în religia ortodoxă, o mai veche cerinţă exprimată în Adunările
ad-hoc din 1857. Această prevedere va stârni ulterior reacţia Sfântului Scaun,
manifestată prin întârzierea recunoaşterii şi chiar excomunicarea lui Carol I.
După aproape două luni de dezbateri, adeseori
contradictorii şi care au determinat chiar intervenţia energică a lui Carol I,
Constituţia era votată la 29 iunie/11 iulie 1866, cu unanimitatea celor 91 de
voturi exprimate. Pe baza raportului Consiliului de Miniştri, Domnitorul o
sancţiona în ziua următoare, când avea să depună, în sala Adunării Deputaţilor,
jurământul pe noua Constituţie a ţării. In discursul rostit în faţa
reprezentanţilor naţiunii, Suveranul considera că acest act era cel mai solemn
al vieţii sale, constituia pactul definitiv prin care se ataşa pentru totdeauna
de destinele noii sale patrii. Redactată pe baza unui acord între reprezentanţa
naţională şi Suveran, noua lege fundamentală, liberală în litera şi spiritul ei, instituise monarhia constituţională ereditară şi regimul parlamentar,
asigurând cadrul dezvoltării fireşti a societăţii româneşti.
In 2012 se împlinesc 146 de ani de la adoptarea în Parlament a primei Constituţii a României, la puţin timp după proclamarea ca domnitor a lui Carol I. Constituţia Regală de la 1866 era una dintre cele mai avansate constituţii ale timpului, fiind inspirată din constituţia Belgiei, care dobândise independenţa în 1831. Constituţia stabilea noua organizare administrativ-teritorială a României, prin Articolele 1 şi 2:
Art. 1.Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub denumirea de România.
Art. 2.Teritoriul României este nealiabil.Limitele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât in virtutea unei legi(…)
A fost prima constituţie elaborată fără participare străină şi fără aprobare externă, devenind un act de manifestare a independenţei. A făcut abstracţie de suzeranitatea otomană, obligaţiile faţă de Poartă fiind intenţionat omise din prevederile constituţionale. A contribuit crucial la dezvoltarea şi modernizarea statului Român.
Ideea de bază a Constituţiei din 1866 şi a tuturor constituţiilor regale care i-au urmat era aceea că regele conduce fără a guverna. A fost cea mai longevivă constituţie (1866-1923) şi cea mai importantă realizare a regimului lui Carol I.
Constituţia Regală de la 1866 transforma România în monarhie constituţională ereditară (“în linie coborâtoare directă şi legitimă a Măriei Sale Principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu exclusiunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor.” Toţi moştenitorii tronului urmează să fie crescuţi în religia ortodoxă- Art. 82) şi prevedea principii democratice precum: responsabilitate ministerială, separarea puterilor în stat, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar menţinea votul cenzitar (persoanele puteau vota în baza unei sume de bani).
Conform primei Constituţii a României, puterea executivă era reprezentată de Guvern, care era condus de Primul Ministru. Primul ministru împărţea puterea executivă cu monarhul. Parlamentul reprezenta puterea legilativă fiind format din Senat şi Camera Deputaţilor. Odată cu Constituţia, Parlamentul a adoptat Codurile Penal, Civil şi Comercial şi a organizat Armata. S-a stabilit libertatea de expresie, libertatea presei, interdicţia cenzurii, secretul inviolabil al corespondenţei.
Potrivit
prevederilor constituţionale, Monarhul, care dispunea de prerogative similare cu
cele ale Suveranilor europeni, trebuia să fie un element ponderator între cele
trei puteri ale statului, un arbitru în disputa dintre grupările politice pentru
obţinerea puterii. Cu alte cuvinte, misiunea sa era aceea de a se situa deasupra
patimilor de partid.
In momentul intrării în vigoare a pactului fundamental
de la 1 iulie 1866, domnitorul, puţin familiarizat cu mecanismul vieţii
politice, cu mentalităţile românilor, cu temperamentul vulcanic al radicalilor
şi cel ponderat al conservatorilor, a căutat, în conformitate cu rolul de şef al
puterii executive, să respecte cu scrupulozitate principiile constituţionale.
Tabloul vieţii politice româneşti avea să fie cu totul altul, înregistrându-se,
cel puţin în primii cinci ani de domnie ai lui Carol I, o acută instabilitate
guvernamentală şi parlamentară, în care s-au succedat la putere nu mai puţin de
nouă Guverne şi au avut loc şase dizolvări ale Corpurilor legiuitoare, în care
principiile constituţionale nu au fost întotdeauna respectate şi aplicate în
litera legii, manifestându-se chiar câteva tentative de revizuire a
Constituţiei.
Rezultatul primelor alegeri din iulie 1866 nu fusese considerat
satisfăcător de nici una dintre grupările politice, iar Carol I s-a arătat
profund dezamăgit, cu atât mai mult cu cât structura Camerei era extrem de
compozită, făcând dificilă sarcina Guvernului de a dobândi majoritatea
parlamentară necesară bunului mers al activităţii legislative. In asemenea
împrejurări, Carol I era sfătuit a spori autoritatea princiară, pentru
materializarea bunelor sale intenţii fiind necesar un „mic grăunte de
absolutism”. Semnificativ este faptul că, de pildă, liberalul Ion
Ghica, socotit un om politic cu vederi moderate, sublinia, într-un memoriu
înaintat Domnitorului, necesitatea instituirii unui regim autoritar. Carol I era
îndemnat nu numai să domnească, ci să şi guverneze, instituind un „despotism
onest şi inteligent”, secondat de legi draconice, în care Adunarea legislativă
să exercite doar un rol consultativ. Printre mijloacele socotite necesare
punerii în aplicare a acestei surprinzătoare alternative figurau: constituirea
unui Consiliu privat devotat Principelui, compus din şapte persoane, şi care să
deţină puterea reală, desfiinţarea armatei şi înlocuirea ei cu un corp de
jandarmerie. Iată deci că primele indicii menite a sugera, dacă nu
modificarea Constituţiei, cel puţin adoptarea unor metode care nu erau tocmai
conforme cu principiile constituţionale datează din 1866.
Potrivit
mecanismului parlamentar constituţional, şeful puterii executive, în momentul
confruntării cu o criză guvernamentală, iniţia consultări cu principale grupări
politice parlamentare pentru depăşirea situaţiei. Cel căruia îi revenea misiunea
de a decide între Guvern şi opoziţie era Domnul. Acesta, în eventualitatea în
care Guvernul nu mai avea încrederea sau majoritatea în Parlament, trebuia să-i
solicite demisia, ori să recurgă la dizolvarea uneia sau a ambelor Adunări
legiuitoare, pe baza unor rapoarte motivate ale Consiliului de Miniştri. Aşa cum
se poate observa, mecanismul ca atare avea raţiuni obiective, însă nu le putea
exclude şi pe cele subiective ale şefului puterii executive.
Primii cinci ani
sunt semnificativi sub raportul disfuncţionalităţilor mecanismului
constituţional. De pildă, în timpul guvernării liberal-radicale din 1867-1868 se
va încetăţeni o practică în viaţa noastră politică, întâlnită şi în alte state
cu regim parlamentar asemănător, aceea a ingerinţelor guvernamentale, rezultând
o gravă anomalie: Guvernul va da componenţa Camerelor şi nu invers, cum ar fi
fost normal şi conform prevederilor constituţionale. În acest fel, factorul
determinant al vieţii politice era şeful puterii executive, care, uzând şi de
prerogativele sale constituţionale (dreptul de a numi şi revoca miniştrii, de a
dizolva Corpurile legiuitoare ş.a.), decidea care grupare politică se dovedea
capabilă a prelua puterea. Desigur, nu putea să nu ţină cont de manifestarea
opiniei publice sau a opoziţiei, dar aceste elemente nu erau definitorii.
Obstinaţia cu care Domnul îi menţinea pe radicali la
putere şi opoziţia senatorilor conservatori, ce deţineau majoritatea, aveau să
contribuie la colportarea zvonurilor privind intenţia guvernanţilor de a se
debarasa de Senat şi chiar de a instaura dictatura printr-o lovitură de stat.
Diplomatul francez acreditat la Bucureşti era chiar convins că se va recurge la
suspendarea sau suprimarea Constituţiei şi acordarea unor puteri excepţionale
lui Carol I. Nu ştim în ce măsură astfel de zvonuri aveau un
fundament real şi dacă depăşeau stadiul unor simple speculaţii ale opozanţilor,
însă în cursul dezbaterilor Constituantei, radicalii nu se numărau printre
partizanii instituţiei Senatului. Pe de altă parte, M. Kogălniceanu considera că
una din slăbiciunile Principelui era tocmai aceea de a se fi mulţumit doar cu
rolul de a domni, fără să guverneze, ceea ce ar fi avut drept consecinţă
abandonarea întregii iniţiative în mâinile lui I. C. Brătianu.
Una din cele mai delicate situaţii pentru practica
regimului constituţional avea să fie cea din cursul anilor 1870-1871, când Carol
I a avut intenţia de a modica pactul fundamental în sens autoritar. La o astfel
de decizie concuraseră o serie de factori: agitaţia şi instabilitatea politică,
incapacitatea constituirii unui Guvern de durată, atacurile directe din partea
radicalilor la adresa persoanei sale şi a felului în care înţelegea să-şi
exercite rolul constituţional de arbitru, ameninţările cu detronarea, libertatea
absolută a presei.
Domnitorul avea să dezvăluie unor diplomaţi străini
acreditaţi la Bucureşti existenţa mai multor scenarii pentru remedierea
situaţiei critice a ţării. Unul din ele avea să fie acela de a proceda, prin
intermediul unei lovituri de stat, la suprimarea Constituţiei, măsură extremă pe
care nu o agrea; putea fi încercată şi o acţiune de revizuire a pactului
fundamental cu sprijinul Corpurilor legiuitoare, variantă însă puţin probabilă
în condiţiile în care liberalii radicali dispuneau de un număr însemnat de
deputaţi; în opinia sa mai multe şanse de câştig ar avea o intervenţie a
Puterilor garante menită a determina o modificare a regimului politic din
România şi a statutului juridic internaţional. Sublinia, totodată, necesitatea unei mai mari libertăţi
de acţiune pentru a putea stăpâni agitaţiile interne şi acţiunile îndreptate
împotriva sa, dar şi incapacitatea de a îndrepta ceva atâta timp cât
prerogativele constituţionale erau limitate.
Pe această linie se circumscrie scrisoarea
confidenţială al lui Carol I, din 25 noiembrie/7 decembrie 1870, către suveranii
Puterilor garante, cu excepţia Franţei, unde reliefa piedicile pe care le
întâmpină în aplicarea Constituţiei, care, de altfel, nu este în concordanţă
nici cu starea de dezvoltare, nici cu obiceiurile şi tradiţiile ţării. Soluţia
era aceea de a institui în ţară, de comun acord cu Puterile garante, un regim
„stabil şi puternic”, prilejul oferit fiind acela al întrunirii Conferinţei de
la Londra, ce urma să aducă anumite modificări în privinţa Tratatului de la
Paris din 1856.
Intenţia lui Carol I în direcţia amintită începea să se
contureze tot mai clar în condiţiile în care atmosfera din Camera Deputaţilor
devenea pe zi ce trece tot mai ostilă, adresa de răspuns la mesajul tronului
precizând necesitatea aplicării cu stricteţe a legilor ţării şi asigurându-l de
un devotament condiţionat de respectarea Constituţiei.
Trebuie amintită aici ca semnificativă pentru
aplicarea cu stricteţe a principiilor constituţionale, procedura de investire în
decembrie 1870 a noului Guvern prezidat de Ion Ghica, după votul de blam
acordat celui anterior (condus de Manolache Costache Epureanu), potrivit
recomandărilor celor două Camere legislative întrunite în şedinţă secretă.
A
doua etapă menită a duce la concretizarea intenţiei lui Carol I de a revizui
Constituţia a fost redactarea unui amplu Memoriu, nedatat, extrem de sugestiv asupra concepţiei Domnului
în această privinţă, destinat a fi adus la cunoştinţa Puterilor garante.
După
o sumară trecere în revistă a primilor cinci ani de domnie, Domnitorul menţiona
că stadiul înapoiat de dezvoltare în care se afla societatea românească,
tradiţiile existente, moravurile politicienilor şi permanentele rivalităţi
dintre ei au determinat ca introducerea instituţiilor liberale la 1866 să nu
aducă rezultatele benefice întâlnite în alte ţări cu regim parlamentar
asemănător. Fiind lipsit de mijloacele eficace pentru a asigura ordinea şi
stabilitatea necesare operei reformatoare, nu putea decât să recurgă la o
soluţie radicală, aceea de a revizui în sens autoritar Constituţia, făcând apel
la sprijinul şi autoritatea Puterilor garante. Acţiunea sa era motivată şi de
transformarea Constituţiei într-o jucărie a grupărilor politice, care se erijau
în apărătoare ale principiilor constituţionale, încălcându-le însă fără
scrupule.
In opinia lui Carol I, Constituţia avea să fie substituită pe o
perioadă de 5-10 ani de un „regim tranzitoriu”, asociat unei vaste acţiuni de
reformare internă. Sporirea autorităţii domneşti se făcea în dauna
Parlamentului, care urma să dispună doar de atribuţii consultative,
retrăgându-i-se dreptul de control asupra finanţelor. Ca o garanţie suplimentară
pentru desfăşurarea unei activităţi legislative normale, dar şi ca o măsură
menită a asigura stabilitate şi continuitate, se prevedea votarea bugetului pe o
perioadă de cinci ani.
Prima măsură absolut necesară avea să fie, în opinia
lui Carol I, reînfiinţarea unui Consiliu de stat, care să elaboreze proiecte de
legi din iniţiativa Domnitorului, să examineze, înainte de a fi sancţionate,
legile deja votate de către Camere şi, în general, să-şi dea consimţământul
asupra tuturor măsurilor importante ce urmau să fie promulgate sub forma
decretelor. Structura Consiliului de stat era alcătuită din cincisprezece
specialişti din diferite ramuri ale administraţiei, dreptului şi economiei
naţionale, persoane numite direct de către şeful statului. Tot acesta numea, la
propunerea ministrului de resort, funcţionarii superiori, care se bucurau de
inamovibilitate.
Pentru a asigura o reprezentare cât mai fidelă a dorinţelor
şi necesităţilor ţării, cele patru colegii electorale ale Camerei aveau să fie
reduse la două, ca şi la Senat. Dacă Adunarea Deputaţilor rămânea în continuare
electivă, în schimb, Senatul trebuia să devină o instituţie ai cărei membri, în
mare majoritate, erau numiţi pe viaţă de către Domnitor. Totodată, preşedintele
ales al Camerei avea nevoie de acordul şefului statului pentru a fi validat, cu
alte cuvinte o modalitate de control a puterii executive asupra celei
legislative.
Deputaţii erau aleşi pe o perioadă de cinci ani, fără a primi vreo
indemnizaţie pe toată durata mandatului. Interesant este faptul că se avea în
vedere chiar şi o limitare a timpului rezervat interpelărilor şi discuţiilor
legate de votarea adresei de răspuns la mesajul tronului.
Aceste măsuri
trebuiau însoţite de o reformă completă şi radicală în ceea ce priveşte
instituţia Curţii cu juri, ce nu se ridicase la înălţimea misiunii sale. Nu
scăpa de revizuire nici articolul referitor la libertatea presei, pentru a evita
ca aceasta să degenereze în licenţă, specificându-se cu o mai mare claritate
cazurile de responsabilitate penală a semnatarilor articolelor încriminate.
Lipsa braţelor de muncă şi a mijloacelor de exploatare necesare în agricultură
puteau fi suplinite, în opinia autorului Memoriului, prin înlăturarea
restricţiei din art. 3, permiţându-se astfel colonizarea cu străini. Totodată,
se sugera şi posibilitatea acordării naturalizării individuale.
În urma
sugestiilor primite din partea cercurilor diplomatice de la Berlin, Carol I nu a mai considerat oportună avansarea
Memoriului către Puterile garante, însă a căutat să cointereseze oamenii
politici dispuşi a sprijini monarhia şi implicit a revizui Constituţia în sens
autoritar. Astfel, cea de a treia etapă în această direcţie o constituie
publicarea în „Augsburger Allgemeine Zeitung”, la 21 ianuarie/2 februarie 1871,
a unei scrisori a lui Carol I către dramaturgul german Auerbach. Autorul
epistolei îi mărturisea destinatarului dezamăgirea sa şi intenţia de a abdica.
Situaţia gravă prin care trecea România se datora saltului de la un „regim
despotic” la una din cele mai liberale Constituţii din Europa, nenorocire cu
atât mai mare cu cât românii nu se puteau lăuda „cu virtuţile cetăţeneşti ce se
cer pentru o formă de stat quasi-republicană”. Nu i se puteau imputa
Domnitorului bunele intenţii de care a fost călăuzit, responsabilitatea în ceea
ce priveşte situaţia internă a ţării revenind oamenilor politici liberali
radicali, care, desăvârşindu-şi studiile în Occident, au încercat să
transplanteze aici idei utopice.
Scrisoarea, reprodusă pe larg şi comentată atât de
presa străină, cât şi de cea românească, avea să producă în ţară serioase
reacţii de aprobare din partea unor lideri conservatori sau dezaprobare, din
partea radicalilor şi a moderaţilor. In Adunarea Deputaţilor se solicitau
explicaţii în privinţa epistolei, primul ministru Ion Ghica, declarând
autenticitatea ei. In cele din urmă se va vota o moţiune în care se exprima
devotamentul către dinastie, dar şi hotărârea de a menţine Constituţia. Dominat
de conservatori, Senatul îl asigura pe domn de fidelitate necondiţionată.
Potrivit consulului francez de la Iaşi, mai ales în
Moldova erau suficienţi oameni politici decişi să-l susţină pe Carol I în
acţiunea de revizuire a Constituţiei. Potrivit aceluiaşi diplomat, se redactase
o petiţie de către 1.000 de semnatari, îndeosebi conservatori, prin care îl
îndemnau pe Domn să nu abdice de la misiunea sa, promiţând în acest sens
concursul pentru modificarea Constituţiei. La Bucureşti, fostul premier M. C. Epureanu, era şi el
adeptul revizuirii, fiind sigur că o astfel de acţiune avea să urmeze în scurt
timp.
Cel care îşi va asuma responsabilitatea preluării
puterii în condiţiile „crizei abdicării”, şi care va oferi garanţii pentru
consolidarea dinastiei, avea să fie Lascăr Catargiu, constituindu-se un Guvern
ce va reprezenta „cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele
Constituţiunii de la 1866”.
Anumite elemente conservatoare susţineau ideea
modificării în sens restrictiv a Constituţiei, considerată neadecvată stadiului
de dezvoltare a societăţii româneşti, coroborată şi cu o întărire a autorităţii
domneşti. Mai mult, fuseseră înaintate principelui numeroase memorii sau
petiţii, care sub paravanul respectării ordinii şi instaurării stabilităţii,
solicitau restrângerea libertăţilor publice, centralizare administrativă,
revizuirea legii comunale, responsabilitatea ministerială ş.a. Cei mai înclinaţi spre astfel de intenţii erau
conservatorii moldoveni, unii pronunţându-se în favoarea unei guvernări „după
metoda absolutistă”, iar alţii pentru modificarea Constituţiei în sensul
sporirii atribuţiilor Senatului şi a judecării proceselor de presă în faţa
tribunalelor ordinare.
La puţin timp după preluarea puterii de către
conservatori, exista o anumită stare de spirit pozitivă în direcţia revizuirii
anumitor dispoziţii ale Constituţiei, însă nu printr-o lovitură de stat, ci pe
calea legală prevăzută chiar în pactul fundamental. Despre o asemenea tentativă
îi pomenea Carol I reprezentantului francez, cu ocazia călătoriei întreprinse în
Moldova (martie 1871).
O încercare concretă de revizuire a Constituţiei era
celebra „Petiţie de la Iaşi”, din martie 1871, redactată de liderul conservatorilor
ieşeni, Grigore M. Sturdza, şi subscrisă de 89 de persoane, printre care se
număra şi Manolache Costache Epureanu. La rândul lor, junimiştii Titu Maiorescu,
V. Pogor, Iacob Negruzzi ş.a. se angajau să o susţină în faţa Corpurilor
legiuitoare. In Petiţie se propunea suspendarea Curţii cu juri; introducerea
stării de asediu; judecarea proceselor de presă de către tribunalele
corecţionale; reintroducerea pedepsei cu moartea în caz de asasinat; reducerea
numărului colegiilor electorale la trei şi sporirea censului; numirea direct de
către domnitor a 16 senatori; reînfiinţarea Consiliului de stat; colonizarea cu
populaţie germană pe o parte din moşiile statului printr-o lege specială;
revizuirea legii consiliilor comunale, astfel încât primarii să fie numiţi de
şeful puterii executive. Petiţia avea să fie depusă la biroul Adunării
Deputaţilor, însă după consultări cu deputaţii conservatori de la Bucureşti şi
ca urmare a deciziei Guvernului de a nu proceda la o revizuire a Constituţiei,
ea nu a mai fost citită şi a rămas abandonată.
Guvernul conservator, în
deplin acord cu Domnul, avea să iniţieze şi să concretizeze anumite proiecte de
reorganizare a regimului intern, care nu modificau efectiv prevederile
constituţionale, dar aduceau anume corective în sensul sporirii autorităţii şi a
centralizării. Pe această linie se înscrie, în primul rând, proiectul pentru
modificarea legii consiliilor judeţene (februarie 1872) şi proiectul de
modificare a legii consiliilor comunale.
Pe de altă parte, având în vedere
înmulţirea atacurilor la adresa Domnului în ziarele opoziţioniste, s-a încercat
şi o acţiune de revizuire a unor articole din Codul penal şi de procedură
penală, pentru ca Guvernul să poată exercita un anumit control asupra presei. In
ianuarie 1873 era depus la Cameră un proiect al Guvernului unde se prevedea
dreptul judecătorului de instrucţie, în caz de delict, de a sechestra ziarele şi
chiar tiparniţele (art. 58) şi chiar de a investi pe judecător cu dreptul de a
da preventiv mandat de depunere împotriva jurnalistului încriminat. O asemenea
acţiune, ce avea să fie combătută chiar din sânul majorităţii guvernamentale, de
pildă de către Titu Maiorescu, nu s-a mai concretizat, Cabinetul conservator
retrăgându-şi proiectul.
În februarie 1874 se vor revizui însă anumite
articole din Codul penal, prevăzându-se pedepse între 6 luni şi 2 ani şi amenzi
de până la 1.000 de galbeni împotriva celor care prin presă ar comite vreo
ofensă Domnitorului, familiei sale şi rudelor până la al treilea grad (art. 77),
precum şi contra celor care aduc ofense suveranilor străini şi agenţilor lor
acreditaţi în România (art. 229). Se poate astfel observa o identitate de opinii între
Carol I şi conservatori, Guvernul adoptând anumite măsuri legislative care, deşi
nu modificau efectiv Constituţia, introduceau, indirect, o mai pronunţată notă
de autoritate.
După Tratatul de Pace de la Berlin din 1/13 iulie 1878, când
independenţa României era condiţionată, prin art. 44, şi de revizuirea
articolului 7 din Constituţia română, în sensul eliminării deosebirilor de
credinţe religioase în acordarea cetăţeniei, Carol I, deşi condamna maniera în
care ni s-a impus acest lucru, se manifestase pentru un compromis, acela al
naturalizării individuale a evreilor.
Incepând din 1882, Guvernul liberal
condus de Ion C. Brătianu va declanşa o veritabilă campanie pentru revizuirea
unor articole din Constituţie, mai ales cele privind o lărgire a bazei
electorale. Cu acest prilej, Regele împărtăşea opinia primului său ministru de
contopire a primelor două colegii electorale de la Adunarea Deputaţilor
într-unul singur, considerând radicale ideile lui C. A. Rosetti privind colegiul
unic sau votul universal. De altfel, odată cu revizuirea constituţională din
iunie 1884, Carol I era satisfăcut de atitudinea lui I. C. Brătianu în acest
sens, care merita „cea mai mare laudă din interior şi din străinătate”,
apreciind sensul moderat şi „fără zguduiri pentru stat”al noilor modificări.
Abia în ianuarie 1914, după numirea Guvernului
liberal, în frunte cu I.I.C. Brătianu, avea să se pună problema unei noi revizuiri a
Constituţiei în sensul exproprierii în anumite limite a marii proprietăţi şi a
colegiului unic electoral al ştiutorilor de carte. Insuşi Regele Carol I, în
urma întrevederilor cu şeful Partidului Naţional-Liberal, a consimţit la
înfăptuirea acestor reforme. Potrivit anumitor mărturii, monarhul considerase
iniţial că o revizuire a Constituţiei nu reprezenta o soluţie imperioasă, dar ar
fi fost convins de liberali că o astfel de modificare nu se putea face decât în
timpul domniei sale, întrucât avea puterea necesară de „a domoli patimile”.
Reformele trebuiau să se realizeze, însă, şi de această dată, cu moderaţie, prin
temperarea avântului curentului de stânga a partidului, înscrierea lor în
Constituţie urmând a se face în înţelegere cu Partidul Conservator.
Speranţa Regelui, aşa cum rezultă şi din Mesajul
tronului rostit în faţa Constituantei, la 5 iunie 1914, era aceea că va fi dusă
la bun sfârşit opera modificării Constituţiei, „punând de acord interesele
legitime într-un spirit de armonie socială”. Singurul lucru notabil avea să fie acum doar
constituirea comisiilor parlamentare însărcinate cu pregătirea şi propunerea
articolelor supuse revizuirii.
Regele Carol I nu avea să mai vadă înfăptuită
şi această operă, întrucât, în urma agravării situaţiei internaţionale prin
izbucnirea primului război mondial, problema reformelor va fi amânată,
eforturile concentrându-se în jurul atitudinii României şi a pregătirilor
diplomatice şi militare pentru înfăptuirea aspiraţiilor naţionale.
