CEAUȘESCU - CAER ȘI PIAȚA COMUNĂ

         

Pentru a finanţa ambiţiosul program industrial al României, Nicolae Ceauşescu a încercat să obţină facilităţi comerciale atât în interiorul CAER, cât şi în Piaţa Comună vest-europeană.

La Congresul al X-lea al PCR (august 1969), Nicolae Ceauşescu a prezentat un program economic ambiţios, care prevedea investiţii masive pentru dezvoltarea industriei şi tehnologizarea agriculturii. Deoarece creşterea economică trebuia finanţată din credite externe, Ceauşescu a căutat să intensifice exporturile, în vederea sporirii veniturilor în valută. Secretarul general al PCR a trebuit să regândească strategia economică a ţării. Politica de disidenţă în cadrul CAER nu mai era rentabilă. Obţinuse ani de zile capital politic în Occident datorită opoziţiei faţă de Uniunea Sovietică, însă de acum avea nevoie de piaţa CAER. În paralel, trebuiau extinse acordurile de schimb cu statele capitaliste.

Proiecte de integrare economică în CAER şi Piaţa Comună

Congresul al X-lea al PCR a coincis cu unele reforme structurale atât în Piaţa Comună, cât şi în CAER. Comunitatea Economică Europeană hotărâse la summit-ul de la Haga din 1969 să accelereze integrarea europeană în detrimentul suveranităţii naţionale. În octombrie 1970, prim-ministrul luxemburghez Pierre Werner a prezentat un plan care prevedea desăvârşirea uniunii economice şi monetare a statelor membre în decurs de un deceniu.
Discuţiile din Piaţa Comună au provocat reacţia URSS, deoarece Moscova anticipa apariţia unui mega-stat capitalist pe harta Europei. Sovieticii aveau motive reale de îngrijorare. În timpul dezbaterilor pe marginea planului Werner, statele Pieţei Comune îşi anunţaseră partenerii socialişti (inclusiv România) că înţelegerile comerciale bilaterale încetau să mai funcţioneze. Trebuiau semnate noi acorduri care implicau Comunitatea Economică Europeană în ansamblu. Ţările membre îşi pierdeau dreptul de a negocia separat acorduri economice.
În faţa „pericolului“ vest-european, sovieticii au pregătit şi ei integrarea economică a statelor membre CAER. În 1969, cu ocazia celei de-a 38-a şedinţe a Comitetului Executiv al CAER, guvernul de la Moscova a prezentat proiectul unui „Program complex al adâncirii şi perfecţionării în continuare a colaborării şi dezvoltarea integrării economice socialiste a ţărilor membre“.

Ceauşescu, adeptul colaborării economice Est–Vest

România a încercat să tempereze intenţiile sovieticilor de izolare economică a CAER faţă de Piaţa Comună. Ceauşescu argumenta că cei doi coloşi economici putea negocia mai simplu problema facilităţilor fiscale şi a noilor contracte comerciale dacă discutau instituţional. Statele membre s-ar fi înţeles mai greu negociind separat, şi nu nici nu ajungeau la înţelegeri la fel de avantajoase. Dezbaterea raţională propusă de România s-a blocat din considerente politice. Uniunea Sovietică argumenta că orice întrevedere oficială cu Piaţa Comună însemna din punct de vedere diplomatic recunoaşterea politică a Comunităţii Economice Europene.
România nu-şi permitea însă o blocadă împotriva Pieţei Comune. La finele anului 1969, Ministerul Comerţului Exterior, Ministerul Industriei Alimentare şi Ministerul Agriculturii şi Silviculturii semnaseră o înţelegere cu Comunitatea Economică Europeană pentru scutiri de taxe la exportul de animale vii şi carne macră. La 5 octombrie 1970, Florea Dumitrescu (ministrul de Finanţe) şi Cornel Burtică (ministrul Comerţului Exterior) au fost invitaţi la şedinţa Prezidiului Permanent al CC al PCR, pentru a participa la discuţiile referitoare la poziţia României în cadrul negocierilor privind „Programul complex“ al CAER. Cei doi miniştri au fost instruiţi de Nicolae Ceauşescu să evite introducerea în document a unei prevederi privind nerecunoaşterea diplomatică a Pieţei Comune. În cazul în care celelalte state CAER ar fi susţinut punctul de vedere sovietic, Florea Dumitrescu şi Cornel Burtică aveau obligaţia să formuleze opinia separată a României în această problemă. În cele din urmă, Comitetul Executiv al CAER din octombrie 1970 a optat pentru o soluţie de compromis. „Programul complex“ permitea ţărilor membre CAER să iniţieze separat discuţii bilaterale cu Piaţa Comună, fără a recunoaşte Comunitatea din punct de vedere politic .

Impotriva „subjugării“ faţă de CAER

Nicolae Ceauşescu a provocat şi alte tensiuni în timpul dezbaterilor pentru redactarea „Programului complex“ al CAER. După ce şi-a atins obiectivul privind relaţiile cu Piaţa Comună, a contestat intenţiile integraţioniste ale URSS. „Programul complex“ prevedea coordonarea politicilor economice şi comerciale ale ţărilor CAER. Partea română i-a acuzat pe sovietici (susţinuţi şi de polonezi) că doreau să controleze prin CAER comerţul exterior al statelor membre, prejudiciind astfel suveranitatea.
Problema a fost dezbătută pe larg în şedinţa Prezidiului Permanent al CC al PCR din 22 februarie 1971. Manea Mănescu, „soldat“ fidel al lui Ceauşescu, l-a incriminat pe Gheorghe Rădulescu (reprezentantul României la CAER) că nu respectase indicaţiile secretarului general în privinţa cedării de suveranitate. „Tovarăşul Gogu“ a încercat să se apere, amintind că raportase constant stadiul negocierilor şi nu acceptase în cadrul CAER nici o decizie controversată fără acordul conducerii de partid.
În cele din urmă Ceauşescu a intervenit în discuţie, îndemnându-şi tovarăşii să nu mai irosească timpul certându-se şi că caute o soluţie. Liderul PCR considera că sovieticii urmăreau prin „Programul complex“ să controleze economiile ţărilor membre, cu scopul de a le subordona. Ceauşescu solicita distanţarea Bucureştiului de asemenea practici, deoarece economia României n-avea ce căuta într-un CAER integraţionist. Secretarul general al partidului nu contesta capacitatea ţării de a face faţă pe piaţa CAER. Politicile integraţioniste erau periculoase deoarece România negocia în secret aderarea la FMI şi Banca Mondială în vederea obţinerii unor credite de investiţii. Rambursarea împrumuturilor devenea o problemă dacă economia românească ar fi fost legată în viitor de ţările socialiste. CAER-ul ar fi impus cu siguranţă restricţii privind comerţul cu partenerii capitalişti.
Ceauşescu l-a sfătuit pe Gogu Rădulescu să testeze toate strategiile posibile pentru a evita transformarea CAER într-un „organism monopolist“. Poziţia oficială a României privind viitorul CAER era că organizaţia trebuia să rămână liberă, cu state independente şi economii independente.
Cele mai dure critici ale lui Ceauşescu la adresa proiectului de „Program complex“ vizau tentativele de unificare a cursului valutar. Sovieticii doreau să impună un sistem centralizat de evaluare a monedelor socialiste faţă de rubla convertibilă. „Asemenea propuneri trebuiau excluse din dezbateri“, îl sfătuia Ceauşescu pe Gogu Rădulescu. Secretarul general al PCR considera că leul era subevaluat, unificarea valutară urmărind subordonarea economiilor din CAER către rubla sovietică.
Ceauşescu n-a adoptat poziţia lui „Gică-contra“ în toate proiectele integraţioniste prevăzute de schiţa „Programului complex“. Dacă România avea beneficii era dispus să negocieze. Spre exemplu, Ceauşescu aprecia propunerea bulgarilor de subvenţionare a agriculturii din bugetul CAER. Liderul PCR argumenta că această practică se regăsea şi în Piaţa Comună, fiind un lucru bine ştiut că producătorii agricoli ieşeau în pierdere şi aveau nevoie de asistenţă.

In căutarea unor credite avantajoase de la CAER

In anii negocierii „Programului complex“, ţările CAER s-au înţeles să înfiinţeze o bancă de investiţii. Capitalul iniţial se acumula din contribuţia statelor membre, proporţional cu puterea economică. Banca Internaţională de Investiţii acorda credite pe termen mediu şi lung pentru proiecte de dezvoltare.
Nicolae Ceauşescu a respins iniţial implicarea României în acest proiect bancar. A invocat probleme legate de încălcarea suveranităţii. Secretarul general al PCR spera că-l vor ajuta cu bani instituţiile financiare internaţionale, în baza imaginii sale de disident al „lagărului socialist“. Dar pragmatica „lume a capitalului“ nu-şi făcea socotelile după criterii politice, solicitând României dobânzi la nivelul pieţei. Ceauşescu s-a văzut nevoit să reevalueze colaborarea financiară cu statele socialiste.
Banca Internaţională de Investiţii a început să funcţioneze la 1 ianuarie 1971, fără România. Guvernul de la Bucureşti şi-a reevaluat rapid poziţia, trimiţând cererea de aderarea la 12 ianuarie 1971. În perioada 1971-1973, banca a acordat la nivelul CAER 33 de credite în valoare de 558 milioane de ruble transferabile, cu o dobândă între 4-6%. România a beneficiat de credite pentru investiţii în procent de 13,4% (cel mai mult a împrumutat Uniunea Sovietică – 48,8%) .
Epopeea „Programului complex al adâncirii şi perfecţionării în continuare a colaborării şi dezvoltarea integrării economice socialiste a ţărilor membre“ s-a terminat în iulie 1971. Uniunea Sovietică nu şi-a convins partenerii să fondeze o economie socialistă unitară a CAER . Oricum, acest obiectiv era greu de realizat deoarece ţările partenere aveau niveluri diferite de dezvoltare. Deşi România a ridicat numeroase obiecţii pe parcursul celor doi ani de negocieri, s-a conformat în cele din urmă şi a semnat „Programul complex“. Istoricul american Larry Watts („Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România“, Bucureşti, Editura RAO, 2011) susţine că sovieticii au fost dispuşi să acorde mari concesii României deoarece Ceauşescu era mai util în CAER decât în afara organizaţiei. Oricâte derapaje mai avea de gând să facă, trebuia să se supună în cele din urmă opiniei majorităţii în urma „negocierilor frăţeşti“ .
Pe de altă parte, România avea nevoie de piaţa CAER pentru a-şi desface produsele. Împrumuturile de la FMI şi Banca Mondială nu puteau fi acoperite decât prin sporirea rezervei valutare. În Raportul la Congresul al XI-lea al PCR din 1974, Ceauşescu a afirmat că ţările socialiste trebuiau să ocupe ponderea principală în relaţii comerciale externe. Produsele româneşti erau acceptate mai uşor de consumatorii pieţei CAER. Capitaliştii ridicau pretenţii când se punea problema calităţii.
Extrem de ţâfnos la adresa „Programului complex“ al CAER în anii negocierilor, Nicolae Ceauşescu s-a gândit după ratificare cum putea exploata prevederile documentului. La 18 mai 1972, pe fondul negocierilor cu FMI şi Banca Mondială pentru credite cu dobânzi mici, liderul partidului a prezentat CPEx-ului un proiect de accesare a fondurilor CAER. „Programul complex“ permitea creditarea cu dobânzi mici a ţărilor socialiste în curs de dezvoltare. De asemenea, statutul de ţară în curs de dezvoltare oferea oportunităţi de împrumuturi avantajoase şi din lumea capitalistă. În acest scop, Ceauşescu se adresase instituţiilor internaţionale pentru a obţine statutul de ţară în curs de dezvoltare pentru România.
Argumentele erau reale. România raportase un venit anual pe cap de locuitor sub 500 de dolari, precum şi o populaţie rurală de peste 50%. În „lagărul socialist“, ţările recunoscute oficial a fi în curs de dezvoltare erau Mongolia, China, Cuba, Coreea de Nord, Vietnamul, Iugoslavia şi Albania. Conform statisticii prezentate de Ceauşescu la şedinţa CPEx din 18 mai 1972, România era pe ultimul loc în CAER după criteriul venitului pe cap de locuitor, cu 453 ruble transferabile pe an. Situaţia celorlalte ţări se prezenta astfel: Polonia – 513 ruble transferabile, Ungaria – 600 ruble transferabile, Bulgaria – 729 ruble transferabile, URSS – 939 ruble transferabile, Cehoslovacia – 1.000 ruble transferabile şi RDG – 1.100 ruble transferabile. Manea Mănescu a ţinut să precizeze că România progresase totuşi în anii comunismului. Venitul pe cap de locuitor în 1938, anul de vârf al economiei burgheze, fusese de 100 dolari anual . După şedinţa CPEx, prim-ministrul Ion-Gheorghe Maurer a adresat o scrisoare Comitetului Executiv al CAER şi ţărilor membre, anunţând că România se credea îndreptăţită să beneficieze de toate facilităţile oferite de CAER pentru statele în curs de dezvoltare .

Regim preferenţial din partea Pieţei Comune

Paralel cu dezbaterile din CAER privind „Programul complex“, în Piaţa Comună se duceau negocieri dure privind limitarea suveranităţii naţionale în domeniul economic, ca urmare a Planului Werner. România era afectată profund de noua politică a Comunităţii Economice Europene. Toate tratatele bilaterale semnate cu ţările membre deveneau nule. La Bruxelles se zvonea că Piaţa Comună nu va mai acorda aşa uşor scutiri de taxe. Ceauşescu a cerut ca de obicei ajutor Franţei. Cu ocazia vizitei la Paris din iunie 1970, liderul PCR l-a rugat pe preşedintele Georges Pompidou să intermedieze negocierile României cu Piaţa Comună. Întrucât Pompidou nu avea atribuţii economice, l-a desemnat să studieze problema pe Valéry Giscard d’Estaing, ministrul Economiei şi finanţelor.
Ambiţiosul politician Giscard d’Estaing (va deveni preşedinte după moartea lui Pompidou) nu şi-a stricat relaţiile europene de dragul lui Ceauşescu. Văzând că nu avea nici un semnal de la Paris, liderul român i-a cerut ajutor preşedintelui vest-german Gustav Heinemann. În mai 1971, demnitarul RFG-ist a făcut o vizită la Bucureşti. Cu ocazia convorbirilor oficiale, Heinemann i-a promis lui Ceauşescu că-şi va folosi influenţa pentru a susţine cauza României la Bruxelles.
Gustav Heinemann s-a ţinut de cuvânt. Ca urmare a intervenţiilor sale, în perioada 15-16 iulie 1971 la Bucureşti s-au purtat discuţii neoficiale cu o delegaţie a Direcţiei Generale de Comerţ Exterior a Comisiei Executive a Comunităţii Economice Europene. Piaţa Comună dorea să importe animale vii şi carne macră, produse supuse unor taxe preferenţiale. Cu prilejul negocierilor în domeniul agro-alimentar, se puteau iniţia discuţii şi pentru produsele industriale. Noile tratate trebuiau semnate până la 1 ianuarie 1973 .
Deşi găsise înţelegere la Bruxelles, Ceauşescu se confrunta din nou cu opoziţia CAER privind comerţul cu Piaţa Comună. Cu ocazia şedinţei Comitetului Executiv al CAER din ianuarie 1972, Moscova şi-a reafirmat refuzul de a recunoaşte Comunitatea Economică Europeană, din motive politico-diplomatice. Nicolae Ceauşescu şi-a expus viziunea asupra acestei polemici la şedinţa CPEx din 20 iunie 1972. Secretarul general al PCR i-a acuzat pe sovietici că au creat o problemă artificială susţinând că prin iniţierea negocierilor economice se recunoaşte implicit Comunitatea Economică Europeană din punct de vedere diplomatic. Nici România nu şi-a pus problema recunoaşterii politice a Pieţei Comune, dar nici Bruxelles-ul nu solicitase aşa ceva. În practica relaţiilor internaţionale se admitea ca două state ce nu aveau relaţii diplomatice să întreţină schimburi comerciale.
Strategia lui Ceauşescu de a discuta separat cu Piaţa Comună a fost încununată de succes. Incepând cu 1 ianuarie 1974, România a fost inclusă în sistemul generalizat de preferinţe vamale a Pieţei Comune.

Historia.ro + adăugiri

            

CEAUȘESCU ȘI REFORMAREA SECURITĂȚII

         După declanşarea destalinizării de către Hruşciov în 1956, liderii comunişti români au trecut şi ei la schimbări. Ceauşescu a primit sarcina să reformeze Securitatea. Raportul secret al lui Nikita Hruşciov din februarie 1956, prin care „acuza" crimele lui Stalin, nu a avut efecte imediate asupra regimului de la Bucureşti.

Opoziţia altor lideri faţă de Gheorghiu-Dej a fost neînsemnată şi anihilată rapid. Comuniştii români ­s-au aliniat, în felul lor, acţiunilor de destalinizare. Iar membrii Secretariatului CC al PMR au participat la şedinţele activului de partid din ministere, pentru a transmite noua ­„linie" a regimului.

Gata cu informatorii comunişti!

În calitatea sa de secretar al Comitetului Central responsabil şi cu Internele, Nicolae Ceauşescu a participat în vara anului 1956 la şedinţa activului de partid din acest minister. La finalul întrevederii, Ceauşescu a ţinut un lung discurs, în care a urmărit să-i anunţe pe activişti ce s-a greşit până atunci şi ce era de făcut. Mişcarea lui Ceauşescu se lega de transformările din societatea sovietică. După îndepărtarea lui Beria, partidul a început o adevărată luptă pentru recuperarea puterii pe care o acumulaseră serviciile secrete. Se spune că însuşi Stalin susţinea că Internele erau stat în stat şi nu putea controla ministerul.

În discursul său, Nicolae Ceauşescu s-a referit la activitatea „organelor". Astfel, l-a criticat discret pe Alexandru Drăghici, şef al Securităţii şi rival al său în Biroul Politic. Ceauşescu a spus că nu nega munca aparatului de Securitate în „lupta contra elementelor contrarevoluţionare", însă a observat că „spiritul de partid" nu se regăsea în funcţionarea acestei structuri. Deci Securitatea nu asculta de partid, realitate gravă din punct de vedere al ideologiei.

Ceauşescu era nemulţumit mai ales de colaborarea Securităţii cu „organele de partid" la nivel local, unde ofiţerii de la Interne refuzau să se furnizeze informaţii activiştilor, motivând secretul de serviciu. El a sugerat că astfel de practici erau folosite înainte de „reformarea" partidului din 1952, când Teohari Georgescu a fost înlăturat din fruntea Ministerului de Interne. Adică, în România, încă înainte de moartea lui Stalin se făcuse destalinizarea! Secretarul CC era nemulţumit mai ales de practica Securităţii de a recruta informatori din rândul membrilor de partid, fără a avea în prealabil acordul comitetelor regionale sau al raioanelor de partid. Considera că această practică trebuia lichidată.

După venirea la putere, Ceaușescu a dispus ferm ca Securitatea să nu recruteze informatori dintre membrii Partidului. Trebuia ca aceștia să dea dovadă de o conduită morală superioară. Aceasta nu a însemnat că mulți dintre ei nu au informat Securitatea, având delațoinea în sânge.

Securitatea, organ politic al Partidului

O altă problemă pe care a ridicat-o Nicolae Ceauşescu în şedinţa cu activul de partid din MAI a fost relaţia de subordonare dintre Securitate şi PMR. În ultima vreme, Internele păreau că acţionau pe cont propriu, practic ce punea probleme legate de controlul pe care-l exercita Partidul Comunist asupra ţării. Ceauşescu a ţinut să puncteze în cuvântare cine avea întâietate: „Lupta împotriva duşmanilor nu o duce numai Securitatea şi Miliţia, lupta împotriva duşmanilor o duce partidul şi lupta pentru cucerirea puterii a dus-o partidul care a organizat clasa muncitoare, ţărănimea muncitoare, poporul, i-a unit şi i-a dus la victoria împotriva burgheziei şi moşierimii.

Lupta împotriva claselor exploatatoare a dus-o partidul şi pe linie ideologică, economică şi pe linie represivă a dus-o Securitatea, care ­este un organ politic al partidului şi guvernului pentru aplicarea liniei politice a partidului şi guvernului. În condiţiile actuale în care ne desfăşurăm munca noastră să punem mai mult sau mai puţin accent depinde de etapa în care ne aflăm - conducător este partidul. Lupta împotriva exploatatorilor şi duşmanilor nu o duce Securitatea".

O nouă epocă în istoria Securităţii

După ce a clarificat care era statutul Securităţii în raport cu partidul, în noul stil sovietic, Nicolae Ceauşescu şi-a continuat critica la adresa organelor represive, în maniera „raportului secret" al lui Hruşciov. A obiectat împotriva arestărilor în masă fără justificare, dar şi a folosirii violenţelor fizice în anchete. Securitatea trebuia să acţioneze numai împotriva celor care pregăteau concret acţiuni contra regimului, şi nu să aresteze orice cetăţean asupra căruia existau bănuieli. „Faptul că el (cetăţeanul) a fost capitalist nu este deloc un motiv ca să-l aresteze Securitatea", puncta Ceauşescu. „Doar noi avem şi oameni de ştiinţă care au fost moşieri şi capitalişti, noi îi plătim cu bani grei şi căutăm să-i influenţăm şi în măsura în care ei lucrează loial le dăm chiar şi premii de stat", argumenta Ceauşescu.

 „Sarcina cea mai importantă a Direcţiei de Cadre şi a organelor sale este aceea de a studia cu toată scrupulozitatea însuşirile politice şi profesionale ale lucrătorilor, de a crea rezerva necesară de cadre, în scopul promovării în funcţiile de conducere a lucrătorilor celor mai devotaţi cauzei partidului, care dau dovadă de iniţiativă creatoare şi posedă o temeinică experienţă în muncă. Direcţia de Cadre trebuie să desfăşoare o activitate neobosită pentru creşterea politică şi profesională a lucrătorilor, să lupte cu hotărâre împotriva lipsei de răspundere în muncă, împotriva pălăvrăgelii, indisciplinei şi diferitelor abateri de la morală".

Ceauşescu, responsabil cu înarmarea grănicerilor

În calitate de secretar al Comitetului Central responsabil cu activitatea Ministerului de Interne, Nicolae Ceauşescu răspundea şi de buna funcţionare a trupelor de grăniceri. La biroul său ajungeau adesea şi rapoarte strict secrete despre înarmarea soldaţilor care apărau frontiera. Situaţia era de-a dreptul îngrijorătoare în unele puncte de graniţă, armamentul din dotare fiind uzat sau muniţia învechită. Spre exemplu, în luna octombrie 1957, la brigada de grăniceri de la Turnu Măgurele, jumătate din armament era inutilizabil din cauza faptului că nu era calibrat sau, mai grav, era ruginit. Militarii nu puteau efectua exerciţii de tragere, comandanţii lor fiind nevoiţi să împrumute armament de la Ministerul Forţelor Armate.

Situaţia nu era roză nici la trupele de Securitate, care în unele zone nu puteau folosi autoturismele din dotare din cauza diverselor lipsuri. Fie nu erau reparate, fie o parte din piese zăceau în depozitele din Bucureşti, fără ca nimeni să se îngrijească de aprovizionare.

Comisia Controlului de Stat, care a efectuat verificarea, îi solicita lui Nicolae Ceauşescu să intervină la responsabilii Ministerului de Interne întrucât paza frontierelor şi operaţiunile Securităţii erau puse în primejdie.
Historia.ro+adăugiri

PACEPA -TRĂDĂTOR PRIMIT CU ONOR IN SUA

             Dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, consilierul personal al lui Nicolae Ceauşescu, care în 1978 a fugit din România şi a cerut azil politic în SUA, reprezintă una dintre cele mai spectaculoase poveşti din istoria spionajului românesc. Cronologia fugii lui Pacepa dezvăluie o parte din lumea incredibilă a marilor servicii de spionaj:

- În 1978, generalul Ion Mihai Pacepa avea 50 de ani şi era consilierul personal pe probleme de Securitate al familiei Ceauşescu. În luna iulie a acelui an, dictatorul îl trimite pe Pacepa în Germania pentru a organiza un atentat asupra sediului Radio Europa Liberă.

- Ajuns în Germania, la 26 iulie 1978, Pacepa ia legătura cu autorităţile americane şi cere azil politic în Statele Unite.

- La 28 iulie 1978, generalul Pacepa era cazat la Hotelul Intercontinental din Koln. Reprezentantul ambasadei americane în Germania îi comunică: „Ieşiţi din hotel. O să vedeţi 100 de taxiuri care trec pe stradă. Suiţi-vă în oricare, toate sunt ale noastre!". După ce s-a urcat în taxi, Pacepa a fost escortat de maşini cu girofar până la baza americană din Frankfurt, unde îl aştepta un avion Herculesc C 131.

- Pacepa a fost primit cu covorul roşu, pe aeroportul prezidenţial de lângă Washington, de către adjunctul şefului CIA şi de aproximativ 70 de înalţi oficiali ai SUA.

- Fuga lui Pacepa s-a petrecut la 3 luni după ce Nicolae Ceauşescu fusese primit la Washington de către Jimmy Carter, preşedintele SUA.

- Pacepa a devenit cetăţean american şi a primit o nouă identitate. A suferit 3 operaţii estetice pentru a-i fi schimbată fizionomia.

- În septembrie 1978, regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu l-a acuzat pe generalul Pacepa de înaltă trădare şi a pus un premiu de 2 milioane de dolari pe capul său. În 1980, Securitatea a oferit un milion de dolari celebrului Carlos „Şacalul" pentru a-l asasina pe Pacepa, dar teroristul nu l-a putut identifica.

Historia.ro