ROMÂNIA - IARNA 1953-1954

        

In 1954, stratul de zăpadă a măsurat între 2 şi 5 metri. Tot atunci, mai precis în perioada 3 – 5 februarie, ne-a lovit şi cel mai puternic viscol înregistrat vreodată în România.În Bucureşti, viteza vântului a fost de 126 km/h, iar cantitatea de zăpadă depusă în ţară a fost copleşitoare.

Sunt multi bucuresteni si nu numai, care isi aduc aminte de viscolul si nametii din 1954, care au paralizat Capitala, întreaga Românie.

A început cu vânt puternic, chiar pe data de 1 februarie. Apoi a inceput sa ninga si a tot nins, pana ce zapada s-a asternut in straturi.

115.9 litri de zapada pe metru patrat in 24 de ore 

Serviciul de meteorologie a consemnat date care au ramas in istorie ca varfuri ale vremii extreme. A viscolit in perioade de cate doua zile, intre 1-4; 7-9; 17-19 si 22-24 februarie. Durata maxima continua, de 48 de ore, s-a inregistrat pe 3-4 februarie. Viteza maxima a vantului a fost de 126 km/h la Bucuresti, intre 3-5 februarie, fiind depasita de viscolul din 1966, cand, la Iasi, vantul a atins 200 km/h. Cantitatea maxima de zapada depusa a fost de 115.9 litri pe metru patrat in 24 ore, inregistrata la Grivita, pe 3 februarie.

Cel mai gros strat de zapada a fost inregistrat la Calarasi: 173 cm, pe 3-4 februarie. Dar viscolul a troienit zapada pana la 2-5 metri inaltime, in sud-estul si estul tarii. Armata a fost cea care a deszapezit orasele si a asigurat populatiei alimentele de baza.

In dimineata zilei de 3 feburarie 1954, călătorii din trnurile care veneau spre bucurești au observat cum campurile se acopera de nea, iar vantul începe sa viscoleasca. Usile trenului s-au blocat deschise și din cauza vantului s-au spart și geamuri. La Bucuresti, unde au ajuns inghetati, iar aici era iadul pe pamant. Circulatia tramvaielor era deja blocată. Bucurestiul a fost paralizat de troiene si de viforul care batea in reprize.

Armata s-a mobilizat imediat, carand provizii, intr-o prima fază, cu sanii și cai. Tot cu ajutorul armatei, călătorii au reusit sa ajungă la rude. Și muncitorii s-au mobilizat, debarasând arterele principale, pentru ca proviziile sa fie aduse cu masinile armatei. Totodata, au fost deblocate sinele de tramvai, pentru ca oamenii, care ieseau din case si de pe strazi prin tuneluri sapate in zapada, sa poate merge la serviciu. 
Camioanele Armatei adunau zapada si o aruncau in Dambovita. Uzina Grozavesti pompa apa calda, ca sa nu existe pericolul sa se formeze poduri de gheata. Intreaga luna, bucurestenii au fost uniti impotriva inamicului: viscolul!

Nămeţi de cinci metri înălţime, tancuri scoase pe străzi pentru tasarea zăpezii şi un oraş întreg cu lopeţi în mână. Aşa arăta Bucureştiul pe 3 februarie 1954. Ceea ce a pornit ca o ninsoare oarecare, s-a transformat în cea mai cumplită iarnă a secolului XX, din România. În primele zile ale lunii februarie din 1954, Europa a fost cuprinsă de un viscol extrem de puternic, care a provocat pagube imense.

Fix acum 59 de ani, în dimineaţa zilei de 3 februarie, bucureştenii s-au trezit blocaţi în propriile case de troiene imense de zăpadă. Afară, străzi întregi nu mai puteau fi deosebite, iar vântul sufla cu o putere foarte mare.

A fost doar începutul „Marelui Viscol care a îngenuncheat Bucureştiul şi întreaga Românie. În zilele care au urmat, troienele au ajuns chiar şi la 5 metri înălţime în sud-estul ţării.În România, viscolul a făcut ravagii în câmpia Bărăganului şi la Bucureşti.

De mai bine de 100 de ani nu a mai fost un vânt atât de puternic, nu a mai căzut o cantitate atât de mare de zăpadă! Viscolul a paralizat toate mijloacele de transport. Conştienţi că riscă să moară de foame sau de frig în case, românii s-au mobilizat exemplar în acele zile.

Au săpat tuneluri prin omăt şi au cărat zăpada cu căruţele până în Dâmboviţa. Au fost scoase şi tancurile Armatei. Sub conducerea unor comitete raionale de urgenţă, muncitorii de toate vârstele, soldaţii şi miliţienii au luat lopeţile în mâini şi s-au apucat să scoată oraşul de sub nămeţi. Tramvaiele au rămas înțepenite zile întregi în mormanele de zăpadă, iar militarii au fost cei care au lucrat zi şi noapte la deszăpezire. Tot atunci, au fost aduse şi primele maşini speciale de deszăpezire de la o uzină din URSS. Oamenii au ieşit în stradă ca să ajute la deszăpezire, fie că erau femei, funcţionari sau muncitori ai fabricilor din Bucureşti.

Meteorologii îşi amintesc însă de un viscol şi mai puternic, cel din 4-7 ianuarie 1966, când viteza vântului în zona Iaşi s-a apropiat de 200 de km/h. Se remarcă iarna 1941-1942, cea mai geroasă a secolului trecut, când la multe staţii meteo din ţară s-au înregistrat recorduri termice negative. De altfel, în noaptea de 24 spre 25 ianuarie 1942, temperatura a scăzut sub minus 30 de grade Celsius la 27 de staţii meteorologice, culminând cu minima absolută pe teritoriul României, minus 38, 5 grade celsius, datează de exact 71 de ani. Și nu trebuie uitat că în acea iarnă soldații români se aflau în tranșeele din URSS.

REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ - SCURT ISTORIC DE INCEPUT

        

Republica Populară Română (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de România de la abdicarea regelui Mihai I si până la adoptarea unei noi constituții de către Nicolae Ceaușescu, care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965. Din anul 1954, grafia numelui țării a fost schimbată în Republica Populară Romînă, conform normelor ortografice din acea perioadă. In anul 1964 s-a revenit la scrierea cu "â" a numelui țării: Republica Populară Română.

Scurt istoric. La Conferința de la Yalta URSS-ului i se recunoscuseră interesele speciale din România. În timpul tratativelor de pace de la Paris, delegația română nu a reușit să obțină statutul de cobeligerant, România, ca țară învinsă, fiind obligată să accepte prezența trupelor sovietice pe teritoriul național și plata unei uriașe despăgubiri de război. Comuniștii nu au jucat decât un rol decorativ în guvernul regal român din ultima perioadă a războiului, cabinet prezidat de generalul Nicolae Rădescu, dar situația avea să se schimbe în 6 martie 1945, când dr. Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, (un aliat al comuniștilor) a devenit prim-ministru. Deși, pentru a obține recunoșterea Aliaților occidentali, formula guvernamentală a fost lărgită prin admiterea unor miniști membri ai partidelor istorice, comuniștii dețineau controlul asupra ministerelor cheie. Ajungerea în fruntea guvernului a lui Groza era un rezultat al șantajului sovietic legat de cedarea controlului către autoritățile române asupra Transilvaniei.

In ciuda opoziției regelui, guvernul lui Groza a legiferat reforma agrară și acordarea dreptului la vot femeilor. După alegerile din 9 noiembrie 1946, rezultatele oficiale au creditat comuniștii cu 80% din voturile exprimate, în timp ce partidele de opoziție reclamau fraude electorale grave. După victoria din alegeri, comuniștii s-au concentrat pe eliminarea din viața politică a partidelor de centru, în primul rând a Partidului Național Țărănesc. PNȚ-ul a fost acuzat de spionaj, după ce liderii partidului s-au întâlnit în secret cu reprezentanți ai guvernului SUA. Șefii țărăniști au fost acuzați și judecați într-un proces spectacol și au fost condamnați la ani grei de temniță. Partidele de stânga au fost forțate să se unească cu Partidul Comunist din România, formând Partidul Muncitoresc Romîn, precursorul PCR.

In 1947, România rămăsese singura monarhie din Blocul răsăritean. La 30 decembrie 1947, regele Mihai a semnat actul de abdicare. Comuniștii au proclamat în aceeași zi instaurarea Republicii Populare Române, iar pe 13 aprilie 1948 a fost promulgată noua constituție republicană.

Noua constituție scotea în afara legii și pedepsea orice asociere care avea un „caracter fascist ori antidemocratic”. Constituția garanta libertatea presei, a cuvântului, de asociere, dar numai pentru „cei ce muncesc”.

La data de 23 mai 1948 are loc ultima cedare teritorială în favoarea Uniunii Sovietice: Eduard Mezincescu, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române, semnează un proces-verbal secret de predare - primire, împreună cu reprezentantul sovietic, N.P. Sutov, în urma căruia Republica Populară Română cedează Insula Șerpilor statului vecin de la Răsărit, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

Pe 11 iunie 1948 s-a trecut la naționalizarea tuturor întreprinderilor private mai importante din România.

La 17 iulie 1948, statul comunist român a denunțat Concordatul cu Vaticanul. Comuniștii români, după exemplul mentorului lor Stalin, au lichidat Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, proclamând unirea ei cu Biserica Ortodoxă Română.

In rândul conducerii de partid din acea perioadă își manifestau existența trei facțiuni importante, toate de factură stalinistă, diferanțiate mai mult prin istoriile personale și prin prietenii personale decât prin diferențe doctrinare:

 

1.      Facțiunea „moscovită”, (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și alții), care petrecuseră o bună parte a perioadei interbelice și cea a războiului la Moscova;

2.     Facțiunea „comuniștilor din închisori”, (Gheorghe Gheorghiu-Dej și alți tovarăși de detenție), care fuseseră închiși în închisori și lagăre în timpul războiului;

3.     Facțiunea „comuniștilor secretariatului”, a staliniștilor moderați (Lucrețiu Pătrășcanu și alții), care se ascunseseră în România în timpul perioadei antonesciene și care particiaseră la guvernele regale de după 23 august 1944.

 Până în cele din urmă, cu sprijinul direct al lui Stalin, și se pare că în contextul general antisemit de la Kremlin (Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu erau evrei), Gheorghiu-Dej a câștigat lupta pentru putere în interiorul partidului. Pauker și grupul său au fost excluși de la putere în 1952. Pătrășcanu, arestat încă din 1948, a fost judecat, condamnat la moarte și executat in 1954. În total 192.000 de membri de partid au fost epurați în acea perioadă.

Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist dur, nu agrea reformele lui Nikita Hrușciov și de procesul „destalinizare” inițiat de acesta după 1956. Dej s-a opus realizării obiectivelor economice controversate ale CAER-ului, prin care România ar fi fost transformată prin, profilare agricolă, în „coșul de pâine” al blocului sovietic, inițiind în schimb un program energic de dezvoltare a industriei grele. Dej a închis cele mai mari lagăre de prizonieri politici, a abandonat lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a desființat sistemul rațiilor de alimente și a crescut salariile muncitorilor.

Au fost luate de asemenea măsuri pentru limitarea influenței culturii ruse în țara: limba rusă a încetat să mai fie obiect obligatoriu de studiu în școlile de toate gradele, iar editura „Cartea Rusă” a fost închisă.

Toate acestea, combinate cu resentimentele legate de ocuparea unor provincii istorice românești de sovietici (Bucovina de Nord, transformată în regiune a RSS Ucrainiană și Basarabia în RSS Moldovenească și regiune a RSS Ucraineană), au condus în mod inevitabil România comunistă pe un drum relativ independent și cu pronunțat caracter național.

Gheorghiu-Dej stalinist convins, considera că regimul sovietic (devenit mai liberal) al lui Hrușciov amenința indirect să-i submineze autoritatea. Într-un efort de întărire a poziției în țară, Dej a hotărât să înceapă cooperarea externă cu toate statele, indiferent de sistemul economico-politic, atâta vreme cât erau recunoscute principiile egalității internaționale și ale neamestecului în afacerile interne. Această politică a dus între altele, și la strângerea legăturilor cu Republica Populară Chineză, care era de asemenea promotoare a autodeterminării naționale.

In 1954, Gheorghiu-Dej a demisionat din funcția de Secretar General al partidului, dar a rămas premier al guvernului. S-a format în schimb un secretariat format din patru membri, unul dintre membri fiind Nicolae Ceaușescu, secretariat care a controlat partidul timp de un an, până când Dej a reluat frâiele puterii. În ciuda noii politici de cooperare internațională, România a devenit membră a Pactului de la Varșovia în 1955, prin care s-a oficializat subordonarea unei mari părți a armatei naționale mașinii militare sovietice (ocupația militară sovietică în România a luat sfârșit în 1958). Mai târziu, România a refuzat să permită efectuarea de manevre militare ale trupelor Pactului de la Varșovia pe teritoriul românesc și a limitat participarea propriilor militari la manevre pe teritoriul altor țări membre ale Pactului.

In 1956, premierul sovietic Nikita Hrușciov a denunțat politica predecesorului său, Stalin, în discursul secret ținut în fața delegaților la Congresul al XX-lea a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Gheorghiu-Dej și conducerea Partidului Muncitoresc Român i-au transformat pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu în principali răspunzători ai exceselor comuniste trecute și au pretins că partidul epurase deja elementele staliniste chiar din timpul vieții lui Stalin.

In octombrie 1956, conducătorii comuniști polonezi refuzaseră să cedeze în fața amenințărilor militare sovietice de intervenție militară în afacerile interne și refuzaseră să instaleze în fruntea partidului un birou politic mai obedient. Câteva săptămâni mai târziu, Partidul Comunist din Ungaria s-a dezintegrat practic în timpul unei mari revoluții populare, lipsită de succes. Sfidarea poloneză și răscoala populară maghiară i-a inspirat pe studenții și muncitorii români să demonstreze în universități și în orașele industriale în favoarea unei mai mari libertăți, a unor condiții de viață mai bune și pentru încetarea dominației sovietice. Temându-se că revolta maghiară poate incita proprii cetățeni de etnie maghiară să se revolte, Dej a sprijinit pregătirile pentru o intervenție sovietică la Budapesta, iar Armata Roșie și-a întărit prezența în România, în special de-a lungul graniței de vest a țării. În România, revoltele populare s-au dovedit fragmentare și ușor de controlat, în schimb, în Ungaria, situația nu a putut fi stăpânită decât după intervenția în forța a armatei sovietice.

După revoluția din 1956, Gheorghiu-Dej a cooperat strâns cu noul conducător comunist maghiar de la Budapesta, János Kádár. Deși inițial România îl primise pe teritoriul ei pe Imre Nagy, fostul premier reformator maghiar exilat, în cele din urmă a fost nevoită să-l cedeze autorităților comuniste conduse de Kadar, de la Budapesta, pentru a fi judecat și mai apoi executat. Kádár a renunțat la pretențiile Ungariei asupra Transilvaniei și i-a denunțat pe ungurii transilvani care sprijiniseră revoluția, etichetându-i ca șovini și iredentiști. Gheorghiu-Dej nu a reușit să ajungă la o înțelegere acceptabilă cu liderii Ungariei în problema Transilvaniei. Gheorghiu-Dej a luat două măsuri pentru a încerca rezolvarea problemei minorității maghiare din România: a arestat lideri ai Alianța Populară Maghiară pe de-o parte, dar a înființat Regiunea Mureș Autonomă Maghiară în zonele locuite compact de secui în sud-estul Transilvaniei.

 

 

 

 

 

STALIN - IN LAGĂRUL COMUNIST ȘI ROMÂNIA

           

O dată cu înfrângerea Germaniei în 1945, Stalin devenea o mare figură pe scena internaţională, iar unele regiuni, localităţi, bulevarde, străzi sau pieţe au primit numele său. Astfel că, pe lângă Uniunea Sovietică, toate ţările din Europa de Est, căzute sub influenţa sovietică în urma înţelegerii Churchill – Stalin, şi-au redenumit oraşe, bulevarde şi pieţe cu numele acestuia. Însă şi Europa Occidentală îl celebra pe Stalin prin numirea unor bulevarde în Olanda, Belgia sau Marea Britanie. În Paris o staţie de metrou primea numele Stalingrad. Nu doar în Europa se amintea de Stalin, ci şi în Canada, unde o regiune şi un munte au fost astfel botezate. În Trinidad şi Tobago, în Coreea de Nord sau în China au primit numele lui Stalin o serie de străzi, bulevarde sau pieţe.

Brașov - devenit Orașul Stalin

 

In Europa central-orientală şi de sud-est, regimurile comuniste nou instalate îşi arătau obedienţa faţă de conducătorul sovietic, redenumind, pe lângă bulevarde sau pieţe, chiar nume de oraşe. Asftel, oraşul Varna din Bulgaria a purtat numele de „Stalin” între 1949 – 1956, oraşul polonez Katowice a devenit „Stalinogród” între 1953 – 1956, în R.D.G. oraşul Eisenhüttenstadt s-a numit „Stalinstadt” între 1953 – 1961, în Cehia Karviná-Nové Město a fost rebotezat „Stalingrad”, oraşul ungar Dunaújváros a purtat numele de „Sztálinváros” între 1951 – 1961, iar în Albania Kuçovë a fost schimbat în „Qyteti Stalin” (oraşul Stalin), între 1950–1990.

Pioana Brașov - devenită Poiana Stalin

 

In România o regiune din mijlocul ţării a primit numele lui Stalin. Reşedinţa acesteia a fost oraşul Braşov, redenumit şi el Stalin. De asemenea, Poiana Braşov s-a rebotezat în Poiana Stalin. Redenumirea oraşului Braşov s-a facut în urma cererii semnată de reprezentanţi ai tuturor întreprinderilor din Braşov, metoda agreată de P.M.R. Iată în continuare scrisoarea care a dus la schimbarea numelui Braşovului:

Stalin la Brașov

 

„Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român,

Guvernului Republicii Populare Române

Dragi Tovarăşi,

La iniţiativa C.F.R.-iştilor, noi, oamenii muncii din oraşul Braşov am hotărât să propunem ca numele oraşului nostru să fie schimbat dându-i-se numele marelui geniu al omenirii muncitoare, scumpului şi iubitului prieten al poporului muncitor din ţara noastră, învaăţătorului şi eliberatorului nostru – marelui Stalin.

Oraşul nostru este unul dintre principalele centre industriale ale ţării; marile sale întreprinderi, ca uzinele de tractoare „Sovromtractor”, ca întreprinderea metalurgică „Steagul Roşu” şi multe altele, sunt binecunoscute oamenilor muncii din întreaga ţară.

In oraşul nostru convieţuiesc frăţesc, muncind şi lucrând cot la cot, muncitorii români cu muncitorii unguri şi cu muncitori de alte naţionalităţi.

Planul Cincinal deschide în faţa oraşului şi regiunei Braşov noui perspective de desvoltare a economiei şi a culturii.

Muncitorii din Braşov depun mari eforturi pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor prevăzute în Plan. Pe primul semestru al anului 1950, întrepriderile din Braşov au îndeplinit Planul de Stat cu 114 la sută.

Suntem convinşi că conducerea Partidului şi Guvernului Republicii Populare Române vor satisface dorinţa noastră înflăcărată şi vor acorda oraşului nostru înalta cinste de a purta numele de oraşul Stalin.

Noi ne angajăm în faţa Partidului, a Guvernului şi în faţa marelui Stalin, să nu ne precupeţim puterile pentru a dobândi noui succese în întărirea politică, economică şi culturală a Patriei, în lupta pentru pace, pentru socialism şi a ne dovedi demni de această cinste.

Trăiască Patria noastră, Republica Populară Română, ţara unde se construieşte socialismul!

Trăiască marele conducător al poporului sovietic, genialul învăţător al oamenilor muncii de pretutindeni, tovaraşul Stalin!

Scrisoarea a fost adoptată în unanimitate în adunările oamenilor muncii dela toate întreprinderile oraşului Braşov.

In numele oamenilor muncii din oraşul Braşov”: Urmează aproximativ 60 de semnături ale unor directori de întreprinderi dar şi maiştrii, secretari ori diverşi muncitorii, unii fruntaşi sau decoraţi.

Din partea conducerii de partid şi de stat a venit:

Răspunsul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român şi al guvernului Republicii Populare Române la scrisoarea oamenilor muncii din oraşul Braşov

Dragi tovarăşi,

Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român şi guvernul Republicii Populare Române salută călduros iniţiativa ceferiştilor din Braşov, căreia i s’a alăturat cu entuziasm oamenii muncii din celelalte întreprinderi din oraşul vostru, ca numele oraşului Braşov să fie schimbat, dându-i-se numele marelui geniu al omenirii muncitoare, conducătorului poporului sovietic, eliberatorului şi prietenului iubit al poporului nostru I.V.Stalin.

Guvernul R.P.R. şi Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român au luat hotărârea de a sprijini cererea voastră şi de a propune Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române să satisfacă dorinţa arzătoare a oamenilor muncii din Braşov, dându-i acestui oraş numele de: „Oraşul Stalin”.

Guvernul Republicii Populare Române şi Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român exprimă convingerea că oamenii muncii din Braşov se vor dovedi la înălţimea cinstei mari de a fi cetăţeni ai oraşului care poartă numele tovarăşului Stalin.

Vă urăm noui succese în lupta pentru depăşirea prevederilor planului de stat pe 1950, pentru pregătirea condiţiilor în vederea realizării planului cincinal, pentru apărarea păcii, asigurarea bunei stări a celor ce muncesc şi victoria socialismului în ţara noastră.

Secretar General al Comitetului Central al                     Preşedintele Consiliului de Miniștri al        Partidului Muncitoresc Român                                                 Republicii Populare Române

Gheorghe Gheorghiu-Dej                                                                   Dr. Petru Groza

București - B-ul Iosif Visarionovici Stalin (B-ul Aviatorilor)

Pe lângă oraşul Braşov, în mai toate oraşele R.P.R. parcuri, pieţe, străzi sau bulevarde au fost redenumite. Astfel că în Bucureşti parcul „Herăstrău”, care se numea atunci Parcul „Carol al II-lea”, se va numi „Parcul de cultură şi odihnă I.V.Stalin”. Piaţa de la intrarea principală în parc, ce s-a numit „Piaţa Jianu” sau „Piaţa A.Hitler” (în perioada guvernului I.Antonescu), va deveni „Piaţa Stalin”. La intrarea în parc a fost amplasată o statuie a lui Stalin. După destalinizare această piaţă se va numi Piaţa Aviatorilor, astăzi ea se numeşte Piaţa Charles de Gaulle.

Piața Stalin la Parcul Herăstrău numit și el Stalin.

Statuia lui Stalin amplasată la 1 mai 1951 la intrarea în Parcul Stalin dinspre Piaţa Stalin. Iniţial a fost realizată din ghips, iar datorită deteriorării a fost turnată alta din bronz. Monumentul a fost desfiinţat într-o noapte în 1962. Bulevardul care unea această piaţă cu Piaţa Victoriei, fost Jianu, va purta numele de „Bulevardul Generalissimul I.V.Stalin”, iar ulterior Bulevardul Aviatorilor, cum se numeşte şi astăzi.

Statuia lui Stalin

Mai mult, un sector administrativ din Bucureşti a purtat numele de Raionul I.V.Stalin. După dispariţia lui Stalin, la 5 martie 1953, a urmat cel de-al XX lea Congres al P.C.U.S. trei ani mai târziu, în cadru căruia N.Hrusciov, succesorul lui Stalin, a prezentat un raport secret în care erau condamnate crimele şi epurările comise de Stalin, dar şi cultul personalităţii. In urma acestui raport a fost declanşată aşa-numita acţiune de destalinizare în U.R.S.S. dar şi în statele europene aflate sub influenţa acesteia.