ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Românii şi ruşii de la alianţă la ostilitate şi confruntări armate

         Relaţiile de natură politică şi militară ale României cu aliatul rus, atât pe timpul pregătirii intrării în Marele Război a României cât şi pe timpul ducerii lui, au constituit un lung şir de dificultăţi de tot felul, de preocupări din partea română, de decepţii şi de necazuri. Atitudinea guvernului şi a comandamentului rus ţarist a contribuit la dezastrul nostru militar în prima parte a războiului. Detronarea ţarului şi începerea procesului revoluţionar din februarie 1917 a condus la dezmembrarea progresivă a alianţei ruso-române.
        Cele trei etape ale revoluţiei din Rusia, în 1917: cea burgheză (Milinkov-Gucicov), cea social-democrată (Kerenski-Cernov) şi cea comunistă (Lenin-Troţki) au avut asupra armatei ruse o influenţă crescândă de democratizare degradantă, apoi de minare a disciplinei şi, în cele din urmă de disoluţie a armatei însăşi.

             In prima parte a anului 1917, s-au scurs zile negre pentru guvernul român, privind exigenţele de tot felul ale ruşilor, în perioada refacerii armatei române în Moldova liberă. O neîncredere crudă domnea în sânul guvernului, armatei şi opiniei publice, asupra intenţiilor cercurilor diriguitoare ruse în privinţa României. Sinceritatea colaborării ruse era pusă, pentru motive întemeiate, la îndoială.

          Pe teritoriul Moldovei se aflau la începutul anului 1917, când frontul se oprise pe Siret datorită epuizării ambelor părţi, dar şi datorită unei ierni de excepţie, o jumătate de milion de militari ruși, care trăgeau după ele un număr egal de trupe de etape, servicii, spitale, etc. Această mulţime de ruşi roiau prin oraşe şi sate, înghesuind şi dislocând pe români. Pe deasupra, se manifestau pe faţă anumite intenţii. In Iaşi, ruşii închiriau, sau cumpărau, case pe perioade de până la cinci ani. In Delta Dunării au dislocat autorităţile române, au arestat pe toţi jandarmii, au cerut evacuarea populaţiei române şi au păstrat numai pe lipoveni. Au organizat un vast „serviciu hidrotehnic“ care, de fapt, a pus stăpânire pe întreaga Deltă. Acestea erau măsuri care trezeau bănuiala privind vechiul plan politic rusesc de stăpânirea gurilor Dunării.

             Tot în acea perioadă de început a anului 1917, Comandamentul armatei ruse, care îşi avea centrul său de aprovizionare la Odesa şi ale cărui etape se întindeau de la Nistru până la Carpaţi, pe tot trupul liber al Moldovei, a început să se plângă guvernului român că prezenţa şi organizarea serviciilor de stat şi ale armatei române în primele sale linii de etape îi îngreunează propria organizare. Marele Cartier General rus a avut şi indolenţa să ceară ca toate căile ferate române să fie puse sub autoritatea comandamentului rus, atitudine cu nimic deosebită de a trupelor germane care ocupaseră Muntenia.

              Pe deasupra, guvernul şi Inaltul Cartier General rus au început să ceară cu insistenţă din ce în ce mai puternică evacuarea guvernului român în Rusia, a armatei române în reorganizare şi a populaţiei civile refugiate. Printre mijloacele de presiune ruşii au folosit şi înfometarea. Aproape zilnic autorităţile de la Odesa, însărcinate cu expedierea aprovizionărilor la Iaşi, se plângeau de activitatea înceată de descărcare a trenurilor la Socola şi ameninţau cu oprirea expedierilor. Ţinta ruşilor era retragerea armatei române în Rusia, dar intervenţia unui ofiţer francez delegat, însărcinat cu supravegherea, a pus capăt situaţiei.

            Guvernul rus lipsit de loaialitate şi dorind să își atingă scopul, nu se dădea înapoi nici de la presiuni morale. El insinua, pe lângă guvernele Antantei, că guvernul român ar refuza evacuarea în sudul Rusiei în mod intenţionat, ca să înlesnească prin căderea Parlamentului român în mâinile germanilor şi să încheie o pace separată cu Puterile Centrale. Reprezentanţii puterilor aliate au cedat pe moment insistenţelor ruseşti, socotind că situaţia din Moldova ar fi nesigură. O astfel de hotărâre din partea română ar fi însemnat o abandonare a României, lăsând-o ca o anexă a Rusiei, un simplu teritoriu de etape al armatei ruseşti. Ar fi însemnat, pe de altă parte, apariţia unui guvern fără ţară şi a unei ţari legate de mâini şi de picioare de Rusia.

              Unii parlamentari evacuaţi de la Bucureşti s-au mutat totuşi la Odessa, iar la Cherson s-a amenajat o găzduire a guvernului, a Casei regale şi a ministerelor române viitoare. In mod particular, unii români au acceptat să se refugieze în Rusia, dar în nici un caz guvernarea română cu toate sectoarele ei organizatorice.

           Dând expresie sentimentului adevăraţilor patrioţi, care priveau cu groază planul evacuării, Nicolae Iorga a citat în Camera Deputaţilor cuvintele lui Gheorghe Vodă Ştefan, care, în 1650, într-un moment asemănător de restrişte exclamase: „Decât să plec pentru totdeauna de aici, mai bine să mă mănânce câinii pământului acestuia“.

              S-au evacuat câteva autorităţi, care trebuiau puse la adăpost şi de care nu se simţea mare nevoie la Iaşi. Marea greşeală istorică a fost acceptarea evacuării la Moscova a tezaurului Băncii Naţionale, aceasta chiar în situaţia atât de nesigură a izbucnirii revoluţiei ruse.

            Revoluţia rusă a potenţat neîncrederea română în aliaţii ruşi şi bănuielile referitoare la ipocrizia lor. Totul a evoluat pe alte baze decât cele ale unei alianţe oneste, alianţa căpătând nuanţe politice din ce în ce mai antagoniste. Alianţa s-a transformat treptat într-o duşmănie făţişă, pornind de la una ascunsă. S-au schimbat treptat, dar radical, premizele iniţiale ale politicii ruse, anulând de fapt convenţia militară româno-rusă. Colaborarea armatelor celor două ţări a încetat aproape total în numai câteva luni. Ele evoluau în două direcţii politice diferite, la început opuse şi în final vrăjmaşe.

             In 1917, s-au deosebit două faze în raporturile statului rus revoluţionar cu România. Prima fază s-a scurs pe timpul guvernului rus burghezo-socialist (etapa burgheză şi cea social-democratică), între martie-octombrie 1917, guvernele Milinkov-Kerenski. Cea de a doua etapă a corespuns guvernării regimului comunist-bolşevic, Lenin-Troţki, cu începere de la revoluţia bolşevică din octombrie 1917.

             In prima perioadă alianţa dintre Rusia şi puterile aliate, inclusiv România, s-a menţinut, uneori chiar cu tendinţe de consolidare şi cu încercări ofensive, cum a fost cea din vara anului 1917. Dar agitaţia bolşevică s-a întins repede atât la suprafaţă cât şi în adâncime. Ideea ruperii alianţei, a încheierii păcii separate cu Puterile Centrale, a părăsirii frontului şi a schimbărilor sociale a câştigat teren neaşteptat de repede. Războiul nu putea fi popular pentru nici unul dintre inamici, dar negarea lui s-a manifestat mai întâi la ruşi, poporul cel mai înapoiat şi rudimentar.

          Din cauza degringoladei ruse, raporturile ruşilor cu românii, atât pe plan politic, cât şi pe cel al colaborării militare pe frontul comun, au început să dea naştere la conflicte din ce în ce mai grave. O lună întreagă, românii au trăit cu teama că trupele ruse vor părăsi frontul. Apoi s-a intensificat propaganda pentru pace separată a ruşilor cu Puterile Centrale, fraternizarea cu inamicul în tranşee, au început dezertările în masă ale unor unităţi ruse în toiul luptelor, acţiuni care au pus pe români în situaţii extrem de critice. Reprezentanţii curentului bolşevic, care vroiau pacea cu orice preţ, au început să vadă în România un centru de rezistenţă, care încuraja continuarea războiului şi în care trupele ruse se contaminau de spiritul războinic al românilor.

              Agitatorii bolşevici au avut obrăznicia, şi chiar îndrăzneala, să înceapă o propagandă aprinsă pentru schimbarea regimului din România. Comitetele de soldaţi şi lucrători ruşi au început să se amestece în problemele interne ale României. Străzile Iaşului erau parcurse de manifestanţi ruşi, ce desfăşurau steaguri roşii şi cu pancarte duşmănoase faţă de statul român „burghez“. La 1 mai 1917, soldaţii manifestanţi au pătruns în arestul unde erau deţinuţi două căpetenii revoluţionare cu legături în România: Racovski adeptul lui Troţki şi Bujor, pe care i-au eliberat, i-au purtat în triumf pe străzi, i-au dus în mijlocul comitetelor revoluţionare din Iaşi şi i-au expediat apoi la Odesa, unde aceştia s-au aşezat în fruntea campaniei anti- române.
              Chtistu Rakovski, medic de profesie, de origine bulgar de graniţa vechii Dobroge, fusese unul dintre conducătorii politicii socialiste din Romania, căreia îi imprima un caracter internaţional. In timpul stagiului său de medic militar în corpul marinei militare, el a jucat un rol de intermediar între marinarii ruşi de pe vasul Potemkin şi guvernul român. Mai târziu, pe timpul activităţii Partidului Social-Dmocrat din România, fiind considerat de guvernul Brătianu ca agitator periculos, a fost expulzat din ţară, ca cetăţean străin, dar a fost readus de Marghiloman, ca măsură de represalii împotriva lui Brătianu. In străinătate fiind, s-a răzbunat tipărind o carte în franţuzeşte: La Roumanie des Boyards (Romînia Boierilor), care cuprindea adevăruri despre exploatarea crudă a ţăranilor de către nişte proprietari şi arendaşi hrăpăreţi, dar şi o mulţime de exagerări şi generalizări nedrepte, în definitiv un pamflet violent şi injurios, scris cu lipsă de obiectivitate şi cu ură. Pe când era arestat ca agitator la Iaşi, în 1917, a fost eliberat cu forţa de soldaţii ruşi manifestanţi, în ziua de 1 mai 1917.

            Zilnic se produceau diverse provocări ruseşti la adresa românilor; înalţi funcţionari români erau insultaţi şi chiar arestaţi pe propriul nostru teritoriu. Incă de la început, soldaţii români au fost sfătuiţi să facă şi ei revoluţie, să detroneze pe rege şi să ceară pace. Să trădeze propria ţară. Poziţia rezervată şi dispreţuitoare a românilor îi irita pe ruşi. De teama atentatelor şi a unor posibile lovituri revoluţionare, românii erau nevoiţi să stea de pază şi în alertă. Guvernul român şi comandamentele militare ordonaseră sever ca militarii români să aibă atitudinea cea mai politicoasă faţă de brutele ruse, pentru a se evita orice conflict, oricât de jicnitoare ar fi fost, faţă de ei, purtarea agitatorilor şi a soldaţilor ruşi. Exista temerea că primul foc de armă tras de un ostaş român împotriva unui rus, să se transforme în conflict şi, mai ales, în pretext pentru părăsirea frontului de luptă comun. Românii nu au scăpat de ce le-a fost frică. Părăsirea frontului de către ruşi s-a produs ca rod al propagandei bolşevice şi, mai ales, mai târziu, ca urmare a armistiţiului încheiat, peste voinţa sa, de generalul Şcerbacev, comandantul frontului.

                Incă din timpul marilor lupte din vară, dintre iulie-august şi septembrie 1917, atitudinea unor unităţi ruseşti a fost criminală. O divizie aproape completă a fugit din faţa inamicului la primul contact ( Divizia 124 rusă) divizia fiind una dintre cele ce se odihniseră şase luni în spatele frontului. „Numai patriotismul înălţător al trupelor române a salvat situaţia“ a declarat Monkevici (Monkevitz), şeful de stat major al Armatei a IV-a ruse. Tot el, făcând comparaţie între calităţile celor două armate aliate şi intercalate pe front, a mai adăugat: „… îmi este prin urmare permis de a spune că în aceste zile tragice, bravura românească a fost minunată“. Tot generalul a adăugat: „In a doua jumătate a lunii august se stinse această serie de lupte, cele mai înverşunate, din anul 1917, de pe frontul român, şi care au dat românilor dreptul de a se socoti învingători. Pentru trupele ruse, în schimb, a fost cântecul lebedei“.

              Luna decembrie 1917 a însemnat desfiinţarea armatei ruse regulate şi părăsirea frontului de către ruşi. Trădarea alianţei s-a definitivat, iar vrăjmăşia a ieşit la suprafaţă. Toate drumurile Moldovei erau străbătute de soldaţi ruşi fugari de pe front, frânturi de unităţi fără şefi, sau cu şefi aleşi din ofiţeri inferiori, sau dintre soldaţi, ducând cu ei arme, cai, tunuri, vehicule şi fondurile statului. Unii luau cu asalt trenurile, stând chiar pe acoperişuri, pe scări sau tampoane. Devastau gările şi vagoanele, ameninţau cu armele pe maşinişti şi pe funcţionari. Alţii mergeau în coloane mari sau mici pe şosele, dedându-se la nelegiuiri şi excese, vânzând în unele sate, prăzile luate din satele anterioare. Tot pentru bani, unii vindeau efectele militare, arme, cai şi chiar tunuri. Retragerea unei armate complet dezorganizate era o calamitate pentru ţară, iar Comandamentul rus nu mai avea posibilitatea să o oprească, sau să o pedepsească.

             Retragerea catastrofală a ruşilor a pus guvernului român probleme ce necesitau precizie şi rapiditate. Trebuia completat frontul părăsit de ruși, uneori umplut cu armament, şi trebuia apărată populaţia ţării, maltratată de hoarde fără nici un respect. S-au luat măsuri de poliţie în deplină înţelegere cu comandamentul rus, care nu mai putea stăpâni oastea.

           Linia frontului părăsită de ruşi a trebuit ocupată cu trupe româneşti. Unităţile au fost întinse pe lungime şi subţiate în adâncime. Pe măsură de ce ruşii părăseau un sector, românii le luau locul. Tot frontul românesc a fost acoperit numai cu trupe române, cu toate că, în principiu, inamicul dispunea de circa 45 de divizii, iar românii de numai 20 de divizii de infanterie şi una de cavalerie. Din Bucovina până la Bicaz frontul era ocupat de Corpul I de armată, de la Bicaz la Muscel, de Armata a II-a şi apoi urma Armata I-a până la Prut. De la Prut până la mare, în lungul braţului Sfântul Gheorghe, frontul era format din detaşamentele marinei. In spatele frontului se mai găseau numai Corpul IV de armată, precum şi rezerva generală a Marelui Cartier român.

            Recapitulând, trebuie menţionat că în Corpul I de armată (Bucovina-Bicaz) erau cuprinse diviziile 9, 7, 15 şi Regimentul 1 călăraşi, că Armata a II-a (Bicaz-Muscel) era compusă din Corpurile II şi IV, cu diviziile 1, 3, 6, 8, 12 şi brigada 2 călăraşi, că Armata I-a (până la Prut) era compusă din Corpurile III şi V, cu diviziile 2, 4, 5, 10, 14 şi brigăzile 1 şi 6 roşiori descălecate. In spatele frontului, Corpul VI era format din diviziile 11 şi 13 de infanterie, 1 şi 2 de cavalerie şi Regimentul 5 călăraşi. Rezerva generală a Marelui Cartier era constituită din unităţile noi: diviziile 1 şi 2 vânători, 16 infanterie şi brigada de voluntari ardeleni.

           Interiorul ţării a fost împărţit în zone de securitate sub forma unor fâşii paralele, de la nord la sud, întinzându-se fiecare de la linia frontului (la vest, în Munţii Răsăriteni) până la Prut. Erau opt zone cu centrele în Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podu Iloaiei , Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad. Fiecare zonă era dată în grija unei divizii române care să supravegheze unităţile ruse din zona respectivă, să împiedice dezertarea lor cu armele şi să împiedice încercările de brigandaje. Posturi militare puternice, aşezate la încrucişările drumurilor, prin staţiile importante de CFR, la podurile peste Siret, opreau cetele de ruşi, le dezarmau, le confiscau obiectele prădate şi le îndrumau apoi pe drumuri programate spre Basarabia şi Rusia. Dezertorii au încercat să se opună dar românii nu glumeau şi au fost nevoiţi să se supună lor.

             Timpul cuibărise un adânc resentiment împotriva soldaţilor ruşi în simţirile române. Românii îi vedeau fugind de la datorie şi îşi aminteau că suferiseră nenumărate ofense de la acei trădători. Când bandele ruse s-au dedat la nelegiuiri şi acte ostile armatei resentimentul s-a transformat în mânie. In condiţiile exceselor trupelor ruseşti, Comandamentul lor general din Rusia, a cerut ca toate trupele ruse, în formaţii complete, să părăsească teritoriul României, pe care îl puneau în pericol şi să fie conduse în Basarabia, sau la Cherson şi imediat demobilizate. Generalul Şcerbacev a refuzat acea pretenţie, deoarece prevedea că plecarea simultană a fostelor mari unităţi ar fi provocat o mulţime de dezordini şi complicaţii în spatele frontului, fără a vorbi de greutăţile organizării aprovizionării şi transportului celor evacuaţi. Iritaţi peste măsură de acest refuz, soldaţii şi căpeteniile revoluţionare isterizate au luat două decizii: prima viza organizarea revoluţiei române şi suprimarea lui Şcerbacev, iar cea de a doua viza organizarea armatelor în formaţii de luptă, pentru a-şi face loc cu forţa printre liniile române.

               In Moldova centrul agitaţiilor ruseşti era cuibărit în tabăra de la Socola. Aici în sudul Iaşului, ruşii îşi construiseră o gară şi mulţime de magazii cu imense depozite de materiale şi muniţie. Tabăra lor de la Socola era apărată de o brigadă rusească de căi ferate, cu peste 3.000 de oameni. Socola ajunsese punctul central al traficului militar rus, fiind vizitată asiduu de agitatorii sosiţi din Rusia. Trenurile ce veneau de la Odesa, prin Chişinău, aduceau uneori grupuri importante de soldaţi bolşevici. In mijlocul lunii decembrie 1917 (după armistiţiul de la Focşani) se stabilise aici un stat-major bolşevic din revoluţionari proveniţi dintre cei ai fortăreţei Kronstadt, de la începutul revoluţiei, apoi bolșevicul Reisson, comisarul Armatei a IV-a ruse, Rech, Hermann, etc. Aceştia veneau pe rând la Iaşi pentru a organiza cu ajutorul armatei ruse de aici, suprimarea lui Şcerbacev, detronarea regelui Ferdinand şi instituirea regimului comunist în România.

              Generalul Şcerbacev a încercat o manevră, instituind la Iaşi un comitet de coaliţie, compus din toate naţionalităţile de pe front. In urma cererii stăruitoare a comitetului bolşevic de a se încerca o înţelegere între cele două comitete, cel bolşevic şi cel legal, generalul Şcerbacev le-a convocat la 21 decembrie 1917, la reşedinţa sa, unde era apărat de o gardă personală de cazaci ucraineni, şi unde, în curtea casei şi în împrejurimi, se afla şi o gardă română de vânători. Roşal s-a declarat preşedinte al întrunirii, dar comisarii naţionali au protestat şi cele două comitete s-au despărţit în încăperi separate unde au lucrat individual. La un moment dat câţiva bolşevici au plecat spre Socola pentru a aduce armată. Doi ofiţeri bolşevici, Aksenov şi Kornev au intrat în camera generalului Şcerbacev, scoţând revolverele, dar au fost dezarmaţi de ucrainenii din gardă. Atunci a intervenit armata română şi a arestat întreg comitetul de acţiune.

Ca urmare, comandantul rus generalul Şcerbacev, a cerut în scris să se pună capăt situaţiei intolerabile şi să se spargă cuibul bolşevic de la Socola, ocupându-se gara şi dezarmând trupele. In caz că nu ar primi sprijinul român anunţa că va părăsi comanda oştirii, deoarece, singur nu putea să-i extermine pe bolşevici şi să devină stăpân pe situaţie.
               Miniştrii Antantei acreditaţi la Iaşi au înţeles situaţia lui Şcerbacev şi au cerut guvernului român să dea tot concursul. In caz afirmativ situaţia devenea extrem de gravă, pentru că această acţiune însemna deschiderea oficială a ostilităţilor împotriva armatelor guvernului sovietic. Dezarmarea unei armate cu care cea română luptase cot la cot, urma a provoca un conflict cu guvernul de la Petrograd, care ar fi găsit legitimitatea unei purtări duşmănoase oficiale.

            In noaptea de 21-22 decembrie între ora 1 şi 4 dimineaţa s-a ţinut o şedinţă a Consiliului de Miniştri. Take Ionescu a considerat actul drept catastrofal şi şi-a prezentat demisia din guvern. Situaţia generală nu lăsa loc de tărăgăneală. Dinspre vest se anunţa apropierea unor bande răzvrătite din ce în ce mai numeroase, plecate spre rusia de pe frontul carpatic. In final adunătura de bolșevici de la Socola a fost anihilată de români, iar în zilele următoare s-au dus lupte cu o parte din gloatele de soldați care nu voiau să se dezarmeze și au încercat să treacă de liniile române prin forța armelor. In toate cazurile românii au avut câștig de cauză și bolșevicii au fost nevoiți să suporte umilința aruncării lor peste Prut. Toate acestea se petreceau pe timp ce frontul Siretului era apărat numai de români în fața trupelor germane ale lui von Mackensen, dar era stare de armistițiu.

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Pacea banditească de la Bucureşti – Atitudinea regelui Ferdinand I-ul

           Pe timpul ultimelor faze ale semnării Păcii de la Bucureşti cât şi în perioada ce a urmat până la zdrobirea Puterilor Centrale pe toate fronturile şi reintrarea României în război, Suveranii ţării au păstrat atitudinea demnă şi patriotică, suportând cu stoicism toate durerile sufleteşti, toate acţiunile umilitoare ale duşmanilor de la Bucureşti, duşmani externi sau interni. Suveranul şi regina Maria au rămas încrezători în izbânda finală a dreptăţii şi a cauzei poporului lor. Nu au exteriorizat în public decepţiile şi temerile inerente situaţiei.

            In ceasul când i se impunea să primească pacea care desfinţa armata, regele a mers ostentativ la Huşi spre a primi jurământul noilor recruţi, care aveau să fie instruiţi pentru a creşte şi întări această armată, în vederea întorsăturii militare ce se aştepta.

           Inainte de a se fi împrăştiat (demobilizat), oştenii armatelor I-a şi a II-a, vânătorii de munte, vânătorii regimentului 9, au văzut încă o dată pe iubitul şi devotatul lor rege, cu înfăţişarea copleşită de tristeţe, cu glas molcom şi aproape înecat în lacrimi, dar cu suflet neînduplecat, aducându-le cuvântul de îmbărbătare pentru un viitor victorios.

       Când în Iaşul eroic s-a instalat, odată cu Al. Marghiloman, misiunea militară germană, cu alaiul prietenilor români, a complicilor şi vasalilor ei dezgustători, regele s-a retras la Bicaz, spre a nu fi nevoit să vadă odioasa privelişte.

          După puţine luni a răsărit soarele speranţei şi al răzbunării şi pentru Moldova şi pentru suverani. La 6 noiembrie 1918, suveranul a cerut demisia guvernului Al. Marghiloman, după şase luni şi 12 zile de la constituirea lui şi la şase luni de la semnarea păcii odioase de către el şi acoliţii săi. Preşedinţia noului guvern a fost dată generalului Coandă. Prin două decrete-lege succesive s-au dizolvat Camerele parlamentare ale lui Al. Marghiloman şi s-au anulat toate legile şi aranjamentele făcute de ele. Se smulgeau astfel din istoria ţării unele pagini de umilinţă, scrisă sub ameninţarea duşmanului şi a trădării ruse. Cealaltă filă urma a fi sfâşiată de baioneta soldaţilor în următorii doi ani de lupte şi de drumuri ce i-au apropiat de Viena.

        La 10 noiembrie 1918 regele a ordonat mobilizarea armatei, decretul fiind contrasemnat de noul ministru de război, generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Oituz şi Mărăşeşti. Capul statului anunţa printr-o proclamaţie reintrarea în luptă alături de Aliaţi. Ostaşilor, regele le-a adresat un apel emoţionant.

Ostaşi,

           Ora mult aşteptată de toată suflarea românească şi îndeosebi de voi, vitejii mei ostaşi, a sunat în sfârşit după lungă şi dureroasă aşteptare. Trecerea trupelor aliate peste Dunăre ne impune o sfântă şi patriotică datorie să luăm iarăşi arma în mână ca să izgonim împreună cu ele, pe vrăjmaşul cotropitor din ţară şi să aducem linişte populaţiei asuprite.

           Regele vostru vă cheamă din nou la luptă ca să înfăptuiţi visul nostru de atâtea veacuri: Unirea tuturor românilor, pentru care în anii 1916-1917 aţi luptat cu atâta vitejie.

         Sufletele celor căzuţi pe câmpul de onoare vă binecuvântează această ultimă sforţare. Privirile credincioşilor noştri aliaţi sunt îndreptate cu dragoste şi încredere spre ţara noastră şi fii ei; camarazii voştri de arme din biruitoarele armate franceză şi engleză, care vin în ajutorul nostru, cunosc vitejia voastră de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti; arătaţi-le că timpul de aşteptare n-a putut să slăbească braţul ostaşului român. Fraţii noştri din Bucureşti şi Ardeal vă cheamă pentru această ultimă luptă, ca prin avântul vostru să aduceţi eliberarea din jugul străin.

Biruinţa e a noastră şi viitorul va asigura întregului neam românesc viaţă paşnică şi fericită.

Inainte deci cu vitejia strămoşească!

Dumnezeu este cu noi.

Ferdinand

            In ziua de 1 decembrie 1918, Regele Ferdinand şi viteaza regină Maria au intrat triumfal în Bucureşti. In aceeaşi zi, la Alba Iulia, populaţia Transilvaniei a hotărât Unirea cu Regatul României. Armatele române treceau deja în Transilvania pe direcţia Oituz-Braşov pentru a tăia calea de retragere germană. Dar în ziua de 12 noiembrie 1918 generalul Berthelot anunţase încheierea armistiţiului general european, aşa că trupele germane au fost lăsate să se scurgă încet spre ţară cu ruşinea în vârful baionetelor.

Verificat

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Pacea banditească de la Bucureşti – Robia economică

         Condiţiile economice ale păcii s-au dovedit excesiv de rapace mai ales din partea Germaniei, asemănătoare cu cele de la Brest-Litovsk, impuse ruşilor bolşevici. Pentru că nu puteau obţine adăugiri teritoriale, ei doreau să obţină un fel de despăgubire de război indirectă, prin aceea ca România să cedeze regiunile sale petrolifere, domeniile, căile ferate şi porturile către societăţi germane şi să supună finanţele române unui control permanent din partea Germaniei.

              Czernin s-a lăudat în memoriile sale că a reuşit, folosind chiar intervenţia împăratului său, să reducă cererile germane cu 50%, de teamă ca „pacientul să nu sucombe pe masa de operaţie“.

          Principalele bogăţii ale României fiind atunci cerealele, petrolul şi pădurile, către acestea s-au îndreptat, în primul rând, colţii duşmanului. Germanii căutau să-şi asigure şi pentru viitor regimul de pradă din timpul războiului.

           Convenţia agricolă impunea felul de muncă agricolă în România şi monopolul exclusiv (de tip otoman) al vânzărilor produselor agricole, cu întârzicerea de a le vinde în altă parte şi fixa preţul vânzării la o sumă inferioară valorii reale a pieţii mondiale, adică o vânzare în pagubă (faţă de învingători). Un oficiu Austro-german urma să funcţioneze în ţară pentru a organiza recepţia mărfurilor, acaparând tot ce considera util.Orice german, sau societate germană, putea arenda terenuri rurale pe un termen de 90 de ani, ceea ce însemna, la rândul ei, o acaparare banditească.

             Convenţia petrolului, dădea întreaga exploatare la două societăţi germane, una prelua toate bunurile inamice din domeniu, iar alta conducea totalitatea terenurilor petroliere ale statului. Tot petrolul extras era predat unei a treia societăţi ca unitate de monopol în comercializare.

            Societăţile germane aveau dreptul, în rest, să folosească toate resursele publice al ţării, inclusiv cele pe cale de expropriere. Aproape toată producţia era destinată exportului, nevoile interne fiind apreciate de o comisie germană. Acest sistem de exploatare colonială era încheiat pe o perioadă de 30 de ani, cu dreptul, pentru germani, de a-l prelungi la 90 de ani.

         Convenţia pădurilor dădea dreptul autorităţilor germane de a rechiziţiona fără restricţie, sau limite, lemnul din România. Statul român era obligat să lase să funcţioneze exploatările germane stabilite în timpul ocupaţiei şi „să plătească pagubele suferite din cauza războiului de exploatările dinainte de anul 1916 şi să cumpere toate instalaţiile când acelea nu vor mai fi utile societăţilor“. In acest fel România era obligată să plătească devastatorilor pentru pagubele pe care chiar aceia le provocaseră. Aceasta pe lângă pierderea pădurilor din munţii cedaţi Ungariei.

              Industria şi comerţul ţării au fost anihilate, sau aservite, prin tratat. Toate fabricile cu alt capital decât cel al Puterilor Centrale fuseseră demontate în timpul ocupaţiei şi trimise în ţările duşmane, în special în Bulgaria. Tratatul de pace legitima acest jaf şi împiedica refacerea industriei române. Un oficiu german pentru export şi import monopoliza introducerea mărfurilor, pe care le limita la „dezvoltarea producţiei agricole“. Industria de morărit nu a fost uitată. Ea avea voie să exporte până la 6% din producţia de făină.

            Un regim vamal special de transporturi pe căile ferate favoriza mărfurile germane şi austro-ungare în dauna celor româneşti, chiar pe reţelele interne. Noile căi ferate trebuiau făcute pentru a satisface interesele tranzitului german şi austro-ungar. Austro-Ungaria a confiscat şantierul naval de la Turnu Severin, iar Germania şi-a prevăzut concesionarea construirii unui şantier naval la Giurgiu.

              Opera de aservire totală a ţării era completată de regimul financiar. Doi comisari germani erau ataşaţi pe lângă Banca Naţională a României şi pe lângă Casa Centrală a Băncilor Populare. Ei erau cei ce aprobau „orice afacere de împrumut intern sau extern şi orice operaţie cu străinătatea. La operaţiile cu devize cei doi aveau drept de veto absolut“.

           Funcţionarii statului erau ameninţaţi cu îndepărtarea dacă nu îndeplineau condiţiile impuse de învingători. România era obligată să retragă din circulaţie biletele Băncii Generale, emise de ocupant, cu care el făcuse plăţile pentru imensele cantităţi de materiale ridicate din ţară, pentru întreţinerea armatei de luptă şi de ocupaţie şi pentru plata funcţionarilor publici. Ocupanţii îşi rezervau dreptul de a mai emite şi întrebuinţa astfel de bilete (bancnote) fără valoare şi după încheierea păcii. Astfel, în octombrie 1918 erau în circulaţie în ţară 2.200.000 lei în moneda Băncii Generale (banca înfiinţată de ocupanţi).

               La această mârşăvească contribuţie de război trebuie adăugată suma de 750.000.000 lei, ridicată din ţară în timpul ocupaţiei precum şi o sumă nedreaptă de 35.000.000 de coroane de vărsat Austro-Ungariei, în paritate monetară.

           La capitolul „Pagube de război“ se stipula că: „România renunţă la indemnizări pentru pagubele suferite pe teritoriul său prin măsurile de ordin militar german, cuprinzând şi toate rechiziţiile şi contribuţiile“. De asemenea: „România va plăti germanilor toate pagubele care le-au fost cauzate pe teritoriul său prin măsurile de ordin militar ale oricărei puteri beligerante“. Deci România trebuia să plătească germanilor din ţară şi numeroaselor societăţi industriale şi comerciale, chiar pagubele pricinuite de măsurile luate de armata germană însăşi.

Toate aceste pagube urmau a fi stabilite de autorităţile germane şi achitate de statul român în termen de o lună de la stabilirea lor.

        Stresemann, cunoscutul om politic german, a evaluat contribuţia în bani impusă României la 5.000.000.000 de mărci, dar aceasta, în practică, trecea de dublul evaluării. Mai târziu Germania învinsă a căutat să găsească explicaţii şi scuze pentru condiţiile păcii nimicitoare impuse României. Impăratul abdicat, Wilhelm al II-lea, a scris în memoriile sale: „Prevederile păcii de Brest şi Bucureşti, de altfel întru nimic comparabile cu cele de la Wersailles, n-ar trebui îndreptate împotriva noastră. Ele fuseseră hotărâte în timp de război şi trebuiau să ne asigure condiţii avantajoase până la încheierea lui. Intr-o pace generală, pacea de la răsărit s-ar fi înfăţişat altfel. Dacă războiul s-ar fi sfârşit în favoarea noastră, condiţiile păcii din răsărit ar fi fost revizuite. Atunci când ea s-a încheiat era necesar să ţină seama de exigenţele militare“.

           Referindu-se la grava situaţie a aprovizionării dublei monarhii austro-ungare, în 1917, generalul E. Ludendorff nota: „Armata austro-ungară murea de foame, cel puţin o parte din ea, cum murea, de asemenea şi Austria germană şi, în particular Viena“.

         Regele Ferdinand I-ul nu a semnat niciodată pacea înjositoare şi barbară întocmită la Bucureşti şi contrasemnată de Alexandru Marghiloman, pe atunci Prim Ministru.

Verificat

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Tratatul de pace banditesc de la Bucureşti – Pierderea Dobrogei

             Cea de a doua problemă teritorială impusă prin primele puncte ale proiectului de tratat şi reluată apoi la 27 februarie 1918 a fost cedarea Dobrogei către bulgari. Aceasta era răsplata revendicată de bulgari ca preţ al colaborării la război alături de Puterile Centrale. In această pretenţie era sprijinită, fără nici o rezervă, de unguri, bucuroşi de orice slăbire a României. Ca atare Puterile Centrale hotărâseră ca o condiţie „sine qua non“ a păcii, ca România să cedeze Bulgariei nu numai Dobrogea nouă, adică Cadrilaterul alipit în 1913, ci toată Dobrogea veche, până la gurile Dunării, în nord. Acest fapt era şi el o încălcare cinică  a principiului păcii fără anexiuni şi un adevărat asasinat economic, prin răpirea ieşirii la mare a României.

          Protecţia Bulgariei nu putea fi motivată în nici un fel, nu avea bază de legitimare istorică sau economică. Statistica română din 1913 a înregistrat o populaţie română de 216.435 de români faţă de numai 51.140 de bulgari pe lângă alte minorităţi mult mai restrânse. Nici lucrările ştiinţifice bulgare nu puteau să susţină o preponderentă populaţie bulgară în Dobrogea. Un oarecare autor, Işivkov, cel mai avizat a afirmat că în Dobrogea nu se aflau decât cel mult 50.000 de bulgari. El spunea: „A crede că sunt mai mult de 50.000 de bulgari, în Dobrogea, ceea ce se întâmplă des, înseamnă să ne înşelăm în chip grosolan“.

               Istoriceşte, Dobrogea nu a aparţinut niciodată unui stat bulgar. Din stăpânirea Imperiului Roman de Răsărit (Bizanţ) a trecut în stăpânirea română a lui Mircea cel Bătrân, iar apoi în mâna turcilor. După cinci sute de ani istoria a făcut un act de dreptate şi România a luat Dobrogea de la turci.

             Din punct de vedere economic, Dobrogea este vitală pentru economia României prin ieşirea la mare, la comerţul mondial. Desigur că bulgarii au reacţionat printr-o întreagă serie de publicaţii argumentând că portul Constanţa nu era principalul port al României şi că volumul cel mare de comerţ s-ar fi realizat prin porturile dunărene. La data tratativelor de pace se ştia că, în 1912, din totalul mărfurilor exportate prin Constanţa se scurseseră 1.240.459 tone, prin Brăila 552.949 tone, iar prin Galaţi 290.455 de tone.

Dobrogea reprezenta la aceeaşi dată o operă de civilizaţie de care România era mândră, rezultatul unei munci intensive de aproape o jumătate de veac.

           Bulgarii, ocupanţi ai Dobrogei prin brigandaj militar şi conştienţi de slăbiciunea argumentelor de tot felul, au organizat un simulacru de „Congres al popoarelor din Dobrogea“, sfătuiţi de ministrul german de externe Kühlmann. Congresul ținut la Babadag, a fost un fiasco, deoarece din cei 270 de „delegaţi“ nu s-a găsit nici un nume românesc, grecesc, evreiesc sau german ci cel mult 13 nume ruseşti şi 13 nume turceşti. Majoritatea populaţiei române luase calea pribegiei, iar din românii rămaşi, o bună parte fuseseră deportaţi în Bulgaria, iar restul se aflau sub teroarea armatei bulgăreşti. Cu o astfel de manifestaţie ridicolă bulgarii aveau naivitatea să creadă că pot păcăli Europa. Un al doilea Congres s-a ţinut tot la Babadag, în iulie 1918, pentru a protesta împotriva soluţiei de a nu se da toată Dobrogea bulgarilor. Cu timpul părerile celor din conducerea Puterilor Centrale evoluaseră împotriva dorinţelor bulgăreşti şi ale primelor promisiuni. Prin tratatele lor Puterile Centrale se angajaseră să dea bulgarilor, în caz de succes, Dobrogea nouă, adică Cadrilaterul şi sudul Dobrogei vechi, până la o linie ce ajungea la câţiva kilometri sud de calea ferată Cernavodă-Constanţa.

Pe timpul tratativelor bulgarii au recurs la şantajul că vor rupe alianţa cu Puterile Centrale dacă nu li se va da toată Dobrogea. Ei se întemeiau pe o afirmaţie oarecare şi frivolă a lui Wilhelm al II, pe care acesta o făcuse la Potsdam, cum că bulgarii vor avea toată Dobrogea împreună „cu frumosul oraş Constanţa“. Ministrul bulgar se grăbise să anunţe promisiunea în Sobranie, în interesul popularităţii sale, cu mult înainte de începerea tratativelor de pace. Pe de altă parte, ministrul de Externe al Germaniei de atunci a făcut cunoscut premierului bulgar, Radoslavov, că nici o convenţie nu obliga Germania şi pe aliaţii săi la cedarea Dobrogei întregi. Wilhelm al II-lea i-a făcut şi el observaţie pentru acea indiscreţie. Czernin a afirmat că nimeni nu s-a sinchisit de gravitatea angajamentelor de la începutul războiului.

          Pe de altă parte nici un scrupul nu împiedica Puterile Centrale de a satisface pe bulgari. Formula aprobată pe linie militară, politică şi gazetărească era aceea că: „Datoria noastră este să menţinem Bulgaria în alianţă“. Cu aceasta se dădea satisfacţie unui aliat şi se pedepsea „ţara trădătoare“, adică Romania. Totuşi, în cursul tratativelor s-au născut două dificultăţi. Germania avea mari interese privind gurile Dunării şi Marea Neagră şi nu vroia să rămână la discreţia bulgarilor. Pentru rezolvare s-a găsit formula „accesului comercial al României la Marea Neagră prin calea ferată Cernavodă-Constanţa“. Părea o concesie făcută României, dar în realitate preţul era de cel mai mare interes pentru Germania, iar calea ferată dată românilor trebuia să servească drept „teritoriu de tranzit german“ prin tratatul de pace.

           A doua dificultate, mult mai gravă, s-a ivit din partea turcilor care nu puteau cere bucăţi din Dobrogea, dar cereau să li se restituie malul drept al râului Mariţa, în faţa Adrianopolului, pe care fuseseră nevoiţi să-l cedeze bulgarilor în 1915 pentru a le cumpăra intrarea în război alături de Puterile Centrale. Turcii mai cereau pe deasupra o bucată din Tracia, până la râul Mesta.

            Külhmann şi Czernin nu au putut rezolva împăcarea aşa că problema s-a transferat la Berlin şi la Cartierul General german de la Spa, care simpatiza cu turcii. Acolo s-a adoptat o soluţie temporară prin care Bulgaria urma să primească Cadrilaterul şi o fâşie din sudul judeţului Constanţa până aproape de calea ferată Cernavodă-Constanţa, aşa cum fusese stipulat în tratatul încheiat cu Austro-Ungaria. Partea de nord a Dobrogei, până la gurile Dunării, revenea în condominium celor patru puteri aliate, urmând ca atribuirea definitivă să se rezolve mai târziu. Insă, imediat, Puterile Centrale au dat bulgarilor o contra-chitanţă secretă, prin care cedau acesteia toate drepturile asupra părţii lor, în momentul când diferendul cu turcii se va fi aplanat.

            Soluţia era de natură a despuia România definitiv de provincia transdanubiană, cu 350.000 de locuitori în majoritate români, şi adusă la civilizaţie prin muncă românească.

             După scurgerea a şase luni, pentru premierul bulgar Radoslavov a venit şi pedeapsa semnării acestui jaf. El a trebuit să fugă în străinătate travestit ca să scape de furia poporului bulgar, care suferise o înfrângere meritată. După ce Bulgaria a cerut încheierea armistiţiului (29 septembrie 1918), soldaţii bulgari s-au răsculat, au ocupat oraşul Radomir şi au proclamat republica. In perioada următoare guvernul bulgar a fost condus de Alexandār Malinov.

           In acelaşi timp, la 25 septembrie 1918, delegaţii celor patru state inamice iscăleau la Berlin protocolul prin care Dobrogea, inclusiv partea nordică care prin Pacea de la Bucureşti fusese atribuită puterilor inamice în condominium, s-a cedat în întregime şi fără nici o restricţie Bulgariei. Litigiul turco-bulgar se aplanase. Patru zile mai târziu, delegatul bulgar Koluşev sosea la Sofia cu preţiosul document în mapa diplomatică. Dar în aceeaşi zi, la Salonic se iscălea un alt act mult mai important. Bulgaria capitula şi ieşea din luptă după grave înfrângeri aplicate de Aliaţi pe frontul de sud. In această situaţie Dobrogea a aparţinut "de drept" Bulgariei numai în scurtul timp cât îi trebuise documentului să facă călătoria de la Berlin la Sofia.

Câteva zile mai târziu, ţarul Ferdinand de Coburg abdica în favoarea fiului său Boris şi fugea peste graniţă însoţit de Radoslavov şi ceilalţi complici din anturajul său cu care urzise politica lui criminală împotriva României.

Verificat

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Tratatul banditesc de pace de la Bucureşti. Pierderea munţilor

            Interesele Austro-Ungariei erau dictate de cerințele speciale al părţii ungare, care avea interesul să slăbească România până la punctul în care să devină inofensivă pe viitor. Intr-o „Prememoria“ redactată de Tisza şi înmânată lui Czernin, acela deplângea că „România nu va ieşi din război atât de slăbită, cât ar fi fost necesar pentru satisfacerea dreptăţii şi intereselor îndreptăţite ale monarhiei austro-ungare“. Tisza avertiza că pierderea munţilor de către România era compensată, chiar prea mult, de preluarea Basarabiei şi că rectificarea de frontieră în Carpaţi cerută de Ungaria, prin Tratatul de pace, nu avea proporţiile vinovăţiei României şi nu corespundea cu situaţia ei militară (cu această situaţie militară română, ungurii aveau să se confrunte peste doi ani cu mare umilinţă). Intreaga presă ungară cerea, cu un ton foarte violent, ca România să fie tratată cu cea mai mare asprime.

             Anexarea regiunii muntoase a României era prezentată de unguri ca o măsură de siguranţă naţională. Dincolo de această barieră naturală s-ar fi stabilit o „zonă de apărare etnică“, prin colonizare de grăniceri unguri. Anexarea unei regiuni mai întinse, sau chiar a României întregi, aşa cum visa conducerea de la Viena, sau unii germanofili, era respinsă categoric de unguri, deoarece ea ar fi mărit considerabil proporţia elementului românesc în monarhie, fapt considerat periculos. Czernin a conchis că sub noţiunea de „rectificare strategică“ a frontierei, ungurii pretindeau nişte teritorii importante, ceea ce era în contrazicere flagrantă cu formula păcii fără anexiuni, anunţată cu ipocrizie de Puterile Centrale întregii lumi. Dar Czernin nu era un om care să fie tulburat de astfel de scrupule. Mai ales că avea sentimente ostile faţă de români, deoarece nu avusese satisfacţii diplomatice pe timpul neutralităţii.

           Asemănător, şi reprezentanţii Germaniei păreau nemulţumiţi de pretenţiile de anexiune ale Ungariei, intenţii care demascau ipocrizia celor două imperii. Germanii se simţeau datori totuşi să accepte o parte a pretenţiilor ungare, fiindcă la trastativele de pace separată cu ruşii, de la Brest-Litovsk fuseseră sprijiniţi de Austro-Ungaria în pretenţiile lor expansioniste. Prin urmare era natural ca acum Germania să-şi susţină aliata cu aceeaşi loialitate în problema frontierei Carpaţilor.

           De altfel Germania a gândit problema şi negustoreşte, constatând că terenul pe care-l voia Ungaria era acoperit de păduri, care reprezentau o valoare de cel puţin trei miliarde de mărci şi că el conţinea zăcăminte încă neexploatate şi resurse petrolifere. Se cuvenea deci ca Germania „care se forţase cel mai mult pentru înfrângerea României“ să aibă o parte corespunzătoare din beneficiu. Kühlmann şi-a asigurat conaţionalii că Germania nu a rămas în pagubă. Nu putea spera la o achiziţie teritorială datorită depărtării geografice, aşa că şi-a rezervat „avantaje economice ce mergeau până la limita capacităţii de randament a României“.

         Prezentarea hărţii cu zona pretinsă de Ungaria, a produs o impresie stupefiantă şi de indignare delegaţiei române, la 24 februarie 1917. Era departe de cele trei mici colţuri indicate de Mackensen la întâlnirea prealabilă avută cu generalul Averescu. Zona poftită de Ungaria reprezenta o suprafaţă de peste 15.000 kmp din trupul României, din care tăia o fâşie lată, pe alocuri, de mai mult de 30 km. Ea îngloba oraşe importante ca Turnu Severin, Sinaia, Târgu Ocna şi răpea în plus şi regiunea petroliferă din Valea Trotoşului.

          Delegaţii austro-germani au acceptat în final numai o rectificare teritorială de numai 5.600 kmp. Discuţiile cele mai grele s-au purtat pentru Azuga şi Buşteni, pe Valea Prahovei, şi pentru jumătate din Valea Lotrului, la care ungurii n-au renunţat decât după stăruinţa personală a împăratului Carol. Toată creasta Carpaţilor, toate vârfurile învăluite în legendă şi poezie românească, Parâng, Cozia, Negoiu, Moldovanu, Caraiman, Vrancea, Ceahlău, Rarău, urmau să intre în posesia Ungariei. Toată bogăţia pădurilor noastre şi o sumă de străvechi sate româneşti urmau a ne fi luate. In judeţele Suceava şi Dorohoi se reteza aproape o treime de teritoriu. Vechea graniţă dantelată urma să fie înlocuită cu o linie dreaptă, care ar fi lăsat un rest de ţară ciopârţit şi îngustat.

„Sa clintit hotarul pe care de la Neagoe Basarab până astăzi nimeni nu l-a atins!“ a suspinat cu durere Delavrancea înainte de a-şi da sfârşitul.

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Tratatul de pace de la Bucureşti – Tratatul înrobitor

             Un prim capitol al tratatului de pace banditesc semnat de Alexandru Marghiloman la 24 aprilie/7 mai 1918, a cuprins cele patru condiţii de la începutul tratativelor şi s-a extins la cele nouă ulterioare. Tratatul de pace stabilea înrobirea politică a României. Impreună cu convenţiile adiţionale, conţinea un număr covârşitor de dispoziţii, care desfiinţau, în fapt, România ca ţară de sine stătătoare. Constituia confirmarea şi reglementarea regimului de ocupaţie militară a Munteniei, cu apăsare despotică şi umilitoare şi cu stoarcerea tuturor resurselor umane şi materiale. Se tindea pe trei direcţii: inferiorizarea militară a ţării astfel încât să nu mai fie capabilă de acţiuni ofensive şi defensive împotriva Ungariei şi Bulgariei, disoluţia pentru viitor a mijloacelor de revenire materială şi morală a ţării; aservirea economică şi financiară a ţării faţă de Puterile Centrale, izolând-o de restul Europei şi răpindu-i orice mişcare şi acţiune proprie.

               Independenţa nominală se lăsa României în mod ipocrit, pentru ca Puterile Centrale să nu ia asupra lor răspunderile administrării şi apărării populaţiei. O enumerare sumară a condiţiilor militare şi politice ale tratatului şi anexelor dă o imagine palidă despre regimul de robie supus ţării.

            Armata română a fost aproape desfiinţată. I-au rămas 8 divizii cu efective de pace (adică reduse), adică un total de 20.000 de infanterişti, 3.200 de cavalerişti şi 9.000 de artilerişti. Restul a fost demobilizat sub supravegherea unei comisii germane ce s-a stabilit la Iaşi. In diviziile cu efective de pace au fost păstraţi sub arme doar tinerii din contingentele 1916, 1917, 1918 şi 1919. S-a reuşit să fie menţinute neatinse cadrele din comandamentele militare şi acest fapt avea să creeze condiţii ca mai târziu, la momentul potrivit, armata să poată fi remobilizată. Cadrelor şi ostaşilor demobilizaţi li s-a permis trecerea în partea de teritoriu ocupată, în Muntenia şi Oltenia.

          Tot materialul de război trebuia transferat în teritoriul ocupat şi ţinut acolo sub pază germană. S-a permis însă menţinerea în Basarabia a două divizii de infanterie şi două de cavalerie, cu efectivul de război, fapt ce echivala cu recunoaşterea indirectă a unirii Basarabiei. Această unire era tratată de Austro-germani şi de germanofilii noştri ca un act de prietenie, un act de compensaţie pentru pierderea Dobrogei şi chiar un act de mărire teritorială. Era însă vorba de un act bine calculat ce căuta să îndrepte preocupările României într-o altă direcţie care să o facă să uite de asprimea tratatului.

         Efectivele militare rămase României trebuie comparate cu cele 20 de divizii perfect echipate şi antrenate pe care le avusese la sfârşitul anului 1917 pe frontul din faţa Puterilor Centrale, forţă pe care acelea nu se aventuraseră să o atace după retragerea trupelor ruseşti bolşevizate.

            Prin cedarea Basarabiei, privirile României trebuiau întoarse de la Carpaţi şi îndreptate spre răsărit, după cum procedase Bisamrk cu Franţa învinsă la 1870. Atunci s-a sprijinit politica de expansiune colonială a Franţei care trebuia să o facă să uite pierderea Alsaciei şi Lorenei.

            Germania îşi păstra în ţară întreg aparatul de război şi de stoarcere economică, menţinând chiar starea de război până la ratificarea păcii, pace pe care regele Ferdinand nu semnat-o niciodată. Germanii, după ratificarea păcii de la 7 mai 1918, stil nou, au transformat starea de război în stare de ocupaţie, prin menţinerea a şase divizii în ţară şi a „formaţiunilor necesare exploatării economice“ şi aceasta fără nici un termen.

              Mijloacele de comunicaţie, căile ferate, poşta şi telegraful au rămas sub administraţia militară ca şi controlul circulaţiei monedei, Banca Naţională şi băncile populare. Frontiera dintre Moldova liberă şi teritoriul ocupat rămânea închisă şi nu se admitea trecerea refugiaţilor decât cu aprobarea individuală a comandamentului armatei din Muntenia şi cu condiţia ca Moldova să furnizeze acelui comandament cantitatea corespunzătoare de alimente.

             Rechiziţiile în bani sau în natură au continuat până la ratificarea păcii, iar după aceea întreţinerea armatei din Basarabia cădea în sarcina României (este vorba de armata germană pătrunsă spre Odesa), care trebuia să cheltuiască în acest scop circa 700 de milioane de lei pe an, adică mai mult decât bugetul ţării întregi înainte de război.

               Dunărea primea un regim care o punea în stăpânirea necondiţionată a Puterilor Centrale. Navele lor militare şi comerciale puteau circula pe toată întinderea fluviului fără reciprocitate pentru România, în afara apelor ei teritoriale, şi cu excluderea navelor Antantei.

                Toţi dezertorii şi spionii care se aflaseră în serviciul duşmanilor germanici au fost amnistiaţi printr-o dispoziţie ruşinoasă şi imorală: „România acordă amnistie completă supuşilor săi pentru conduita lor politică în timpul războiului sau pentru conduita lor militară bazată pe motive politice“.

              Pentru a provoca ură şi resentimente interne, duşmanii au impus realizarea chestiunii evreieşti prin naturalizarea în masă a evreilor români, deşi guvernul român rezolvase problema din proprie iniţiativă şi cu aprobarea parlamentului încă din primăvara anului 1917.

              S-au acordat privilegii speciale şcolilor coloniilor germane. Austro-Ungaria a profitat de situaţie spre a înăbuşi şi a paraliza orice veleitate de educaţie naţională română pe teritoriul ei, afirmând cu ipocrizie că măsura era reciprocă. Ea dorea o „ordine legală şi publică“ pe teritoriul ei, care reprezenta faimoasa teorie maghiară a unităţii statului ungar, teoretizată de Babffy, Tisza şi Apponyi. Tot Austro-Ungaria a impus un act prin care aproape se excludea posibilitatea naturalizării românilor dintr-o parte în alta a provinciilor deţinute de ea, de Austro-Ungaria şi România. Se încerca a se împidica exodul românilor din Ardeal, a celor subjugaţi, ce doreau să se unească cu fraţii şi să devină cetăţeni români. Ungurii doreau ca pe de o parte să scadă elementul românesc din Transilvania, dar pe de altă parte se temea de întărirea demografică a viitoarei Românii.

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X Inspecţia kaiserului Wilhelm al II-lea în partea ocupată a României, BBB X

              In partea a doua a anului 1917 conducerea Puterilor Centrale, şi în special Germania, încă sperau cu fermitate în victoria finală. Cu excepţia frontului român, unde vara adusese un eşec dureros armatelor germane, celelalte fronturi ofereau soliditate şi progrese.

        Keiserul Wilhelm al II-lea şi-a început călătoria pe frontul de răsărit, unde, la 2 septembrie, armata germană ocupase Riga. Apoi la 20 septembrie s-a deplasat în România, unde vizita sa a fost înconjurată de un mare secret.

               La 20 septembrie 1917, kaiserul a vizitat Curtea de Argeş unde a fost însoţit de staful mareşalului Mackensen şi de Al. Tzigara-Samurcaş în calitate de reprezentant al casei regale şi de filogerman. Românul a însoţit anturajul kaiserului la mormintele regale ale lui Carol I şi al reginei Elisabeta, la reşedinţa regală şi la celelalte monumente artistice. Inaltul oaspete şi-a petrecut noaptea în vagonul său, în apropiere de Gara de Nord. La Curtea de Argeş venise de pe frontul din Transilvania.

Kaiserul Wilhelm al II-lea pe frontul românesc de sud

             După noaptea petrecută în marginea Bucureştiului, kaiserul a plecat la Giurgiu, însoţit de feldmareşalul August von Mackensen. A călătorit cu vaporul până la Cernavodă, unde s-a întâlnit cu ţarul bulgarilor, Ferdinand, care se considera stăpân al Dobrogei. Ce-i drept este că împăratul a rămas pe vapor.

Wilhelm al II-lea pe frontul românesc de sud

               Apoi kaiserul s-a dus la Focşani şi a vizitat linia frontului din apropiere. In discursul adresat trupelor s-a referit şi la regele României, numindu-l „Hohenzollernul necredincios“.

            La întoarcere spre Sinaia, împăratul a vizitat ce-l interesa mai mult în România, zona petrolieră. Sinaia şi Castelul Peleş au reprezentat ultima etapă a călătoriei lui Wilhelm al II-lea în România.

          Pe când se aflau la Curtea de Argeş, Mackensen a încercat să aducă vorba despre P.P. Carp ca speranţă a unui guvern filogerman, dar împăratul a „făcut gestul monoclului“ şi a spus „îl cunosc, dar… prea bătrân“.

Vizita lui Wilhelm al II-lea la Odobeşti

             De altfel după încheierea vizitei împărăteşti, contele Praschma, care se pregătea să plece la Berlin, n-a exclus posibilitatea încheierii în viitor a păcii cu „România oficială“, adică cu guvernul de la Iaşi, fără a mai pune problema abdicării, în prealabil, a regelui Ferdinand, abdicare pe care o plănuise anterior.

            Politicienii filogermani, trădători, de la Bucureşti, au rămas consternaţi că în vizita sa kaiserul nu găsise de cuviinţă să le dea nici o importanţă, să nu le mângâie slugărnicia.

Verificat

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Armistiţiul ruşinos impus de trădarea politică a ruşilor

          In urma unui Consiliu de Miniştri prezidat de regele Ferdinand, la 4 decembrie 1917, s-a decis că armata română, constrânsă de necesitatea cererii de armistiţiu a aliaţilor ruşi în ziua anterioară, 3 decembrie 1917, trebuia să ia parte şi ea la tratative spre a încheia un armistiţiu cu caracter pur militar, excluzând consideraţii politice. Pentru a salva prestigiul regal şi a nu crea impresia că statul român se supune situaţiei create de revoluţia rusă, s-a decis ca regele Ferdinand să părăsească comanda armatelor şi a frontului româno-rus. Comanda armatei de pe acest front a fost încredinţată generalului Prezan care a transmis comandantului trupelor germane de pe frontul Siretului ca armata română urma să participe la armistiţiul pe care l-a propus armata rusă.

              Armistiţiul intra în vigoare pe data de 5 decembrie 1917, ora opt seara, timp în care trupele române urmau a rămâne pe poziţii. Avioanele române îşi suspendau zborul, dar se atrăgea atenţia că cele germane care vor depăşi linia frontului vor fi supuse focului de artilerie.

              Răspunsul Puterilor Centrale a venit prompt. La 22 noiembrie/5 decembrie 1917, arhiducele Iosef a comunicat guvernului român acordul ca tratativele pentru încheierea armistiţiului să se desfăşoare la Focşani.

            Conducerea României l-a numit şef al delegaţiei române la tratative pe generalul Al. Lupescu. Mersul evenimentelor a demonstrat că decizia română de a participa la armistiţiu era necesară. Atmosfera din rândul armatei ruse se deteriora rapid şi devenea ameninţătoare pentru situaţia extrem de grea a României. Pe la jumătatea lunii decembrie 1917, doi proporgici de la Socola, unde era o bază militară rusă, au pătruns în cabinetul generalului Şcerbacev cu scopul de a-l asasina. Atentatorii au fost ucişi de garda ucraineană a generalului, dar primejdia a continuat să crească.

            Locul de adunare al delegaţilor ruse şi române pentru tratative a fost oraşul Tecuci. Delegaţia rusă era formată din 21 de ofiţeri ruşi în frunte cu generalul Kelşevski, comandantul Armatei a IX-a ruse, iar delegaţia română era formată dintr-un general şi trei colonei. Delegaţia română era independentă de cea rusească.

          Intâlnirea dintre cele două părţi inamice a avut loc la 24 noiembrie/7 decembrie pe şoseaua Focşanilor, într-un punct de pe linia de contact a celor două fronturi. De aici delegaţiile au fost transportate cu automobile germane la Focşani, unde au fost primite de generalul Kurt von Morgen şi colonelul Hentsch, ca reprezentanţi ai feldmareşalului Mackensen.

               La dejunul oferit delegaţiei româno-ruse, germanii s-au manifestat deosebit de amiabil, încercând să dea tratativelor un caracter amical. In aceeaşi zi au început tratativele. Discuţiile de la Focşani au durat patru zile. La 26 noiembrie/9 decembrie 1917, la orele 23³⁰ a fost semnat un armistiţiu în vederea asigurării răgazului pentru tratativele de pace. La o întrebare a generalului von Morgen, cu intenţia vădită de a provoca zâzanie, dacă delegaţia română lucrează „sub tutela rusă“, sau în mod independent, generalul Lupescu a răspuns că procesele-verbale ale discuţiilor se vor încheia în exemplare separate, dar redactate în comun acord „ca între buni aliaţi“.

             La aflarea veştii intrării în tratative de armistiţiu, Nicolae Iorga a exclamat: „A trebuit să bem şi amărăciunea acestui pahar“.

               Principala discuţie s-a purtat asupra cererii părţii ruso-române, ca germanii să nu transporte trupe pe alte fronturi. Dar era clar că ei începuseră aceste mişcări de trupe. S-a găsit totuşi o clauză de compromis la punctul 8 din tratat, prin care cele două părţi se obligau a nu mai da ordine pentru mişcări operative şi transporturi după data de 5 decembrie. Discuţii lungi s-au purtat şi asupra propunerii ruse, a soldaţilor, de a se lăsa libere fraternizările de o parte şi de alta a frontului, spre a înlocui propaganda politică. Acea propunere a fost combătută atât de germani cât şi de români.

               Armistiţiul semnat la 9 decembrie 1917 crea obligaţia reciprocă de a nu se putea relua ostilităţile decât prin denunţarea unilaterală a armistiţiului cu 72 de ore înainte şi cu rezerva ruşilor că va fi considerat provizoriu până când chestiunea războiului sau a păcii va fi decisă de Rusia.

                 Incheierea armistiţiului a creat o explozie de bucurie de ambele părţi ale frontului, dorindu-se chiar o fraternizare cu adversarii. Românii au păstrat însă o atitudine rezervată şi demnă, respingând orice propunere de acest fel.

            Chiar înainte, dar mai ales după semnarea armistiţiului situaţia armatei ruse de pe frontul român ajunsese foarte curioasă. Generalul Şcerbacev nu-şi mai putea menţine comandamentul decât sub protecţia trupelor române. El nu recunoştea nici guvernul bolşevic şi nici pe generalismul Krilenko, nici pe comisarii poporului de pe lângă unităţile armatei sale.

               La Roman se crease un Comitet Socialist Revoluţionar în spatele armatei, dar acesta era atât de slab încât în noaptea de 2-3 decembrie câţiva răzvrătiţi l-au arestat şi s-au constituit ei în comitet la Roman.                   Cete de soldaţi ruşi părăseau frontul şi se dădeau la grave neorânduieli. Comunicaţiile au început să devină nesigure iar aprovizionarea şi întreţinerea armatelor s-a transformat într-o problemă îngrijorătoare. Pe linia frontului dezagregarea lua proporţii din ce în ce mai mari, armata rusă se dezagrega şi se desfiinţa. In mintea soldaţilor ruşi încheierea armistiţiului însemna sfârşitul războiului şi întoarcerea acasă.

             Comandamentele ruseşti au găsit în armata română un scut protector împotriva maltratărilor soldaţilor proprii. A rezultat astfel cea mai bizară situaţie care se putea închipui, comandanţi de armate, ofiţeri superiori, condamnaţi la moarte de proprii lor soldaţi au fost nevoiţi să se pună sub protecţia altei armate spre a se apăra, pentru a aresta şi a aduce la supunere pe proprii soldaţi.

             Generalul rus Monkevitz (Monkevici) a consemnat: „In numeroase rânduri, românii, înştiinţaţi de crimele puse la cale de unii soldaţi ruşi, au organizat expediţii armate, pentru a scăpa pe victime cărora le acordau azil în regimentul lor“.

          In domeniul armistiţiului românii au încercat să câştige timp, cu convingerea că Antanta va ieşi învingătoare.

               Intr-o astfel de situaţie, Puterile Centrale au profitat de noile circumstanţe, considerate cu adevărat deosebit de favorabile la Berlin, Viena şi Budapesta. Dacă acele puteri aşteptau ca ruşii să se dezintegreze de la sine de-a lungul întregului front răsăritean, în ceea ce priveşte România doreau să se rezolve scoaterea ei din război în cel mai scurt timp. Ruşii mai reprezentau încă o forţă considerabilă deşi amorfă. România însă dădea semne de cerbicie.

           In urma armistiţiului Puterilor Centrale cu bolşevicii şi a tratativelor de pace cu Ucraina, aproape încheiate, România intrase într-un cerc fără ieşire. Astfel, la 18 ianuarie (31 ianuarie 1918) feldmareşalul Mackensen i-a transmis generalului C. Prezan că în urma schimbărilor brutale de pe frontul răsăritean, comandamentul român trebuia să trimită la Focşani o altă delegaţie pentru încheierea unor noi acorduri. La Iaşi pasul a fost considerat un prim pas spre ultimatum.

          Spre front a plecat imediat, după întrunirea Consiliului Superior al armatei, prezidat de rege, o delegaţie condusă tot de generalul Al. Lupescu, ca şi în noiembrie 1917. Pe linia frontului delegaţia română a fost întâmpinată de generalul german Hell, şeful de stat major al lui Mackensen. Acesta a remis românilor un ultimatum, cerând ca în termen de 4 zile să se trimită la Focşani împuterniciţi pentru reînnoirea armistiţiului.

             La 25 ianuarie (7 februarie 1918) Consiliul de miniştri al României s-a întrunit din nou în şedinţa extraordinară. Miniştrii s-au împărţit în două tabere. Conservatorii au cerut denunţarea imediată a armistiţiului, iar liberalii au cerut prelungirea armistiţiului prin convorbiri care să evite încheierea unor documente nedorite.

             Generalul Averescu, care-l cunoştea bine pe Mackensen de pe timpul studiilor în Germania, a lansat ideea unei păci separate deoarece aliatul principal Rusia se retrăsese din război. Divergenţele de păreri care dăinuiau de mai mult timp a dus la demisia din guvern a patru reprezentanţi ai partidului conservator (Take Ionescu, Mihail Cantacuzino, Barbu Ştefănescu de la Vrancea şi Nicolae Titulescu).

           In situaţia creată, primul-ministru, I.I.C. Brătianu, a prezentat, la 26 ianuarie (8 februarie 1918), demisia întregului cabinet. Imediat regele Ferdinand I a însărcinat cu formarea unui nou guvern pe generalul Alexandru Averescu, chiar în ziua de 26 ianuarie orele 15. Pentru formarea noului cabinet, regele, care bănuia ce se va întâmpla, îl chemase pe Averescu cu o zi înainte, 25 ianuarie (7 februarie 1918). Marele strateg sosise la Iaşi în cel mai mare secret. Printre oamenii cu care a luat legătura a fost şi Constantin Argetoianu, căruia i-a destăinuit şi intenţiile de guvernare: „Prevăd un program cu două etape. Prin aceasta înţeleg să scăpăm armata şi dinastia intacte. Restul nu mă preocupă, pentru că socotesc, ca şi Dumneata, că pacea pe care o s-o încheiem va fi provizorie. Aliaţii noştri vor înţelege, dacă nu astăzi, mâine, că nu putem face altfel“.

            La 28 ianuarie/11 februarie 1918, generalul a prezentat noua sa listă a guvernului: Preşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru de interne ad interim – Alexandru Averescu, Constantin Argetoianu – ministru de justiţie, C. Sărăţeanu – ministru de interne, Fotin Enescu – ministru de finanţe şi ad interim la domenii, generalul Iancovescu – ministru de război, Matei Cantacuzino – ministru de culte şi instrucţie, I. Luca Niculescu – ministru la industrie.

            Imediat după depunerea jurământului, generalul Averescu a trimis la Buftea o delegaţie care a obţinut prelungirea armistiţiului cu 20 zile. Totodată a fost stabilită data unei întrevederi directe între el şi feldmareşalul Mackensen. Germanii au admis o prelungire a armistiţiului până la 22 februarie.

            Trebuie amintită părerea lui Constantin Argetoianu pentru legăturile cu aliaţii în acele momente grele: „Cu englezii, cu italienii şi americanii nu era mare lucru de făcut. Barclay era un beţiv bătrân care nu ştia decât să strângă mâinile Reginei şi să plângă. Regina credea că plânge asupra nenorocirilor noastre, pe când el plângea pentru că i se terminase provizia de şampanie şi nu putea să mai aducă alta. Generalul Balard era un bătrân tacticos şi indiferent, care fugea de orice complicaţii şi al cărui glas nu s-ar fi putut urca în nici un caz mai sus decât ultimele birouri ale War-Office-ului. Fasciotti, ministrul Italiei, nu ne iubea şi cu toate astea vorbea altfel, se bucura de ce ni se întâmpla fiindcă prevăzuse nenorocirile noastre. Singurii cu care puteau sta de vorbă, singurii care puteau influenţa opinia publică din ţara lor, erau francezii….“

            Despre tabăra inamică tot Constantin Argetoianu aprecia: „Fiecare din cei patru aliaţi, germanii, austro-ungarii, bulgarii şi turcii, îi detestă pe ceilalţi trei. Asociaţia se tăiase în două, Germania şi Austro-Ungaria de o parte, Turcia şi Bulgaria de alta. Centralii îi tratau pe orientali de sălbatici şi cu tot dispreţul… Dar şi în grupul Centralilor, între germani şi austro-ungari domneau aceleaşi sentimente, de dispreţ şi de ură. Germania, care făcea faţă la toate şi pe toate fronturile avea mâna grea şi nu îşi rumega cuvintele. Aşa că la urma urmelor pretenţiile Turciei şi Bulgariei nu aveau nici o importanţă, ale Austro-Ungariei importanţă relativă şi numai ale Germaniei cântăreau. Dar şi în Germania erau două curente, două direcţiuni, două puteri: era guvernul imperial propriu-zis şi era Cartierul General al Armatei, adică Hindengurg şi Ludendorff. Mackensen nu vorbea nici în interesul turcilor, al bulgarilor, nici al austro-ungarilor, nici a guvernului german, ci în numele Cartierului General, cu care era în directă legătură fără să treacă prin filiera Cancelariatului sau al Ministerului de externe“.

            In hăţişul acestor complicaţii politice guvernul român trebuia să acţioneze cu prudenţă. Averescu a ajuns la Buftea şi a fost primit cu deosebită amabilitate de Mackensen. Cu toate că se cunoşteau de mult, Mackensen a fost rezervat, ferindu-se să facă promisiuni (era 18 februarie). O săptămână mai târziu, 11/24 februarie 1918, tot la Buftea Averescu însoţit de Argetoianu, Ressel şi Zănescu a avut o nouă întrevedere cu reprezentanţii Puterilor inamice. Au participat ministrul de externe, Richard Kühlmann, din partea Germaniei, ministrul de externe, Ottokar Czernin, din partea Austro-Ungariei, primul-ministru, Vasil Radoslavov, din partea Bulgariei şi Mehmet Talaat Paşa din partea Turciei. Intâlnirea a avut loc în castelul prinţului Barbu Ştirbey. Germanul Kühlmann s-a arătat liniştit, calm şi adesea ironic faţă de gafele în lanţ ale colegului său austro-ungar, Czernin, plin de ură şi violent. Dacă Czernin nu-şi ascundea voinţa de a umili şi chiar de a distruge, ca ţară, România, germanul manifesta doar rezerve serioase faţă de persoana regelui Ferdinand şi a dinastiei.

            Cei doi i-au stabilit lui Averescu bazele păcii: a) Dinastia rămânea o problemă internă deşi înainte împăraţii Puterilor Centrale ar fi dorit schimbarea ei ca şi germanofilii interni; b) Armatei nu i se va impune nici o condiţie umilitoare, dar o parte urma a fi demobilizată; c) Raporturile economice trebuiau să aibă în centru interesele Puterilor Centrale, cu un comerţ exterior impus de acestea; d) Teritorial România urma să cedeze Dobrogea în întregime Bulgariei, încă dinainte de încheierea păcii şi ca o condiţie a prelungirii armistiţiului şi o fâşie largă de teritoriu de-a lungul frontierei cu Austro-Ungaria. Acest ultim punct a provocat dezacordul, adică criza în mersul tratativelor. Trebuie spus că se promitea României un culoar de ieşire la mare pe traseul Cernavoda-Constanţa.
                La aflarea condiţiilor generalul Alexandru Averescu a replicat cu o demnitate rece: „Ca general şi ca patriot român eu nu-mi voi pune niciodată semnătura pe un asemenea tratat. Nu cred că în România liberă, la Iaşi sau în Moldova să se găsească un om care să semneze o asemenea amputare a ţării. In condiţiile pe care le vreţi să le impuneţi nu veţi putea încheia pacea decât cu unul din ostaticii pe care îi deţineţi la Bucureşti. Trebuie să vă previn însă că o asemenea pace smulsă şi semnată sub ameninţarea baionetelor va fi fără valoare şi fără efect pentru toţi românii rămaşi liberi“.

              In această situaţie, Czernin i-a solicitat primului ministru român să-i mijlocească o întrevedere cu regele Ferdinand I. Această cerere a constituit un moment foarte greu în evoluţia tratativelor de pace. Monarhul român nu vroia să-l întâlnească pe Czernin, fiindcă, în trecut, acesta îl insultase de mai multe ori şi totuşi la insistenţele lui I.C. Brătianu şi a mesajului transmis de împăratul Carol al Austriei-Ungariei, mesaj adus de fostul ataşat militar, colonelul Randa, regele Ferdinand a acceptat întâlnirea în interesul României.

                Intâlnirea dintre cele două personalităţi s-a desfăşurat în ziua de 14 (27 februarie 1918) în vagonul regal staţionat în gara Răcăciuni, din apropiere de Bacău.

               Inainte de tratativele încheiate rău la 24 februarie 1918, stil nou, şeful Marelui Cartier austro-ungar, Arz, i-a cerut lui Czernin ca, cel mai târziu la 22 februarie, tratativele de pace să fie începute cu România, spunând: „Atât din punct de vedere pur militar, cât şi din punct de vedere al aprovizionării, pacea cu România mi se pare neasemănat mult mai de importantă şi mai urgentă decât cea cu Troţki şi Lenin“. (Tratativele de la Brest-Litovsk se întrerupseseră). Austro-Ungaria se afla sub sceptrul foametei şi  era mai repezită decât Germania. Pe deasupra, Czernin considera ca absolut falsă părerea unora din tabăra sa că România s-ar afla la capătul puterilor şi că i s-ar putea impune orice condiţii. Se exprimase că: „Românii erau aşezaţi în poziţii foarte puternice; moralul armatei lor era admirabil şi, la ultimul mare atac de la Mărăşeşti, trupele lui Mackensen suferiseră pierderi sângeroase“. Această părere se exprima chiar dacă în acel moment armata română era singură şi avea pe front 20 de divizii de infanterie şi cavalerie, faţă de 45 ale vrăjmaşului.

           Oricum Puterile Centrale erau foarte interesate să elimine problema României, căci altfel nu ar fi acceptat tergiversările, iar Ottokar Czernin nu ar mai fi încercat o soluţie prin convorbirea cu regele Ferdinand. La întâlnire, Czernin s-a prezentat în uniformă cu La Toison d'Or la gât şi cu aere de condescendenţă care au făcut întâlnirea şi mai penibilă. Audienţa a durat numai 20 de minute. Czernin a declarat că nu a venit pentru a cere pace, deşi minţea, ci a venit din partea suveranului său care „cu toată trădarea României“, vrea să-i dea dovezi de toleranţă şi mărinimie, dacă regele primeşte imediat condiţiile de pace expuse pentru 24 februarie 1918. Ca să intimideze, a spus că toate forţele Puterilor Centrale de pe frontul de răsărit erau deja libere, prin tratatul încă neparafat de la Brest Litovsk. Deci frontul de la Marea Baltică la Bucovina nu mai exista (fapt încă neadevărat). A insistat să precizeze că în acest caz forţele române nu vor rezista mai mult de 4-6 săptămâni, dar nu a adăugat că Puterile Centrale se simţeau şi ele sleite şi că nu-şi mai doreau pierderile din vara lui 1917 pe frontul românesc. Regele a răspuns că România nu poate respira fără Dobrogea şi că s-ar putea pune în discuţie numai Cadrilaterul. Czernin i-a răspuns că: „dacă noi am fi la Budapesta, condiţiile voastre, ale românilor, ar fi mult mai grele şi că el ne va asigura accesul la Constanţa“. Previziunea lui Czernin s-a adeverit. După un an şi cinci luni românii s-au aflat la Budapesta şi şi-au impus voinţa. Ferdinand a protestat împotriva condiţiilor de pace, excesiv de grele şi a menţionat că nu se va găsi nici un guvern român care să accepte cedarea Dobrogei. Czernin a replicat, recomandând un guvern Marghiloman (filogerman) spre a salva România şi a primi condiţiile. Diplomatul austriac a oferit regelui şi ajutor diplomatic pentru dobândirea Basarabiei (pe care diviziile române deja o cuceriseră de la ruşii bolşevici în retragere). In final, Czernin a ameninţat că dacă România nu acceptă condiţiile expuse la 24 februarie, Puterile Centrale vor şti să obţină în patru săptămâni o alta mult mai dureroasă şi că împăratul Dublei-Monarhii nu va putea garanta menţinerea monarhiei române.

           Zelul pe care îl desfăşura Czernin avea în spate situaţia tulbure din culisele comandamentului si diplomaţiei austro-ungare. Intre cele două mari Puteri Centrale era încă valabil acordul oneros de la Krenznach. Ca urmare, la Brest-Litovsk, Czernin sprijinise pe ministrul german Kühlmann pentru a asigura Germaniei anexarea unor provincii marginale din Rusia şi „rectificarea de frontieră“ spre Polonia. In schimb România cădea în lotul de pradă al Austro-Ungariei, mai ales în domeniul rectificării de graniţă din Carpaţi, pe care ungurii o cereau cu insistenţă.

            Divergenţe suplimentare se alimentau şi între austrieci şi unguri. Austriecii şi ungurii vedeau în pacea cu România un prilej de exploatare economică. Ungurii, în plus, vroiau slăbirea statului şi poporului român.

           Pe de altă parte, raporturile de forţe de pe frontul român nu reprezenta acea superioritate zdrobitoare care se afişa. Impăratul Carol I al Austriei telegrafiase ministrului său de externe, contele Czernin, imediat după sosirea aceluia la Bucureşti, că el nu permite trupelor sale să înceapă vreo nouă ofensivă, nici pe Siret şi nici în alt sector al frontului românesc, iar generalul Hell, şeful de stat major al lui Mackensen, a declarat că trupele germane, împuţinate prin trimiterea câtorva divizii pe frontul de Apus, imediat după armistiţiu, erau prea slabe pentru a risca singure o acţiune ofensivă, mai ales după cele întâmplate prin înfrângerile din vară.

          Cu toate acestea întrevederea dintre Ferdinand şi Czernin a hotărât soarta guvernului Averescu, guvern prea ferm în tratative. Inainte de a cădea, Averescu, după ce a luat contact cu I.I.C. Brătianu şi Take Ionescu a făcut o nouă încercare la 1 martie 1918 (la patru zile după întâlnirea lui Ferdinand cu Czernin), cerând Puterilor Centrale să renunţe la condiţiile sine qua non de la 24 februarie şi să consimtă a începe tratative într-un spirit de conciliaţiune. Cei doi plenipotenţiari ai Puterilor Centrale, urmând tactica lor de intimidare au răspuns că mesajul român era nesatisfăcător şi au somat guvernul român să primească cele patru condiţii de la 24 februarie 1918, în special cedările de teritorii. In caz contrar, dacă nu se dădea un răspuns până a doua zi, 2 martie, ora 12, armistiţiul va fi considerat ca denunţat chiar de la acea oră.

Condiţiile impuse au creat mare revoltă între politicienii români. Atât I.I.C. Brătianu cât şi Take Ionescu s-au exprimat împotriva acceptării umilitorului tratat propus de inamici.

             Au urmat trei Consilii de coroană, pe 17, 18 şi 19 februarie/2, 3, 4 martie. Pe timpul celui de al doilea Consiliu de coroană a sosit o telegramă din partea Puterilor Centrale în care s-a arătat că: „întrucât guvernul român nu a dat la timp răspunsul, se impuneau noi condiţii suplimentare: rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei, demobilizarea a 8 divizii româneşti, permiterea trecerii de trupe austro-ungare prin Moldova, pentru a invada Ucraina, repatrierea ofiţerilor Antantei aflaţi în România“.

           Take Ionescu s-a declarat cu hotărâre împotriva încheierii oricărei păci separate şi a propus retragerea Regelui, a guvernului şi a unei părţi din armată în sudul Rusiei, pentru a ne păstra toate drepturile faţă de aliaţi.

            I.C. Brătianu s-a declarat partizan al rezistenţei armate şi în caz contrar formarea unui guvern Marghiloman şi acceptarea în bloc, fără tratative, a condiţiilor inamicului, pentru a se demonstra că nu este vorba de o pace tratată şi acceptată, ci de o pace impusă.

              La al treilea Consiliu de coroană (4 martie 1918) au participat şi generalii Prezan, Grigorescu şi Văitoianu, care alături de Averescu au conchis că rezistenţa armată ar fi adus ostaşilor pierderi incalculabile.

A doua zi, două delegaţii au plecat spre a lua contact cu delegaţii duşmani. La Focşani s-a semnat în ziua de 5 martie protocolul de prelungire a armistiţiului (trecuseră trei luni de la semnarea primului armistiţiu, la începutul lui decembrie 1917). In aceeaşi zi, la Buftea, în Palatul lui Barbu Ştirbey, delegaţia română, în frunte cu C. Argetoianu, a semnat tratatul preliminar de pace, impus de puterile duşmane. Părţile semnatare înţelegeau că armistiţiul expirat la 5 martie se prelungea cu 14 zile şi că erau pe deplin înţelese în acest răstimp pacea definitivă va trebui să fie încheiată pe baza următorului acord:

1. România cedează Puterilor aliate Dobrogea până la Dunăre, în nord;

2. Puterile Centrale vor avea grijă să întreţină pentru România o cale comercială la Marea Neagră prin Constanţa;

3. Rectificările cerute de Austro-Ungaria la frontiera cu România sunt acceptate de România în principiu;

4. De asemenea se admit în principiu măsuri economice corespunzătoare cu situaţia;

5. Guvernul român se obligă de a demobiliza imediat cel puţin 8 divizii din armata română. Conducerea demobilizării se va face în comun de către comandamentul superior al Grupului de armate Mackensen şi de către comandamentul suprem al armatei române. Indată ce între Rusia şi România va fi restabilită pacea se vor demobiliza şi celelalte părţi ale armatei române;

6. Trupele române vor trebui să evacueze teritoriile monarhiei austro-ungare ocupate;

7. Guvernul român se obligă să înlesnească, pe cât îi stă în putinţă, transportul de trupe ale puterilor aliate din Moldova şi Basarabia spre Oradea, pe căile ferate;

8. România se obligă de a concedia imediat pe toţi ofiţerii puterilor cu care Impătrita Alianţă (Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria, Turcia) se află în război cu garanţia liberei treceri;

9. Acest tratat intră în vigoare imediat.

Spre deosebire de germanofilul Al. Marghiloman, generalul Averescu n-a recunoscut caracterul de pace preliminară a actului semnat la Buftea la 5 martie. Il considera decât o convenţie pentru prelungirea armistiţiului, fără caracter definitiv.

         Câteva zile după acel moment, la 27 februarie/12 martie, generalul Averescu a prezentat demisia guvernului, cu toate că din onoare regele a respins-o. Discuţiile pentru formarea unui nou guvern s-au prelungit pe parcursul a şase zile. Abia la 5 (18) martie s-a constituit cabinetul de Alexandru Marghiloman, omul care era pe placul Puterilor Centrale şi care şi-a asumat sarcina de a obţine condiţii de pace mai uşoare.

            Noul premier a încercat să obţină uşurarea condiţiilor impuse de Puterile Centrale, dar nu a izbutit nici o concesie importantă. Intre timp, la 22 martie, tratativele de pace au continuat pe patru secţiuni: politică, militară, juridică şi economică; de această dată la Palatul Cotroceni, în sala unde la 27 august 1916 se decisese intrarea Românie în război.

         Delegaţiile însărcinate cu tratativele erau conduse: pentru România de primul-ministru Al. Marghiloman; pentru Germania de ministrul de externe Kühlmann; pentru Austro-Ungaria de ministrul de externe von Czernin; pentru Bulgaria de primul-ministru Radoslavov şi pentru Turcia de marele vizir Talaat Paşa. Czernin a fost obligat să demisioneze curând datorită implicării în tratativele secrete de pace separată duse de Sixt de Bourbon, fratele împărătesei Ziţa. A fost înlocuit la 14 aprilie prin succesorul său, Burian. Delegaţii germani îşi aveau formulate textele, atât ale tratatului cât şi pe cele ale unor numeroase convenţii. Protestele şi explicaţiile delegaţilor români erau inutile. Replica stereotipă adresată românilor era aceasta: „Dacă în loc de a fi noi la Bucureşti, eraţi dvs. la Budapesta iar aliaţii dvs. la Berlin, ne-aţi fi tratat la fel…“ (Cuvintele lui Czernin din convorbirea cu regele Ferdinand).

             In cursul unei şedinţe, unul din delegaţii români, profesorul de drept internaţional Missir, nu a putut să-şi reţină lacrimile. Ministrul plenipotenţiar Kriege l-a consolat cu cuvintele: „Nu te întrista pentru atâta lucru; este o nimic toată pe lângă ceea ce pregătim Franţei şi Angliei, pentru pacea din Vest“.

          Pentru cunoaşterea complexităţii evenimentelor în derulare este interesat un fapt petrecut la 23 februarie la Buftea, către finele tratativelor de pace, fapt prezentat cu precizia lui recunoscută de Constantin Argetoianu.

           Kühlmann i-a adresat politicianului român rugămintea de a-i acorda o întrevedere pentru orele 16. Germanul, care se afla în competiţie cu Monarhia austro-ungară pentru ocuparea Odesei şi deci avea nevoie de permisiunea trecerii trupelor prin sudul Moldovei şi Basarabiei, a trecut frontal la problemă spunând: „Războiul îl facem noi, nu ăia (în ăia erau cuprinşi austriecii, mai ales austriecii). Războiul îl facem noi şi prin urmare de noi depinde dacă vrem să-l facem sau nu. Aşa stând lucrurile, condiţiile de pace tot noi le vom dicta. Să-l lăsăm pe Czernin să trăncănească. Austria a primi ce vom vrea noi să-i dăm. Nu mai vorbesc de turci şi de bulgari. Caraghioşi. Prin urmare te rog a nota şi a refera la Iaşi următoarele: puteţi încheia o pace excelentă. Nici o cesiune teritorială, nici în Dobrogea, nici la graniţa Carpaţilor. Nici o palmă de pământ. Dimpotrivă, pe lângă Basarabia veţi mai obţine şi rectificări de frontieră în Bucovina. Clauzele economice şi juridice vor fi revizuite şi pe acest teren totul va fi în situaţia existentă înainte de 1916. Pentru o asemenea pace, punem o condiţie: Veţi încheia o alianţă militară cu noi. O, ştiu, armata dvs. este istovită, oamenii vor pace nu război. Dar noi nu v-am cere o armată, nici măcar un corp de armată, nici o divizie, nici o brigadă, nici un regiment. O simplă companie cu drapelul Dvs., pe frontul de vest ne ajunge“.

              Planurile Germaniei erau evidente, dar nu corespundeau cu cele de la Iaşi.

         Referitor la noul cabinet condus de Marghiloman, C. Argetoianu a făcut următoarele aprecieri: „Guvernul Marghiloman a fost ceva fără precedent în istorie. Constituit în teritoriu ocupat, cu voia şi cu concursul inamicului şi compus din necredincioşii cauzei noastre, a fost primit totuşi ca guvern legitim şi naţional dincoace de front, în partea ţării rămasă liberă şi independentă. După ce a sărutat cizma lui Mackensen, la Bucureşti, şi a primit investitura Puterilor Centrale, Marghiloman a venit la Iaşi şi a depus jurământ în faţa Regelui României…. Domnul Marghiloman şi colegii săi guvernau Moldova în numele Regelui Ferdinand, iar la Bucureşti în numele lui von Tscheppe, guvernatorul teritoriului ocupat, sau a lui Mackensen stăpânul tuturor“.

             La 24 aprilie (7 mai) 1918, după aproape 50 de zile de discuţii a fost semnate la Bucureşti tratatul de pace dintre România şi Puterile Centrale, precum şi actele adiţionale.

              Pacea de la Bucureşti a lăsat României o independenţă formală, dar regele Ferdinand a amânat într-atât semnarea ei încât spre sfârşitul anului ea a devenit caducă. La sfârşitul anului 1918 printr-o hotărâre a guvernului şi a parlamentului român a fost anulată ca urmare a victoriei Antantei.