La scurtă vreme după instituirea noului regim constituţional la 1866, renăscuseră divergenţele între liberali şi conservatori privind ritmul şi căile de dezvoltare a României moderne. În timp ce liberalii, îndeosebi cei radicali, se pronunţau pentru continuarea şi lărgirea operei reformatoare începută în vremea lui Cuza, conservatorii urmăreau o evoluţie lentă, fără zguduiri, şi consolidarea rezultatelor deja obţinute. De aici lupta pentru putere, care trebuie înţeleasă în sensul impunerii şi realizării de către o grupare politică sau alta a propriului program .
Accesul conservatorilor la guvernare va avea loc odată cu sosirea Principelui Carol în ţară, când se va forma un Cabinet de „coaliţie” sub preşedinţia lui Lascăr Catargiu şi în care erau reprezentate principalele grupări politice, inclusiv liberalii radicali. Însă, dezbaterile furtunoase din Adunarea Constituantă în privinţa organizării noului sistem parlamentar, poziţia diferită faţă de stabilirea atribuţiilor Coroanei probaseră neînţelegerile survenite între liberali şi conservatori chiar la nivel guvernamental şi se va solda cu retragerea miniştrilor radicali Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti, ceea ce va antrena căderea Cabinetului Lascăr Catargiu. Organizarea noilor alegeri avea să fie marcată de atacurile violente declanşate în presă atât de conservatorii constituiţi în „Comitetul Ordinii”, cât şi de radicalii organizaţi în societatea „Amicii Constituţiunii”.
Constituirea coaliţiei liberale şi necesitatea formării unui Guvern capabil să obţină votarea bugetului l-au determinat pe Domnitor să încredinţeze puterea radicalilor. Aceştia erau consideraţi în epocă „roşi”, întrucât se situau la stânga spectrului politic şi în opoziţie cu „albii”, cum erau catalogaţi conservatorii, socotiţi, la rândul lor, ca exponenţi ai grupării de dreapta.
În condiţiile în care opoziţia parlamentară, destul de pestriţă, nu se arăta dispusă a acorda sprijinul unui Cabinet compus numai din liberali-radicali, iar conservatorii dădeau dovadă de „şovăială” şi „o disperantă lipsă de energie” , Carol I va opta pentru o soluţie de compromis, încredinţându-i moderatului liberal Constantin Kretzulescu(foto) funcţia de premier, iar lui I. C. Brătianu ministerul de Interne.
Guvernul avea să fie primit cu reticenţă de opoziţia conservatoare, N. Blaremberg considerându-l „toxinul de la o margine la alta a ţării” . Colaborarea lui Carol I cu radicalii părea a deveni una de durată, mai ales dacă se lua în consideraţie faptul că Guvernul se arăta disponibil a avansa anumite proiecte de legi împărtăşite şi susţinute de monarh, precum cele referitoare la reorganizarea armatei şi construirea unei reţele de căi ferate care să străbată întreg teritoriul ţării.
Ascendenţa radicalilor pe lângă Carol I era privită cu ostilitate de conservatori, care prin numeroase articole în presă îi acuzau pe guvernanţi că „nu arată Domnitorului adevărata formă sub care se manifestă opiniunea publică şi justa situaţiune a ţării” . O astfel de atitudine, îl va determina pe şeful statului să se consulte cu Dimitrie Ghica, reprezentant al conservatorilor moderaţi, dar şi cu Mihail Kogălniceanu, liderul liberalilor moderaţi moldoveni, cei doi considerând situaţia internă şi externă drept foarte „serioasă”, singura alternativă pentru evitarea unei posibile catastrofe fiind, în opinia lor, alcătuirea unui Guvern de coaliţie .
Acuzele la adresa Guvernului radical se amplificau atât în Senat, dominat de conservatori, cât şi în afara sa, nefiind ocolită nici persoana Domnitorului. Impresia generală a opoziţioniştilor era aceea că şeful statului dădea dovadă de lipsă de energie şi se afla sub dominaţia totală a lui I. C. Brătianu, ceea ce va duce fatalmente la ruinarea României . Liderii opoziţiei socoteau că viabilitatea colaborării monarhului cu liberalii se datorează angajamentului luat de Brătianu de „a suprima” Constituţia şi de a conferi Domnitorului „puteri nelimitate” . Ascendentul radicalilor pe lângă Domnitor se datora, potrivit afirmaţiilor lui Kogălniceanu, „timidităţii excesive” a tânărului Principe, izolării în mijlocul unei naţiuni ostile, prin tradiţie, patriei sale de origine, suspiciunii vizavi de „boieri”, adică de oamenii politici conservatori, şi de pretendenţii la Tron care nu renunţaseră niciodată, în mod sincer, la aspiraţiile lor, în fine, aprehensiunii pe care i-o inspira „partidul ultra-liberal”, cu atât mai mult cu cât „tous ses prédecésseurs (ai lui Carol I - n.n.) depuis vingt ans sont tombée sous les effort de ce parti” .
Situaţia tensionată pe plan intern şi, mai ales, presiunile permanente exercitate de cercurile diplomatice europene pentru înlăturarea radicalilor de la putere, l-au determinat pe Carol I să iniţieze consultări cu liderii opoziţiei în vederea unei remanieri guvernamentale. Dorinţa monarhului era aceea de a constitui un Guvern de coaliţie, compus din radicali, liberalii din jurul lui M. Kogălniceanu şi conservatorii moderaţi de sub conducerea lui Dimitrie Ghica .
Cert este că Domnitorul a fost silit – datorită, în principal, presiunilor exercitate de cercurile diplomatice europene ce nu agreau prezenţa la guvernare a unei grupări de stânga – să accepte demisia Cabinetului Nicolae Golescu.
În urma consultărilor cu personalităţile politice, Carol I încredinţa conservatorului moderat Dimitrie Ghica(foto) sarcina formării Cabinetului, cu atât mai mult cu cât acesta sprijinise între anumite limite precedentul Guvern, iar funcţia de ministru de Interne avea să fie preluată de M. Kogălniceanu. Prin urmare, se constituise un Guvern de coaliţie de nuanţă moderată, compus din conservatori şi liberali, această opţiune a monarhului fiind reclamată şi de evoluţia situaţiei internaţionale, cu alte cuvinte de ascensiunea conservatorismului pe plan european.
Socotit, atât pe plan intern cât şi extern, ca o continuare a guvernării anterioare , noul Cabinet se va confrunta, la scurtă vreme şi în pofida promisiunilor făcute, cu opoziţia nedisimulată a radicalilor în Adunarea Deputaţilor. Aceştia din urmă mizaseră pe faptul că soluţia adoptată nu era decât una conjuncturală, una tranzitorie, până ce situaţia va deveni propice revenirii lor la conducere. Se vor convinge însă, destul de repede, de sprijinul şi încrederea acordată de Carol I Guvernului de nuanţă moderată.
Aşa cum avea să o confirme evoluţia ulterioară a evenimentelor, poziţia Cabinetului era subminată nu atât de vigoarea patimilor politice dezlănţuite în Parlament sau în presa opoziţionistă, cât mai ales de atitudinea ireconciliabilă a guvernanţilor. Tresăririle de orgoliu ale celor două marcante personalităţi politice, M. Kogălniceanu şi V. Boerescu, au provocat mari dificultăţi preşedintelui Consiliului de Miniştri, care, în pofida spiritului său conciliant, nu a reuşit să armonizeze interesele divergente.
Astfel, colaborarea lui Carol I cu gruparea lui M. Kogălniceanu şi cea a conservatorilor moderaţi din jurul lui Dimitrie Ghica nu va rezista decât până la începutul anului 1870. Coeziunea Guvernului de coaliţie, şi aşa destul de şubredă, avea să primească lovitura de graţie în momentul în care ministrul Justiţiei, Vasile Boerescu(foto) iniţiase un proiect parlamentar de acordare a unei dotaţii anuale de 300 000 de franci Principesei Elisabeta de Wied, cu care Domnitorul se căsătorise în noiembrie 1869. Şi cum proiectul era combătut şi calificat de membrii opoziţiei drept „un furt în dauna naţiunii” , V. Boerescu îşi înainta demisia, în ianuarie 1870, fapt ce a antrenat retragerea lui Kogălniceanu şi, la scurtă vreme, căderea întregului Cabinet.
Colaborarea Domnitorului cu gruparea conservatoare s-a situat, fără îndoială, sub auspiciile afinităţilor existente în planul organizării regimului politic. La începutul domniei, mai precis în momentul discutării proiectului de Constituţie, devenise perceptibilă o oarecare identitate de opinii între Carol I şi conservatori în privinţa necesităţii instituirii Senatului şi a acordării dreptului de veto absolut monarhului. De altfel, liderul conservator Lascăr Catargiu era socotit de Principe drept o persoană extrem de binevoitoare şi demnă de toată încrederea, care inspira calm, prudenţă şi spirit pragmatic .
Atitudinea moderată şi neînţelegerile cu partenerii liberali din cadrul coaliţiei guvernamentale au fost de natură a spulbera, la scurtă vreme, posibilitatea continuării conlucrării conservatorilor cu Domnitorul. Aceasta cu atât mai mult cu cât şeful statului înclina spre gruparea condusă de Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti, ce dădea dovadă de fermitate şi dinamism în desăvârşirea operei reformatoare.
În contextul unor astfel de împrejurări, conservatorii se vor plasa în opoziţie nu numai faţă de Guvern, fie el de nuanţă radicală sau moderată, ci şi faţă de Carol I. Acuzele s-au îndreptat cu prioritate împotriva sa, deoarece, în calitate de monarh constituţional, beneficia de dreptul de a numi şi revoca miniştrii, de a dizolva Corpurile legislative ş.a., prerogative de o importanţă deosebită în funcţionarea mecanismului puterii. Şi cum Domnitorul nu părea dispus a-i readuce prea curând pe conservatori la guvernare, se constată o intensificare a atacurilor anticarliste în organul de presă „Ţérra”, oficios al facţiunii „Juna dreaptă” .
Pe de altă parte, anumite elemente conservatoare doreau o modificare în sens restrictiv a Constituţiei – socotită prea liberală pentru stadiul de dezvoltare în care se afla societatea românească –, corelată şi cu o întărire corespunzătoare a prerogativelor Coroanei, acţiune considerată indispensabilă pentru bunul mers al administraţiei. Opinii asemănătoare s-au regăsit în numeroase memorii – semnate de diferite personalităţi politice de orientare conservatoare – înaintate Domnitorului în anii 1867-1870. Sub genericul instituirii ordinii şi stabilităţii, se solicita, nici mai mult nici mai puţin decât restrângerea libertăţilor publice, o reformare radicală a administraţiei în sensul unei pronunţate centralizări, revizuirea legii comunale, responsabilitatea ministerială ş.a.
Îndeosebi conservatorii ieşeni agreau eventualitatea instituirii unui regim autoritar, ce se asemăna foarte mult cu o domnie personală. De pildă, dacă junimistul Th. Rosetti se pronunţa în favoarea unei guvernări „după metoda absolutistă”, Constantin Suţu era adeptul modificării Constituţiei în sensul lărgirii atribuţiilor Senatului şi a judecării proceselor de presă nu la Curtea cu juri, ci în faţa tribunalelor ordinare .
Ceea ce prezintă un interes aparte este şi propunerea făcută lui Carol I de a deveni şeful francmasoneriei române, de sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. O astfel de propunere s-a concretizat într-un memoriu prezentat Domnitorului, în ianuarie 1867, cu prilejul vizitei acestuia în Moldova. Iniţiativa i-a aparţinut lui George (Iorgu) Suţu, venerabil al lojii „Steaua României” (L'Étoile de Roumanie) din Iaşi. Potrivit respectivului memoriu, scopul lojilor era acela de a cuprinde „tout ce qu'il y avait d'intelligent et d'honnête dans le pays”, ceea ce ar putea servi foarte bine interesele Principelui Carol, în sensul constituirii unei grupări monarhiste „qui lui serait toujours fidèle et qui n'agirait que sous sa pression”. Cu toate că – se sublinia mai departe – francmasoneria nu era chemată a se amesteca în politică, ci de a se ocupa de opere de caritate şi răspândirea instrucţiunii, ea ar putea să-i ofere Domnitorului „les moyens de réunir un jour les éléments épars de la nation roumaine existant dans les contrées limitrophes” . Carol I s-a arătat, se pare, favorabil proiectului, solicitând însă timp de reflecţie.
Demn de remarcat este faptul că din loja „Steaua României” făceau parte importante personalităţi de nuanţă conservatoare, printre care şi Petre Mavrogheni. La acea vreme, el îndeplinea funcţia de ministru de Finanţe în Guvernul Ion Ghica (iulie-februarie 1867) şi se afla în relaţii destul de strânse cu monarhul. Cel puţin la fel de semnificativă ni se pare găzduirea Domnitorului la Iaşi, în casa din Copou a lui Petre Mavrogheni. Printre cei „iniţiaţi” în anii 1866-1867 se numără membri importanţi ai „Junimii”: Vasile Pogor, Titu Maiorescu, Th. Rosetti, Nicolae Gane, Iacob Negruzzi ş.a., câţiva străini rezidenţi la Iaşi (inclusiv comercianţi şi bancheri evrei) şi chiar agentul diplomatic francez de aici, Charles Tissot, împreună cu cancelarul Consulatului, Louis Castaing .
Potrivit însemnărilor lui Titu Maiorescu(foto), Carol I refuzase, în cele din urmă, într-o manieră elegantă, propunerea lui Iorgu Suţu, invocând necesitatea căsătoriei cu o Prinţesă din Casa de Habsburg sau Casa Imperială rusească, proiect ce nu ar fi agreat de francmasonerie. „Astfel – nota în continuare Maiorescu – Domnitorul nostru Carol n-a avut altceva mai grabnic de făcut decât să trădeze întreaga afacere ministrului său Brătianu” . Considerând iniţiativa lui George Suţu drept o tentativă de constituire a unei „pepiniere” pentru gruparea conservatoare şi, prin urmare, îndreptată împotriva radicalilor, I. C. Brătianu a trecut imediat la măsuri de înlăturare din administraţie a funcţionarilor masoni. Concomitent, ziarul „Românul” dezlănţuia o serie de atacuri împotriva francmasoneriei, ce era prezentată ca o societate secretă patronată de Rusia şi care avea drept misiune „distrugerea naţionalităţii române şi răsturnarea Principelui Carol”. Se mergea şi mai departe, atribuindu-li-se „fraţilor” masoni intenţia „de a vinde ţara evreilor şi străinilor” .
Nu este mai puţin adevărat că loja „Steaua României” se afla sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, de rit scoţian, iar Marele Comandor era Adolphe Crémieux, nimeni altul decât preşedintele Alianţei Israelite Universale (cu sediul la Paris) . Ne putem explica astfel de ce respectiva organizaţie atacase cu o violenţă rar întâlnită – prin intermediul presei şi al diplomaţiei franceze, britanice şi austriece – măsurile adoptate de Brătianu împotriva aşa-numiţilor „vagabonzi” străini. Pe de altă parte, membrii lojei „Steaua României” – dacă ar fi să dăm crezare informaţiilor vehiculate de consulul francez la Iaşi – au înaintat Marelui Orient al Franţei textele circularelor lui Brătianu şi instrucţiunile secrete de „persecutare” a masonilor şi, totodată, redactaseră o petiţie de protest către Domnitor . Consecinţa firească a acestei atitudini a reprezentat-o răcirea temporară a relaţiilor dintre Carol I şi gruparea conservatoare.
Revigorarea raporturilor monarhului cu personalităţile politice ce împărtăşeau principiile conservatorismului evoluţionist, constructiv, se va produce, pentru scurtă vreme, în momentul constituirii Cabinetului prezidat de Manolache Costache Epureanu[foto] (aprilie-decembrie 1870). Întrucât premierul era înconjurat de miniştri aparţinând facţiunii intitulată „Juna dreaptă”, Guvernul a şi fost numit de contemporani „cloşca cu pui”.
De reţinut că membrii executivului împărtăşeau îngrijorarea lui Carol I faţă de „anarhia crescândă” din ţară, aluzie la acţiunile opoziţioniste ale radicalilor. Totodată, cunoşteau şi agreau demersul princiar către Puterile garante pentru a obţine modificarea Constituţiei în sensul sporirii autorităţii, pactul fundamental de la 1866 servind „doar ambiţiei şefilor de partide şi încarcă pe Principe, fie el slab sau energic, de lanţuri grele” .
Promotori ai unor idei novatoare la nivelul programului guvernamental şi animaţi de bune intenţii, tinerii conservatori aflaţi la putere s-au confruntat însă cu împrejurări interne şi externe de o deosebită complexitate: acţiunile anticarliste ale radicalilor (corelate cu respingerea oricărei iniţiative de revizuire a Constituţiei) şi războiul franco-prusian. Pe de altă parte, complicarea „afacerii Strousberg” va determina retragerea Cabinetului conservator, consecinţa unui vot de blam al Camerelor legislative .
„Incidentul de la Sala Slătineanu” (10 martie 1871) şi stratagema abdicării practicată de Carol I aveau să conducă la constituirea unui Guvern în frunte cu Lascăr Catargiu(foto) .
Datorită componenţei sale, noul Cabinet va fi apreciat de Titu Maiorescu drept „cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiei de la 1866” , în timp ce liberalii îl calificau drept „Ministerul ieşit din bătaia de cizmă a puternicului proconsul de Radovici (Radowitz - n.n.) . Cert este că Puterile garante aveau să-şi exprime, de asemenea, satisfacţia în legătură cu depăşirea crizei şi intrarea în normalitate . De altfel, în presa europeană fusese publicată o telegramă, potrivit căreia Puterile s-ar fi întrunit pentru a-l susţine pe Principele Carol I, iar în eventualitatea în care ar fi detronat, se vor lua măsuri în comun .
Domnitorul îşi exprima încrederea în capacitatea Guvernului de a soluţiona gravele probleme interne, constatând că „ţara este eminamente conservatoare” . Privind retrospectiv, Carol I mărturisea dificultăţile pe care le întâmpinase în realizarea obiectivelor asumate la începutul domniei, însă era încredinţat că „viitorul României va fi asigurat prin ordine şi stabilitate, singura bază solidă pentru prosperarea unei ţări” .
Obţinând în alegeri o majoritate cvasi-absolută atât în Camera Deputaţilor cât şi la Senat, Guvernul condus de Lascăr Catargiu îşi arăta disponibilitatea de a-l sprijini pe monarh în privinţa reorganizării regimului intern, intenţia mărturisită fiind aceea de a contribui la consolidarea Tronului. În respectivele împrejurări, potrivit afirmaţiilor lui Titu Maiorescu, se punea întrebarea dacă legea fundamentală de la 1866 „mai trebuie păstrată fără modificări, cu acelaşi mod de alegere a deputaţilor şi cu aceeaşi libertate a presei degenerată în licenţă” .
O dată cu sosirea familiei princiare la Iaşi, consulul francez de aici se întreţinuse cu Domnitorul asupra situaţiei politice. Cu această ocazie, Carol I îi dezvăluia lui Delaporte intenţia de a modifica – în unele din dispoziţiile sale – Constituţia, însă pe cale legală, fără a recurge la mijloace violente .
În acelaşi sens, agentul diplomatic român la Berlin, P. P. Carp, îi menţiona Kronprinţ-ului Germaniei că Guvernul era suficient de puternic pentru a proceda, fără violenţă, la modificarea Constituţiei . Printre personalităţile conservatoare ce împărtăşeau opinii asemănătoare se numărau M. C. Epureanu, Gh. Costa-Foru şi, într-o oarecare măsură, junimiştii.
Carol I – aşa cum reiese dintr-o scrisoare adresată tatălui său – era pe deplin mulţumit de noii miniştri ai Cabinetului Lascăr Catargiu, cu atât mai mult cu cât printre aceştia se aflau foşti partizani ai lui Cuza, precum Nicolae Kretzulescu şi generalul Ioan Emanuel Florescu, dar şi Christian Tell, unul din cei ce se pronunţase împotriva alegerii unui Prinţ străin la 1866. „Acum se dovedeşte – consemna Domnitorul – că aceia, care erau devotaţi predecesorului meu, îmi sunt devotaţi şi mie; ei dovedesc astfel că sunt luptătorii principiului monarhic şi că n-au voit să dea ajutor la răsturnarea mea printr-o revoluţie, precum n-au aderat odinioară la căderea lui Cuza” .
O primă tentativă de revizuire a Constituţiei se desfăşoară la scurt timp după instituirea Guvernului conservator şi este cunoscută sub numele de „Petiţia de la Iaşi” . Ea fusese elaborată de unul dintre liderii conservatorilor ieşeni, Grigore Sturdza, fiul fostului Domn moldovean Mihail Sturdza. Propunerile existente în acest document prezintă o frapantă asemănare cu cele ale lui Carol I din Memoriul de la sfârşitul anului 1870, memoriu ce urma a fi înaintat Puterilor garante. Se avea în vedere, îndeosebi, o revizuire a legii electorale, astfel încât numărul colegiilor să fie reduse la trei: cel al marilor proprietari cu un venit de la 700 de galbeni în sus; un al doilea colegiu al proprietarilor cu un venit cuprins între 200 şi 700 galbeni; în fine, colegiul oraşelor alcătuit din trei categorii de alegători. Referitor la Senat, se dorea o sporire a censului de la 1 000 de galbeni în sus, iar o parte din senatori urmau a fi numiţi direct de către Domnitor. Era, astfel, mai mult decât evidentă tendinţa de a asigura conservatorilor, în bună măsură mari proprietari, un rol preponderent în viaţa politică.
În Petiţie se regăsesc şi alte propuneri ce întruneau acordul monarhului, precum: reînfiinţarea Consiliului de stat; colonizarea cu populaţie germană pe o parte din moşiile statului printr-o lege specială; procesele de presă urmau a se judeca nu de Curtea cu juri, care achitau cu multă uşurinţă pe inculpaţi, ci de tribunale corecţionale; revizuirea legii consiliilor comunale, astfel încât primarii să fie numiţi de puterea executivă. Toate acestea reliefau o încercare de sporire a autorităţii centrale. Petiţia – semnată şi subscrisă de 89 de persoane – avea să fie depusă la biroul Adunării Deputaţilor, însă nu s-a considerat momentul oportun pentru discutarea ei. Exista temerea la nivelul cercurilor guvernamentale că o asemenea iniţiativă de modificare a Constituţiei ar fi stârnit aprige dezbateri parlamentare şi ar fi constituit un pretext pentru intensificarea atacurilor opoziţiei liberale.
O altă preocupare stringentă a Guvernului conservator şi a Domnitorului avea să o reprezinte „foarte neplăcuta afacere Strousberg” , soluţionarea acesteia fiind cu atât mai necesară cu cât presiunile din partea Germaniei se amplificau. Discuţiile asupra respectivei afaceri se vor finaliza – după respingerea proiectului guvernamental – prin adoptarea legii ce prevedea rezilierea concesiunii Strousberg şi, în cazul în care posesorii de obligaţiuni nu se constituiau într-o Societate de acţionari, răscumpărarea căilor ferate de către statul român . Soluţia preconizată de Camera Deputaţilor şi votată la 5/17 iulie 1871 a declanşat reacţia cercurilor diplomatice de la Berlin. Potrivit afirmaţiei consulului francez la Bucureşti, Georges Le Sourd, agentul diplomatic german, von Radowitz, ar fi exercitat o puternică presiune asupra lui Carol I şi a Guvernului său în sensul reglementării „afacerii Strousberg” în favoarea deţinătorilor de obligaţiuni .
Pe de altă parte, ziarul liberalilor radicali, „Românul”, îşi intensifica atacurile împotriva Domnitorului şi a miniştrilor săi, ce erau ironizaţi cu apelativul „Guvernul Radowitz” . Proiectul de lege adoptat de Parlament nu era de natură a-l mulţumi pe monarh, astfel că el refuză să-l sancţioneze, cu toate insistenţele miniştrilor şi a preşedintelui Camerei.
Atitudinea Parlamentului român a stârnit iritarea cancelarului Bismarck, ce nu ezită să se adreseze Porţii, în calitate de Putere suzerană, pentru soluţionarea chestiunii căilor ferate potrivit intereselor acţionarilor germani. Un asemenea demers – ce reprezenta o încălcare a autonomiei României – a fost de natură a-l determina pe Carol I, profund marcat de acest gest din partea patriei sale de origine, să sancţioneze legea . Concomitent, ministrul român de Externe, Costa-Foru, avea să-i remită consulului german o notă, în care sublinia că „România se va apăra totdeauna contra unui amestec al Turciei în afacerile sale externe” .
Situaţia devine din ce în ce mai încordată, atât Poarta cât şi reprezentanţii Puterilor garante acreditaţi la Bucureşti iniţiind demersuri pe lângă Guvernul român pentru rezolvarea „afacerii” într-un sens favorabil acţionarilor .
Agentul diplomatic român la Viena şi Berlin, P. P. Carp(foto), transmitea informaţii precise, potrivit cărora Bismarck începuse o veritabilă campanie ostilă statului român, în timp ce presa europeană susţinea interesele deţinătorilor de obligaţiuni. Prin urmare, Domnitorul consemna cu amărăciune că „afacerea Strousberg” se transformase dintr-o „chestiune de drept” într-o „chestiune de forţă” . Pe la mijlocul lunii august 1871, Cabinetul de la Viena îşi oferea chiar „bunele sale mijlociri spre a aduce o împăcare”, fireşte în interesul acţionarilor care trebuiau să beneficieze din partea statului român de o dobândă de cel puţin 5% .
Aşadar, problema căilor ferate române căpăta profunde implicaţii diplomatice, prin amestecul, mai mult sau mai puţin direct, al Puterilor garante. Atitudinea intransigentă a Cabinetului de la Berlin se manifesta printr-o serie de acţiuni menite a desconsidera autonomia României. Astfel, Guvernul german, prin intermediul girantului Consulatului de la Bucureşti, declara că nu recunoaşte dreptul României de a coresponda direct cu Cabinetele europene. În consecinţă, nota diplomatică a ministrului de Externe român adresată consulului Radowitz fusese remisă direct Sublimei Porţi.
Totodată, în calitate de reprezentant al Imperiului german, Radowitz primise „lettres d'introduction” şi nu de acreditare, la care se adăuga şi beratul otoman, procedură ce fusese până acum intenţionat omisă pentru a menaja susceptibilităţile Guvernului de la Bucureşti. Aşa cum observa, cu oarecare maliţiozitate, consulul francez Le Sourd, trufaşul Imperiu german îl trata pe Carol I „ca un guvernator general al unei provincii turceşti”, Bismarck urmărind „să pedepsească România pentru că nu a consimţit la cererile sale” .
„Chestiunea Strousberg” intră într-o nouă fază în momentul în care concesiunea era anulată de un tribunal de arbitri (octombrie 1871), constituindu-se Societatea acţionarilor căilor ferate române, în frunte cu bancherii germani Bleichröder şi Hansemann, ce se angaja să definitiveze lucrările. În schimb, partea română se obliga să achite cupoanele începând cu 1 ianuarie 1872 şi să garanteze o dobândă 5%. Acest proiect avea să fie supus dezbaterilor parlamentare şi votat, cu unele modificări, în decembrie 1871 .
După un refuz iniţial şi după noi ameninţări din partea lui Bismarck – ce vehicula ipoteza convocării unei Conferinţe a Puterilor garante –, acţionarii acceptă proiectul . Soluţia fusese binevenită, mai ales în condiţiile în care Cabinetele europene recomandau cu stăruinţă Guvernului român să evite în acel moment „orice complicaţii serioase” . Cu toate acestea, Carol I îi mărturiseşte franc lui Bismarck impresia nefavorabilă pe care a produs-o intervenţia Porţii, ca urmare a presiunilor exercitate de Cabinetul de la Berlin . La rândul său, Mihail Kogălniceanu, aflat în opoziţie, declara în şedinţa Camerei din 15/27 decembrie 1871 că problema căilor ferate trebuie soluţionată „în plină libertate şi independenţă a ţării” .
Sancţionarea Convenţiei cu „Societatea acţionarilor” (ianuarie 1871) l-a pus pe Domnitor într-o situaţie extrem de dificilă şi de delicată , întreaga „afacere” servind drept „cal de bătaie pentru amatorii de agitaţii şi complicaţii” . De pildă, cotidianul „Românul”, întocmind un bilanţ al anului 1871, constata că fusese „un an nefast, dezastruos, plin de doliu, plin de umiliri şi de crude decepţiuni. (...) Aşadar iată cadoul făcut României pentru anul 1872: vânzarea României la teutoni, stăpâni pe cele mai principale drumuri de fier, un stat în stat, o putere ocultă, care va dicta de acum înainte indigenului” .
Soluţia adoptată de Guvernul conservator se va dovedi, însă, temporară, astfel că, la sfârşitul anului 1874 şi începutul celui următor, eterna afacere a căilor ferate „pricinuieşte Principelui multă grijă” . Societatea condusă de Bleichröder şi Hansemann solicitase statului român efectuarea unui împrumut pentru terminarea liniilor ferate, ceea ce nu era prevăzut în Convenţia semnată anterior. În noile circumstanţe, Camera propune un proiect de lege pentru răscumpărarea parţială a căilor ferate (iunie 1875), iniţiativă respinsă de Societatea acţionarilor. La acestea se adaugă ameninţările lui Bismarck cu ruperea relaţiilor diplomatice, într-un moment în care Guvernul român avea nevoie de sprijinul Berlinului în reglementarea unei alte chestiuni, aceea a perfectării tratatelor comerciale cu alte state . După îndelungate şi anevoioase tratative desfăşurate până în primăvara anului 1876, problema răscumpărării parţiale sau integrale a reţelei de căi ferate stagnează – şi ca urmare a agravării „crizei orientale” –, fiind reluată după 1878.
Într-o altă ordine de idei, Carol I se declarase profund nemulţumit de modul în care a evoluat procesul „instigatorilor” de la manifestaţia antigermană din 10/22 martie 1871. Unii participanţi fuseseră condamnaţi, dar mai apoi, spre stupefacţia monarhului, achitaţi de Curtea de Apel în lipsa probelor incriminatorii. Pentru a da o oarecare satisfacţie morală Domnitorului, ministrul interimar de Justiţie, Gh. Costa-Foru, considerând verdictul ca o veritabilă „demonstraţiune politică”, a luat o serie de măsuri, în februarie 1872 primul preşedinte al Curţii fiind mutat disciplinar. Rezultatul l-a constituit demisia în bloc a unui grup de magistraţi, în semn de solidaritate cu cel sancţionat, fapt ce a provocat oarecare agitaţie în rândurile opoziţiei, care nu ezită a-i prezenta pe demisionari drept „victime ale Prusiei”. Cabinetul prezidat de Lascăr Catargiu va reuşi să-şi impună însă autoritatea, lucru consemnat cu vădită satisfacţie de către Suveran .
În tot timpul guvernării conservatoare se poate observa o identitate de concepţii între Carol I şi miniştrii săi în privinţa măsurilor necesare unei reorganizări a regimului intern. Acestea se reflectă în adoptarea anumitor proiecte legislative, precum: îmbunătăţirea legii de organizare armată, dezarmarea gărzilor naţionale şi reprofilarea lor (iunie 1872), instituirea Creditului funciar rural (martie 1873), modificarea legii comunale astfel încât primarii să fie numiţi de Guvern (martie 1874), la care se adaugă încercarea, nereuşită, de limitare a libertăţii presei (ianuarie 1873 şi ianuarie 1876) prin revizuirea Codului penal şi reorganizarea Curţii cu juri .
Se conturează cu claritate faptul că cea mai mare parte din propunerile lui Carol I, menţionate în Memoriul de la sfârşitul anului 1870, sunt înfăptuite prin măsurile de ordin legislativ avansate de Guvernul conservator şi votate de Parlament. Ziarul „Uniunea liberală” remarca faptul că în celebra scrisoare a lui Carol I către Auerbach se regăseşte „în germene” un întreg program „pe care faptele posterioare l-au adeverit şi-l adeveresc pe toată ziua”.
În egală măsură, se constata că Domnitorul, în momentul în care îi informase pe Lascăr Catargiu, generalul Nicolae Golescu şi D. A. Sturdza despre intenţia de a abdica, solicitase, pentru a renunţa la o asemenea măsură extremă, un Guvern puternic care să aibă deplina sa încredere, adoptarea legii financiare, votarea anticipată a bugetului pe cel puţin doi ani, soluţionarea problemei căilor ferate. Or, toate acestea – preciza cotidianul respectiv – s-au împlinit cu prisosinţă”, instituindu-se un veritabil „regim personal”. Prin urmare, „singura resursă care a rămas încă în faţa atâtor nenorocite rezultate ce s-au realizat” era aceea de a-i îndemna pe membrii executivului şi, mai ales, pe Domnitor să revină la calea constituţională .
Măsurile legislative adoptate de Guvernul conservator şi menite a-i consolida poziţia, încrederea şi sprijinul acordat de monarh au determinat gruparea Rosetti-Brătianu să întreţină o susţinută campanie de presă de natură a evidenţia abuzurile comise şi necesitatea respectării principiilor liberale înscrise în Constituţie. Totodată, era şi un avertisment la adresa lui Carol I în sensul renunţării la colaborarea cu gruparea conservatoare şi chemarea la guvernare a liberalilor .
Cele mai aprige dispute se declanşaseră atunci când Guvernul conservator intenţionase să limiteze libertatea presei, nereuşind, în cele din urmă, decât să revizuiască anumite articole din Codul penal (februarie 1874) . Pe măsură ce şansele grupării liberale de a reveni la putere deveneau tot mai îndepărtate, se intensifică atacurile la adresa monarhului şi a felului în care acesta înţelegea să-şi exercite prerogativele constituţionale. Şi cum conservatorii urmăreau să se menţină cât mai mult la putere, presa guvernamentală relansase zvonurile privind pericolul abdicării şi aşa-zisele acţiuni ale liberalilor de răsturnare a Domnitorului. Angajat într-o permanentă polemică, mai ales cu ziarul „Pressa”, cotidianul „Românul” considera necesar a preciza că „suntem deprinşi deja a nu vedea în asemenea zgomote decât un mijloc prin care să dobândească concesiuni şi gheşefturi pentru străini” .
Mulţumit de armonia existentă între Corpurile legiuitoare şi Cabinet, Domnitorul îi mărturisea tatălui său, într-o scrisoare din noiembrie 1873, că premierul Catargiu „merită toată recunoştinţa pentru purtarea sa sinceră şi marile servicii aduse” . De altfel, şeful Guvernului va fi recompensat cu ordinul Casei de Hohenzollern-Sigmaringen .
Desfăşurarea alegerilor pentru Adunarea Deputaţilor (aprilie – mai 1875) a determinat o intensificare a activităţii opoziţiei liberale, constituindu-se aşa-numita „Coaliţie de la Mazar-Paşa” (după numele unui colonel englez, ce servise în armata otomană, în a cărui casă aveau loc întrunirile şi unde s-a decis formarea acestei coaliţii) .
Liderul liberalilor socotea momentul oportun pentru revenirea la conducere, I. C. Brătianu sugerându-i acest lucru Domnitorului. În condiţiile în care Guvernul Catargiu obţinuse majoritatea covârşitoare la noile alegeri, Carol I nu se arăta nicidecum dispus a acorda puterea liberalilor. Colaborarea timp de patru ani a Domnitorului cu miniştrii conservatori asigurase o unitate de concepţii – concretizată în plan legislativ – şi o perioadă de stabilitate, care în comparaţie cu trecutul era demnă de invidiat. Pe de altă parte, necesitatea reglementării chestiunii căilor ferate, joncţiunea cu reţeaua feroviară austro-ungară şi definitivarea convenţiei comerciale cu Monarhia dualistă nu întruneau adeziunea liberalilor.
Consecinţa imediată a menţinerii Guvernului conservator a reprezentat-o revigorarea campaniei anticarliste prin publicarea în străinătate a unor articole maliţioase semnate de D. A. Sturdza[foto] (sub pseudonimul Erdmann von Hahn) şi reproduse apoi în presa liberală . De pildă, semnatarul articolelor amintite preciza că la urcarea pe Tron a Principelui Carol de Hohenzollern, românii speraseră că modelul german – în ceea ce priveşte economia, administraţia, justiţia, instrucţiunea publică, simţul datoriei, probitatea şi onestitatea – va fi implantat în România. În opinia sa, aceste speranţe nu numai că nu s-au împlinit, dar influenţa germană „s-a nimicit cu desăvârşire” ca urmare a poziţiei Cabinetului de la Berlin faţă de „chestiunea căilor ferate” şi a faptului că Principele Carol „a călcat pe urmele predecesorului său (Al. I. Cuza - n.n.) în toate ramurile administraţiunii”. Criticându-se, în mod exagerat, situaţia internă şi chiar acţiunile diplomatice pentru dobândirea independenţei naţionale, se ajungea la concluzia că întreaga responsabilitate revine lui Carol I, care „nu trebuia să se înconjoare de elementele cele mai reprobate de ţară (conservatorii – n.n.)”. Mai mult decât atât, „nu numai că n-a făcut nimic pentru a ordona răului să se oprească şi să se instituie binele, ci a provocat într-un mod pozitiv situaţiunea cea mai rea şi disperată” .
Tonul şi violenţa unor astfel de acuzaţii ne îndreptăţesc să considerăm că acestea erau, de fapt, expresia nemulţumirii provocate de obstinaţia cu care monarhul amâna rechemarea la guvernare a liberalilor, a căror concepţie în ceea ce priveşte ritmul şi căile modernizării societăţii româneşti diferea de cea a conservatorilor.
Rivalităţile din interiorul Guvernului conservator, demisia unor miniştri importanţi (printre care şi colaboratorul apropiat al lui Carol I, anume V. Boerescu), înfiinţarea Partidului Naţional Liberal (5 iunie 1875), izbucnirea „crizei orientale” sunt câteva din motivele care îl vor determina pe monarh să ia în consideraţie posibilitatea revenirii liberalilor la putere în primăvara anului 1876 .
Deoarece rezultatul alegerilor pentru Senat fusese defavorabil Guvernului, iar Domnitorul nu accepta o nouă dizolvare, Lascăr Catargiu îşi prezenta demisia la 30 martie/11 aprilie 1876. Ea avea să fie admisă cu deosebit regret de către Carol I, cu atât mai mult cu cât L. Catargiu „a condus afacerile statului, timp de cinci ani, cu energie şi prudenţă, şi a introdus multe reforme necesare” .
În urma consultărilor cu oamenii politici, Domnitorul avea să-i încredinţeze sarcina formării noului Cabinet lui Gh. Vernescu, unul din membrii moderaţi ai opoziţiei. În lista guvernamentală întocmită de acesta figura şi I. C. Brătianu ca ministru de Război. Date fiind însă împrejurările externe, monarhul îşi exprimase dorinţa ca portofoliul respectiv să revină unui militar, Brătianu urmând să preia ministerul Finanţelor.
Întrucât opoziţia nu era dispusă a face concesii în sensul dorit de Carol I, acesta din urmă optează pentru numirea unui Guvern de militari sub preşedinţia generalului Ioan Emanuel Florescu[foto] (4/16 aprilie 1876) . Durata Cabinetului Florescu a fost doar de 20 de zile, el nereuşind să obţină încrederea Camerelor, circumstanţe ce au favorizat numirea unui Guvern condus de M. C. Epureanu (acum membru al Partidului Liberal), cu I. C. Brătianu la Finanţe şi M. Kogălniceanu la Ministerul Afacerilor Străine .
După efemera existenţă a Cabinetului de militari condus de Florescu, alegerile pentru Camera Deputaţilor, cum era de aşteptat, au dat câştig de cauză Guvernului, conservatorii obţinând doar 10 mandate. Astfel, liberalii dispuneau de o majoritate covârşitoare în Parlament, condiţie absolut necesară concretizării propriului program.
O profundă nelinişte a provocat Domnitorului intenţia reprobabilă a Adunării Deputaţilor de a deferi justiţiei pe foştii miniştri conservatori, ce erau acuzaţi de violarea Constituţiei, abuzuri şi risipirea banilor publici. „Patima de partid – observa cu amărăciune Carol I – iese la lumină cu această ocazie în modul cel mai odios” . Deşi va lua cu tărie apărarea foştilor colaboratori conservatori, monarhul nu va reuşi să influenţeze cursul anchetei, acuzaţiile fiind retrase abia în 1878.
Retragerea lui M. C. Epureanu – ce făcuse parte din Guvernul condus de L. Catargiu – şi agravarea „crizei orientale” îl determinaseră pe Carol I să apeleze la un Guvern hotărât şi energic prezidat de I. C. Brătianu (iulie 1876), de aici înainte liberalii menţinându-se la conducere – cu mici schimbări ministeriale – nu mai puţin de 12 ani.
Cu certitudine, conservatorii au ajuns la putere în condiţii deosebit de dificile, când însuşi Tronul părea ameninţat, guvernarea din anii 1871-1876 fiind una deosebit de fructuoasă în plan legislativ, înscriindu-se pe linia unui conservatorism constructiv.
Accesul conservatorilor la guvernare va avea loc odată cu sosirea Principelui Carol în ţară, când se va forma un Cabinet de „coaliţie” sub preşedinţia lui Lascăr Catargiu şi în care erau reprezentate principalele grupări politice, inclusiv liberalii radicali. Însă, dezbaterile furtunoase din Adunarea Constituantă în privinţa organizării noului sistem parlamentar, poziţia diferită faţă de stabilirea atribuţiilor Coroanei probaseră neînţelegerile survenite între liberali şi conservatori chiar la nivel guvernamental şi se va solda cu retragerea miniştrilor radicali Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti, ceea ce va antrena căderea Cabinetului Lascăr Catargiu. Organizarea noilor alegeri avea să fie marcată de atacurile violente declanşate în presă atât de conservatorii constituiţi în „Comitetul Ordinii”, cât şi de radicalii organizaţi în societatea „Amicii Constituţiunii”.
Constituirea coaliţiei liberale şi necesitatea formării unui Guvern capabil să obţină votarea bugetului l-au determinat pe Domnitor să încredinţeze puterea radicalilor. Aceştia erau consideraţi în epocă „roşi”, întrucât se situau la stânga spectrului politic şi în opoziţie cu „albii”, cum erau catalogaţi conservatorii, socotiţi, la rândul lor, ca exponenţi ai grupării de dreapta.
În condiţiile în care opoziţia parlamentară, destul de pestriţă, nu se arăta dispusă a acorda sprijinul unui Cabinet compus numai din liberali-radicali, iar conservatorii dădeau dovadă de „şovăială” şi „o disperantă lipsă de energie” , Carol I va opta pentru o soluţie de compromis, încredinţându-i moderatului liberal Constantin Kretzulescu(foto) funcţia de premier, iar lui I. C. Brătianu ministerul de Interne.
Guvernul avea să fie primit cu reticenţă de opoziţia conservatoare, N. Blaremberg considerându-l „toxinul de la o margine la alta a ţării” . Colaborarea lui Carol I cu radicalii părea a deveni una de durată, mai ales dacă se lua în consideraţie faptul că Guvernul se arăta disponibil a avansa anumite proiecte de legi împărtăşite şi susţinute de monarh, precum cele referitoare la reorganizarea armatei şi construirea unei reţele de căi ferate care să străbată întreg teritoriul ţării.
Ascendenţa radicalilor pe lângă Carol I era privită cu ostilitate de conservatori, care prin numeroase articole în presă îi acuzau pe guvernanţi că „nu arată Domnitorului adevărata formă sub care se manifestă opiniunea publică şi justa situaţiune a ţării” . O astfel de atitudine, îl va determina pe şeful statului să se consulte cu Dimitrie Ghica, reprezentant al conservatorilor moderaţi, dar şi cu Mihail Kogălniceanu, liderul liberalilor moderaţi moldoveni, cei doi considerând situaţia internă şi externă drept foarte „serioasă”, singura alternativă pentru evitarea unei posibile catastrofe fiind, în opinia lor, alcătuirea unui Guvern de coaliţie .
Acuzele la adresa Guvernului radical se amplificau atât în Senat, dominat de conservatori, cât şi în afara sa, nefiind ocolită nici persoana Domnitorului. Impresia generală a opoziţioniştilor era aceea că şeful statului dădea dovadă de lipsă de energie şi se afla sub dominaţia totală a lui I. C. Brătianu, ceea ce va duce fatalmente la ruinarea României . Liderii opoziţiei socoteau că viabilitatea colaborării monarhului cu liberalii se datorează angajamentului luat de Brătianu de „a suprima” Constituţia şi de a conferi Domnitorului „puteri nelimitate” . Ascendentul radicalilor pe lângă Domnitor se datora, potrivit afirmaţiilor lui Kogălniceanu, „timidităţii excesive” a tânărului Principe, izolării în mijlocul unei naţiuni ostile, prin tradiţie, patriei sale de origine, suspiciunii vizavi de „boieri”, adică de oamenii politici conservatori, şi de pretendenţii la Tron care nu renunţaseră niciodată, în mod sincer, la aspiraţiile lor, în fine, aprehensiunii pe care i-o inspira „partidul ultra-liberal”, cu atât mai mult cu cât „tous ses prédecésseurs (ai lui Carol I - n.n.) depuis vingt ans sont tombée sous les effort de ce parti” .
Situaţia tensionată pe plan intern şi, mai ales, presiunile permanente exercitate de cercurile diplomatice europene pentru înlăturarea radicalilor de la putere, l-au determinat pe Carol I să iniţieze consultări cu liderii opoziţiei în vederea unei remanieri guvernamentale. Dorinţa monarhului era aceea de a constitui un Guvern de coaliţie, compus din radicali, liberalii din jurul lui M. Kogălniceanu şi conservatorii moderaţi de sub conducerea lui Dimitrie Ghica .
Cert este că Domnitorul a fost silit – datorită, în principal, presiunilor exercitate de cercurile diplomatice europene ce nu agreau prezenţa la guvernare a unei grupări de stânga – să accepte demisia Cabinetului Nicolae Golescu.
În urma consultărilor cu personalităţile politice, Carol I încredinţa conservatorului moderat Dimitrie Ghica(foto) sarcina formării Cabinetului, cu atât mai mult cu cât acesta sprijinise între anumite limite precedentul Guvern, iar funcţia de ministru de Interne avea să fie preluată de M. Kogălniceanu. Prin urmare, se constituise un Guvern de coaliţie de nuanţă moderată, compus din conservatori şi liberali, această opţiune a monarhului fiind reclamată şi de evoluţia situaţiei internaţionale, cu alte cuvinte de ascensiunea conservatorismului pe plan european.
Socotit, atât pe plan intern cât şi extern, ca o continuare a guvernării anterioare , noul Cabinet se va confrunta, la scurtă vreme şi în pofida promisiunilor făcute, cu opoziţia nedisimulată a radicalilor în Adunarea Deputaţilor. Aceştia din urmă mizaseră pe faptul că soluţia adoptată nu era decât una conjuncturală, una tranzitorie, până ce situaţia va deveni propice revenirii lor la conducere. Se vor convinge însă, destul de repede, de sprijinul şi încrederea acordată de Carol I Guvernului de nuanţă moderată.
Aşa cum avea să o confirme evoluţia ulterioară a evenimentelor, poziţia Cabinetului era subminată nu atât de vigoarea patimilor politice dezlănţuite în Parlament sau în presa opoziţionistă, cât mai ales de atitudinea ireconciliabilă a guvernanţilor. Tresăririle de orgoliu ale celor două marcante personalităţi politice, M. Kogălniceanu şi V. Boerescu, au provocat mari dificultăţi preşedintelui Consiliului de Miniştri, care, în pofida spiritului său conciliant, nu a reuşit să armonizeze interesele divergente.
Astfel, colaborarea lui Carol I cu gruparea lui M. Kogălniceanu şi cea a conservatorilor moderaţi din jurul lui Dimitrie Ghica nu va rezista decât până la începutul anului 1870. Coeziunea Guvernului de coaliţie, şi aşa destul de şubredă, avea să primească lovitura de graţie în momentul în care ministrul Justiţiei, Vasile Boerescu(foto) iniţiase un proiect parlamentar de acordare a unei dotaţii anuale de 300 000 de franci Principesei Elisabeta de Wied, cu care Domnitorul se căsătorise în noiembrie 1869. Şi cum proiectul era combătut şi calificat de membrii opoziţiei drept „un furt în dauna naţiunii” , V. Boerescu îşi înainta demisia, în ianuarie 1870, fapt ce a antrenat retragerea lui Kogălniceanu şi, la scurtă vreme, căderea întregului Cabinet.
Colaborarea Domnitorului cu gruparea conservatoare s-a situat, fără îndoială, sub auspiciile afinităţilor existente în planul organizării regimului politic. La începutul domniei, mai precis în momentul discutării proiectului de Constituţie, devenise perceptibilă o oarecare identitate de opinii între Carol I şi conservatori în privinţa necesităţii instituirii Senatului şi a acordării dreptului de veto absolut monarhului. De altfel, liderul conservator Lascăr Catargiu era socotit de Principe drept o persoană extrem de binevoitoare şi demnă de toată încrederea, care inspira calm, prudenţă şi spirit pragmatic .
Atitudinea moderată şi neînţelegerile cu partenerii liberali din cadrul coaliţiei guvernamentale au fost de natură a spulbera, la scurtă vreme, posibilitatea continuării conlucrării conservatorilor cu Domnitorul. Aceasta cu atât mai mult cu cât şeful statului înclina spre gruparea condusă de Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti, ce dădea dovadă de fermitate şi dinamism în desăvârşirea operei reformatoare.
În contextul unor astfel de împrejurări, conservatorii se vor plasa în opoziţie nu numai faţă de Guvern, fie el de nuanţă radicală sau moderată, ci şi faţă de Carol I. Acuzele s-au îndreptat cu prioritate împotriva sa, deoarece, în calitate de monarh constituţional, beneficia de dreptul de a numi şi revoca miniştrii, de a dizolva Corpurile legislative ş.a., prerogative de o importanţă deosebită în funcţionarea mecanismului puterii. Şi cum Domnitorul nu părea dispus a-i readuce prea curând pe conservatori la guvernare, se constată o intensificare a atacurilor anticarliste în organul de presă „Ţérra”, oficios al facţiunii „Juna dreaptă” .
Pe de altă parte, anumite elemente conservatoare doreau o modificare în sens restrictiv a Constituţiei – socotită prea liberală pentru stadiul de dezvoltare în care se afla societatea românească –, corelată şi cu o întărire corespunzătoare a prerogativelor Coroanei, acţiune considerată indispensabilă pentru bunul mers al administraţiei. Opinii asemănătoare s-au regăsit în numeroase memorii – semnate de diferite personalităţi politice de orientare conservatoare – înaintate Domnitorului în anii 1867-1870. Sub genericul instituirii ordinii şi stabilităţii, se solicita, nici mai mult nici mai puţin decât restrângerea libertăţilor publice, o reformare radicală a administraţiei în sensul unei pronunţate centralizări, revizuirea legii comunale, responsabilitatea ministerială ş.a.
Îndeosebi conservatorii ieşeni agreau eventualitatea instituirii unui regim autoritar, ce se asemăna foarte mult cu o domnie personală. De pildă, dacă junimistul Th. Rosetti se pronunţa în favoarea unei guvernări „după metoda absolutistă”, Constantin Suţu era adeptul modificării Constituţiei în sensul lărgirii atribuţiilor Senatului şi a judecării proceselor de presă nu la Curtea cu juri, ci în faţa tribunalelor ordinare .
Ceea ce prezintă un interes aparte este şi propunerea făcută lui Carol I de a deveni şeful francmasoneriei române, de sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. O astfel de propunere s-a concretizat într-un memoriu prezentat Domnitorului, în ianuarie 1867, cu prilejul vizitei acestuia în Moldova. Iniţiativa i-a aparţinut lui George (Iorgu) Suţu, venerabil al lojii „Steaua României” (L'Étoile de Roumanie) din Iaşi. Potrivit respectivului memoriu, scopul lojilor era acela de a cuprinde „tout ce qu'il y avait d'intelligent et d'honnête dans le pays”, ceea ce ar putea servi foarte bine interesele Principelui Carol, în sensul constituirii unei grupări monarhiste „qui lui serait toujours fidèle et qui n'agirait que sous sa pression”. Cu toate că – se sublinia mai departe – francmasoneria nu era chemată a se amesteca în politică, ci de a se ocupa de opere de caritate şi răspândirea instrucţiunii, ea ar putea să-i ofere Domnitorului „les moyens de réunir un jour les éléments épars de la nation roumaine existant dans les contrées limitrophes” . Carol I s-a arătat, se pare, favorabil proiectului, solicitând însă timp de reflecţie.
Demn de remarcat este faptul că din loja „Steaua României” făceau parte importante personalităţi de nuanţă conservatoare, printre care şi Petre Mavrogheni. La acea vreme, el îndeplinea funcţia de ministru de Finanţe în Guvernul Ion Ghica (iulie-februarie 1867) şi se afla în relaţii destul de strânse cu monarhul. Cel puţin la fel de semnificativă ni se pare găzduirea Domnitorului la Iaşi, în casa din Copou a lui Petre Mavrogheni. Printre cei „iniţiaţi” în anii 1866-1867 se numără membri importanţi ai „Junimii”: Vasile Pogor, Titu Maiorescu, Th. Rosetti, Nicolae Gane, Iacob Negruzzi ş.a., câţiva străini rezidenţi la Iaşi (inclusiv comercianţi şi bancheri evrei) şi chiar agentul diplomatic francez de aici, Charles Tissot, împreună cu cancelarul Consulatului, Louis Castaing .
Potrivit însemnărilor lui Titu Maiorescu(foto), Carol I refuzase, în cele din urmă, într-o manieră elegantă, propunerea lui Iorgu Suţu, invocând necesitatea căsătoriei cu o Prinţesă din Casa de Habsburg sau Casa Imperială rusească, proiect ce nu ar fi agreat de francmasonerie. „Astfel – nota în continuare Maiorescu – Domnitorul nostru Carol n-a avut altceva mai grabnic de făcut decât să trădeze întreaga afacere ministrului său Brătianu” . Considerând iniţiativa lui George Suţu drept o tentativă de constituire a unei „pepiniere” pentru gruparea conservatoare şi, prin urmare, îndreptată împotriva radicalilor, I. C. Brătianu a trecut imediat la măsuri de înlăturare din administraţie a funcţionarilor masoni. Concomitent, ziarul „Românul” dezlănţuia o serie de atacuri împotriva francmasoneriei, ce era prezentată ca o societate secretă patronată de Rusia şi care avea drept misiune „distrugerea naţionalităţii române şi răsturnarea Principelui Carol”. Se mergea şi mai departe, atribuindu-li-se „fraţilor” masoni intenţia „de a vinde ţara evreilor şi străinilor” .
Nu este mai puţin adevărat că loja „Steaua României” se afla sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, de rit scoţian, iar Marele Comandor era Adolphe Crémieux, nimeni altul decât preşedintele Alianţei Israelite Universale (cu sediul la Paris) . Ne putem explica astfel de ce respectiva organizaţie atacase cu o violenţă rar întâlnită – prin intermediul presei şi al diplomaţiei franceze, britanice şi austriece – măsurile adoptate de Brătianu împotriva aşa-numiţilor „vagabonzi” străini. Pe de altă parte, membrii lojei „Steaua României” – dacă ar fi să dăm crezare informaţiilor vehiculate de consulul francez la Iaşi – au înaintat Marelui Orient al Franţei textele circularelor lui Brătianu şi instrucţiunile secrete de „persecutare” a masonilor şi, totodată, redactaseră o petiţie de protest către Domnitor . Consecinţa firească a acestei atitudini a reprezentat-o răcirea temporară a relaţiilor dintre Carol I şi gruparea conservatoare.
Revigorarea raporturilor monarhului cu personalităţile politice ce împărtăşeau principiile conservatorismului evoluţionist, constructiv, se va produce, pentru scurtă vreme, în momentul constituirii Cabinetului prezidat de Manolache Costache Epureanu[foto] (aprilie-decembrie 1870). Întrucât premierul era înconjurat de miniştri aparţinând facţiunii intitulată „Juna dreaptă”, Guvernul a şi fost numit de contemporani „cloşca cu pui”.
De reţinut că membrii executivului împărtăşeau îngrijorarea lui Carol I faţă de „anarhia crescândă” din ţară, aluzie la acţiunile opoziţioniste ale radicalilor. Totodată, cunoşteau şi agreau demersul princiar către Puterile garante pentru a obţine modificarea Constituţiei în sensul sporirii autorităţii, pactul fundamental de la 1866 servind „doar ambiţiei şefilor de partide şi încarcă pe Principe, fie el slab sau energic, de lanţuri grele” .
Promotori ai unor idei novatoare la nivelul programului guvernamental şi animaţi de bune intenţii, tinerii conservatori aflaţi la putere s-au confruntat însă cu împrejurări interne şi externe de o deosebită complexitate: acţiunile anticarliste ale radicalilor (corelate cu respingerea oricărei iniţiative de revizuire a Constituţiei) şi războiul franco-prusian. Pe de altă parte, complicarea „afacerii Strousberg” va determina retragerea Cabinetului conservator, consecinţa unui vot de blam al Camerelor legislative .
„Incidentul de la Sala Slătineanu” (10 martie 1871) şi stratagema abdicării practicată de Carol I aveau să conducă la constituirea unui Guvern în frunte cu Lascăr Catargiu(foto) .
Datorită componenţei sale, noul Cabinet va fi apreciat de Titu Maiorescu drept „cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiei de la 1866” , în timp ce liberalii îl calificau drept „Ministerul ieşit din bătaia de cizmă a puternicului proconsul de Radovici (Radowitz - n.n.) . Cert este că Puterile garante aveau să-şi exprime, de asemenea, satisfacţia în legătură cu depăşirea crizei şi intrarea în normalitate . De altfel, în presa europeană fusese publicată o telegramă, potrivit căreia Puterile s-ar fi întrunit pentru a-l susţine pe Principele Carol I, iar în eventualitatea în care ar fi detronat, se vor lua măsuri în comun .
Domnitorul îşi exprima încrederea în capacitatea Guvernului de a soluţiona gravele probleme interne, constatând că „ţara este eminamente conservatoare” . Privind retrospectiv, Carol I mărturisea dificultăţile pe care le întâmpinase în realizarea obiectivelor asumate la începutul domniei, însă era încredinţat că „viitorul României va fi asigurat prin ordine şi stabilitate, singura bază solidă pentru prosperarea unei ţări” .
Obţinând în alegeri o majoritate cvasi-absolută atât în Camera Deputaţilor cât şi la Senat, Guvernul condus de Lascăr Catargiu îşi arăta disponibilitatea de a-l sprijini pe monarh în privinţa reorganizării regimului intern, intenţia mărturisită fiind aceea de a contribui la consolidarea Tronului. În respectivele împrejurări, potrivit afirmaţiilor lui Titu Maiorescu, se punea întrebarea dacă legea fundamentală de la 1866 „mai trebuie păstrată fără modificări, cu acelaşi mod de alegere a deputaţilor şi cu aceeaşi libertate a presei degenerată în licenţă” .
O dată cu sosirea familiei princiare la Iaşi, consulul francez de aici se întreţinuse cu Domnitorul asupra situaţiei politice. Cu această ocazie, Carol I îi dezvăluia lui Delaporte intenţia de a modifica – în unele din dispoziţiile sale – Constituţia, însă pe cale legală, fără a recurge la mijloace violente .
În acelaşi sens, agentul diplomatic român la Berlin, P. P. Carp, îi menţiona Kronprinţ-ului Germaniei că Guvernul era suficient de puternic pentru a proceda, fără violenţă, la modificarea Constituţiei . Printre personalităţile conservatoare ce împărtăşeau opinii asemănătoare se numărau M. C. Epureanu, Gh. Costa-Foru şi, într-o oarecare măsură, junimiştii.
Carol I – aşa cum reiese dintr-o scrisoare adresată tatălui său – era pe deplin mulţumit de noii miniştri ai Cabinetului Lascăr Catargiu, cu atât mai mult cu cât printre aceştia se aflau foşti partizani ai lui Cuza, precum Nicolae Kretzulescu şi generalul Ioan Emanuel Florescu, dar şi Christian Tell, unul din cei ce se pronunţase împotriva alegerii unui Prinţ străin la 1866. „Acum se dovedeşte – consemna Domnitorul – că aceia, care erau devotaţi predecesorului meu, îmi sunt devotaţi şi mie; ei dovedesc astfel că sunt luptătorii principiului monarhic şi că n-au voit să dea ajutor la răsturnarea mea printr-o revoluţie, precum n-au aderat odinioară la căderea lui Cuza” .
O primă tentativă de revizuire a Constituţiei se desfăşoară la scurt timp după instituirea Guvernului conservator şi este cunoscută sub numele de „Petiţia de la Iaşi” . Ea fusese elaborată de unul dintre liderii conservatorilor ieşeni, Grigore Sturdza, fiul fostului Domn moldovean Mihail Sturdza. Propunerile existente în acest document prezintă o frapantă asemănare cu cele ale lui Carol I din Memoriul de la sfârşitul anului 1870, memoriu ce urma a fi înaintat Puterilor garante. Se avea în vedere, îndeosebi, o revizuire a legii electorale, astfel încât numărul colegiilor să fie reduse la trei: cel al marilor proprietari cu un venit de la 700 de galbeni în sus; un al doilea colegiu al proprietarilor cu un venit cuprins între 200 şi 700 galbeni; în fine, colegiul oraşelor alcătuit din trei categorii de alegători. Referitor la Senat, se dorea o sporire a censului de la 1 000 de galbeni în sus, iar o parte din senatori urmau a fi numiţi direct de către Domnitor. Era, astfel, mai mult decât evidentă tendinţa de a asigura conservatorilor, în bună măsură mari proprietari, un rol preponderent în viaţa politică.
În Petiţie se regăsesc şi alte propuneri ce întruneau acordul monarhului, precum: reînfiinţarea Consiliului de stat; colonizarea cu populaţie germană pe o parte din moşiile statului printr-o lege specială; procesele de presă urmau a se judeca nu de Curtea cu juri, care achitau cu multă uşurinţă pe inculpaţi, ci de tribunale corecţionale; revizuirea legii consiliilor comunale, astfel încât primarii să fie numiţi de puterea executivă. Toate acestea reliefau o încercare de sporire a autorităţii centrale. Petiţia – semnată şi subscrisă de 89 de persoane – avea să fie depusă la biroul Adunării Deputaţilor, însă nu s-a considerat momentul oportun pentru discutarea ei. Exista temerea la nivelul cercurilor guvernamentale că o asemenea iniţiativă de modificare a Constituţiei ar fi stârnit aprige dezbateri parlamentare şi ar fi constituit un pretext pentru intensificarea atacurilor opoziţiei liberale.
O altă preocupare stringentă a Guvernului conservator şi a Domnitorului avea să o reprezinte „foarte neplăcuta afacere Strousberg” , soluţionarea acesteia fiind cu atât mai necesară cu cât presiunile din partea Germaniei se amplificau. Discuţiile asupra respectivei afaceri se vor finaliza – după respingerea proiectului guvernamental – prin adoptarea legii ce prevedea rezilierea concesiunii Strousberg şi, în cazul în care posesorii de obligaţiuni nu se constituiau într-o Societate de acţionari, răscumpărarea căilor ferate de către statul român . Soluţia preconizată de Camera Deputaţilor şi votată la 5/17 iulie 1871 a declanşat reacţia cercurilor diplomatice de la Berlin. Potrivit afirmaţiei consulului francez la Bucureşti, Georges Le Sourd, agentul diplomatic german, von Radowitz, ar fi exercitat o puternică presiune asupra lui Carol I şi a Guvernului său în sensul reglementării „afacerii Strousberg” în favoarea deţinătorilor de obligaţiuni .
Pe de altă parte, ziarul liberalilor radicali, „Românul”, îşi intensifica atacurile împotriva Domnitorului şi a miniştrilor săi, ce erau ironizaţi cu apelativul „Guvernul Radowitz” . Proiectul de lege adoptat de Parlament nu era de natură a-l mulţumi pe monarh, astfel că el refuză să-l sancţioneze, cu toate insistenţele miniştrilor şi a preşedintelui Camerei.
Atitudinea Parlamentului român a stârnit iritarea cancelarului Bismarck, ce nu ezită să se adreseze Porţii, în calitate de Putere suzerană, pentru soluţionarea chestiunii căilor ferate potrivit intereselor acţionarilor germani. Un asemenea demers – ce reprezenta o încălcare a autonomiei României – a fost de natură a-l determina pe Carol I, profund marcat de acest gest din partea patriei sale de origine, să sancţioneze legea . Concomitent, ministrul român de Externe, Costa-Foru, avea să-i remită consulului german o notă, în care sublinia că „România se va apăra totdeauna contra unui amestec al Turciei în afacerile sale externe” .
Situaţia devine din ce în ce mai încordată, atât Poarta cât şi reprezentanţii Puterilor garante acreditaţi la Bucureşti iniţiind demersuri pe lângă Guvernul român pentru rezolvarea „afacerii” într-un sens favorabil acţionarilor .
Agentul diplomatic român la Viena şi Berlin, P. P. Carp(foto), transmitea informaţii precise, potrivit cărora Bismarck începuse o veritabilă campanie ostilă statului român, în timp ce presa europeană susţinea interesele deţinătorilor de obligaţiuni. Prin urmare, Domnitorul consemna cu amărăciune că „afacerea Strousberg” se transformase dintr-o „chestiune de drept” într-o „chestiune de forţă” . Pe la mijlocul lunii august 1871, Cabinetul de la Viena îşi oferea chiar „bunele sale mijlociri spre a aduce o împăcare”, fireşte în interesul acţionarilor care trebuiau să beneficieze din partea statului român de o dobândă de cel puţin 5% .
Aşadar, problema căilor ferate române căpăta profunde implicaţii diplomatice, prin amestecul, mai mult sau mai puţin direct, al Puterilor garante. Atitudinea intransigentă a Cabinetului de la Berlin se manifesta printr-o serie de acţiuni menite a desconsidera autonomia României. Astfel, Guvernul german, prin intermediul girantului Consulatului de la Bucureşti, declara că nu recunoaşte dreptul României de a coresponda direct cu Cabinetele europene. În consecinţă, nota diplomatică a ministrului de Externe român adresată consulului Radowitz fusese remisă direct Sublimei Porţi.
Totodată, în calitate de reprezentant al Imperiului german, Radowitz primise „lettres d'introduction” şi nu de acreditare, la care se adăuga şi beratul otoman, procedură ce fusese până acum intenţionat omisă pentru a menaja susceptibilităţile Guvernului de la Bucureşti. Aşa cum observa, cu oarecare maliţiozitate, consulul francez Le Sourd, trufaşul Imperiu german îl trata pe Carol I „ca un guvernator general al unei provincii turceşti”, Bismarck urmărind „să pedepsească România pentru că nu a consimţit la cererile sale” .
„Chestiunea Strousberg” intră într-o nouă fază în momentul în care concesiunea era anulată de un tribunal de arbitri (octombrie 1871), constituindu-se Societatea acţionarilor căilor ferate române, în frunte cu bancherii germani Bleichröder şi Hansemann, ce se angaja să definitiveze lucrările. În schimb, partea română se obliga să achite cupoanele începând cu 1 ianuarie 1872 şi să garanteze o dobândă 5%. Acest proiect avea să fie supus dezbaterilor parlamentare şi votat, cu unele modificări, în decembrie 1871 .
După un refuz iniţial şi după noi ameninţări din partea lui Bismarck – ce vehicula ipoteza convocării unei Conferinţe a Puterilor garante –, acţionarii acceptă proiectul . Soluţia fusese binevenită, mai ales în condiţiile în care Cabinetele europene recomandau cu stăruinţă Guvernului român să evite în acel moment „orice complicaţii serioase” . Cu toate acestea, Carol I îi mărturiseşte franc lui Bismarck impresia nefavorabilă pe care a produs-o intervenţia Porţii, ca urmare a presiunilor exercitate de Cabinetul de la Berlin . La rândul său, Mihail Kogălniceanu, aflat în opoziţie, declara în şedinţa Camerei din 15/27 decembrie 1871 că problema căilor ferate trebuie soluţionată „în plină libertate şi independenţă a ţării” .
Sancţionarea Convenţiei cu „Societatea acţionarilor” (ianuarie 1871) l-a pus pe Domnitor într-o situaţie extrem de dificilă şi de delicată , întreaga „afacere” servind drept „cal de bătaie pentru amatorii de agitaţii şi complicaţii” . De pildă, cotidianul „Românul”, întocmind un bilanţ al anului 1871, constata că fusese „un an nefast, dezastruos, plin de doliu, plin de umiliri şi de crude decepţiuni. (...) Aşadar iată cadoul făcut României pentru anul 1872: vânzarea României la teutoni, stăpâni pe cele mai principale drumuri de fier, un stat în stat, o putere ocultă, care va dicta de acum înainte indigenului” .
Soluţia adoptată de Guvernul conservator se va dovedi, însă, temporară, astfel că, la sfârşitul anului 1874 şi începutul celui următor, eterna afacere a căilor ferate „pricinuieşte Principelui multă grijă” . Societatea condusă de Bleichröder şi Hansemann solicitase statului român efectuarea unui împrumut pentru terminarea liniilor ferate, ceea ce nu era prevăzut în Convenţia semnată anterior. În noile circumstanţe, Camera propune un proiect de lege pentru răscumpărarea parţială a căilor ferate (iunie 1875), iniţiativă respinsă de Societatea acţionarilor. La acestea se adaugă ameninţările lui Bismarck cu ruperea relaţiilor diplomatice, într-un moment în care Guvernul român avea nevoie de sprijinul Berlinului în reglementarea unei alte chestiuni, aceea a perfectării tratatelor comerciale cu alte state . După îndelungate şi anevoioase tratative desfăşurate până în primăvara anului 1876, problema răscumpărării parţiale sau integrale a reţelei de căi ferate stagnează – şi ca urmare a agravării „crizei orientale” –, fiind reluată după 1878.
Într-o altă ordine de idei, Carol I se declarase profund nemulţumit de modul în care a evoluat procesul „instigatorilor” de la manifestaţia antigermană din 10/22 martie 1871. Unii participanţi fuseseră condamnaţi, dar mai apoi, spre stupefacţia monarhului, achitaţi de Curtea de Apel în lipsa probelor incriminatorii. Pentru a da o oarecare satisfacţie morală Domnitorului, ministrul interimar de Justiţie, Gh. Costa-Foru, considerând verdictul ca o veritabilă „demonstraţiune politică”, a luat o serie de măsuri, în februarie 1872 primul preşedinte al Curţii fiind mutat disciplinar. Rezultatul l-a constituit demisia în bloc a unui grup de magistraţi, în semn de solidaritate cu cel sancţionat, fapt ce a provocat oarecare agitaţie în rândurile opoziţiei, care nu ezită a-i prezenta pe demisionari drept „victime ale Prusiei”. Cabinetul prezidat de Lascăr Catargiu va reuşi să-şi impună însă autoritatea, lucru consemnat cu vădită satisfacţie de către Suveran .
În tot timpul guvernării conservatoare se poate observa o identitate de concepţii între Carol I şi miniştrii săi în privinţa măsurilor necesare unei reorganizări a regimului intern. Acestea se reflectă în adoptarea anumitor proiecte legislative, precum: îmbunătăţirea legii de organizare armată, dezarmarea gărzilor naţionale şi reprofilarea lor (iunie 1872), instituirea Creditului funciar rural (martie 1873), modificarea legii comunale astfel încât primarii să fie numiţi de Guvern (martie 1874), la care se adaugă încercarea, nereuşită, de limitare a libertăţii presei (ianuarie 1873 şi ianuarie 1876) prin revizuirea Codului penal şi reorganizarea Curţii cu juri .
Se conturează cu claritate faptul că cea mai mare parte din propunerile lui Carol I, menţionate în Memoriul de la sfârşitul anului 1870, sunt înfăptuite prin măsurile de ordin legislativ avansate de Guvernul conservator şi votate de Parlament. Ziarul „Uniunea liberală” remarca faptul că în celebra scrisoare a lui Carol I către Auerbach se regăseşte „în germene” un întreg program „pe care faptele posterioare l-au adeverit şi-l adeveresc pe toată ziua”.
În egală măsură, se constata că Domnitorul, în momentul în care îi informase pe Lascăr Catargiu, generalul Nicolae Golescu şi D. A. Sturdza despre intenţia de a abdica, solicitase, pentru a renunţa la o asemenea măsură extremă, un Guvern puternic care să aibă deplina sa încredere, adoptarea legii financiare, votarea anticipată a bugetului pe cel puţin doi ani, soluţionarea problemei căilor ferate. Or, toate acestea – preciza cotidianul respectiv – s-au împlinit cu prisosinţă”, instituindu-se un veritabil „regim personal”. Prin urmare, „singura resursă care a rămas încă în faţa atâtor nenorocite rezultate ce s-au realizat” era aceea de a-i îndemna pe membrii executivului şi, mai ales, pe Domnitor să revină la calea constituţională .
Măsurile legislative adoptate de Guvernul conservator şi menite a-i consolida poziţia, încrederea şi sprijinul acordat de monarh au determinat gruparea Rosetti-Brătianu să întreţină o susţinută campanie de presă de natură a evidenţia abuzurile comise şi necesitatea respectării principiilor liberale înscrise în Constituţie. Totodată, era şi un avertisment la adresa lui Carol I în sensul renunţării la colaborarea cu gruparea conservatoare şi chemarea la guvernare a liberalilor .
Cele mai aprige dispute se declanşaseră atunci când Guvernul conservator intenţionase să limiteze libertatea presei, nereuşind, în cele din urmă, decât să revizuiască anumite articole din Codul penal (februarie 1874) . Pe măsură ce şansele grupării liberale de a reveni la putere deveneau tot mai îndepărtate, se intensifică atacurile la adresa monarhului şi a felului în care acesta înţelegea să-şi exercite prerogativele constituţionale. Şi cum conservatorii urmăreau să se menţină cât mai mult la putere, presa guvernamentală relansase zvonurile privind pericolul abdicării şi aşa-zisele acţiuni ale liberalilor de răsturnare a Domnitorului. Angajat într-o permanentă polemică, mai ales cu ziarul „Pressa”, cotidianul „Românul” considera necesar a preciza că „suntem deprinşi deja a nu vedea în asemenea zgomote decât un mijloc prin care să dobândească concesiuni şi gheşefturi pentru străini” .
Mulţumit de armonia existentă între Corpurile legiuitoare şi Cabinet, Domnitorul îi mărturisea tatălui său, într-o scrisoare din noiembrie 1873, că premierul Catargiu „merită toată recunoştinţa pentru purtarea sa sinceră şi marile servicii aduse” . De altfel, şeful Guvernului va fi recompensat cu ordinul Casei de Hohenzollern-Sigmaringen .
Desfăşurarea alegerilor pentru Adunarea Deputaţilor (aprilie – mai 1875) a determinat o intensificare a activităţii opoziţiei liberale, constituindu-se aşa-numita „Coaliţie de la Mazar-Paşa” (după numele unui colonel englez, ce servise în armata otomană, în a cărui casă aveau loc întrunirile şi unde s-a decis formarea acestei coaliţii) .
Liderul liberalilor socotea momentul oportun pentru revenirea la conducere, I. C. Brătianu sugerându-i acest lucru Domnitorului. În condiţiile în care Guvernul Catargiu obţinuse majoritatea covârşitoare la noile alegeri, Carol I nu se arăta nicidecum dispus a acorda puterea liberalilor. Colaborarea timp de patru ani a Domnitorului cu miniştrii conservatori asigurase o unitate de concepţii – concretizată în plan legislativ – şi o perioadă de stabilitate, care în comparaţie cu trecutul era demnă de invidiat. Pe de altă parte, necesitatea reglementării chestiunii căilor ferate, joncţiunea cu reţeaua feroviară austro-ungară şi definitivarea convenţiei comerciale cu Monarhia dualistă nu întruneau adeziunea liberalilor.
Consecinţa imediată a menţinerii Guvernului conservator a reprezentat-o revigorarea campaniei anticarliste prin publicarea în străinătate a unor articole maliţioase semnate de D. A. Sturdza[foto] (sub pseudonimul Erdmann von Hahn) şi reproduse apoi în presa liberală . De pildă, semnatarul articolelor amintite preciza că la urcarea pe Tron a Principelui Carol de Hohenzollern, românii speraseră că modelul german – în ceea ce priveşte economia, administraţia, justiţia, instrucţiunea publică, simţul datoriei, probitatea şi onestitatea – va fi implantat în România. În opinia sa, aceste speranţe nu numai că nu s-au împlinit, dar influenţa germană „s-a nimicit cu desăvârşire” ca urmare a poziţiei Cabinetului de la Berlin faţă de „chestiunea căilor ferate” şi a faptului că Principele Carol „a călcat pe urmele predecesorului său (Al. I. Cuza - n.n.) în toate ramurile administraţiunii”. Criticându-se, în mod exagerat, situaţia internă şi chiar acţiunile diplomatice pentru dobândirea independenţei naţionale, se ajungea la concluzia că întreaga responsabilitate revine lui Carol I, care „nu trebuia să se înconjoare de elementele cele mai reprobate de ţară (conservatorii – n.n.)”. Mai mult decât atât, „nu numai că n-a făcut nimic pentru a ordona răului să se oprească şi să se instituie binele, ci a provocat într-un mod pozitiv situaţiunea cea mai rea şi disperată” .
Tonul şi violenţa unor astfel de acuzaţii ne îndreptăţesc să considerăm că acestea erau, de fapt, expresia nemulţumirii provocate de obstinaţia cu care monarhul amâna rechemarea la guvernare a liberalilor, a căror concepţie în ceea ce priveşte ritmul şi căile modernizării societăţii româneşti diferea de cea a conservatorilor.
Rivalităţile din interiorul Guvernului conservator, demisia unor miniştri importanţi (printre care şi colaboratorul apropiat al lui Carol I, anume V. Boerescu), înfiinţarea Partidului Naţional Liberal (5 iunie 1875), izbucnirea „crizei orientale” sunt câteva din motivele care îl vor determina pe monarh să ia în consideraţie posibilitatea revenirii liberalilor la putere în primăvara anului 1876 .
Deoarece rezultatul alegerilor pentru Senat fusese defavorabil Guvernului, iar Domnitorul nu accepta o nouă dizolvare, Lascăr Catargiu îşi prezenta demisia la 30 martie/11 aprilie 1876. Ea avea să fie admisă cu deosebit regret de către Carol I, cu atât mai mult cu cât L. Catargiu „a condus afacerile statului, timp de cinci ani, cu energie şi prudenţă, şi a introdus multe reforme necesare” .
În urma consultărilor cu oamenii politici, Domnitorul avea să-i încredinţeze sarcina formării noului Cabinet lui Gh. Vernescu, unul din membrii moderaţi ai opoziţiei. În lista guvernamentală întocmită de acesta figura şi I. C. Brătianu ca ministru de Război. Date fiind însă împrejurările externe, monarhul îşi exprimase dorinţa ca portofoliul respectiv să revină unui militar, Brătianu urmând să preia ministerul Finanţelor.
Întrucât opoziţia nu era dispusă a face concesii în sensul dorit de Carol I, acesta din urmă optează pentru numirea unui Guvern de militari sub preşedinţia generalului Ioan Emanuel Florescu[foto] (4/16 aprilie 1876) . Durata Cabinetului Florescu a fost doar de 20 de zile, el nereuşind să obţină încrederea Camerelor, circumstanţe ce au favorizat numirea unui Guvern condus de M. C. Epureanu (acum membru al Partidului Liberal), cu I. C. Brătianu la Finanţe şi M. Kogălniceanu la Ministerul Afacerilor Străine .
După efemera existenţă a Cabinetului de militari condus de Florescu, alegerile pentru Camera Deputaţilor, cum era de aşteptat, au dat câştig de cauză Guvernului, conservatorii obţinând doar 10 mandate. Astfel, liberalii dispuneau de o majoritate covârşitoare în Parlament, condiţie absolut necesară concretizării propriului program.
O profundă nelinişte a provocat Domnitorului intenţia reprobabilă a Adunării Deputaţilor de a deferi justiţiei pe foştii miniştri conservatori, ce erau acuzaţi de violarea Constituţiei, abuzuri şi risipirea banilor publici. „Patima de partid – observa cu amărăciune Carol I – iese la lumină cu această ocazie în modul cel mai odios” . Deşi va lua cu tărie apărarea foştilor colaboratori conservatori, monarhul nu va reuşi să influenţeze cursul anchetei, acuzaţiile fiind retrase abia în 1878.
Retragerea lui M. C. Epureanu – ce făcuse parte din Guvernul condus de L. Catargiu – şi agravarea „crizei orientale” îl determinaseră pe Carol I să apeleze la un Guvern hotărât şi energic prezidat de I. C. Brătianu (iulie 1876), de aici înainte liberalii menţinându-se la conducere – cu mici schimbări ministeriale – nu mai puţin de 12 ani.
Cu certitudine, conservatorii au ajuns la putere în condiţii deosebit de dificile, când însuşi Tronul părea ameninţat, guvernarea din anii 1871-1876 fiind una deosebit de fructuoasă în plan legislativ, înscriindu-se pe linia unui conservatorism constructiv.