ANUL 1917- MARI VICTORII ŞI MARI DECEPŢII PENTRU REGATUL ROMÂN BBB

           In urma înfrângerilor datorate contextului militar din 1916, guvernul şi ce a mai rămas din armata română s-au retras în Moldova, unde a urmat o perioadă de refacere a capacităţii de luptă. Rolul Misiunii Franceze conduse de generalul Berthelot a fost esențial, ofiţerii francezi instruind armata română şi aducând-o la pregătirea necesară ducerii războiului modern, iar delegaţii acesteia reuşind să recupereze o parte din materialul militar destinat armatei române şi pierdut pe întinsul fără de sfârşit al împărăţiei ruseşti. După o muncă tenace, fără oprire, trupele române au putut fi dotate şi pregătite pe măsura celor occidentale. Se redă aici o situaţie comparativă ale dotării armatei române în 1917 faţă de 1916, aşa cum apare în cartea generalului C. Găvănescu, apărută în 1918, „Epopeea română. Războiul nostru pentru întregirea neamului". Se compară dotările comparative de materiale ale unui regiment de infanterie la 14 august 1916 şi la 1 iulie 1917. Mitraliere, 6,4,2 sau deloc în 1916, faţă de 24 în 1917; puşti mitraliere, niciuna faţă de 96; grenade şi grenadieri, aproximativ 24 de soldaţi cu 3-4 tipuri de grenade diferite faţă de toţi soldaţii cu sacul plin de grenade în 1917; telefoane, unele regimente deloc, altele câte unul faţă de unul la fiecare companie cu suficientă sârmă în 1917; rachete de semnalizare, deloc faţă de arhisuficiente în mai multe culori în 1917; căşti, la început deloc, venind mai târziu, faţă de toţi soldaţii dotaţi în 1917; măşti de gaze, deloc, faţă de toţi militarii în 1917.

General Henri Berthelot (n.1861-d.1931), Armata Franceză

           Astfel, în vara lui 1917 românii erau pregătiţi de revanşă. Dar evenimentele internaţionale s-au precipitat. In martie 1917 a izbucnit revoluţia burghezo-democratică în Rusia, care l-a detronat pe ţar. Conducătorul ţării a devenit Kerenski, care a continuat războiul. Dar societatea şi armata rusă erau sătule de război. Idealurile revoluţiei erau generoase, cu promisiuni de libertate şi dreptate, cu împroprietărirea ţăranilor şi multe altele. Dar pentru rusul de rând, care pentru prima dată în istorie vedea zorii libertăţii şi simţea gustul ei, a fost prea mult dintr-o dată. Fiindcă această bruscă libertate aducea cu ea, mai ales în rândurile armatei, germenii anarhiei. Luptele politice s-au înteţit la Petrograd, iar pe fronturi rezultatul a devenit devastator. Soldaţii au refuzat să mai lupte și să respecte ordinele. S-au organizat un fel de comitete revoluţionare, care şi-au ales proprii lideri, şi-au degradat ofiţerii şi generalii, smulgându-le însemnele, batjocorind, insultând sau chiar omorând. Nimeni nu mai avea nicio autoritate asupra acestei armate transformate în bande sălbatice.               Dar aceste transformări nu s-au petrecut dintr-odată, ci treptat şi din ce în ce mai rapid. Transformările negative s-au produs mai ales acolo unde morbul bolşevismului pătrunsese prin agitatori veniţi de la centru, care asmuţeau soldaţii contra ofiţerilor, alungându-i şi înlocuindu-i cu comisari, sau reprezentanţi aleşi, de multe ori simpli soldaţi inculţi care habar nu aveau să conducă o unitate. Astfel de soldaţi analfabeţi ajungeau să conducă companii şi regimente, uneori chiar divizii, un plutonier a devenit peste noapte general şi nimeni nu putea face nimic. Nici chiar cel ales de trupă nu avea nici un fel de autoritate, aşa cum fusese ales, tot aşa era şi răsturnat din funcţie. Acest proces de disoluţie s-a accelerat după preluarea puterii la Petrograd de către bolşevicii lui Lenin printr-o lovitură de stat, popularizată mai târziu de propaganda comunistă sub denumirea de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, după noul calendar 7 noiembrie.

                  Dar până atunci, ruşii aveau de ţinut un front, de la Marea Baltică în Moldova, unde luptau alături de aliaţii români. O vor face în continuare, dar pe măsură ce trecea timpul,  soldații vor fi disciplinați din ce în ce mai greu, ei refuzând din ce în ce mai des să lupte, părăsindu-şi poziţiile tot mai frecvent, şi tot mai multe unităţi intrând în disoluţie. Soldaţii bolşevizaţi făceau în schimb politică, ţinând congrese, consilii şi întruniri, căutând să câştige noi şi noi adepţi şi punând la cale răspândirea revoluţiei proletare pe întreg mapamondul. Ca să nu-şi piardă timpul, jefuiau tot ce găseau în calea lor.

              Armata română refăcută ardea de dorinţa revanşei, în schimb ruşii făceau politică. In urma ofensivei franco-engleze pe frontul de vest, au început şi ruşii conduşi de Kornilov o ofensivă în sudul Galiţiei, ofensivă care la început a evoluat bine, înaintând pe o adâncime de 40 km și pe un front de 50-60 km. La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanşat ofensiva la Mărăşti, la 11 iulie, obţinând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăştilor, Momâia şi alte poziţii şi ofensiva a progresat în fiecare zi. Dar, chiar dacă inamicul se retragea în debandadă, Armata a 2-a română nu putea avansa prea mult deoarece ruşii nu au mai vrut să înainteze ca să protejeze flancurile ei. Este vorba de Armata a IV-a rusă (stânga) şi Armata a IX-a (dreapta). Rușii motivau că aveau ordin de la revoluţie să nu meargă mai departe. Mai mult, Corpul 8 rus şi-a părăsit poziţia ce o ocupa pe Măgura Caşinului fără luptă şi fără să fie atacat de inamic. A fost nevoie ca armata română să-şi extindă flancul pentru a reocupa poziţia părăsită. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărăşeşti. Totuşi, ofensiva Armatei a 2-a române s-a dezvoltat pe o adâncime de 20 km și pe un front de 40 km. Au fost luaţi peste 4000 de prizonieri şi capturate numeroase tunuri, arme, muniţii şi materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă ruşii fi sprijinit flancurile române în înaintare. S-ar fi putut ajunge mult mai în adâncime, deoarece inamicul fugea în debandadă.

                Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forţă redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul şi să ocupe ce a mai rămăsese din ţară. "Peste două săptămâni la Iaşi", le spusese colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operaţiunile militare. Se aștepta chiar o prezenţă a kaiserului, venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorţii chiar le erau favorabili germanilor. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiţiei îşi dăduse obştescul sfârşit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiţii. Germanii şi austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina şi pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau poziţiile noastre din sud, dacă ruşii cedau pe frontul lor din nord şi lăsau descoperită pe aici calea spre Iaşi?

S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărăşeştilor pentru a putea constitui o forţă care ar putea redresa consecinţele ruşinoasei retrageri de la Tarnopol şi din Bucovina, menţinând frontul în nord-vestul nostru.

General Constantin Prezan

Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. In aceste condiţii s-au dat cumplitele lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, chiar în timpul retragerii ruseşti.
              Trupele ruse rămase au fugit, de la primele focuri, de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unităţi române deplasate în grabă, care după marşuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranşeele părăsite de ruşi fără nicio rezistenţă. Pe frontul Mărăşeştilor, patru divizii române epuizate au ţinut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeaşi situaţie. Ruşii au părăsit poziţiile, fiind înlocuiţi în ultima clipă de români, care au ţinut piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut şi un fapt mişcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unităţi ruseşti, formate din basarabeni, au rămas pe loc şi au luptat până la ultima suflare alături de fraţii lor români. La fel au făcut-o şi unităţile formate din voluntarii ardeleni şi bucovineni foşti prizonieri luaţi de ruşi din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrăţire prin sânge, jertfă şi luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an şi câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau deasupra României, următoarele lovituri urmau a veni nu de la duşmani, ci de la cei care încă erau considerați aliaţi.

General Alexandru Averescu

               Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre şi puternice s-au topit în faţa baionetei soldatului ţăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldaţii români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiţie la baionetă". Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul şi dotările erau apropiate. S-a dovedit că putea sta în faţa celor mai buni soldaţi din lume, mai ales dacă era condus de ofiţeri şi generali capabili. Atacat de forţe net superioare, în proporţie de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca şi până atunci de aliatul său, românul a învins. Şi a obţinut întreaga recunoaştere a aliaţilor şi admiraţia întregii lumi. Chiar şi astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărăşeştii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front.

SALVAREA SITUAŢIEI MILITARE A ALIAŢILOR DE JERTFA ROMÂNIEI - 1916 BBB X

           România a intrat în războiul mondial la 27 august 1916 nu pentru a cuceri alte teritorii, cum greşit spuneau şi o mai spun inamicii noştri, ci pentru a elibera ţinuturi româneşti, locuite în majoritate absolută de români, ținuturi aflate sub locuire românească istorică, dar care, prin capriciile istoriei, au fost supuse monarhiei Austro-Ungare, sau a celei rusești. Acele două imperii stăpânitoare aveau ca singur scop deznaţionalizarea românilor şi maghiarizarea sau rusificarea lor, în aşa fel încât provinciile locuite de ei să ajungă preponderent maghiare sau rusești.

              România avea de ales spre ce parte să se îndrepte în condiţiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand a calcat peste legăturile sale de neam şi de familie şi a decis să fie credincios cerinţelor poporului său, care dorea reîntregirea cu Transilvania. Pentru această decizie, Ferdinand a fost supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă. Alipirea Basarabiei și a Bucovinei urma să o decidă istoria viitoare deoarece cele două imperii se aflau în tabere militare diferite și opuse.

           România a intrat în război pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii erau cei ce presau mai mult ca oricând România să intre în război. „Acum ori niciodată" s-a spus de câteva ori, iar România a crezut în promisiunile aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu ermata sa în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost pe de-a întregul respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.

            României i s-a promis că la începerea operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă. Era vorba de un complex de măsuri militare care să faciliteze avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă de front, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureşului. Noua linie astfel a frontului se dorea mai dreaptă şi mai uşor de controlat.
            Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov a stagnat din lipsă de forţe (mai mult, prin oprirea ofensivei a fost amenințată dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a prelua ofensiva promisă de Aliați, pentru blocarea armatei bulgare. România a fost minţită şi păcălită pentru a servi ca front cu trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, a intrat în război şi a înaintat în Transilvania. Cu această mişcare sinucigașă a salvat nu numai armata generalului Sarrail şi pe a lui Brusilov, dar a slăbit și presiunea pe frontul  francez de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire după război. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdun-ului în acel an.
            Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane au renunţat la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi mai departe în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători. A urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră și a lor, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.

             In majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când românii le-au cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional român? Privind logica imperială rusească, era normal, deoarece pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra Basarabiei româneşti. Era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îi salvase în timpul campaniei împotriva Turciei, în războiul 1877-1878.

               Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc și cu mult mai mult decât întreg frontul de vest care avea doar 800 km), luptând unul contra cinci, contra celor mai bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită. Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, anul marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai Regatului României.

LUPTELE ROMÂNILOR CU BOLȘEVICII IN MOLDOVA ȘI BASARABIA (1917 - 1918) - prezentare nouă BBB

         De la începutul anului 1917, Rusia se scufunda în haos. Armata rusă se dezintegra şi nimeni nu mai putea opri procesul. Lenin preluase puterea la Petrograd prin lovitură de stat şi îndemna la nesupunere, marcând începutul celor mai cumplite dezastre sociale în Rusia. Trupele ţariste au fost contaminate de doctrina ce îndemna la nesupunere şi la părăsirea frontului. Soldaţii s-au transformat în bandiți care, după ce şi-au maltratat sau chiar ucis ofiţerii, şi-au ales comitete revoluţionare şi au început să jefuiască, să ucidă şi să violeze populaţia civilă. De morbul bolşevismului nu era scutită nici armata rusă aflată pe teritoriul României, circa un milion de soldaţi (500.000 combatanți). Situaţii bizare se petreceau aici, întregi comandamente ruseşti fugind să se pună sub protecţia trupelor române, rămase imune la încercările de contaminare cu virusul bolşevic, în ciuda eforturilor ruşilor.

          Din stat imperial, Rusia devenise democratică şi apoi bolşevică, dar apucăturile imperiale rămăseseră. Deşi Lenin a propovăduit dreptul popoarelor din cuprinsul imperiului de a-şi decide singure soarta, realitatea era că pregătea şi încerca pe toate căile menţinerea subjugării acestora, prin forţa armelor, dacă nu se puneau sub protecţia revoluţiei bolşevice, care ar urma să cuprindă întreg pământul. Aşa a fost şi în cazul Basarabiei, care îşi urma calea spre o viaţă separată de fostul imperiu, înaintând pe calea unirii cu România. Cu atât mai puţin bolşevicii nu doreau să lase din mână această bogată gubernie anexată la 1812. Ba mai mult, intenţiile lor se îndreptau şi împotriva României, pe care o doreau transformată în republică sovietică.

General Dimitrie Scerbacev (n.1857-d.1932), Armata Ţaristă

               Trupele ruseşti din România se transformaseră în bande indisciplinate, asupra cărora nimeni nu avea nici cea mai mică autoritate, nici măcar generalul Scerbacev, comandantul rus al frontului. Actele de brigandaj împotriva populaţiei civile deveniseră ceva obişnuit. Rusia începuse tratativele de pace la Brest-Litovsk, iar România rămăsese singură pe întreg frontul oriental. Inconjurată de duşmani, trădată de aliat, jefuită de acelaşi aliat, cu interiorul nesigur, situaţia era fără ieşire.
                  O speranţă apăruse odată cu apariţia Ucrainei care se desprinsese din imperiul rus, dar ucrainenii au încheiat rapid pace şi au acceptat prezenţa germanilor pe propriul teritoriu. România era aşadar total înconjurată. Sub ameninţarea unui nou atac germano-austro-ungar destinat a termina odată pentru totdeauna cu frontul de est şi a-şi concentra forţele în vest, guvernul român a acceptat armistiţiul cu Puterile Centrale pentru a câştiga timp, deşi aliaţii occidentali, chiar şi generalul Berthelot, ar fi preferat ca România să se sacrifice din nou şi să reziste într-un „triunghi al morţii", provocând pierderi şi imobilizând încă o perioadă importante forţe germane. Se cerea ca România să se mai sacrifice încă o dată pentru Antantă, distrugând câteva divizii inamice şi ţinând ocupate altele, câştigând timp până la sosirea americanilor în număr suficient pe teritoriul francez. Dar dacă asta s-ar fi întâmplat, armata română ar fi fost distrusă, întreaga ţară ocupată şi jefuită, militarii ucişi sau luaţi prizonieri. Atunci cine ar fi dat mâna câteva luni mai târziu cu armata de Dunăre a aceluiaşi general Berthelot silindu-l pe Mackensen să se retragă, cine ar fi ţinut straja pe Nistru împotriva bolşevicilor şi cine ar fi înăbuşit bolşevismul în Ungaria? Bolşevicii ruşi cu cei unguri şi-ar fi unit forţele în 1919, înghiţind Austria, Cehoslovacia. Polonia n-ar fi rezistat presată fiind şi din sud, iar nici Germania, unde revoluţia era pregătită de Karl Liebneck şi Rosa Luxemburg, n-ar fi stat mai bine.
               Decizia luată, a armistiţiului, a fost cea mai bună, dar nu a rezolvat problema bolşevicilor din ţară şi din Basarabia, unde continuau aceleaşi jafuri şi omoruri, perturbând comunicaţiile spre front şi depozitele şi furniturile militare de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, încercând să înăbuşe speranţele de libertate ale locuitorilor.

            La Socola, lângă Iaşi, era cartierul general al trupelor ruse conduse nominal de generalul Scerbacev. Acesta pierduse controlul asupra majorităţii unităţilor ruseşti, iar la cererea sa de sprijin adresată guvernului român, Brătianu îi răspunde: „Nu pot mobiliza nici un soldat român pentru a vă apăra contra propriilor dvs trupe fără a mă vedea amestecat în luptele din Rusia şi fără a provoca un conflict cu noii conducători".
            Dar în scurt timp România a trebuit să se amestece, pentru a-şi salva fiinţa de stat. Toată localitatea Socola fusese transformată într-o puternică tabără militară rusească, cu mulţime de arme şi tunuri. Ofiţerii şi comandanţii trăiau cu spaima de a fi linşaţi de soldaţii bolşevizaţi. Pericolul era extrem, din moment ce Socola se afla lângă Iaşi, la câţiva kilometri de reşedinţa regelui şi a guvernului condus de I. C. Brătianu. Iată ce spunea acesta din urmă despre armata rusă bolşevizată, inclusiv despre acţiunile ei din Basarabia: „Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile de a ţine frontul şi incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care fără aprovizionare constituie ea însăşi o operă devastatoare".

           Pentru a organiza şi iniţia revoluţia bolşevică în România, Lenin a trimis pe S. Rochal, instalat iniţial ca şi comisar al frontului românesc. Rochal avea doar 21 de ani, dar era un agitator bolşevic experimentat. In vara lui 1917 el crease republica Kronstadtului, cetatea insulară din Marea Baltică ce apăra intrarea în estuarul fluviului Neva, deci calea maritimă spre Petrograd, în Kronstadt fiind sediul marinei militare ruseşti. Au fost executaţi ofiţerii, inclusiv amiralul flotei, puterea trecând în mâna marinarilor, care au fraternizat ulterior cu bolşevicii lui Lenin. După ce a trecut războiul civil, în 1921, când marinarii s-au trezit la realitate şi şi-au dat seama că au fost păcăliţi şi că Lenin îşi trădase idealurile promise, s-au revoltat, dar au fost exterminaţi de Armata Roşie. 

           Rochal se afirmase ca lider şi agitator bolşevic. El chiar a sechestrat, la un moment dat, pe ambasadorul englez de la Petrograd, cerând în schimbul eliberării lui ca guvernul englez să încheie pace, un act terorist de cea mai joasă speţă. Intervenţia lui Kerenski, care se mai bucura atunci de oarecare autoritate l-a salvat pe ambasador.

              Numirea lui Rochal în funcţia de comisar al frontului românesc avea scop clar: eliminarea conducerii ruseşti a frontului, respectiv a generalului Scerbacev şi a ofiţerilor săi, după modelul Kirilenko. Acesta din urmă, fost plutonier devenit generalisim, a eliminat conducerea cartierului general rus de la Moghilev, ucigându-l pe fostul comandant suprem, generalul Duhonin, cu ajutorul marinarilor baltici aduşi de el. Dar Rochal avea şi o misiune suplimentară: eliminarea cartierului general românesc, a guvernului, alungarea sau suprimarea regelui şi desăvârşirea transformării României în republică bolşevică.

            In drumul său, Rochal s-a oprit şi două zile la Chişinău, unde a pledat în faţa sovietelor reunite, formate din ruşi şi bolşevici locali ucraineni, respectiv a adversarilor Sfatului Ţării, ca să procedeze imediat la preluarea puterii în Basarabia, promiţându-le ajutorul trupelor bolşevizate de pe frontul românesc şi sosirea unor marinari de la Petrograd.

            Rochal, alături de amanta sa, Boga, precum şi de comisarii Reissohn (al armatei a IV-a), Rech şi Hermann, îl provoacă la o discuţie pe Scerbacev la cartierul său general de la Socola, la 21 decembrie 1917. Intre timp, două brigăzi bolşevice se îndreptau cu trenul de la Odessa spre Iaşi, iar alte grupări bolşevice se îndreaptau spre Socola, spre a face legătura cu bolşevicii de aici.

           Imprejurările sunt neclare, unii autori afirmă că Rochal ar fi încercat să-l asasineze pe Scerbacev şi ar fi intervenit garda ucraineană nebolşevizată, apoi o subunitate românească de vânători, care i-ar fi arestat. Ruşii i-au scos din mâinile românilor folosind un înscris contrafăcut şi i-au executat. Altă versiune spune că ar fi fost arestaţi şi executaţi direct din ordinul lui Scerbacev. Cert este că Rochal şi ceilalţi au dispărut.

              In noaptea de 21 spre 22 decembrie s-a ţinut un consiliu de guvern care a decis atacarea taberei de la Socola de către trupele române, tabără care devenise un focar bolşevic ce ameninţa România cu distrugerea. Atacul românesc urma a se produce înainte ca restul trupelor bolşevice să ajungă acolo. Bolşevicii instalaseră deja tunurile pe dealul Aroneanu ţintind capitala României neocupate, dar românii, prevăzători, aduseseră trupe suplimentare în Iaşi. In zorii zilei de 22 decembrie 1917 soldaţii români au atacăat tabăra rusească la baionetă. După o luptă scurtă, bolşevicii au fost dezarmaţi, încărcaţi în trenuri şi expediaţi sub pază dincolo de Prut.

              Aceasta a fost prima luptă serioasă între români şi ruşii bolşevizaţi, dar nu cea din urmă. Cele două trenuri cu bolşevicii plecaţi de la Odessa pentru a-i întări pe cei de la Socola şi a contribui la bolşevizarea României au sosit în gara Socola. Spre marea lor uimire, au fost întâmpinate de trupe române cu mitralierele şi tunurile îndreptate spre ei. Li s-a cerut capitularea şi au acceptat-o înspăimântaţi. Au fost dezarmaţi şi expediaţi peste Prut, pe urmele celorlalţi.

             Intre timp, guvernul şi Statul major al generalului Prezan luase măsurile de precauţie şi în restul ţării. In spatele unităţilor ruseşti care se mai aflau pe front au fost poziţionate trupe române. Teritoriul din interior a fost împărţit în opt regiuni cu comandamente militare speciale (Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podul Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad) în care au fost dispuse şi întărite trupele de jandarmi cu unităţi militare. Acelea au început să urmărească şi să vâneze bandele de ruşi ce bântuiau şi jefuiau ţinutul. Cele mai reduse la număr au fost neutralizate cu uşurinţă, de cele mai multe ori pe cale paşnică. Ruşii erau dezarmaţi şi expediaţi peste Prut. Se mai ajungea la ciocniri sporadice, când armele intrau în acţiune, dar în majoritatea cazurilor incidentele se rezolvau paşnic.

           Nu acelaşi lucru se poate spune despre cazurile de dezertare şi părăsire a frontului de către mari unităţi, de ordinul diviziilor, sau armatelor. Unde era posibil, erau dezarmate în mod paşnic, apoi îndrumate cu trenul sau pe jos spre Rusia. Ordinele primite de unităţile noastre militare erau clare. Nicio unitate rusă nu putea părăsi frontul pentru a merge în Rusia fără o aprobare scrisă din partea comandantului rus. Unităţile care se deplasau din proprie iniţiativă şi fără un ordin precis urmau a fi dezarmate. Se preciza totodată că nu trebuie bruscate unităţile sau soldaţii ruşi care se comporteau corect şi păstrau o atitudine demnă. Dar „toţi care trăiesc şi se mişcă în această ţară, indiferent de naţionalitate, trebuie să respecte legile noastre şi ordinea publică". Câtă demnitate şi hotărâre în dispoziţiile generalului Prezan!

              Dar ignorarea de către noii comandanţi, comisari, ai armatei ruse bolşevizate a acestor dispoziţii a pus armata română şi frontul deţinut de ea într-o situaţie paradoxală, foarte rară, poate unică în analele războaielor: aliatul de bază devenea cel mai periculos inamic pentru statul şi armata română. Fără acţiunea militară hotărâtă decisă de guvernul Brătianu şi pusă în aplicare de armata comandată de generalul Prezan, ţara ar fi intrat într-un colaps politic şi militar cu un unic rezultat, bolşevizarea României. In această situaţie, bolşevicii ar fi ajuns cu uşurinţă în centrul Europei, deoarece nu le-ar fi putut sta nimeni în cale. 

            După eliminarea focarului bolşevic de la Socola şi alungarea trenurilor cu ajutoare de la Odesa, situaţia era departe de a se fi calmat. După îndemnurile lui Lenin, ruşii dezertează în masă, înarmaţi, pentru a se întoarce în ţară. Erau hotărâţi să-şi croiască drum cu armele şi să prade totul în calea lor, ca un nor de lăcuste, şi dacă nu întâlneau rezistenţă să bolşevizeze totul, după modelul din Rusia.

              La 12 ianuarie 1918, la Pechea, lângă Galaţi, o delegaţie rusească a venit la comandamentul diviziei a 4-a române pentru a anunţa că începând de mâine, 13 ianuarie, trupele ruse vor părăsi frontul şi vor trece Prutul în Basarabia. Referitor la ordinul generalului Scerbacev de a rămâne pe poziţii, ruşii au răspunds că nu-l mai recunosc pe acesta drept comandant şi că vor trece. In caz că trupele române vor opune rezistenţă, cele rusești urmau a vor trece totul prin foc şi sabie, vor arde şi distruge totul în calea lor.

               In zonă, pe front, în sectorul Tecuci - Galaţi, se afla armata a VI-a rusă, cu trei corpuri de armată a câte două divizii fiecare, cu o putere de circa 5 000-6 000 de luptători la fiecare divizie. In spatele lor fusese poziţionată divizia a 4-a română pentru a le supraveghea. După ultimatumul rusesc, divizia a 4-a a luat măsurile necesare şi a primit ca ajutor două batalioane cu mitraliere şi artilerie de la divizia a 13-a vecină. Ruşii s-au liniştit momentan, dar pe 16 ianuarie divizia 40 rusă a pornit spre Pechea, dar a fost întoarsă pe front de divizia a 4-a română. La fel s-a întâmplat şi cu altă divizie rusă. Dar la stânga dispozitivului se găsea Corpul Siberian, unitate de elită, a cărui divizie a 9-a se bolşevizase complet. Aceasta a pornit spre Galaţi, la fel ca şi divizia a 10-a siberiană, care avea mulţi militari ce forfoteau prin oraş. Pentru a acoperi sectorul de front părăsit de ruşi în faţa germanilor, pentru ca aceştia să nu atace poziţiile rămase goale şi să pătrundă în interior, românii au trimis ce trupe puteau, respectiv regimentul 5 infanterie care a ocupat liniile a două divizii   ruse şi două plutoane din regimentul 21 în locul regimentului 136 rus.

             La Galaţi, situaţia era mai mult decît alarmantă. Oraşul era ameninţat de un întreg corp de armată, din care dispăruse disciplina şi respectul pentru ordine. Comandorul de marină Rizea Niculescu, comandantul sectorului Galaţi, a primit ordinul de a bara drumul coloanelor ruse spre est şi de a apăra oraşul. Colonelul Bădescu, comandantul Brigăzii a 8-a de la Fântânele, a avut misiunea de a ataca dinspre nord şi dinspre vest coloanele ruse, aflate în defileul dintre bălţile Malina, Calica şi Siret. Din păcate, disproporţia forţelor a fost zdrobitoare, ruşii fiind mult mai numeroşi şi mai bine pregătiţi. Era vorba de celebrul Corp 4 siberian, în faţa căruia românii nu aveau nici o şansă. In zilele de 20 şi 21 ianuarie, în jurul Galaţiului s-a va da o luptă violentă intre acest Corp 4 siberian şi fracţiuni ale Diviziei a 4-a române. Comandorul Rizea a împrăştiat puţinele sale forţe în jurul Galaţiului. Cea mai mare parte a trupelor, două companii şi jumătate, din Regimentul 21, au fost păstrate pe Dealul Tiglina, spre a opri ieşirea ruşilor din defileul bălţilor, Calica şi Siret. Pe aici se astepta, de altfel, atacul rusesc principal. Aici se aflau şi două baterii pe afete fixe, ale marinei, o escadrilă de 4 vedete, un torpilor şi o şalupă. O altă companie a ocupat poziţie lîngă bateriile marine, cu faţa spre oraş, spre a preveni un eventual atac al ruşilor din Galaţi (Divizia a 10-a, în spatele poziţiei de la Tiglina). Aşadar, Galaţiul putea fi atacat şi din afară, şi din interior. Mici detaşamente au fost postate la nord-vest de oraş, spre Fileşti, şi la est, spre Reni, iar în oraş a fost oprit un detaşament de marină şi două plutoane de infanterie, spre a supraveghea trupele ruse ale Diviziei a 10-a. Galaţiul s-a aflat, timp de două zile, sub proiectilele ruşilor. Ruşii au început să înainteze din două direcţii: dinspre nord-vest de Fileşti  înaintat Regimentul 34. Dinspre vest, de la Şendreni, a înaintat grosul Diviziei a 9-a. In acelaşi timp, puternice patrule ruseşti s-au strecurat pe la sud de Băltiţa, unde au surprins avanposturile româneşti de pe Tiglina, şi au capturat un ofiţer şi 14 soldaţi.                      Comandantul oraşului a cerut ajutoare de la brigadă. Tot ce i s-a putut trimite a fost o companie de mitraliere şi o jumătate de companie infanterie, de 70 de oameni. Cu ei s-a întărit detaşamentul dinspre Fileşti şi trupa de gardă din oraş. Aceasta din urmă a reuşit să-i impiedice pe ruşi să înarmeze cele 23 de mitraliere din depozitul Diviziei a 10-a, din strada Daciana, cu care ei voiau sa atace pe la spate trupele române de la Tiglina. Detaşamentul român trimis de Brigada a 7-a la Şendreni, pentru a opri înaintarea grupului Diviziei a 9-a rus, e prea slab. Românii s-au retras pe dealurile de la nordul satului, iar ruşii şi-au făcut loc şi au ajuns la Movileni, aşezîndu-şi tunurile în baterii îndreptate deasupra Galaţiului. O delegaţie de soldaţi din Divizia a 9-a rusă, în frunte cu un căpitan, s-au prezentat la Galaţi şi au cerut să li se permită trecerea prin oraş, pînă la ora 3 după-amiază. Dacă nu, urmau a bombarda oraşul şi a forţa trecerea. Comandantul român a refuzat. La ora 3:00 amata rusă a început bombardamentul: nouă baterii de la Movileni au început să tragă asupra Galaţiului şi asupra poziţiilor armatei române timp de patru ore. Artileriştii ruşi au tras însă foarte prost şi au pricinuit pagube neînsemnate. Bateriile marinei noastre au ripostat, trăgînd asupra bateriilor ruse şi asupra rezervelor de infanterie. La ora 19:00 bombardamentul s-a terminat.

             In noaptea care a urmat, între patrulele de infanterie şi ruşi s-au produs încăierări violente. Colonelul Bădescu a încercat, prin parlamentari, să-i convingă pe ruşi să depună armele. Nici un rezultat. A doua zi, ruşii au reînceput bombardarea Galaţiului şi au pregătit un atac concentrat asupra oraşului. La aripa de vest, trupele Diviziei a 9-a au atacat cu putere şi au ocupat strîmtoarea dintre Malina şi Siret. La centru, trupele ruseşti de infanterie şi artilerie din Divizia a 10-a, care erau cantonate în cazărmile Tiglinei şi la gura Siretului, s-au concentrat în spatele detaşamentului român de la Tiglina. L-au atacat brusc şi prin surprindere, au capturat prima linie: o companie şi jumătate, situată pe botul dealului Tiglina, în faţa Lacului Calica. Restul trupelor noastre s-au retras pe linia a doua, aproape de valea Tiglinei, la 800 m de bateriile marine. Dar informaţii foarte rele au venit atunci şi dinspre est. Vasele şi pichetele româneşti de pe Prut au fost dezarmate. Detaşamentele române de la Reni şi Giurgiuleşti, de peste Prut, au fost şi ele dezarmate. O baterie grea rusească şi şase mitraliere au fost aşezate pe dealul Giurgiuleşti, pe malul Prutului, iar un detaşament rus, format din două companii de mitraliere, un escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie, a trecut Prutul, înaintînd spre Galaţi. Bateria şi-a aşezat tunurile lîngă Lacul Brateş. Infanteria rusă desfăşurată în linie de luptă a  începutt înaintarea, precedată de patrule de cavalerie, şi a pătruns în partea de jos a oraşului, unde s-a întărit cu peste 200 de infanterişti înarmaţi din Divizia a 10-a. Rînd pe rînd, ei au dezarmat posturile române de grăniceri şi miliţieni. Un vas rus, înarmat cu un tun de 150 mm, venind de la Reni, a urcat Dunărea şi a tras asupra docurilor, vaselor marine şi bateriilor noastre. In acelaşi timp, tunurile de la Giurgiuleşti aruncă obuze în oraş.

               Situaţia trupelor de apărare a Galaţiului era mai mult decît dramatică. Ele au fost atunci atacate din 4 direcţii: vest, nord, est şi sud. In oraş, trupele Diviziei a 10-a ruse se constituie în unităţi de luptă, fără a mai putea fi împiedicate de vre-o trupă română. Orice măsură pe care o ia armata română contrastează foarte tare cu diferenţa numerică între soldaţi. In acel moment, armata româna a avut o tresărire extraordinară de orgoliu. Din detaşamentul de la Fileşti s-au luat două plutoane de infanterie, o secţie de mitraliere, care  au sosit în fugă. Infanteriştii români au atacat cu o violenţă de neimaginat detaşamentul rus de la est, l-a pus pe fugă şi l-a urmărit pînă a trecut Prutul. Lucrurile au luat o întorsătură incredibilă şi pe dealul Tiglinei. Mîna de soldaţi români care s-a menţinut pe linia a doua, ajutată de o companie din Regimentul 50, a trecut la contraatac. Susţinut pe dreapta de Detaşamentul Milicescu, sosit de la Fileşti (jumătate de companie), iar pe stînga de bateriile marinei şi a vedetelor de pe Dunăre, românii au reuşit să-l respingă pe celebrul lor inamic. Dinspre nord, a avut loc atacul principal, dat de trupele din Brigada a 8-a, sub comanda colonelului Bădescu, între lacurile Malina şi Calica, împotriva grosului Diviziei a 9-a ruse. La început, românii au înaintat foarte greu, din cauza unui puternic foc de baraj al artileriei ruse. Dar bateria română i-a susținut. Vedetele marinei au reuşit să treacă peste barajul rus de torpile, fără nici o piedică din partea marinarilor ruşi. Ele  au bombardat din flanc poziţiile ruse. Cu toate acestea, situaţia era departe de a fi tranşată în favoarea românilor. Şi atunci, armata română a trecut la atacul ei predilect, atacul la baionetă. In frunte cu comandanţii lor, soldaţii români au trecut la un atac violent la baionetă, au recucerit dealul Tiglina, i-au eliberat pe camarazii lor capturaţi şi i-au pus pe fugă pe ruşi. Atacaţi şi respinşi dinspre nord şi est, ruşii au intrat în debandadă şi au început să se îngrămădească spre sud, înspre Gara Barboș, şi podul de peste Siret. Artileria română şi trei avioane de bombardament au aruncat bombe asupra masei de soldaţi ruşi strînşi acolo. Furia cu care românii, semnificativ mai puţin numeroşi, au contraatacat, i-a îngrozit pe ruşi, care au luat o hotărîre disperată şi senzaţională. La ora 11:00 noaptea au început să treaca podul şi linia frontului şi să se predea germanilor. A fost un deznodămînt total neaşteptat şi absolut unic în istoria primului război mondial. O bătălie între două armate aliate, în faţa poziţiilor inamicului şi sub privirile acestuia.

S-au predat germanilor majoritatea regimentelor 33 şi 35 de infanterie rusă, în total peste 3 000 de oameni, cu tot materialul şi cu un divizion de artilerie. A doua zi dimineaţa, o delegaţie a Diviziei a 9-a siberiene a anunţat capitularea. Restul regimentelor 33 şi 35, regimentele 34 şi 36 în întregime, Brigada a 9-a de artilerie, siberiană, o baterie a Diviziei a 10-a siberiene şi coloana Statului Major al diviziei, împreună cu tot materialul (60 de tunuri, arme, muniţii, tunuri de tranşee, care erau concentrate dincole de Siret, la Vădeni, gata să treacă la nemţi), au declarat că se predau românilor dacă li se lasă libera trecere pentru oameni şi caii şi căruţele lor. După ce au fost dezarmaţi, li s-a dat voie sa plece. A doua zi au fost dezarmate complet şi trupele celei de-a doua divizii, a 10-a, a Corpului siberian. Şi acestea au fost lăsate să treacă peste Prut, pe sub paza santinelelor române. Bătălia de la Galaţi, cea mai spectaculoasă, a fost singura din timpul primului război mondial, cînd s-au folosit trupele terestre, marine şi aviatice în acelaşi timp. Conform istoricului Constantin Kiriţescu, lupta de la Galaţi a fost una dintre cele mai spectaculoase din luptele desfăşurate pe teritoriul României. In semn de omagiu, autorităţile dintre cele două războaie mondiale, au instalat o placă memorială de cinstire a gloriei soldaţilor care au apărat Galaţiul în acele zile. Aceasta se află pe locul unde astăzi se găseşte magazinul Stirex, din Mazepa. In 1945-1946, în încercarea de a şterge ruşinea de pe obraz, ruşii au dat ordin ca această placă memorială sa fie distrusă. Generaţiile următoare de gălăţeni habar nu au avut despre acest episod cutremurător din istoria Galaţiului şi a poporului român.

                  In timp ce luptele de la Galaţi erau în plină desfăşurare, în celelalte regiuni în care se afla armata rusă evenimentele se precipitau, având o derulare asemănătoare. Se vor menţiona doar câteva dintre ele, cele mai importante.

                   Paşcani. Armata a IV-a rusă a părăsit poziţiile ce le ocupa între munţii Neamţului şi Paşcani. Era vorba de diviziile 26 şi 84 ruse, care au acceptat iniţial să fie dezarmate şi apoi expediate în Rusia. Văzând că erau foarte mulţi în comparaţie cu trupele române ce le supravegheau, rușii au decis să realizeze trecerea prin forţa armelor. Maiorul Botnariu, încercând să parlamenteze cu ei a fost împuşcat pe la spate. Românii s-au năpustit asupra lor, din nou la baionetă, şi i-au împrăştiat. S-au dat în continuare lupte grele între Roman şi Paşcani, dar până la urmă ruşii au capitulat şi au acceptat dezarmarea. Au fost dezarmate şi expediate spre Rusia regimentele 104, 334 şi 335.

                    Fălticeni. Corpurile 18 şi 40 ruse se îndreaptă spre Fălticeni - Străjeşti pe mai multe coloane, pentru a trece mai departe, refuzând să depună armele. Au fost opriţi de grănicerii noştri la 27 ianuarie. Au dat patru atacuri respinse de ai noştri. A doua zi capitulează şi începe dezarmarea lor. Am pierdut 14 morţi şi 83 de răniţi. Ei au avut peste 100 de morţi şi 500 de răniţi.

                  Mihăileni. Armata a VIII-a rusă contra diviziei a 9-a română, divizia care s-a acoperit de glorie la Mărăşeşti, când a ţinut piept inamicului înlocuind trupele ruse ce părăseau tranşeele. Din 18.000 de oameni, după lupta de la Mărăşeşti, a rămas 4000 de oameni, arzând de dorinţa revanşei. In faţa unui corp de armată rusesc, s-a aflat detaşamentul Arghir Constantinescu. Atacul rusesc a eşuat, în primul rând din lipsa disciplinei şi coeziunii caracteristice unităţilor bolşevice, conduse de lideri fără cunoştinţe militare. Contraatacul român la baionetă a adus și în acest caz decizia capitulării rușilor.

               Timişeşti. Vânătorii de munte i-au potolit pe bolşevici. La fel s-a întâmplat la Botoşani, Bacău, Roman. Până la sfârşitul lui ianuarie 1918, întreaga Moldovă a fost curăţată de bolşevici. Reacţia lui Lenin şi a conducerii bolşevice a fost dură. Incă din 29 decembrie 1917, ministrului român la Petersburg, Constantin Diamandy, i-a fost înmânată o notă de protest prin care acţiunea trupelor române a fost calificată drept criminală şi îndreptată împotriva revoluţiei ruse. România era ameninţată cu cele mai aspre măsuri, şi asta nu era decât prima ameninţare. Au urmat şi altele, ultimatumuri şi măsuri represive, inclusiv confiscarea tezaurului depus în Rusia de către autorităţile române, despre care nici astăzi nu mai se știe nimic.

             Dar luptele cu bolşevicii urmau a continua cu furie, cele relatate fiind doar preludiul. Un nou câmp de luptă pentru trupele române s-a deschis în Basarabia, ocupată de trupele ruseşti bolşevizate, trupe ce au încercat să înăbuşe orice încercare de redeşteptare naţională, începută demult, dar devenită pregnantă odată cu izbucnirea revoluţiei ruseşti din martie 1917. In pericol de moarte, basarabenii îşi vor îndrepta privirile spre România, şi din nou baioneta soldatului român a obţinut decizia, la fel cum a apărat în viitorul apropiat tot sud-estul Europei de pericolul bolşevic.

ROMANIA - TRATATUL DE ALIANŢĂ CU ANTANTA BBB X

Alianţele trebuie concepute pentru un scop politic clar determinat, care să se realizeze în timp optim, astfel încât să existe asigurarea că situaţia va rămâne neschimbată şi că factorii şi interesele ce au dus la încheierea alianţei să determine executarea loială a acesteia.   In această idee s-a înscris aderarea României la Tripla Înţelegere (Antanta), prin semnarea la 4/17 august 1916 a Tratatului de alianţă şi a Convenţiei militare cu Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia, prin care guvernul de la Bucureşti se angaja să intre în război împotriva Austro-Ungariei cel mai târziu la 15/28 august 1916.

 

             Decizia şefului executivului de la Bucureşti, I.I.C. Brătianu, de a angaja ţara în război într-un moment dificil pentru armatele Antantei, a fost un risc asumat care a avut la bază promisiunile statelor Antantei de a sprijini România pe toate căile în timp scurt. Aşa cum arăta primul ministru de atunci al României, "Noi nu am intrat în război ca nişte solicitatori nepoftiţi. Noi am intrat în război ca nişte aliaţi doriţi şi ceruţi."   

           In anul 1916, prin intrarea României în război alături de Antanta, ajutorul oferit de celelalte state ale alianţei a fost insuficient. Ele nu au putut să-şi îndeplinească angajamentele asumate. In legătură cu acest aspect, Constantin Kiriţescu aprecia că Intervenţia română nu a fost suficient studiată de aliaţi, astfel ca ea să se facă în condiţii care să producă maximum de efect. Aliaţii, deşi instruiţi îndeajuns de experienţa a doi ani de război, au trecut cu uşurinţă peste grava situaţie strategică a României.   

           Indelungatele şi controversatele tratative dintre guvernul roman şi guvernele Antantei şi dintre înaltele lor comandamente militare, au fost finalizate la 4/17 august 1916, la Bucureşti, prin semnarea celor două convenţii: politică şi militară.   Cele cinci exemplare din fiecare document au fost semnate pe rând de miniștrii Franței, Marii Britanii și Italiei și de către toți atașații militari din Quadrupla Ințelegere.   

           Convenția politică secretă semnată la București de I.I.C. Brătianu, Saint- Aulaire, sir George Barclay, Carlo Fasciotti, Poklevski Coziel, conținea șapte puncte. In conformitate cu articolul I al convenției, Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia se angajau să garanteze integritatea teritorială a României, în toată întinderea frontierei sale avută la data semnării convenției și îi recunoșteau dreptul de a-și reîntregi teritoriul cu străvechile sale provincii subjugate de Imperiul Austro-Ungar (articolul III). La rândul său, România se angaja să sisteze relațiile economice și comerciale cu inamicii aliaților ei (articolul II). Prin convenția politică se fixa și traseul viitoarei frontiere de la Nord și Vest.  

           Prin articolul IV al convenției se stabilea și traseul viitoarei frontiere, marcată de Tisa (în Transilvania), Prutul (în Bucovina) și Dunărea (în Banat). Conform prevederilor acelorași articole, România se angaja să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului într-o zonă ce se va determina ulterior, şi să nu ţie în acestă zonă decât forţe necesare serviciului de poliţie. Populația sârbă care își exprima dorința să părăsească Banatul urma să fie despăgubită după doi ani de la încheierea păcii.   

         Articolul V consemna acordul părților semnatare ale convenției ca să nu încheie pace separată sau pacea generală decât împreună și în același timp, iar teritoriile naționale să fie recunoscute României la Conferința de Pace. Articolul VI înscria principiul egalității în drepturi al țărilor aliate, atât pe timpul preliminariilor, cât și al viitoarei conferințe de pace, secretul convenției trebuind să fie păstrat până la încheierea păcii generale ( articolul VII).   

           Parafarea tratatului de alianță între România și Puterile Antantei la 4/17 august 1916 a marcat însuși ajunul războiului României. Tratatul, semnat la 4/17 august 1916, a precedat cu zece zile intrarea României în Primul Război Mondial. Deşi, potrivit Convenţiei din 4/17 august 1916, România trebuia să se bucure la Conferinţa de Pace de drepturi egale cu celelalte ţări semnatare, ea a fost inclusă în rândul statelor cu "interese limitate", putând participa la dezbateri numai atunci când era invitată, dreptul de decizie aparţinând "Consiliului celor Patru" (Marea Britanie, Franţa, Italia şi SUA). In Comisia teritorială, inclusiv în comitetul pentru studierea chestiunilor teritoriale privind România, delegaţii români nu au fost admişi. 

Articolul I

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia garantează integritatea teritorială a Regatului României pe toată întinderea frontierelor sale actuale.

Articolul II

România se angajează să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile prevăzute de Convenţia militară.

România se angajează totodată să înceteze, din momentul declarării războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi inamicii Aliaţilor.

Articolul III

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile Monarhiei austro-ungare stipulate şi delimitate la Articolul IV.

Articolul IV

Limitele teritoriilor menţionate la articolul precedent sunt fixate precum urmează: Linia de demarcaţiune va începe pe Prut, la un punct al hotarului de acum între România şi Rusia, aproape de Novoseliţa şi va urca acest fluviu până la hotarul Galiţiei la confluenţa Pritului cu Ceremuşul. Apoi ea va urma frontiera Galiţiei şi Bucovinei şi aceea a Galiţiei, şi a Ungariei până la punctul Stog (cota 1655). De acolo ea va urma linia de separaţie a apelor între Tisa şi Vişa, pentru a atinge Tisa la satul Trebuşa deasupra locului care se uneşte cu Vişa. Din punctul acesta ea va coborî pe talvegul Tisei până la 4 km în josul confluenţei sale cu Someşul, lăsând satul Văsăros-Nameny României. Ea va urma apoi direcţiunea sud-sud-vest până la un punct de 6 km. La răsărit de oraşul Debrecen. Din acest punct ea va atinge Crişul la 3 km, din jos de unirea celor doi afluenţi ai săi, Crişul Alb şi Crişul Repede. Ea va trece apoi pe Tisa la înălţimea satului Alde, la nord de Szeged trecând la Apus de satele Oroshâza şi Bekessâmson, la 3 km, de care va face o mică curbă. De la Algye linia va coborî talvegul Tisei până la confluenţa sa cu Dunărea şi apoi va urma talvegul Dunării până la graniţa actuală a României.

România se îndatorează să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului într-o zonă ce se va determina ulterior, şi să nu ţie în acestă zonă decât forţe necesare serviciului de poliţie. Guvernul Regal Român se îndatorează a indemniza pe sârbii din regiunea Banatului, care părăsind proprietăţile lor ar voi să emigreze, în timp de doi ani de la încheierea păcii.

Articolul V

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia pe de o parte, şi România pe de altă parte, se angajează să nu încheie pace separată sau pace generală decât împreună şi în acelaşi timp.

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia se angajează, de asemenea ca la tratativele de pace, teritoriile Monarhiei austro-ungare, stipulate la Articolul IV, să fie anexate Coroanei României.

Articolul VI

România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi Aliaţii ei, de tot ce are legătură cu preliminariile, cu negocierile păcii precum şi cu dezbaterea problemelor ce vor fi supuse hotărârilor Conferinţei de Pace.

Articolul VII

Puterile Contractante se angajează să păstreze secretă prezenta convenţie până la încheierea păcii generale.

Încheiat la Bucureşti, la 4/17 august 1916, în 5 exemplare

Ministrul Franţei; semnat  Saint-Aulaire

Ministrul Marii Britanii; semnat  Barclay

Ministrul Italiei; semnat  Fasciotti

Ministrul Rusiei; semnat  Poklevsky

Preşedintele Consiliului de Miniştri al României: semnat  Brătianu

Bucureşti 4/17 august 1916  

MARTHA BIBESCU - POVESTE DE RĂZBOI BBB X

           In toamna târzie a anului 1916, Guvernul britanic, de comun acord cu autoritatile romane, a decis distrugerea puţurilor petroliere din Valea Prahovei, pentru a nu cădea în mâinile inamicilor germanici. In noiembrie 1916, caderea Bucurestiului sub ocupatie germana era iminentă. Evacuarea capitalei începuse deja de câteva săptămâni. Tezaurul României fusese trimis, spre păstrare, în Rusia. Pentru soarta războiului, aurul negru era, însă, mai important. Germanii trebuiau împiedicați, cu orice preț, sa pună mâna pe petrolul românesc. Londra l-a însărcinat să rezolve problema pe colonelul Christopher Birdwood Thompson, atașatul militar al legației britanice de la București. Acesta a coordonat un grup de sabotori, secundați de un detașament al armatei române aflat sub comanda Prințului George Valentin Bibescu. Intre prințul român și militarul englez exista o stranie relație personală: unul era soțul, iar celălalt amantul fascinantei Martha Bibescu. Acest triunghi conjugal a jucat un rol important în anii primului război mondial, aflându-se la originea multor decizii de culise și mereu în mijlocul evenimentelor.

Christopher Thompson

           Soţii Martha și George Valentin Bibescu l-au cunoscut pe colonelul Christopher Thompson în primavara lui 1915, la puţin timp după ce acesta sosise la post în Bucureşti. Militarul britanic o remarcase pe frumoasa prințesă la un concert de la Cotroceni. Acolo a văzut-o prima oară, paşind la braţul Regelui Ferdinand, într-o somptuoasă rochie de catifea neagră și purtând la gât celebrele smaralde ale familiei. O apariție atat de spectaculoasă, încat Thompson și-a pierdut calmul englezesc. Observându-i ochiadele insistente, Eliza Bratianu a remarcat: "Colonelul ăsta britanic o sa rămână cu ochii crucişi".
               Și totuși, Christopher Thompson nu era un bărbat ușor de impresionat. Se apropia de 40 de ani și avea în spate o stralucită cariera militară, care il purtase din Africa de Sud până în Balcani. Fiu, nepot și strănepot de generali, fusese el însuși recompensat cu cinci medalii de război și trei decorații. Inteligent și cultivat, știa să strălucească și în saloane, nu doar pe câmpul de luptă. De aceea fusese trimis la București, cu misiunea de a convinge autoritățile române să renunțe la neutralitate, alăturându-se Marii Britanii și Franței. Ajuns aici, era inevitabil să o întalnească pe Martha Bibescu, care atragea ca un magnet, în jurul ei, personajele cele mai influente ale timpului.

               Christopher Thompson era celibatar, dar femeia de care s-a indragostit iremediabil era maritată de peste 13 ani. Mariajul sotilor Bibescu era, însă, unul neconvențional. Se căsătoriseră foarte tineri, din dragoste. El avea 22 de ani, ea 17 (dupa alte surse, numai 15). Incă adolescentă, Martha a fost profund dezamagită de viața conjugală. Nașterea fiicei ei, un an după nuntă, a fost extrem de dificilă și a traumatizat-o grav. După lungi perioade tensionate, relația dintre cei doi soți s-a transformat în cele din urmă într-o caldă camaraderie, fiecare căutându-și, însă, consolarea în afara căsniciei. In 1915, George Valentin Bibescu își câștigase deja reputația de mare crai, dar nici Martha nu rămăsese insensibilă la insistențele unora dintre admiratorii ei.
            "Bucureștii păreau un bâlci la care se scosese la mezat neutralitatea României" - avea să-și amintească Martha Bibescu, atmosfera anului 1915. Era, cu siguranță, printre martorii cei mai avizați. La Palatul ei de la Mogoșoaia se întalneau pentru discuții informale reprezentanți ai tuturor beligeranților, politicieni și militari, diplomați și agenți secreți. Chiar și Regele Ferdinand, sau Regina Maria treceau câte odată pe acolo. Gazdă perfectă, Martha Bibescu știa să-i facă pe toți să se simtă bine. "Ca loc în care se puteau culege informații și influența politicienii țării, salonul Marthei a avut o valoare inestimabilă pentru colonelul Thomson" - remarca Christine Sutherland într-o biografie a prințesei, adaugand: "A fost o ocazie unică de a îmbina plăcerea cu datoria".
                 Nici lui Thomson nu îi mai era, însă, indiferent interesul României. El il aproba pe Brătianu, care cerea garanții și punea condiții pentru a implica țara în război. Făcea "O notă discordantă în atmosfera de intervenționism grăbit ce caracteriza pe atunci cercurile favorabile Aliatilor" - nota Martha Bibescu. Atitudinea colonelului britanic era intr-adevar surprinzatoare. In fond, fusese trimis de Londra tocmai pentru a precipita intrarea României în război. O explicație ar putea să ofere o însemnare fugară din jurnalul Marthei: "Astă seară, eu și Kit, singuri la Mogoșoaia. Trandafiri roșii... S-ar putea oare ca, într-o bună zi, să fiu soția unui englez?"
               In septembrie 1915, colonelul Thompson a rugat-o pe Martha Bibescu să-l ajute să pună la adăpost niște documente importante, care trebuiau ferite de priviri indiscrete. Thomson era convins ca acestea nu erau în siguranță în interiorul Misiunii britanice de la București. Martha i-a propus să le ascundă la cealaltă reședință a Bibeștilor, de la Posada. George Valentin și-a dat acordul.
                   In ziua de 15 septembrie 1915, colonelul Thomson împreună cu Frank Rattingen - prim secretar al Misiunii Britanice de la București - au sosit la Posada într-un automobil încărcat cu cutii de carton. Acestea au fost descărcate, în văzul tuturor, și depozitate în mansarda corpului principal al castelului, chiar deasupra bibliotecii. Zece zile mai târziu, un incendiu devastator a izbucnit la Posada. Când au sosit în grabă, din capitală, soții Bibescu nu au putut decât să constate dezastrul. Splendida lor proprietate era o ruină. Odată cu documentele guvernului britanic, focul a mistuit tablouri valoroase, mobilier scump, covoare aduse din Persia, cărți prețioase. Pagubele erau imense. Din fericire nu au fost victime omenești. Numai Pat, motanul siamez pe care Martha Bibescu il adora, a fost găsit carbonizat. Sosit la fața locului, colonelul Thompson a notat: "violența focului și colorația flăcărilor lasă să se creadă ca este vorba despre un incendiu criminal, aprins fără îndoială pentru distrugerea documentelor..."
                  Un an mai tarziu, Christopher Thompson și Printul Bibescu aveau să se regăsească în fața unui alt incendiu, infinit mai devastator, cel din Valea Prahovei.
                 In noiembrie 1916, după numai trei luni de război, două treimi din teritoriul României se afla deja sub ocupație germană. Caderea Bucurestiului era o chestiune de zile.
                  Generalul Radu Rosetti nota în memoriile sale: "Odată cu celelalte măsuri în vederea evacuării, s-a hotărât, la cererea Ințelegerii (Antantei), distrugerea puțurilor și a rafinăriilor de petrol. Thompson, colonelul (John Norton) Griffiths și George Valentin Bibescu, ajutați de echipe de specialiști, sunt însărcinați cu executarea distrugerilor. Acestea s-au executat în Valea Prahovei, mai cu seamă în zilele de 20 și 21 noiembrie, 3 si 4 decembrie stil nou."
             Autoritățile britanice se angajaseră să suporte paguba, așa că operațiunea a obținut și acceptul responsabililor marilor companii străine care controlau aceasta industrie. Directorul de la Standard Oil a comentat: "E o risipă condamnabilă, dar, de vreme ce Guvernul britanic plătește... Dumnezeu a facut petrolul să fie ars. Mai curând sau mai târziu, când și unde arde - mi-e tot una din moment ce mi-l plătești." Cu toate acestea, operațiunile au fost dificile și primejdioase. Când grupul ataca rafinăriile și rezervoarele de la Ploiești, trupele germane patrunseseră deja în partea de nord a orașului. Sabotorii își riscau viața într-o cursă contra cronometru.
                Prințul Valentin Bibescu a scris în jurnalul său de război: "Rezervoarele ridicate de la pământ, ca și tabla din care sunt făcute, grea de sute de kilograme... proiectate pe cer și răsucindu-se la coborâre ca frunzele moarte... coloane de fum înalte de sute de metri... se balansează ca niște turnuri bete deasupra unei mări incandescente... o ploaie de foc amestecată cu o grindină de funingine întărită..."
              "Nero a fost nimic în comparatie cu noi" - îi telegrafia el Martei Bibescu, imediat după eveniment. Cei doi soți s-au revăzut abia după terminarea războiului. Prințesa a refuzat să părăsească Bucureștiul ocupat de germani, rămânând să ingrijească raniții de la spitalul militar pe care il organizase în incinta Automobil Clubului Roman. George Valentin Bibescu, pe capul caruia germanii puseseră o recompensă, a plecat spre frontul din Moldova.
               Nici colonelul Christopher Thompson nu avea cum sa rămână aproape de femeia iubită într-un oraş controlat de trupele germane. După operaţiunea de pe Valea Prahovei, el a revenit, totuşi, în capitală, expunandu-se unor riscuri uriaşe. Vroia să-şi ia ramas bun de la Martha Bibescu şi să se asigure ca aceasta se afla în relativă siguranţă la spitalul de campanie unde acyiva ca voluntară. Se vor reîntâlni abia în 1920, la Paris.
              Dacă Christopher Thompson nu a fost nici prima, nici ultima iubire din viaţa Marthei Bibescu, în mod sigur el i-a ramas devotat până la sfarşitul vieţii. Relaţia lor a continuat vreme de 15 ani, dar mai mult de la distanţă. După razboi, Christopher Thompson a renunţat la cariera militar şi s-a înscris in Partidul Laburist. După cateva eşecuri electorale, a devenit, în 1928, ministru al Aerului. A murit, în 1930, într-un tragic accident de zeppelin.

MARTHA BIBESCU - Datorie, renume, scriitoare şi iubiri BBB X

           Martha Bibescu (n. 28 ianuarie 1889, Bucureşti – d. 28 noiembrie 1973, Paris, Franţa) a devenit cunoscută ca scriitoare. A fost fiica lui Ion Lahovary şi a Smarandei (născută Mavrocordat), descendenţi ai unor vechi familii boiereşti. Potrivit rangului şi uzanţelor vremii, Martha Bibescu şi-a desăvârşit formaţia intelectuală cu ajutorul profesorilor particulari şi al guvernantelor, un amestec de instrucţie occidentală cu particularităţi autohtone. Moartea fratelui său George a tensionat viaţa de familie, astfel că mama a preferat să se stabilească în străinătate, cât mai departe de anosta lume a Bucureştiului de la cumpăna veacurilor.

            Zestrea aristocratică moştenită la naştere a fost completată prin căsătoria cu prinţul George Valentin Bibescu (1905). Relaţia celor doi a fost caracterizată drept specială, soţii regăsindu-se într-un legământ de amiciţie foarte puternic, ce avea să eclipseze aventurile extraconjugale ale ambilor. Cuplului i s-a născut un singur moştenitor, o fată pe nume Valentina. Experienţele noi trăite alături de familia soţului său, ca şi responsabilităţile publice ale vlăstarului Bibescu, i-au facilitat Marthei Bibescu cunoaşterea unor noi culturi, sensibil diferite de matricea est-europeană. Astfel, a vizitat Persia şi Egiptul, călătorii pe care le va descrie ulterior în savuroase pagini de jurnal, cum ar fi Les Huit Paradis (Cele opt raiuri, 1908).

               A cultivat legături speciale cu mari personalităţi ale vremii, între care lordul Christopher Birdwood Thomson, René Jouvenel, Ramsay MacDonald, prinţul moştenitor german, regele Ferdinand, regele Spaniei Alphons al Xll-lea, etc.

              Bună cunoscătoare a exigenţelor protipendadei bucureştene, Martha Bibescu nu s-a sfiit însă să ia decizii îndrăzneţe în momente sensibile ale istoriei româneşti. Astfel, în anii de neutralitate ai României, a organizat la Mogoşoaia un salon ce putea rivaliza cu cele mai în vogă saloane occidentale, care găzduia discuţii politice între oamenii de stat români şi diplomaţii europeni acreditaţi la Bucureşti. In timpul ocupaţiei germane (1917–1918) a ales să rămână în Capitală, unde, având în îngrijire un spital (Spitalul 118), rămânea racordată la evoluţiile războiului. Informaţiile furnizate de ea au fost extrem de folositoare regelui şi guvernului de uniune naţională, însă i-au atras nu de puţine ori ostilitatea administraţiei de ocupaţie.

          Martha Bibescu a lăsat pagini memorabile despre retragerea trupelor germane din Bucureşti. Congresul de Pace de la Paris i-a prilejuit prinţesei momente unice de afirmare a patriotismului şi mândriei naţionale. Astfel, prezenţa sa la Paris în timpul desfăşurării lucrărilor Congresului de Pace a facilitat fluxul de informaţii neoficiale, deosebit de preţioase pentru conduita diplomatică a delegaţiei româneşti. Prin intermediul cunoscuţilor săi din lumea politică pariziană, sau britanică, a sperat să poată influenţa adoptarea unor decizii favorabile pentru România. Perioada interbelică a obligat la noi provocări vechea elită aristocratică românească, motiv pentru care a căutat să-şi păstreze locul în viaţa publică autohtonă, dar să se şi readapteze și noului mers al societăţii franceze.

               Astfel, cuplul Martha şi George Valentin Bibescu şi-a împărţit viaţa între cele două reşedinţe din România, palatul Mogoşoaia şi Posada, şi căminul parizian. Prezenţa activă a soţului său în Federaţia Internaţională de Aeronautică (devine chiar preşedinte al acestui for internaţional) i-a înlesnit Marthei Bibescu cunoaşterea unor locuri şi oameni noi, diferiţi de cei ce populau cluburile selecte ale înaltei societăţi, dar mai mult decât atât au transformat-o într-o împătimită a zborului. Mutaţiile suferite de societatea europeană odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial sunt minuţios relatate în al său Jurnal politic 1939–1941 (publicat fragmentar în 1979).

                 Situaţia dramatică în care se găsea România şi angajamentul civic al prinţesei Bibescu în vederea găsirii de soluţii politice au fost îngreunate în plan personal de pierderea soţului său, bolnav de cancer (1941). Participarea României la războiul din Răsărit a făcut ca Martha Bibescu să trăiască în spiritul susţinerii cauzei româneşti, preferând să gestioneze situaţiile dramatice survenite la Biroul pentru Aviatorii Prizonieri, să întreprindă deplasări periculoase în Elveţia, în vederea refacerii depozitelor de medicamente ale Crucii Roşii, să facă lobby pentru România, în loc să-şi asigure o existenţă liniştită în Elveţia. A părăsit România la 7 septembrie 1945 cu destinaţia Paris, de unde a protestat în nenumărate rânduri faţă de noul curs al politicii româneşti. Desemnarea sa, în 1963, drept consilier al preşedintelui francez Charles de Gaulle în problema românească este un act de recunoaştere publică a patriotismului său. 
             In plan personal, prinţesa a depus eforturi extraordinare pentru a „recupera” familia fiicei sale, rămasă între timp la Bucureşti (Valentina şi Dimitrie Ghika-Comăneşti, care au părăsit România la 2 august 1956). Martha Bibescu a continuat să rămână o voce publică până la moarte. Dintre scrierile sale, cele mai reprezentative sunt: romanul Papagalul verde (1924), biografiile istorice O dragoste tandră a lui Napoleon: Maria Walewska (1936) şi Alexandru Asiaticul (1912), paginile de memorialistică din La bal cu Marcel Proust (1928) şi Povestea unei prietenii: corespondenţa mea cu abatele Mugnier (1951, 1955, 1957). 
              Şerban Cioculescu a surprins astfel dimensiunea personalităţii ei: „Martha Bibescu a scris aproape 40 de cărţi, a colaborat la un număr mare de reviste, a răspuns la o serie de 17 emisiuni la Ora Culturii Franceze, a fost membră a Academiei Regale din Bruxelles, în fotoliul pe care-l ocupase contesa de Noailles, a dus o intensă viaţă literară şi mondenă”. Graţie şarmului său irezistibil, descendenţei aristocratice şi talentului artistic, a fost admirată şi cultivată de contemporani.

MARTHA BIBESCU - AMOR IN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL BBB

              Martha Bibescu l-a întîlnit pe colonelul Cristopher Birdwood Thomson la București puțin înainte de declanșarea Primului Război Mondial. El avea misiunea să convingă liderii de la București să intre în război alături de Antanta. Era celibatar și se apropia de 40 de ani. S-a îndrăgostit de Martha Bibescu, căsătorită de la 17 ani (acum avea 30) cu prințul George Valentin Bibescu. Amîndoi soții aveau aventurile lor amoroase arhicunoscute în lumea bună bucureșteană.

Martha Bibescu

            Intîlnirea celor doi s-a produs la palatul Cotroceni, la un concert. Intre ei a urmat o idilă pe aleile palatului Mogoşoaia. El era ataşatul militar al Marii Britanii, ea fiica lui Ion Lahovary ex-șeful conservatorilor, mort în 1912. In septembrie 1915, colonelul Thompson a ascuns în castelul Posada al Marthei Bibescu documente secrete ale ambasadei.

                                                       Cristopher Birdwood Thomson

După numai zece zile, un incendiu provocat de serviciile secrete ale Puterilor Centrale, a distrus castelul. Un an mai tîrziu, în 1916, colonelul a primit misiunea să distrugă sondele de petrol din Valea Prahovei, pentru a nu fi capturate de inamic. Soțul și amantul Marthei Bibescu au participat împreună la riscanta misiune.

              In timpul ocupației germane, Martha Bibescu a rămas o vreme la București să îngrijească răniții de la spitalul militar, pe care îl organizase în incinta Automobil Clubului Român din fața palatului regal.
             George Valentin Bibescu, pe capul căruia germanii puseseră o recompensă, s-a refugiat la Iași odată cu frontul din Moldova. Se vor revedea la sfîrșitul războiului. Christopher Thompson a revenit la Bucureşti pentru o ultimă întîlnire cu ea, înainte de a pleca să lupte în Orientul Mijlociu. Ea va pleca din Romănia şi va rămîne în Elveţia pînă în 1919.

Cristopher Birdwood Thomson

S-au revăzut la Paris în 1920. Aici povestea lor, în altă epocă, în altă lume, nu a mai fost ce era. El o iubea, a iubit-o toată viața. Ea în schimb a avut mai multe iubiri, unele celebre, printre care prințul moştenitor al Germaniei, regele Ferdinand, regele Spaniei Alphons al Xll-lea, etc.

             Povestea dintre ei a continuat totuşi cu întreruperi cauzate de peregrinările lor şi de aventurile ei până cînd el a murit tragic. Era ministru al aerului în guvernul laburist de la Londra. Avea un vis – să lege provinciile Imperiului Britanic prin curse de zepelin. In 1930 s-a prăbuşit la primul zbor de încercare spre Caraci, deasupra Belgiei, la Louvain. A fost o catastrofă aeriană cu mulți morți şi răniți care a impresionat Europa. Martha Bibescu l-a evocat într-o carte. A murit iubind-o.

ROMANIA - Primul Război Mondial – Declararea neutralităţii BBB X

            Consiliul de Coroană care urma să clarifice poziţia României în raport cu cele două blocuri militare a avut loc în ziua de 21 iulie/3 august 1914. In aceeaşi zi regele a comunicat ministrului german la Bucureşti, Waldhausen, că a întreprins deja măsuri pentru a pregăti mobilizarea care va fi decisă de Consiliu. Carol I se pronunţa categoric pentru mobilizare în vederea intrării în război alături de Puterile Centrale. Intr-o telegramă trimisă la Berlin, Waldhausen aprecia atitudinea loaială a regelui şi mai relata că şeful guvernului român i-ar fi promis că va sprijini acţiunea germană, nu fără a ţine cont de opinia publică, care era încă surprinsă de tumultul evenimentelor.

              Şeful guvernului, din raţiuni politice, Carol I din convingere, căutau, primul, să înlăture suspiciunile Puterilor Centrale, al doilea, să dea asigurări ferme de loaialitate. Oricum, s-a reuşit ca Austro-Ungaria şi Germania să nu recurgă la represiuni în momente de decizie de mare importanţă pentru atitudinea viitoare a României.

             In luarea hotărârii privind atitudinea României, în Consiliul de Coroană, o mare influență a avut-o actul declarării neutralităţii Italiei, în aceeaşi zi de 21 iulie/3 august 1914. Acesta l-a premers şi influenţat pe cel al României. Decizia Italiei a fost comunicată de ministrul C.Angelescu înaintea deschiderii Consiliului de Coroană.

             Consiliul de Coroană a avut loc la Castelul Peleş. Au participat: Carol I, principele Ferdinand, liderii conservatori Th. Rosetti şi P.P. Carp, foşti prim-miniştri, I.I.C. Brătianu, primul ministru în funcţie, Al. Marghiloman, şeful Partidului Conservator, miniştrii liberali Em. Porumbaru, E. Costinescu, dr. C. Angelescu, Al. Radovici, Alex. Constantinescu, V.Gh. Morţun, Victor Antonescu, I.G. Duca, M. Pherekyde; dintre liderii conservatori au participat: Ion Lahovary, I.C. Grădişteanu, iar dintre conservatorii democraţi: Take Ionescu, şeful partidului, C. Dissescu şi C. Cantacuzino-Paşcanu.

I.I.C. Brătianu

              Şedinţa s-a ţinut în sala de muzică a reginei. Prinţul Ferdinand a stat în faţa regelui. Tratatele erau aşezate pe masă (Tratatele de alianţă cu Puterile Centrale). Regele şi-a luat alături pe cei doi fruntaşi politici conservatori, cunoscuţi adepţi ai alianţei cu Puterile Centrale.

             După un schimb de priviri mute, regele Carol a rupt tăcerea. Era congestionat şi vădit emoţionat. Apoi a deschis şedinţa propunând să se vorbească în franceză întrucât este limba diplomaţiei şi exprimă gândurile cu mai multă precizie.

             In memoriul prezentat, Carol I a susţinut, de la început, necesitatea de a intra în acţiune alături de Puterile Centrale, conform obligaţiei din tratatul de alianţă din 1883. A mai afirmat că: „Neutralitatea este o soluţie rea, care va face ca România să piardă înalta situaţie pe care a câştigat-o“. Alianţa cu Antanta, Carol I a respins-o categoric, considerând-o contrară „sentimentelor unanime ale ţării“. Memoriul regelui a fost lung şi patetic, iar după ce l-a terminat era profund emoţionat.

P.P. Carp

              In pofida apelului stăruitor al regelui Carol I, participanţii la Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, cu excepţia lui P.P. Carp s-au pronunţat fără echivoc în favoarea neutralităţii. Invitat să-şi spună primul părerea, I.I.C. Brătianu, cel ce împărtăşea alte convingeri, a solicitat a i se permite să intervină în finalul dezbaterilor. Fruntaşii politici şi-au expus părerile rând pe rând. Bătrânul lider conservator Th. Rosetti a declarat: „decât să ne avântăm într-un război contra simţământului public, mai bine să rămânem neutri“ şi că: „doreşte ca ţara să nu caute să joace soluţii care nu sunt pe măsura ei şi să se astâmpere“.

Theodor Rosetti

           Cuvintele lui Th. Rosetti, fruntaşul conservator statornic până atunci alianţei cu Puterile Centrale, prieten cu P.P. Carp şi Titu Maiorescu, ambii filogermani convinşi, l-au impresionat puternic pe Carol I. Nu se aştepta ca „Th. Rosetti […] să-l părăsească la sfârşitul vieţii lui. Gestul celui mai vechi dintre preşedinţii lui de Consiliu l-a durut vizibil“.

           P.P. Carp, în vădit dezacord, şi pentru a determina alt curs dezbaterilor, s-a declarat deschis şi categoric în favoarea coaliţiei propuse de rege, argumentând cu patos. A ajuns să exprime o părere discordantă cu sentimentele generale, susţinând că „Românii din Transilvania ne îngrijorează mai puţin“. „Regele a vorbit limbajul datoriei şi onoarei, trebuie să-l urmăm…“ P.P. Carp a rămas izolat în atitudinea sa. Toţi ceilalţi oameni politici, care au luat cuvântul după Carp s-au pronunţat fără nici o rezervă, pentru neutralitate.

              Al. Marghiloman, şeful partidului conservator a rugat pe rege să dea citire articolului din tratate, din care rezulta că România era obligată a participa la război numai când aliaţii săi ar fi fost atacaţi. El s-a pronunţat deschis pentru neutralitate. La fel au procedat şi ceilalţi lideri conservatori ca Ion Lahovary şi I.C. Grădişteanu. Astfel, în afară de P.P. Carp, toţi conservatorii au optat pentru neutralitate.

Al. Marghiloman

După cuvântarea lui Al. Marghiloman în sprijinul neutralităţii, regele a încercat o ultimă presiune asupra oamenilor politici. A spus sfios şi cu vădită emoţie: „De altminteri, domnilor, eu mă consider legat de Puterile Centrale; dacă d-voastră credeţi că fericirea României îi impune să urmeze de azi înainte o altă politică externă, eu sunt gata să mă retrag“. In acel moment a arătat spre principele Ferdinand care protesta. După câteva clipe Carol I a înţeles că manevra nu reuşise datorită faptului că nimeni nu schiţase nici un gest. A stat o clipă pe gânduri şi a început să vorbească despre altceva. După intervenţia regelui, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, vorbitorii au susţinut în continuare politica de neutralitate, precum Ion Lahovary şi Take Ionescu.

La sfârşitul dezbaterilor Consiliului de Coroană, primul ministru, ca şef al Partidului Liberal, a exprimat fără echivoc punctul său de vedere de adoptarea neutralităţii.

Take Ionescu

               P.P. Carp, vehement ca de obicei, a luat cuvântul şi adresându-se regelui a spus: „Sire, ţin atunci să se constate că, în ceasul cel mai greu pentru ţară şi la sfârşitul unei lungi domnii […] M. V. este părăsită de toate partidele şi de toţi sfetnicii ei“.

              I.I.C. Brătianu, indignat de insinuarea lui P.P. Carp, a protestat, iar Al. Marghiloman, şeful celuilalt partid, i-a replicat lui Carp că nu l-au părăsit pe rege ci prin sfaturile date l-au apărat de eventuale şi grave acuzaţii. „Aşa cum este astăzi opinia publică, dacă cumva am lăsa pe rege să declare război, lumea ar zice că războiul acesta nu este războiul ţării ci al regelui. Ori aceasta […] noi nu o vrem“.

            Regele profund dezamăgit de rezultatul Consiliului de Coroană a fost nevoit să se încline în faţa deciziei majorităţii, deşi a declarat deschis că este de altă părere: „Eu, mă voi supune majorităţii. Sunt rege constituţional şi nu voi declara singur războiul“.

              Bătrân şi bolnav, apropiat de capătul vieţii, nu a reuşit a îndeplini ceea ce el numea „angajamentele de onoare“ faţă de aliaţii şi protectorii săi. In cele din urmă el se va fi convins, după bătălia de la Marna, că armata germană nu era invincibilă şi a consimţit la încheierea unui acord cu Rusia la 18 septembrie/1 octombrie 1914.

         Seara, după Consiliul de Coroană, primul ministru Brătianu, împreună cu Take Ionescu şi M. Pherekyde au fost la rege pentru a definitiva comunicatul de presă, precum şi comunicatele către Viena şi Berlin. Comunicatul dat presei a doua zi era redactat cu foarte multă precauţie, căutându-se a se evita unele răstălmăciri. După o consfătuire a membrilor guvernului la vila lui E. Costinescu din Sinaia, s-a dat presei următorul comunicat: „Intr-un consiliu de miniştri, prezidat de M.S. regele, la care a luat parte Alteţa Sa Regală, principele Ferdinand, preşedintele Camerei, foşti preşedinţi de consiliu şi foşti miniştri reprezentanţi ai partidelor de opoziţie, s-a exprimat atitudinea ce trebuie să o aibă România în circumstanţele prezente. Cu aproape unanimitate Consiliul a decis că România îşi va lua toate măsurile de paza frontierelor ei“.

          Formula aleasă spre a exprima poziţia de neutralitate a României, s-a dovedit adecvată, fiind acceptată de puterile vecine aflate în conflict. Miniştrii Puterilor Centrale au declarat că n-au nici o obiecţie faţă de cele declarate în Comunicatul de presă cu privire la neutralitatea României, iar ministrul Rusiei i-a comunicat lui I.I.C. Brătianu că: „Rusia este mulţumită de bunele raporturi ce există între Imperiul rusesc şi România“. Ambele părţi aflate în conflict au fost de acord că România adopta formula „expectativei armate“.