CEAUȘESCU ȘI FINANȚELE OCCIDENTALE

        Intre 1968 şi 1972, Ceauşescu a negociat în secret cu FMI şi Banca Mondială condiţiile aderării şi oportunităţile de creditare cu dobânzi mici. Sovieticii l-au acuzat că s-a „vândut“ capitaliştilor.

La începutul anilor ’70, Nicolae Ceauşescu a încercat să găsească bani pentru finanţarea industriei româneşti pe piaţa occidentală de capital. Credea că marile trusturi bancare vor aprecia poziţia lui dizidentă în blocul comunist şi vor trata preferenţial România. S-a înşelat deoarece bancherii capitalişti nu doreau să facă afaceri în pierdere, solicitând dobânzi la nivelul celor practicate de piaţa liberă. Ceauşescu s-a văzut astfel obligat să reevalueze ofertele de finanţare lansate în trecut de Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi de Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Banca Mondială).

Soluţia FMI

Tratativele cu FMI şi Banca Mondială începuseră în anii 1967-1968, când experţii celor două instituţii vizitaseră neoficial Bucureştiul pentru a-i prezenta lui Ceauşescu avantajele aderării. Primele discuţii oficiale s-au ţinut în perioada 3-5 iulie 1968. Pierre-Paul Schweitzer (director general al FMI) şi Robert McNamara (preşedinte al Băncii Mondiale) veniseră în Bucureşti cu ocazia reuniunii Comitetului de Coordonare şi Programare al ONU.

În timpul vizitei, înalţii oaspeţi au fost invitaţi pentru consultări la Ministrul de Finanţe şi la Banca Naţională a României. După discuţiile tehnice de la ministere, Schweitzer şi McNamara au fost oaspeţii lui Nicolae Ceauşescu la Palatul Consiliului de Stat. Convorbirile oficiale din 1968 nu s-au concretizat printr-un acord. Partea română s-a informat despre obligaţiile şi avantajele aderării la FMI şi Banca Mondială.

România nu era prima ţară socialistă care intra în legătură cu FMI şi Banca Mondială. Uniunea Sovietică semnase în decembrie 1945 actul de fondare a celor două organisme financiare. Guvernul de la Moscova nu a ratificat însă documentul, ca urmare a tensionării relaţiilor politice dintre Est şi Vest. În contextul Războiului Rece din FMI şi Banca Mondială s-au mai retras Polonia (1950), Cehoslovacia (1954) şi Cuba (1964). Ungaria iniţiase discuţii de aderare în anii ’60, însă negocierile se blocaseră.

Ceauşescu i-a contactat din nou pe Schweitzer şi McNamara în octombrie 1970, în timpul vizitei la New York cu ocazia sesiunii jubiliare a ONU. Corneliu Bogdan, ambasadorul României în SUA, a fost trimis la sediile celor două instituţii pentru a prezenta dorinţa lui Ceauşescu de a începe negocierile de aderare. Pierre-Paul Schweitzer şi Robert McNamara au fost încântaţi de veste, declarând că vor susţine personal cauza României pe lângă statele membre ale FMI şi Băncii Mondiale. Însă negocierile oficiale trebuiau iniţiate de partea română .

În lunile următoare, experţi din Ministerul de Finanţe, Ministerul Comerţului Exterior, Ministerul Afacerilor Externe, Banca Naţională şi Banca Română de Comerţ Exterior s-au deplasat în Statele Unite pentru a cunoaşte avantajele aderării. Fondul Monetar Internaţional acorda împrumuturi pe termen scurt (0-5 ani), cu o dobândă avantajoasă de 0,5% pe an. FMI-ul nu finanţa investiţii, furnizând credite doar pentru reglarea balanţei de plăţi (aşa-zisele împrumuturi de trezorerie).

Planuri de dezvoltare (construcţia de hidrocentrale, regularizarea cursurilor unor ape, sisteme de irigaţii, construirea unor căi de comunicaţii) erau susţinute de Banca Mondială. Ţările membre primeau sume cuprinse între 15 şi 200 milioane de dolari, cu o dobândă de 7,25% pe an, rambursabile după cinci ani. Cele două instituţii funcţionau dependent una de alta deoarece puteau adera la Banca Mondială numai statele membre ale FMI.

Date false privind situaţia reală a economiei

Prezidiul Permanent al CC al PCR a aprobat începerea negocierilor oficiale în iulie 1971, în baza „politicii externe a PCR privind dezvoltarea relaţiilor cu toate statele, indiferent de sistemele lor politice“. Ceauşescu le-a recomandat negociatorilor să obţină încă de la început compensaţii pentru eforturile valutare ale României.

FMI şi Banca Mondială i-au satisfăcut dorinţa liderului PCR, promiţând-ui că România putea participa la licitaţiile internaţionale pentru proiectele finanţate de Banca Mondială în ţările în curs de dezvoltare. Drept „răsplată“, Ceauşescu i-a tras în piept pe funcţionarii Fondului. În discuţiile oficiale, România a prezentat statisticile publicate în presă privind rezervele valutare şi de aur. Secretarul general al PCR le-a impus negociatorilor români să păzească cu stricteţe secretele economiei .

Scopul lui Ceauşescu a fost obţinerea unor credite cu dobânzi cât se putea de mici. În acest scop, în primăvara anului 1972 România s-a adresat instituţiilor internaţionale pentru a obţine statutul de stat în curs de dezvoltare. Guvernul de la Bucureşti argumenta că românii aveau un venit anual pe cap de locuitor sub 500 de dolari, iar populaţia ţării trăia în mediul rural în proporţie de peste 50%. FMI şi Banca Mondială au acceptat să trateze România drept ţară în curs de dezvoltare şi a practicat o politică preferenţială a dobânzilor .

Aranjamentele finale s-au stabilit la Bucureşti în vara anului 1972, la sediul Ministerului de Finanţe. Delegaţia FMI a fost condusă de L.A. Wittome, directorul pentru Europa al Fondului . Prezidiul Permanent al CC al PCR a aprobat condiţiile de aderare la 21 august 1972. Anterior, Ceauşescu mai făcuse o ultimă intervenţie cu iz de înşelătorie. În operaţiunile cu FMI şi Banca Mondială, leul era cotat la 16 unităţi pentru un dolar american, în condiţiile în care pentru calcularea venitului naţional se opera un curs de 20 de lei pentru un dolar .

Ceauşescu – partenerul „imperialiştilor“

Decizia de aderare la FMI şi Banca Mondială a fost supusă formal dezbaterii comisiilor permanente ale Marii Adunări Naţionale. Deputaţi au primit vestea cu aplauze. Cu o excepţie notabilă. Constantin Pârvulescu, binecunoscut pentru poziţia pro-sovietică, l-a întrebat pe ministrul de Finanţe dacă ştia în ce bagă România. Pârvulescu se „temea“ că ţara va pierde din suveranitate. Pentru a-l linişti pe înfocatul ilegalist, Florea Dumitrescu s-a angajat că „va sluji interesul naţional în relaţia cu FMI şi BIRD“ .

Florea Dumitrescu n-a avut de înfruntat doar criticile lui Constantin Pârvulescu. Ceauşescu l-a desemnat pe ministrul de Finanţe să-i anunţe oficial pe partenerii socialişti despre aderarea României la FMI şi Banca Mondială cu prilejul unei reuniuni la Moscova. Guvernul de la Bucureşti a fost acuzat de „ţările frăţeşti“ că sabota interesele socialismului, subordonând România „marii finanţe“ capitaliste. Dumitrescu susţine că atitudinea colegilor est-europeni era doar de ochii sovieticilor. În discuţiile private, omologii săi l-ar fi întrebat cum a reuşit să încheie acordurile cu FMI şi care erau avantajele aderării .

La 28 noiembrie 1972, Pierre-Paul Schweitzer şi Robert McNamara au anunţat oficial guvernul de la Bucureşti că FMI şi Banca Mondială acceptaseră aderarea României. Dintre ţările membre s-a opus doar Vietnamul de Sud, iar alte câteva state s-au abţinut. Votul larg în favoarea României încununa strategia lui Ceauşescu de a colabora cu toate statele lumii, indiferent de „orânduirea“ economică. La 15 decembrie 1972, România a semnat acordul de aderare la sediul Departamentului de Stat al SUA (statul depozitar al statutelor FMI şi Băncii Mondiale).

Împrumuturi de 6 miliarde de dolari

Banca Mondială s-a oferit să crediteze România imediat după semnarea acordului de aderare. Florea Dumitrescu susţine că Robert McNamara i-a propus un împrumut în valoare de un milion de dolari, pentru lucrări de infrastructură.

Ministrul de Finanţe a fost luat prin surprindere de ofertă. Desigur, România avea nevoie de acei bani, însă pentru a investi în industrie, nu în drumuri şi poduri. McNamara i-ar fi replicat că Banca Mondială acorda credite doar pentru finanţarea infrastructurii. Dumitrescu ar fi declinat oferta, întorcându-se la Bucureşti pentru discuţii cu Ceauşescu.

Secretarul general al PCR era de aceiaşi părere ca şi ministrul său de Finanţe. După câteva săptămâni, Robert McNamara a contactat Bucureştiul printr-o scrisoare, anunţându-l pe Ceauşescu că Banca Mondială a decis să renunţe la politica pe care o practicase timp de două decenii. Aşadar, şeful Băncii Mondiale îi aştepta în Statele Unite pe demnitarii români pentru contractarea unor credite de investiţii industriale .

H.O Ruding-director executiv al FMI, venit în iunie 1977 la București

să imspecteze dacț România își respectă angajamemtele și Nicolae Ceaușescu 

Banca Mondială a oferit României 33 de credite de investiţii, în valoare de 2,3 miliarde de dolari . Relaţia cu FMI a constat în trei acorduri stand-by. Primul a fost aprobat pe 3 octombrie 1975 şi a fost finalizat cu succes pe 2 octombrie 1976. În cele 12 luni în care a funcţionat acordul, România a primit 95 de milioane DST (Drepturile speciale de tragere – moneda globală pentru rezervele valutare utilizată în tranzacţiile FMI începând cu 1969. Până la criza financiară din 1973, DST-ul a fost evaluat la paritate cu dolarul. Ulterior, valoarea monedei FMI s-a calculat în funcţie de rata de schimb a celor mai puternice monede de pe piaţă. În perioada 1981-1985, 1 DST a valorat în medie 0.54 dolari americani.) . Al doilea acord a fost aprobat pe 9 septembrie 1977 şi a fost încheiat pe 8 septembrie 1978. România a primit 64,1 milioane DST. Cel de-al treilea acord, în valoare de 1.102,5 milioane DST, a fost încheiat pe 15 iunie 1981. A fost însă reziliat după 30 de luni de la semnare, pe 14 ianuarie 1984. România împrumutase deja 817,5 milioane DST de la FMI . Aşadar, împrumuturile cumulate de la Banca Mondială şi de la FMI au creat o datorie a României de peste 6 miliarde de dolari !

Marea industrializare

Bazându-se pe creditele FMI-ului şi Băncii Mondiale, Ceauşescu a iniţiat un program amplu de dezvoltare industrială. Acesta a fost aprobat de Congresul al XI-lea al PCR (noiembrie 1974), cu titlul Programului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism.

Conform documentului de partid, investiţiile „înghiţeau“ o treime din venitul naţional. România a început să construiască foarte mult în domeniul civil şi industrial, să retehnologizeze o parte a sectoarelor productive, să practice o agricultură intensivă. S-au construit sisteme complexe de irigaţii, sere pe sute de hectare, s-au recuperat terenuri arabile prin asanări, fixări de nisipuri, culturi pe soluri sărăturate sau acide, pe halde de steril sau cenuşă, pe grindurile din Delta Dunării. S-au dat în folosinţă mari centre de creştere a animalelor şi păsărilor pentru consum.

Ceauşescu a iniţiat un program de „obţinere a independenţei energetice“ prin valorificarea noilor tipuri de combustibili: nucleari, şisturi bituminoase, biomasă, biogaz, deşeuri menajere. Pentru eficientizarea utilizării energiei termice s-au construit centrale şi reţele de termoficare la scară citadină. S-au intensificat prospecţiunile geologice, inclusiv în platforma continentală a Mării Negre.

N-au fost neglijate nici construcţiile de interes public. S-au dat în folosinţă spitale, universităţi, licee, şcoli, magazine universale, baze sportive şi de agrement, centrale telefonice, porturi şi şantiere navale, canale de navigaţie. S-au electrificat linii de cale ferată, s-a construit prima autostradă din ţară, a crescut numărul de autoturisme, de televizoare, de cărţi, de producţii de filme. Conform statisticilor oficiale, în acea perioadă ritmul de creştere al României atinsese 9% anual, o cifră de invidiat chiar şi de ţările dezvoltate.

Colapsul creditelor

Relaţiile României cu FMI şi Banca Mondială au fost „cordiale“ în primii ani. Cele două instituţii financiare au făcut concesii, abandonând rigorile aplicate de obicei statelor creditoare. FMI şi Banca Mondială doreau să câştige piaţa statelor socialiste, indicând drept exemplu colaborarea cu România. Trebuie menţionat că nu s-au abordat domeniile industriale de ultimă oră decât într-o foarte mică măsură. Totuşi, programe de dezvoltare elaborate împreună cu FMI şi Banca Mondială au avut consecinţe benefice pentru România.

Începând cu 1977, reprezentanţii FMI au condiţionat colaborarea cu România de aplicarea unor reforme. Întrucât multe dintre acestea aveau caracter „antisocialist“, se pune întrebarea dacă nu cumva cele două instituţii au vizat intenţionat să rupă contactele cu regimul lui Ceauşescu.

FMI şi Banca Mondială ar fi dorit progrese ale Bucureştiului privind dezvoltarea proprietăţii particulare. În acest scop, guvernul de la Bucureşti era încurajat să stimuleze cumpărarea de bunuri de către populaţie (apartamente, autoturisme etc.), cu scopul de a fi transformate în potenţial capital. Statul ar fi trebuit să ofere chiar facilităţi.

Experţii Fondului constataseră că unele preţuri practicate de România (la energie, zahăr, ulei etc.) nu erau corelate cu piaţa mondială. Trebuia încetat şi acest protecţionism. Guvernul de la Bucureşti ar fi trebuit să înfiinţeze un sistem privat de sănătate (policlinici cu plată), în paralel cu cel gratuit de stat. Erau solicitate şi reforme ale învăţământului preuniversitar. Educaţia axată pe însuşirea cunoştinţelor trebuia înlocuită cu un sistem centrat pe dobândirea competenţelor cerute de piaţa muncii.

Ceauşescu nici nu dorea să audă de reforme care întăreau rolul individului în societate. După 1977 au apărut primele „clinciuri“ cu FMI şi Banca Mondială . Tensiunile se pare că au fost provocate intenţionat, deoarece în 1978 se împlinea scadenţa pentru primele credite de la Banca Mondială. Abia atunci Ceauşescu şi-a dat seama de prăpastia în care intrase. Experţii FMI-ului şi ai Băncii Mondiale au început negocierile de reeşalonare. S-a stabilit un moratoriu în urma căruia au crescut preţurile la alimente şi alte bunuri de consum .

Începând cu 1981, Ceauşescu a dat semne că-l deranja dependenţa de instituţiile financiare internaţionale. Soluţia sa a înfuriat însă „lumea capitalului“ – secretarul general al PCR a obligat guvernul să croiască un plan de achitare forţată a datoriei externe.

România a intrat în incapacitate de plată în 1982, pentru prima oară după 50 de ani (anterior se întâmplase în 1932, în timpul marii crize economice). Timp ce nouă ani s-a plătit integral datoria ce trebuia achitată timp de 25 de ani. Schimburile externe au fost forţate la maxim, în timp ce importurile au fost controlate drastic .

CEAUȘESCU ȘI MUAMMAR al-GADDAFI

             Inceputul relaţiilor bilaterale la nivel înalt între cele două state a fost unul destul de zbuciumat. În vara anului 1973, maiorul Abdel Salam Jalud, al doilea om de stat din Libia, face o escală în România, întorcându-se de la Moscova. Este primit de Nicolae Ceauşescu cu care va avea o convorbire de peste şase ore. Motivul pentru care convorbirea a durat aşa de mult a fost diferenţa de opinii între cei doi pe tema Israelului. La momentul întâlnirii, România era singura ţară din blocul comunist care mai întreţinea relaţii diplomatice cu statul evreu. Maiorul Jalud venise cu directiva primită de la Gaddafi pentru a încerca să îl convingă pe Ceauşescu să rupă relaţiile cu Israelul, reproşându-i totodată liderului român iniţiativa de a înlesni unele tratative directe de pace arabo-israeliene. Neobţinând nicio concesie din partea lui Nicolae Ceauşescu, Abdel Salam Jalud a omis a-i mai transmite acestuia invitaţia lui Gaddafi de a vizitat Libia.    Declanşarea războiului de Yom Kippur, dintre Israel şi Egipt, din octombrie 1973, şi implicarea tot mai frecventă a României în iniţiativele de pace din regiune, l-au făcut pe colonelul Gaddafi să trimită prin canalele diplomatice arabe o nouă invitaţie adresată lui Ceauşescu de-a vizita Libia. Invitaţia a fost reînnoită cu ocazia vizitei la Tripoli a ministrului Învăţământului din România, Mircea Maliţa.

Nicolae Ceauşescu va vizita în cele din urmă Libia între 12 şi 14 februarie 1974. Primit neaşteptat de călduros şi reuşind să treacă peste divergenţa numită Israel, între cei doi lideri se va lega o simpatie reciprocă, tradusă prin stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări la nivel de ambasadă şi prin semnarea unei serii de acorduri de cooperare economică, ştiinţifică şi tehnică.

România şi-a deschis ambasada la Tripoli în aprilie 1974, moment în care statul român s-a implicat în Libia într-o serie vastă de proiecte de infrastructură, de la construcţia de şcoli, spitale, drumuri, stadioane, porturi maritime, până la prospecţiuni de petrol, pescuit, etc. Mai mult, autorităţile române s-au angajat să primească la studii câteva mii de elevi din Libia.

La doar un an distanţă, în Libia executau lucrări 14 firme româneşti şi peste 11.000 de români. Prin acordul cu Libia, România a fost unul dintre puţinele state care au reuşit să se pună la adăpost de criza petrolului ce a început în 1973. Peste un milion de tone de petrol importate de România în 1974, proveneau din Libia. În perioada 1974-1980 schimburile economice între cele doua state au explodat, depăşind la începutul anilor '80, suma de un miliard de dolari.

Conform  fostului şef adjunct al Departamentului de Informaţii Externe (DIE), generalul trădător Pacepa, pe  fondul strângerii relaţiilor între cele doua state, Gaddafi a propus statului român, să finanţeze cercetarea şi producţia în România a unei arme bacteriologice şi a unei bombe nucleare de dimensiuni reduse, lucru acceptat de Nicolae Ceauşescu. Multe dintre fabulațiile lui Pacepa au fost contrazise de alți demnitari comuniști, mult mai apropiați de Ceaușescu, printre care și această poveste. Ceauşescu dorea ca România să devină o putere militară nucleară pe plan european, dar nu s-ar fi încurcat cu unul ca Gaddafi şi nici nu avea nevoie de o susţinere financiară a aceluia. Se va vedea mai jos că Libia a devenit datoare României pe plan financiar. Ceauşescu era orgolios şi nu ar fi acceptat ca acţiunile lui să depindă de cineva din afară. Ii ajungeau ingerinţele sovietice.

„Generalul Pacepa scria în 2006, că facilităţile de cercetare, pilot şi producţie pentru arme bacteriologice şi chimice au fost subordonate Ministerului Apărării Naţionale şi coordonate de generalul Mihai Chiţac, şeful trupelor chimice. Proiectul nuclear a fost coordonat de ministrul de Interne, iar din martie 1978 de şeful Departamentului Securităţii Statului, Teodor Postelnicu”. Aceasta poate fi o informaţie sigură.

Dezvoltarea relaţiilor dintre cele două state a condus la o nouă întâlnire, în Libia, în 1979 (8-9 aprilie) la Benghazi, a celor doi conducători de state. Dacă Gadafii era interesat de informaţiile pe care le deţinea România cu privire la stadiul contactelor între Egipt şi Israel, dar şi dintre statul evreu şi Organizaţia de Eliberare a Palestinei (OEP), partea română vroia să evite să fie afectată de noua criză a petrolului declanşată de revoluţia islamică din Iran. Cum România îşi deschise un număr foarte mare de şantiere de construcţie în Libia, iar autorităţile libiene trebuiau să plătească toate aceste servicii, cele două state au căzut repede de comun acord să îşi mărească schimburile comerciale.

Se mai spune, fără dovezi, că imediat după fuga în Vest a lui Ioan Mihai Pacepa, Nicolae Ceauşescu a căutat să îl elimine pe omul care până la trădare îi fusese unul dintre cei mai de încredere apropiaţi. Şi cum „prietenul la nevoie se cunoaşte”, Gaddafi l-a sfătuit pe Ceauşescu, la începutul anilor 80, să apeleze pentru „lichidarea „problemei” la „Carlos Şacalul”. Colonelul Sergiu Nica afirma într-un raport, în 1990 că CIE l-a folosit pe "Carlos Şacalul" pentru "neutralizarea trădătorului Pacepa", fiind confirmat şi de alte surse din cadrul serviciilor de informaţii din România.

Dictatorul libian tocmai îi comandase atunci cunoscutului terorist asasinare preşedintelui american, Ronald Regan. Preţul pe care era dispus să îl plătească Gaddafi pentru „capul” lui Reagan era de 100 de milioane de dolari, în schimb Ceauşescu era dispus să achite două milioane de dolari lichidare fostului „prieten”. Cum ambele atentate trebuiau să aibă loc pe teritoriul SUA, teroristul le-a acceptat la pachet. Pentru ducerea la îndeplinire a planului, spionajul românesc apelase pentru a-i facilita misiunea lui Carlos la fostul comandant al unităţii speciale "Task Force 157" din Vietnam, Edwin P. Wilson, ce avea legături cu CIA-ul. Soarta a făcut ca Wilson să intre pe mâna autorităţilor americane într-o altă problemă. La interogatoriu acesta a cedat şi a devalut planurile de asasinare a lui Regan şi Pacepa.

Intre 4 şi 6 martie 1985, Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit pentru ultima dată cu liderul libian. Vizita la Tripoli a dictatorului român fusese oarecum forţată de împrejurări neplăcute pentru staul român, Libia rămăsese în urmă cu plata serviciilor furnizate. Problema nu a putut fi rezolvată, la alt nivel, aşa că Ceauşescu s-a hotărât să se implice personal în soluţionarea acesteia.

In 1986, ca urmare a implicării tot mai accentuate a Libiei în susţinerea terorismului, SUA A bombardat capitala libiană, inclusiv reşedinţa lui Gaddafi. Dictatorul libian a scapat ca prin minune, dar fiica adoptivă a acestuia şi-a pierde viaţa.

Atacul asupra Libiei a stârnit furia lui Nicolae Ceauşescu care a condamnat în termeni duri bombardamentul american, crescând, totodată, exportul de arme româneşti către Libia. Ultimul acord de export de arme şi muniţie realizat de România către Libia a fost încheiat în 1989.

Răsturnarea regimului comunist din România şi executarea lui Ceauşescu îl vor întrista pe liderul libian care se va simţii ofensat de „noile autorităţi” române. Acuzaţia care l-a înfuriat pe Gaddafi a fost zvonul lansat în zilele Revoluţiei, cum că terorişti arabi, în speţă libieni, au participat la „apărarea” dictatorului român. In ianuarie 1990, o delegaţie libiană a sosit în România pentru a investiga dacă miile de elevi libieni ce erau şcoliţi de statul român s-au implicat în evenimentele din decembrie. După 1990, schimburile economice între cele doua state au scăzut dramatic, chiar şi aşa statul libian a rămas dator unor companii din România cu peste 100 de milioane de dolari.

In| realitate, datoriile şi contractele făcute de România în Libia aveau rostul de a da oamenilor de lucru în contextul nesustenabilităţii ritmului de producţie din România, să scape de surplusul de produse industriale din depozitele româneşti şi de a mitui autorităţile libiene să se angajeze pe termen lung la livrarea de produse petroliere la preţuri fixe. Ceauşescu voia ca Gaddafi să-i fie dator, răsplătindu-l cu capital politic. Apropierea celor doi lideri e normală ca în cazul oricăror lideri autoritari. Mult mai bun prieten a fost cu Şahul Iranului care era foarte pro-american. Iar Gaddafi a fost bun prieten cu fratele fostului preşedinte american Jimmy Carter. Legătura nu e aşa tranşantă cum s-a afirmat după așa-zisa revoluție română.

.