RĂZBOAIE CIUDATE

O scurta statistica istorica subliniaza faptul ca in ultimii 3500 de ani, Pamantul nu s-a bucurat decat de 230 de ani de pace - o cifra care vorbeste de la sine despre natura belicoasa a speciei umane si despre capacitatea distructiva a acesteia. Fie ca a fost vorba de razboaie de cucerire a unor teritorii, de exterminare a uneia dintre tabere, de conflicte cu scop pur economic, politic sau, pur si simplu, din razbunare, motivele care sa justifice actiunile militare nu au lipsit niciodata. Si totusi, istoria ne arata ca pana si razboaiele au ciudateniile si recordurile lor, hai sa le spune ilare, si ca granita dintre ratiune si nebunia celor care le starnesc este adeseori alarmant de scurta.

Razboiul Porcului (Statele Unite ale Americii VS autoritatile britanice din America de Nord) 

Anul 1859 gasea un continent nord american inca framantat de tensiunile politice nascute, in principal, din ambiguitatea tratatelor teritoriale semnate intre Statele Unite ale Americii si autoritatile britanice din Columbia britanica, precum si de inexactitatea hartilor realizate pana in acel moment. Este si cazul Tratatului Oregon, semnat la 15 iunie 1846, prin care se demarca granita dintre cele doua entitati statale. Confuzia s-a iscat in momentul in care atat autoritatile britanice cat si cele americane si-au sustinut suveranitatea asupra Insulei San Juan, aflata in apropierea Columbiei Britanice, teritoriu al carui statut juridic fusese insuficient clarificat pana la acea data.
Daca britanicii au dat mana libera companiei Hudson Bay sa amenajeze o uriasa ferma de oi pe mica insula, americanii raspunsesera prin trimiterea a circa 30 de colonisti care sa isi ceara drepturile asupra terenurilor care, sustineau ei, li se cuveneau de drept. Conflictul a inceput la 15 iunie 1859, la exact 13 ani de la semnarea Tratatului Oregon, atunci cand Lyman Cutlar, unul dintre fermierii americani, gasea in ograda proprie un porc domestic ce se hranea cu cartofii sai, si asta in timp de proprietarul animalului, irlandezul Charles Griffin, asista amuzat la intreaga scena. Iritat, Cutlar a impuscat porcul, gest pe care ulterior a incercat sa-l repare oferind angajatului Hudson Bay suma de 10 dolari. Cum Griffin a refuzat compensatia, cerand in schimb o suma exorbitanta pentru acea vreme, 100 de dolari, disputa a ajuns in fata autoritatilor britanice care, pentru a-si proteja interesele, au dispus arestarea imediata a fermierului american.
Acesta a fost si momentul in care trupele celor doua state au acostat aproape simultan in San Juan. Pana la 10 august 1859, 461 de soldati americani si 2140 de britanici ocupasera pozitii de lupta si asteptau doar un semn pentru a declansa un nou razboi anglo-american. Din fericire, ambele tabere primisera ordinul de a astepta ca adversarul sa traga primul foc, eveniment care nu a mai avut loc niciodata. „Razboiul Porcului„ s-a incheiat dupa numai cateva zile, SUA si Marea Britanie acceptand de comun acord sa imparta insula. Chiar daca 100 de soldati din fiecare tabara au ramas in San Juan pentru urmatorii 12 ani, pana cand insula a revenit cu totul Statelor Unite ale Americii, conflictul nu a mai fost escaladat niciodata. In fapt, porcul a fost singura a victima a neobisnuitului razboi.

Razboiul de 335 de ani (Olanda VS Insulele Scilly) 

Un razboi care sa dureze aproape trei secole si jumatate si care sa nu produca absolut nicio victima ar putea parea, cel mult, un subiect de roman al unui scriitor cu o imaginatiei extrem de bogata. Si totusi, acest razboi a avut loc, si nu oriunde ci chiar in inima Europei.
Conflictul a fost deschis oficial in data de 17 aprilie 1651, atunci cand Anglia se afla in prin razboi civil intre parlamentarii lui Oliver Cromwell si regalistii sustinatori ai Printului de Wales. Razboiul mergea vadit catre o victorie a lui Cromwell, cel care impinsese fortele regaliste pana aproape de Cornwall, ultima reduta a acestora. In acelasi timp, flota inca puternica a sustinatorilor Casei Regale isi gasise refugiul in Insulele Scilly, acolo de unde se pregatea sa atace in forta navele oponentilor. In virtutea unei mai vechi aliante cu Anglia, Olanda decidea atunci sa pastreze bunele relatii cu tara care o sprijinse in dobandirea independentei fata de Spania, si se alia cu tabara lui Oliver Cromwell, atata vreme cat era evident ca aceasta va castiga razboiul.
In consecinta, flota olandeza, sub comanda amiralului Maarten Harpertszoon, a blocat navele regaliste in port, cerand reprezentatilor Casei Regale despagubiri uriase in virtutea unor mai vechi conflicte. Cum, evident, acestea nu au fost satisfacute, Olanda declara razboi Insulelor Scilly, asta si ca urmare a faptului ca Anglia, in cea mai mare parte, se afla deja in mainile parlamentarilor. Lasand la o parte strania declaratie de razboi asupra unei mici parti a unui alt stat, flota olandeza s-a retras in luna iunie a aceluiasi an, fara sa traga un singur foc de arma, dupa ce regalistii s-au predat in totalitate amiralului englez Robert Blake. Nimeni nu s-a gandit ca mai era nevoie si de un acord care sa parafeze incheierea oficiala a razboiului.
De abia in 1985, un istoric scotian a semnalat bizarul situatiei, anuntand oficial atat autoritatile Insulelor Scilly cat si guvernul olandez ca se aflau in razboi de peste trei secole. Un an mai tarziu, la 17 aprilie 1986, la exact 335 de ani de la inceperea conflictului, cele doua parti au semnat tratatul de incheiere a ostilitatilor. Razboiul dintre Olanda si Insulele Scilly a fost declarat ulterior drept cel mai lung din istorie si totodata razboiul cu cele mai putine victime... nici una.

Razboiul de 38 de minute (Imperiul britanic VS Zanzibar) 

Razboiul care a izbucnit la data de 27 august 1896, la orele 09:02 dimineata, intre Marea Britanie si micul stat african, Zanzibar, este considerat si astazi drept cel mai scurt conflict din istorie, el durand nici mai mult nici mai putin decat 38 de minute. A fost suficient insa pentru ca trupele britanice sa produca aproximativ 500 de victime in randul oponentilor sai.
Motivul inclestarii l-a reprezentat moartea sultanului pro-britanic, Hamad bin Thuwaini la 25 august 1896, si inscaunarea succesorului acestuia, Khalid bin Barghas. Guvernul Marii Britanii prefera insa ca pe tronul Zanzibarului sa urce Hamud bin Muhammed, un lider mult mai favorabil intereselor Coroanei Britanice. In consecinta, sultanul Khalid a fost somat sa abdice de urgenta, pretextul oficial pentru aceasta actiune constituindu-l lipsa permisiunii Consulatului Britanic vis-a-vis de succesiunea la tron a acestuia. Raspunsul sultanului in functie nu a fost cel pe masura asteptarii britanicilor, acesta baricadandu-se in palatul regal alaturi de 2800 de sustinatori inarmati, cea mai mare parte dintre acestia fiind civili. Armata britanica a mobilizat de urgenta150 de marinari si 900 de luptatori originari din Zanzibar, alaturi de trei nave de lupta, forta care sa il inlature pe liderul rebel.
Razboiul a inceput oficial la ora 09:02 dimineata, cu un puternic bombardament asupra palatului regal, incheindu-se 38 de minute mai tarziu, la 09:40, odata cu capitularea lui Khalid bin Barghas. In altercatie, circa 500 de sustinatori ai sultanului au fost raniti sau ucisi, in timp ce dintre soldatii britanici, doar unul a fost ranit usor.

Razboiul Fotbalului (Honduras VS El Salvador) 

La o prima vedere, conflictul din 1969 dintre El Salvador si Honduras ar putea parea cel mai stupid razboi declansat vreodata, atata vreme cat, oficial, totul a plecat de la un meci de calificare la Cupa Mondiala de Fotbal din 1970.
Primul meci dintre cele doua tari a avut loc la 8 iunie 1969, la Tegucigalpa, meci decis in favoarea selectionatei statului Honduras cu 1-0. Returul, jucat la San Salvador in 15 iunie 1969, a revenit gazdelor, El Salvador, cu scorul de 3-0. Meciul de baraj pentru calificarea la Campionatul Mondial din Mexic, 1970, s-a jucat chiar pe teritoriul tarii gazda a competitiei, la 27 iunie 1969, si s-a incheiat cu un dramatic 3 – 2 dupa prelungiri in favoarea echipei reprezentative a statului El salvador, si asta dupa ce Honduras condusese la pauza cu 2-1. Aproximativ doua saptamani mai tarziu, la 14 iulie 1969, armata din El Salvador invada Honduras, in ceea ce avea sa ramana in istorie drept Razboiul Fotbalului. Ce se intamplase de fapt?
Tensiunile dintre cele doua tari atinsesera deja punctul culminant inainte de inceperea campaniei de calificare la Campionatul Mondial de Fotbal. El Salvador, o tara cu o suprafata de cinci ori mai mica decat Honduras, dar cu o populatie de cel putin doua ori mai mare, se confrunta de mai multi ani cu o migratie masiva a propriilor cetateni catre tara vecina, acolo unde densitatea populatiei era mult mai redusa si unde oamenii puteau intra mult mai usor in proprietatea unor terenuri. Pana in 1969, peste 300.000 din cei aproximativ 7 milioane de locuitori ai statului El Salvador migrasera catre Honduras, multi dintre ei in ilegalitate, creand tensiuni intre cele doua state. Altercatia s-a amplificat in momentul in care marii proprietari de terenuri din Honduras au solicitat si au primit acordul guvernului pentru desproprietarirea nativilor din El Salvador si preluarea terenurilor acestora. Pe fondul acestor probleme, nu au intarziat sa apara conflictele in randul populatiei, sentimentele antinationale ale celor doua etnii atingand paroxismul in cel mai scurt timp. Masurile abuzive luate de autoritatile din Honduras au culminat cu expulzarea unei mari parti a imigrantilor salvadorieni, fapt cu rezultate dezastruoase pentru economia statului El Salvador.
Escaladarea conflictului a avut loc in urma celor trei meciuri de calificare la Campionatul Mondial din Mexic, ocazie cu care mass-media din cele doua tari nu a precupetit nimic din a prezenta atrocitatile comise de o parte si de alta, alimentand o stare care putea degenera in orice moment. Inevitabilul s-a produs la 14 iunie 1969, atunci cand armata salvadoriana a invadat Hondurasul cerandu-si dreptul asupra terenurilor detinute de cetatenii sai. Conflictul a durat patru zile, timp suficient pentru ca aproximativ 4000 de persoane sa fie ucise, cele mai multe victime fiind din randul civililor.
Razboiul Fotbalului s-a incheiat oficial la 18 iulie, pacea intrand complet in vigoare doua zile mai tarziu. El Salvador a participat la Campionatul Mondial in ciuda conflictului prin care tocmai trecuse, si a terminat pe ultimul loc grupa din care au mai facut parte URSS, Mexic si Belgia. Bilantul celor trei meciuri – 0 goluri marcate, 9 goluri primite, 0 puncte si ultimul loc dintre cele 16 tari participante.

Marele Razboi Emu (Australia VS pasarile Emu) 

Poate parea incredibil ca un stat civilizat sa declare razboi, in plin secol XX, unor necuvantatoare, fie ele si vinovate de distrugeri, si sa mobilizeze in acest sens un intreg corp de artilerie. Si totusi, conflictul s-a consumat in realitate, in 1932, in Australia, iar ceea ce este de-a dreptul ilar, este faptul ca razboiul, in ciuda bizarei sale autenticitati, a fost pierdut de oameni in favoarea pasarilor Emu.
Ostilitatile au venit pe fondul unei secete prelungite in vestul Australiei, fapt ce a determinat o veritabila invazie a pasarilor Emu pe proprietatile fermierilor australieni, in cautarea unor surse de apa si de hrana. Se estimeaza ca numarul pasarilor depasea 20.000 iar distrugerile provocate de acestea erau de-a dreptul uriase. Exasperati, localnicii au apelat la ajutorul armatei, iar aceasta a raspuns trimitand o divizie de luptatori din Royal  Australian Artillery. Acestia, inarmati cu doua mitraliere grele Lewis si aproximativ 10.000 de role de munitie, trebuiau sa rezolve problema intr-un mod radical, rapid si eficient.
Socoteala de acasa nu s-a potrivit insa cu cea din targ, iar realitatea de pe teren a dovedit ca incercarea de a trage orbeste intr-un grup de pasari care pot atinge viteze de pana la 50 de kilometri pe ora este una sortita din start esecului. Pasarile, un adversar mai mult decat atipic, fugeau de pe „campul de lupta” la cel mai mic zgomot, determinand artileristii australieni sa schimbe de fiecare data pozitiile in urmarirea lor. Timp de patru zile acestia au consumat aproape toata munitia, in timp ce victimele in randul pasarilor numarau putin peste 10 exemplare.

Realizand absurdul situatiei, Ministerul Apararii din Australia a decis incetarea operatiunilor si retragerea imediata a diviziei de artilerie. Costurile intregii operatiuni au fost suportate de fermierii pagubiti, si asta in timp ce ziarele vremii publicau cu litere de o schioapa stirea ca „Australia a pierdut razboiul in fata pasarilor Emu”. A fost cel mai bizar razboi purtat vreodata in istorie.

TEMPLIERII - O ISTORIE CONTROVERSATĂ

 

 

Povestea decaderii celui mai puternic, mai bogat si mai influent ordin cavaleresc medieval bantuie secolele, pe masura ce din ce in ce mai multi istorici si cercetatori incearca sa descifreze misterele in care este invaluita. Au fost, cu adevarat, templierii slujitorii satanei sau complotul distrugerii lor este o masinatiune pusa la cale de regii europeni impreuna cu papalitatea? Exista in randul Ordinului un asa-numit Templu Negru, format dintr-un grup de mari initiati gnostici – adevaratii conducatori ai Cavalerilor, care au continuat sa traiasca in secret vreme de veacuri, pentru a renaste in Masonerie – sau intreaga conspiratie a distrugerii Templului a fost savarsita din ratiuni politice si financiare, iar povestea templierilor s-a stins odata cu arderea pe rug a ultimului lor Mare Maestru, Jacques de Molay?

Povestea decaderii celui mai puternic, mai bogat si mai influent ordin cavaleresc medieval bantuie secolele, pe masura ce din ce in ce mai multi istorici si cercetatori incearca sa descifreze misterele in care este invaluita. Au fost, cu adevarat, templierii slujitorii satanei sau complotul distrugerii lor este o masinatiune pusa la cale de regii europeni impreuna cu papalitatea? Exista in randul Ordinului un asa-numit Templu Negru, format dintr-un grup de mari initiati gnostici – adevaratii conducatori ai Cavalerilor, care au continuat sa traiasca in secret vreme de veacuri, pentru a renaste in Masonerie – sau intreaga conspiratie a distrugerii Templului a fost savarsita din ratiuni politice si financiare, iar povestea templierilor s-a stins odata cu arderea pe rug a ultimului lor Mare Maestru, Jacques de Molay?

De la Sărmani Cavaleri ai lui Hristos…

Cruciatii cuceresc Ierusalimul in 1099, iar 20 ani mai tarziu, doi veterani ai primei cruciade, Hugues de Payns si Godfrey de Saint-Omer, infiinteaza impreuna cu alti sapte cavaleri un Ordin de calugari-razboinici a carui menire este aceea de a-i proteja pe numerosii pelerini care incep sa soseasca in Orasul Sfant. Baudouin al II-lea de Boulogne, regele Ierusalimului, le stabileste resedinta in moscheea Al-Asqa (foto), ridicata pe ruinele esotericului Templu construit de Solomon in jurul anului 950 e.A.

Templul era venerat deopotriva de evrei (conform Vechiului Testament, Solomon il construise pe baza indicatiilor sacre primite de la Dumnezeu, iar aici a fost pastrat Chivotul Legamantului), de crestini (aici copilul Iisus ii uimeste pe invatati cu stiinta sa despre Dumnezeu) si de musulmani (aici se afla profetul Mahomed in momentul in care un arhanghel il duce in ceruri). Templierii resimt puternic influenta multiculturala a acestui loc, adoptand o deschidere neasteptata fata de musulmani si intelegand necesitatea coexistentei cu o civilizatie cel putin la fel de complexa si de dezvoltata precum cea europeana.

Pe plan militar, arabii erau superiori cruciatilor, infrangerile de la inceput explicandu-se numai prin curajul nebun al Cavalerilor, conjugat cu numeroasele lupte interne si rivalitati dintre seici; cultural, Islamul stalucea prin Averroes, care-l redescoperise si-l comentase pe Aristotel, Al Schwarishmi – parintele algebrei, Avicenna care revolutiona medicina precum si numerosi poeti, chimisti, astronomi si arhitecti. Miscare politica extrem de abila – inca din 1119, primul an al existentei Ordinului Cavalerilor Sarmani ai lui Hristos si ai Templului lui Solomon, templierii stabilesc legaturi cu arabii, incheie pacturi, devin garanti ai diverselor tratate dintre regii crestini si conducatorii musulmani si chiar ajung sa primeasca fii de seici in Ordin.

Ordinul este recunoscut pentru cinstea si milostenia sa. Izvoarele epocii lauda devotamentul si simplitatea templierilor: “Nu ii vezi niciodata pieptanati, foarte rar se spala, au barba neingrijita si duhnesc de mizerie” – un portret demn pentru orice darz luptator al Spiritului, imun la cele lumesti. Aceasta imagine avea sa dureze, insa, numai primii noua ani de existenta ai Ordinului.   

Ordinul devine din ce in ce mai popular in randul aristocratiei europene – inca de la bun inceput era puternic ierarhizat: pentru ca un tanar sa imbrace peste zale mantia alba cu cruce rosie, trebuia sa fie de sange nobil din partea ambilor parinti. Conducatorul suprem al templierilor, Marele Maestru, avea 4 cai si 4 scutieri, Comandorii, Marii Preoti si Calugarii-Inspectori capatau 3 cai si 2 scutieri, in vreme ce Cavalerii simpli aveau dreptul la 2 cai si niciun scutier. Ordinul era completat de sergenti si turcopoli (soldati de origine umila, de obicei indigeni) care formau, de fapt, grosul fortei Ordinului, fiind de pana la 10 ori mai numerosi decat Cavalerii.

Toate aceste avantaje, dimpreuna cu promisiunea unei vieti virtuoase, dar plina de aventuri, i-au determinat pe numerosi fii de nobili europeni sa-si doreasca sa faca parte din Ordin, iar pe masura ce numarul acestora a crescut, sustinatorii Ordinului au devenit din ce in ce mai multi. Printre acestia se numara si abatele de Citeaux, Bernard din Clairvaux, unul dintre cele mai influente personalitati ale epocii, care isi asuma cauza calugarilor-soldati, le desavarseste Regulamentul si provoaca convocarea Conciliului de la Troyes din 1128, prin care templierii sunt recunoscuti oficial de catre Biserica catolica si devin supusii directi ai Papei.

… la veritabili bancheri corporatisti ai Evului Mediu

Noul statut aduce intr-o perioada extrem de scurta schimbari majore in economia Ordinului. De la recunoasterea de catre Papa, donatiile incep sa curga in valuri – credinciosii de pe tot cuprinsul Europei occidentale doresc sa participe activ la recucerirea Pamantului Sfant (iar daca nu o pot face cu sabia in mana, se gandesc ca si banii pentru o cauza nobila sunt buni). Donatiile capata inclusiv forma de drepturi senioriale, unele foarte profitabile, precum pamanturi, castele, fortarete si chiar orase intregi. Incet-incet, Ordinul se extinde precum o caracatita in randul intregii Europe catolice, ajungand administratorul unor sume colosale care fac din el un fel de imperiu financiar multinational, echivalentul unei corporatii moderne. 

Sigiliul lor – doi calareti pe acelasi cal, ceea ce simboliza saracia – nu-i impiedica sa constuiasca, la Ierusalim, grajduri pentru 2.000 de cai si 1.500 de camile. De asemenea, uitand de episodul biblic in care Iisus ii alunga pe negustori din Templu, templierii isi creaza un birou de schimb pentru pelerini si incaseaza camata. Vazand ca aceasta afacere este extrem de profitabila, Ordinul o extinde in toate comandamentele sale – prin aceasta decizie, practic, punandu-se bazele unor institutii echivalente cu bancile moderne.

Marea inventie financiara a Ordinului este scrisoarea de schimb, care functioneaza pe principiul unei carti de credit – se emitea o polita pe numele unui pelerin care, de exemplu, depune bani, bunuri sau obiecte de valoare la Paris. Acesta poate calatori linistit, fara frica hotilor sau costuri suplimentare de escorta si de transport, pana la Ierusalim, unde in baza scrisorii isi retrage, evident cu o anumita dobanda, suma sau contravaloarea obiectelor depuse la Paris. Intr-o epoca in care orice activitate bancara era prohibita de Biserica, uriasele avantaje financiare ale templierilor le asigura acestora o dezvoltare si o prosperitate fara precedent. La toate acestea se adauga practica conform careia tinerii nobili care aspira sa devina Cavaleri sa-si doneze intreaga mostenire, odata cu primirea in Ordin.

In secolul al XIII-lea, aproape toti marii aristocrati ajung sa-si incredinteze in perioade de restriste avutul Cavalerilor. Intrucat cuvantul templierilor era socotit mai sigur decat al multor regi, Fortareata Templului din Paris primeste sa pastreze cu dobanda bani gheata, dar si obiecte de valoare. Bijuteriile Coroanei Angliei si tezaurul Frantei au stat vreme de decenii in custodia Cavalerilor. Veritabilele contracte de trezorerie sau imprumut pe care Ordinul le semneaza cu clientii sai de os nobil sau sange albastru au, in mare parte, aceleasi clauze precum cele moderne – dobanda, penalitati, bonusuri de fidelitate etc.

Nu in ultimul rand, Regulamentul le confera templierilor niste privilegii extraordinare: Ordinul era scutit de dari si de impozite, insa putea sa perceapa dupa bunul plac asemenea taxe; nu raspundea in fata justitiei laice, nici a celei bisericesti – Cavalerii puteau fi judecati numai de Maestri templieri sau (simbolic) de Papa, in schimb aveau dreptul de a condamna la moarte si de a judeca numeroase delicte; Cavalerii nu se confesau decat preotilor care faceau parte din Ordin; Marele Maestru avea de facto statutul unui print pan-european, iar alegerea sa nu era supusa niciunei ratificari exterioare templierilor. Pe masura ce anii trec, dependenta templierilor fata de Papa devine una simbolica, astfel ca organizatia are privilegiile unei adevarate puteri suverane, luandu-si si numele de Ordo Supremus Militaris Templi Hierosolymitani – Ordinul Suprem si Militar al Templului din Ierusalim. Numeroasele bogatii si feude raspandite prin toata Europa fac ca, la apogeul organizatiei, Ordinul sa devina cea mai mare putere financiara europeana din intreg Evul Mediu, cu un profit anual de 800.000 de livre, echivalentul a 1 miliard de euro din prezent! in conditiile in care venitul anual al majoritatii regatelor era de 10 ori mai mic.

O organizatie învaluită în mistere

Pe masura ce Ordinul a ajuns la maturitate, in interiorul sau s-a format un veritabil cult al secretului: consfatuirile Maestrilor erau inaccesibile cavalerilor, intreaga corespondenta a organizatiei era criptografiata, iar Regulamentul – copiat in putine exemplare – nici macar nu era cunoscut pe indelete de catre simpli cavaleri. De altfel, influenta locului asupra Ordinului a fost coplesitoare, Asia de Sud-Vest fiind in acele timpuri intr-o continua si clocotitoare efervescenta mistica, un creuzet al sincretismelor religioase si a hermetismului, un loc in care neopitagoricieni, neoplatonicieni, gnostici, crestini, evrei si musulmani veneau zi de zi in contact unul cu celalalt, impartasindu-si credintele si inraurindu-se reciproc. 

Templierii au fost indubitabil crestini – luptandu-se pana la moarte in numele credintei si fiind custozii unor relicve sfinte, precum giulgiul lui Iisus sau patibulum-ul (stalpul orizontal al) crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul – insa, multi istorici estimeaza, astazi, ca credinta lor a fost inevitabil alterata (de altfel, un tanar templier scria laconic intr-o scrisoare trimisa acasa: "Am devenit orientali"). Cat de mult a imbratisat Ordinul gnosticismul ramane o dilema inca nerezolvata, insa tocmai curentele mistice care tulburau aliniamentul cu doctrina catolica au fost o parghie abil folosita de catre inchizitorii care i-au condamnat de erezie si satanism. Pe de alta parte, cei mai multi Cavaleri si chiar Maestri (in frunte cu ultimul Mare Maestru al Ordinului, Jacques de Molay) erau analfabeti, iar asemenea subtilitati religioase le erau, teoretic, inaccesibile.

Tocmai din acest motiv, s-a speculat ca in interiorul organizatiei s-a format o conducere din umbra, un Templu Negru, puternic influentat de esoterismul islamic si de gnosticism, un grup de initiati care chiar daca in esenta ramaneau crestini, impartaseau o credinta si o dogma radical diferita fata de cea propagata de catolici. Astfel se explica blasfemiile incredibile de care templierii au fost acuzati spre sfarsitulul anului 1307, dupa arestarea lor. Scuipatul crucii era o practica gnostica prin care se sublinia ca adevaratul Dumnezeu se afla in ceruri, nu intr-o bucata de lemn (de asemenea, gestul dadea seama si de porunca biblica: Sa nu-ti faci chip cioplit!); inchinarea la un idol pagan, Baphomet, era un ritual de cunoastere divina, prin care se sfida dogma Sfintei Treimi – o erezie politeista in ochii gnosticilor – si se reafirma credinta intr-un singur Dumnezeu; sarutul pe gura intre barbati (practica obligatorie in cadrul ceremoniei de primire in Ordin a tinerilor Cavaleri) simboliza unirea spiritelor – o garantie morala de fidelitate si supunere.  

Dulcele declin al refugiului in lux

Desi templierii au purtat niste batalii remarcabile, cea mai faimoasa dintre toate fiind cea de la Montgisard (pictura, jos), petrecuta pe 25 noiembrie 1177, cand un palc de 500 de cavaleri au tinut eroic piept armatei lui Salah ad-Din (Saladin) de 26.000 de oameni, obligandu-l pe marele sultan arab sa se retraga, Ordinul nu a jucat niciodata rolul unei armate – structura aristocratica si Regulamentul sau strict nepermitandu-i din start acest lucru –, ci a avut, mai degraba, atributiile unei forte de elita, gardian al pacii si mediator intre numeroasele factiuni crestine si musulmane.

Incepand cu a doua jumatate a secolului XII, armata lui Saladin devine din ce mai puternica, iar in 1187 se produce dezastrul – Ierusalimul este pierdut. Desi liderul arab este inimos – nu permite comiterea niciunui abuz sau masacru, respecta bisericile si le da crestinilor un ragaz de 40 de zile sa paraseasca orasul, fata de templieri – calugari-razboinici – aplica legea razboiului sfant, a jihadului, lasandu-le sa aleaga: ori se convertesc la Islam, ori sunt decapitati. In treacat fie spus, Marele Maestru de atunci, Gerard de Ridford a fost in cele din urma eliberat, iar Saladin nu era omul exceptiilor...

Arabii cuceresc noi teritorii, are loc invazia turca, apoi cea mongola, iar Comandamentul Suprem al Templierilor este nevoit sa fie mutat din ce in ce mai in nord-vest, mai aproape de Europa. Puterea militara a organizatiei se estompeaza, iar in cruciadele care urmeaza pentru recucerirea Ierusalimului, toate incheiate cu umilinte si esecuri usturatoare, templierii se implica exclusiv pentru a-si urmari interesele politice si financiare, indepartandu-se sensibil de Franta, tara de origine a Ordinului, si apropiindu-se de Anglia si Germania.

La inceputul secolului XIII, organizatia infiintata pentru a proteja Orasul Sfant ramane practic fara misiune in Orientul Mijlociu – ar fi putut continua lupta in Spania si Portugalia, tari ocupate de arabi, insa cu abilitatea diplomatica specifica evita sa mai porneasca la razboi impotriva Islamului. Prin urmare, Ordinul se intoarce in Franta unde isi atrage rapid oprobiul multimilor, din chiar prima zi in care Marele Maestru Jacques de Molay isi face intrarea in Paris precum un mare sultan oriental cu 160 de Cavaleri, sclavi negri si 12.000 de camile arhiumplute cu aur, argint si bijuterii. Din moment ce sansele de eliberare a Ierusalimului erau nule si cruciadele luasera sfarsit, oamenii incep sa se intrebe la ce (mai) foloseste aceasta imensa avere Ordinului de 15.000 de cavaleri si peste 100.000 de personal auxiliar?

Complotul regelui ambitios

Opulenta Ordinului si Regulamentul sau care confera organizatiei privilegiile unui stat in stat nu sunt defel pe plac Regelui de Fier, Filip cel Frumos, un campion al suveranitatii nationale care avusese taria sa-si trimita cancelarul, fidelul Guillame de Nogaret, sa-l palmuiasca pe Papa Bonifaciu al VIII-lea, in momentul in care acesta ceruse regelui sa scuteasca clerul francez de taxe. In ciuda aversiunii pe care o avea fata de templieri, Filip cel Frumos se imprumuta de trei ori de la Ordin, ajungand in pragul anului 1307 sa fie practic inglodat in datorii. De asemenea, incercand sa controleze cat de cat activitatile templierilor, regele isi exprima dorinta de a intra in Ordin, dar este refuzat politicos de catre Marele Maestru, o ofensa de neiertat. Nu in ultimul rand, la urechile lui Filip ajung zvonuri conform carora Ordinul ar dori sa intemeieze in Franta un stat monahal, pe modelul celui infiintat de Teutoni in Prusia. Toate aceste aspecte fac Ordinul indezirabil in ochii regelui; Filip al IV-lea, profitand de un papa-marioneta, Clement al V-lea, insarcinandu-l pe omul sau de incredere – Nogaret – sa pregateasca distrugerea templierilor.

Masinatiunea este pusa in miscare de catre Esquieu de Floryan, fostul comandant al comanderiei Templului de la Montfaucon, exclus din Ordin, care-i furnizeaza lui Nogaret marturii scrise din care reiese ca templierii practica in secret scabroase ritualuri profanatoare. Prevalandu-se de o cerere a Marelui Inchizitor al Frantei, dupa ce isi pregateste indelung si minutios armata pentru aceasta operatiune, pe 13 octombrie 1307, regele ii aresteaza pe toti templierii de pe teritoriul regatului. Stupefiati de ceea ce li se intampla, foarte putini templieri protesteaza, si mai putini lupta – acestia sunt ucisi pana la ultimul.

Cei mai multi Cavaleri ajung pe mana Inchizitiei, in beciurile careia sunt torturati sistematic, cu salbaticie si mult sadism, si recunosc toate invinuirile aduse: l-au renegat pe Iisus, au practicat sodomia, s-au inchinat diavolului. In paranteza fie spus, la numai 12 zile de la arestare, lasul Mare Maestru Jacques de Molay le cere Cavalerilor sa-si marturiseasca pacatele pentru a-si usura constiinta – apoi, revine tardiv asupra acestui ordin. Filip al II-lea orchestraza cu multa dibacie un adevarat circ de invinuiri, procese, torturi si retractari, Marele Maestru jucand de fiecare data in contratimp, adoptand atitudini prostesti, neintelegand gravitatea situatiei si chiar refuzand sa-si apere Ordinul. "Sunt un simplu cavaler analfabet", avea sa marturiseasca de Molay.

O luna mai tarziu, pentru a-i feri pe templieri de persecutii similare in restul Europei, Clement al V-lea ii scoate pe invinuiti de sub jurisdictia regelui si-i plaseaza sub cea bisericeasca, insa, in vara lui 1308, dupa ce interogase el insusi cativa Cavaleri, revine asupra deciziei, iar torturile se reiau si confesiunile de vinovatie curg in valuri. Este de notat faptul ca templierii din Anglia, Portugalia, Spania si Germania nu au suferit aceste suplicii – multi dintre ei au fost judecati si achitati de tribunalele publice, disparand apoi, cel putin pentru cateva secole, din istorie.

In 1311, Clement al V-lea convoaca un conciliu la Vienne si aboleste Ordinul Templului, "nu sub forma unei sentinte definitive, ci cu titlu provizoriu". Cu alte cuvinte, Ordinul este temporar suspendat, fara a fi condamnat, un provizorat care tine pana in zilele noastre. De asemenea, Papa ii judeca pe principalii demnitari ai Ordinului – Marele Maestru Jacques de Molay, Marele Inspector Hugues de Pairaud, preceptorul de Acvitania, Geoffroy de Gonneville, si preceptorul de Normandia, Geoffroy de Charnay. Intrucat toti patru isi recunoscusera vina in mod public, au fost condamnati la inchisoare pe viata, dar la pronuntarea sentintei, primii trei isi retrag brusc si vehement acuzatiile.

"Pacatul meu este ca am tradat Ordinul pentru a-mi salva viata. Ordinul Templului este sfant si pur! Toate acuzatiile aduse lui sunt false, la fel cum false sunt si marturisirile templierilor!" ar fi spus intr-un necaracteristic acces de curaj de Molay. Neavand alta solutie, judecatorii ecleziastici ii dau pe mana regelui. Acesta convoaca consiliul si, fara sa piarda o secunda, hotareste ca cei trei sa fie ucisi in aceeasi zi ca eretici care si-au retractat confesiunea pacatelor. Pe 18 martie 1314, la ceas de seara, ei sunt arsi pe rug in piata Ile de la Cite din Paris. De Molay (desen) cere sa fie legat pe rug in pozitie de rugaciune, cu mainile impreunate si fata spre catedrala Notre-Dame. Dupa ce focul este aprins, legenda spune ca Marele Maestru i-a blestemat pe Filip cel Frumos si pe Clement al V-lea. Cert este ca artizanii distrugerii templierilor aveau sa moara amandoi in acelasi an – papa la numai cateva saptamani de la moartea Marelui Maestru, iar regele spre sfarsitul toamnei.

Mostenirea Templului

Ordinul Templului distrus de Filip cel Frumos in 1307 nu este acelasi care a luptat pe Pamantul Sfant timp de doua secole, si care, in cele din urma, a fost nevoit sa renunte la misiunea sa, suferind pierderea celor mai buni membri. Este doar umbra stralucitului Ordin, o organizatie decadenta in cautarea unei reconvertiri pe care nu a mai fost capabila sa o duca la bun sfarsit. Pe de alta parte, procesul intentat Templierilor este unul in acelasi timp politic si religios, insa am gresi daca am crede ca al doilea aspect este un simplu camuflaj pentru cel dintai. Cercetatorii Gerard si Sophie de Sede noteaza in lucrarea L’Occultisme dans la politique:

"Ordinul insusi avea o dubla fata, aspect dezvaluit fiind chiar in Regulamentul sau: « Din viata noastra nu vedeti decat coaja care se afla in exterior, dar nu banuiti puternicele precepte care se afla inlauntru ». Adevaratii sefi, in mod intentionat anonimi, ai acestei tehnocratii ocultiste se ridicau deasupra epocii lor. Dupa cum a scris Michelet : « Ideea de Templu, mai inalta si mai generala chiar decat aceea de Biserica, planeaza pe deasupra oricarei religii – Biserica imbatraneste, dar Templul ramane mereu tanar. » Tot asa precum el se situa deasupra Bisericilor, Templul se plasa si deasupra statelor; in numele unei meta-istorii, el nutrea un imens plan de organizare a lumii civilizate. Aceasta din urma avea nevoie de asa ceva: Orientul si Occidentul se sfasiau reciproc; Europa era un spatiu inchis unde se infruntau, pe de o parte, regi si feudali, pe de alta, regii intre ei; deosebirea dintre spiritual si temporal nu mai era respectata; Biserica intervenea in guvernarea statelor, iar acestea in modul de organizare al Bisericii. Acestor rivalitati haotice, maestrii templieri din umbra le opuneau ideea unei sinarhii, adica a unei ordini sociale in care diferitele puteri, exercitandu-se fiecare in sfera sa, nu s-ar fi suprapus. Pentru a garanta acest echilibru, ei visau la un domnitor al pamantului, arbitru suprem al sefilor politici si religiosi, ales de catre un consiliu al inteleptilor".

Este greu de crezut ca la peste 700 de ani de la stingerea Ordinului, influenta Templului ramane inca atat de puternica. Totusi, daca privim dintr-o cheie conspirationista o anumita inlantuire de evenimente istorice – nasterea Masoneriei in secolul XVII, izbucnirea revolutiilor de independenta si emancipare din secolul XVIII-XIX, formarea marilor corporatii transnationale, explozia globalizarii si a institutiilor politice si financiare mondiale (ONU, NATO, Uniunea Europeana, Banca Mondiala, FMI etc.) in secolul XX, ipoteza este pe cat de halucinanta, pe atat de seducatoare… 

ATROCITĂŢI IN NUMELE RELIGIEI

Cruciadele 

Definite drept conflicte militare cu un caracter religios, cruciadele medievale au fost purtate atat impotriva dusmanilor externi cat si a celor interni. Nu numai musulmanii sau slavii pagani au fost vizati, dar si crestinii greci ortodocsi, catarii, husitii sau oricine dobandea “statutul” de inamic al papilor. Scopul initial al cruciadelor era recuperarea Pamantului Sfant de la musulmani si impiedicarea expansiunii turcesti. Cruciadele erau purtate impotriva paganilor, ereticilor sau a celor care erau excomunicati din motive religioase, economice sau politice. In scurt timp insa, acestea au inceput sa serveasca si altor scopuri, cu precadere politice. Organizarea unei cruciade insemna mobilizarea unor forte militare imense, iar luptele presupuneau o violenta iesita din comun, avand ca rezultat un numar impresionant de victime. Ideea unui razboi religios care serveste unei cauze nobile a infierbantat mintile laicilor, asa se face ca spre sfarsitul secolului XI, oamenii din popor se angajau in aceste batalii, devenind dupa depunerea unui juramant “soldatii bisericii”. Se pare ca pana in 1291, numarul victimelor ajunsese la 20 milioane, dar aceasta este numai o cifra aproximativa, in lipsa unor evidente exacte. Este foarte probabil ca cifra sa fi fost mult mai mare, augmentata de numeroasele cruciade petrecute de-a lungul unei perioade lungi de timp.

 Jihadul islamic 

Semnificatiile “razboiului sfant” au nascut de-a lungul timpului o multime de controverse. Unii musulmani inteleg prin jihad utilizarea tuturor resurselor pentru a urma doctrina islamica si pentru a-l multumi pe Alah. Este un proces continuu, prin care acestia invata sa-si controleze propriile dorinte si sa lupte impotriva gandurilor rele. Pentru acestia, jihadul se afla inauntrul fiintei si se materializeaza prin aducerea dreptatii si inlaturarea raului din societate. Aceste precepte au cunoscut in scurt timp o extensie, care s-a materializat impotriva necredinciosilor.
Insa un anumit pasaj din Coran, Sura 25, versetul 52 a nascut foarte multe dezbateri in lumea islamica. Multi l-au folosit in trecut si il folosesc si in prezent drept scuza pentru a comite crime ascunse in spatele unei doctrine religioase: “ Nu cedati in fata necredinciosilor, ci luptati cu indarjire impotriva lor”.
Razboiul sfant, mentionat in Coran, a facut numeroase victime timp de 12 secole. Se pare ca in decursul istoriei, numarul victimelor ucise in numele Islamului numara aproximativ 200 milioane. In primii ani, armatele musulmane se raspandeau rapid: din estul Indiei pana in vestul Marocului. La scurt timp, diverse formatiuni religioase si-au adus acuze reciproce, declarand jihadul una impotriva celeilalte: Kharijis s-au luptat cu Sunni, Azariqis au declarat moarte tuturor pacatosilor si familiilor lor. In 1850 un mistic sudanez, Umar al-Hajj, a initiat un jihad in scopul de a converti triburile africane pagane.

Jertfele aztece 

Aztecii au inceput elaborarea teocratiei in jurul anului 1300, marcand era de aur a sacrificului uman. Aproximativ 20 000 de oameni au fost jertfiti zeilor, in mod special zeului soare, caruia trebuia sa i se asigure ratia zilnica de sange. In cadrul ritualurilor, inima victimelor era scoasa, iar corpurile erau mancate. Alte victime erau inecate, decapitate, arse sau aruncate de la inaltime. Intr-un ritual dedicat zeului ploii, copii care obisnuiau sa planga des erau omorati incet pentru ca lacrimile lor sa aduca ploaia. Pentru a o multumi pe zeita porumbului, o fecioara trebuia sa danseze timp de 24 de ore, dupa care era ucisa, iar pielea ii era jupuita. O insemnare mentioneaza ca la incoronarea regelui Ahuitzotl, 80 000 de prizonieri au fost macelariti intru satisfacerea zeilor.

Inchizitia 

Primele miscari ale inchizitiei au fost provocate de atitudinea maselor fata de crestinism, in mod particular de cea a catarilor si a valdensienilor. Tortura a inceput sa fie folosita dupa anul 1252. Cel care a autorizat uzul torturii a fost papa Inocent al IV-lea, printr-un edict papal cunoscut sub numele de Ad exstirpanda. Insa decretul interzicea varsarea de sange, mutilarea sau moartea. Una dintre metodele des folosite era “strappado”, care presupunea legarea mainilor acuzatului la spate si suspendarea acestuia in aer, pana la fracturarea bratelor. Metoda a cunoscut si “imbunatatiri”: in unele cazuri, se adaugau greutati la picioare, ceea ce ducea implicit, la dislocarea lor. Insa lucrurile nu s-au oprit aici. In 1568, Tribunalul Inchizitiei Spaniole a ordonat exterminarea a 3 milioane de oameni de pe actualul teritoriu al Olandei, atunci domeniu spaniol, sub acuza de rebeliune. Un alt exemplu de fervoare religioasa este celebrul inchizitor spaniol Torquemada, care avea pe constiinta cel putin 10 220 de suflete.

Masacrul hindusilor 

Cucerirea Indiei de catre mahomedani a fost descrisa de catre istoricul W.Durant, drept cel mai sangeros episod din istorie. In anumite parti ale Europei si ale Asiei, natiunile cucerite optau pentru convertirea la Islam in locul mortii sigure care ii astepta. In India lucrurile nu au stat asa cum si-ar fi dorit cuceritorii musulmani, datorita religiei hindu, care isi ocupase locul in viata si in cultura oamenilor cu mai bine de 4000 de ani in urma. Pusi in fata unei rezistente iesite din comun, cuceritorii musulmani nu au ezitat sa incendieze orase intregi si sa masacreze intreaga populatie a acestora. Fiecare astfel de campanie sporea numarul victimelor cu cateva mii de suflete si tot pe atatea erau aruncate in ghearele sclaviei. Fiecare invadator isi putea construi la propriu un deal din craniile adeptilor hindusi. Cucerirea Afganistanului in anul 1000 a avut ca rezultat anihiliarea intregii populatii hinduse de pe acest teritoriu. Sultanii Bahmani din centrul Indiei isi facusera o regula din a omori 100 000 de hindusi pe an. In anul 1399, Teimur a ucis 100 000 de oameni intr-o singura zi si mult mai multi cu alte ocazii. Conform calculelor profesorului Koenraad Elst, numarul populatiei hinduse a scazut din anul 1000 pana in anul 1525 cu 80 milioane.

Budistii din Burma 

In anul 1850, calugarii budistii din Burma inca mai practicau ritualurile in care se performau sacrificii umane. Odata cu mutarea capitalei la Mandalay, 56 de oameni considerati a fi “fara pata” au fost sacrificati si ingropati sub zidurile orasului pentru a deveni protectorii noii asezari. La putin timp, doua dintre morminte au fost gasite goale, ceea ce i-a facut pe astrologii regali sa dea un verdict radical: 500 de oameni trebuie ucisi si ingropati sub ziduri, altfel capitala va fi evacuata. Pana la interventia guvernatorilor britanici care a pus capat sacrificiilor, 100 de persoane fusesera ucise deja.

Masacrul de la muntele Meadows 

Odata cu declansarea razboiului din Utah, mormonii de pe intreg teritoriul s-au adunat in scurt timp, pentru a lupta impotriva armatei Statelor Unite, despre care banuiau ca urmareste eradicarea populatiei mormone. Pe fondul acestor tensiuni, au aparut zvonurile conform carora in trenul Fancher-Baker, care transporta emigranti din Arkansas catre California, se aflau inamici care participasera la persecutarea mai multor mormoni. Episodul, ramas in istorie drept “masacrul de la muntele Meadows”, s-a finalizat cu executarea unui numar mare de emigranti, pe 11 septembrie 1857. Mormonii au atacat trenul cu ajutorul indienilor din tribul Paiute. Doi dintre cei care aveau roluri importante in organizarea militara locala, Isaac C. Haight si John D. Lee au orchestrat acest atac, deghizandu-si oamenii astfel incat sa para un atac al nativilor americani. Dupa asediu, mormonii au reusit sa convinga emigrantii sa se predea. Nedorind sa lase martori ai implicarii lor in acest atac, 120 de oameni, barbati, femei si copii au fost executati. Dintre cei din urma, doar 17 au fost crutati. Abia 20 de ani mai tarziu, pe 23 martie 1877, unul dintre cei doi conducatori, John D.Lee, avea sa fie condamnat si executat chiar la locul masacrului.

Vanatoarea de vrajitoare 

Odata cu sosirea lor in Massachusetts, in jurul anului 1600, puritanii au creat o politie religioasa care urmarea si pedepsea orice devianta doctrinala. “Pacatosii” erau biciuiti, pusi la stalpul infamiei, spanzurati, li se taiau urechile sau li se gaureau limbile cu un fier incins. De cealalta parte se aflau adeptii formatiunii religioase Quaker, unii dintre cei mai mari inamici ai puritanilor, a caror religie era considerata o blasfemie. Practicantii Quaker prinsi erau spanzurati. In 1690, teama fata de magie si de efectele acesteia i-a facut pe puritani sa condamne la moarte 20 de vrajitoare si sa arunce in inchisoare alte 150 de persoane banuite de vrajitorie. In intreaga perioada a persecutiilor, care a durat din 1484 pana in 1750, mii de oameni au fost arsi pe rug sau spanzurati. Conform statisticilor oficiale, 80% dintre victime erau femei.

Crimele sectei Thugee 

Pentru a potoli setea de sange a nemiloasei zeite Kali, practicantii sectei Thugee din India au dezvoltat inca din anul 1500 o practica religioasa prin care oamenii erau jertifi pe altarul acesteia. Cele mai multe victime erau ucise prin strangulare in timpul ritualurilor. Se aproximeaza ca 2 milioane de oameni i-au cazut victime de-a lungul timpului. Numai in anul 1800 au fost curmate circa 20 000 de vieti, pana cand interventia autoritatilor britanice a pus capat acestor practici. Numarul victimelor s-a diminuat, desi in 1840 un membru Thugee era judecat pentru uciderea a 931 de oameni. In prezent, anumiti preoti hindusi inca mai practica acest ritual, insa locul oamenilor pe altarul jertfei a fost luat de capre.

Persecutiile romane anticreştine 

Una dintre primele persecutii impotriva crestinilor s-a petrecut in anul 64 d. Cr., din ordinul imparatului Nero. Este acelasi an in care Roma era cuprinsa de unul dintre cele mai mari incendii din istorie. Pentru ca foarte multe zvonuri il inculpau pe insusi Nero de producerea catastrofei, acesta a ordonat ca toti crestinii sa fie arestati si ucisi sub invinuirea de a fi starnit devastatorul incendiu. Multi dintre acestia au fost sfasiati de salbaticiuni in timpul sangeroaselor spectacole romane sau au fost arsi de vii. In urmatorii ani, actiunile indreptate impotriva crestinilor au continuat, ajungand la apogeu in timpul a ceea ce s-a numit “Marea persecutie”. Aceasta a inceput cu o serie de patru edicte care interzicea practicile religioase crestine si mergeau pana la executia in masa a practicantilor. Persecutiile au incetat odata cu urcarea pe tron a imparatului Constantin I in anul 306, cel care avea sa legalizeze crestinismul sapte ani mai tarziu, in 313.

CRUCIAŢII - CRUCIADE - 1

„Dumnezeu o vrea!“ Apelul lansat de papa Urban al II-lea in 1095 are un impact extraordinar asupra excedenrului de războinici nobili din Europa de apus. Atat nobilii, cat si oamenii sarmani nu au mai indurat gandul ca Orasul Sfant sa fie violat de necredinciosi.

Era concordiei 

In Europa, traditia pelerinajelor a inceput sa functioneze imediat dupa domnia imparatului roman Iulian Apostatul (secolul al IV-lea). Crestinii doreau sa mearga in locurile unde a trait Iisus si plecau pe jos, in calatorii anevoioase si pline de privatiuni, fara sa le pese nici de timpul pe care-l sacrificau si nici de suferintele care-i asteptau. Era, poate, un fel de a asculta ad litteram vorbele Mantuitorului si de a le pune in practica: "Cine isi va lasa tatal, pe mama sa, pe nevasta si pe copiii sai ca sa vina la mine, va primi inapoi insutit si a lui va fi viata vesnica."

Atunci cand, in anul 638, arabii cuceresc Ierusalimul, pelerinajele crestine nu sunt nicidecum afectate, Betleemul si Nazaretul continuand sa fie impanzinte de credinciosi veniti de peste mari si tari. Cu exceptia unui singur incident brutal (distrugerea, in 1009, a Sfantului Mormant de la Ierusalim, de catre califul El-Hakim al Egiptului, gest fanatic corectat de catre urmasul acestuia, care a ingaduit reconstruirea edificiului), coexistenta pasnica a crestinilor occidentali si a musulmanilor rasariteni nu este perturbata decat intamplator.

Aspiratia catre vesnica mantuire ii impinge atat pe cei de stirpe nobila, cat si pe tarani sa o apuce pe drumurile care duc catre Tara Sfanta. In 1054, bunaoara, au putut fi numarati vreo 3.000 de peregrini plecati din Picardia si Flandra, care nu au ezitat sa infrunte pericolele calatoriei si atacurile razlete ale beduinilor. In 1064, cateva sute de pelerini germani mai putin norocosi, condusi de episcopul Gunther din Blamberg, sunt nimiciti de aceiasi beduini. Epoca de echilibru pare sa-si zavorasca portile: pe 19 august 1071, turcii selgiucizi infrang armatele bizantine la Malazgerd si pun mana pe Ierusalim, aflat pana atunci sub dominatia arabilor fatimizi din Egipt. Pelerinajele la Sfantul Mormant sunt interzise.

Dieu li volt! 

Cea dintai cruciada este lansata la indemnul papei Urban al II-lea (al carui pontificat dureaza din 1088 pana in 1099), care, intr-o predica publica din 27 noiembrie 1095 - a zecea zi a Conciliului de la Clermont -, cheama la arme toata suflarea crestina, intru apararea credintei amenintate de noile invazii musulmane in Asia Mica si de cucerirea Niceei. Strigatul de adunare si apoi semnul de recunoastere in lupta este: "Dieu li volt!" - "Dumnezeu o vrea!".

Porniti buluc, fara arme si fara o cat de palida iscusinta ori experienta intr-ale razboiului, taranii marsaluiesc cu miile, recunoscandu-l drept capetenie pe Pierre l'Ermite (Petru Pustnicul), un "apostol" din Amiens atins de fanatism. Pelerinii nu au constiinta timpului lor istoric, isi inchipuie ca Hristos a trait cu doar putina vreme inaintea lor, asa ca sunt degraba ispititi sa-i perceapa pe evrei ca fiind ucigasii Mantuitorului (masacrele din Renania). Ajunsi la Constantinopol in august 1096, sunt sfatuiti de imparatul bizantin Alexius Comnen sa astepte cruciada seniorilor si a cavalerilor. Debordand de entuziasm, pelerinii nu-i dau ascultare si se reped din nou la drum spre Ierusalim, insa devin o prada usoara pentru turci, care ii nimicesc sau ii pun in lanturi.

Asteptand instructiunile lui Urban al II-lea, adevaratii razboinici isi pregatesc temeinic campania, armele si merindele, dupa care, sub comanda legatului pontifical Adhemar de Montheil, pornesc spre Orasul Sfant. Nu putini sunt rapusi de marsurile lungi, de dogoarea unui soare necrutator, de boli, de asedii, de luptele de hartuiala cu turcii si, nu in ultimul rand, de rafuielile intestine. Unii dintre ei, uitand de juramantul de vasalitate facut lui Alexius, dar si de adevaratul scop al calatoriei, isi delimiteaza propriile principate: Bohemond din Tarent s-a proclamat prin' de Antiohia, iar Baudouin din Flandra a atacat orasul Edesa (Urfa sau Osroen), de dincolo de Eufrat.

In 1099, din cei 150.000 de cruciati,combatanti sau necombatanti, au ajuns in preajma zidurilor Ierusalimului doar a zecea parte. Orasul, slabit de disensiunile dintre musulmani, capituleaza rapid, iar baronii franci, imbatati de succes, reconstituie la fata locului sistemul feudal european, impartindu-si cuceririle si instituind un domeniu crestin care va fi condus de Godefroy de Bouillon, cel ce, cu toata modestia, se va autoproclama "advocatus Sancti Sepulchri", dar care, de fapt, va fi stapanul "Regatului crestin al Ierusalimului".

In goarna luptei pentru cea de-a doua cruciada sufla, in luna martie 1146, unul dintre cei mai faimosi si mai stimati oameni ai crestinatatii occidentale, Bernard de Clairvaux. Recucerirea Edesului de catre turci starnise din nou mania crestinatatii occidentale si ridicase la lupta mii de aventurieri. Insa in loc sa ajunga unde-si propusesera, nimeresc in Damasc (1148), unde sufera o infrangere usturatoare. Relatiile dintre Regatul Cruciat, vecinii sai bizantini si conducatorii musulmani din imprejurimi devin mai inveninate ca oricand.

Jamais deux sans trois... 

Cruciadele - daca nu punem la socoteala cruciada albigenzilor impotriva catharilor, cruciada copiilor, cruciada saracilor sau mult mai tarzia cruciada impotriva husitilor - au fost in numar de 8. Mari si late cat doua continente. Provocata de recucerirea Ierusalimului de catre Saladin, in 1187, cea de-a treia cruciada nu a reusit sa anexeze decat orasul Acra. Zece ani mai tarziu, a patra cruciada nici macar nu a ajuns in Tara Sfanta. Dupa Conciliul din Laterano, papa Inocentiu al III-lea face publica bula intitulata Quia maior, in care cheama la lupta lumea crestina. O lupta, cea de-a cincea, fara monarhi europeni, angajati aproape toti in propriile cruciade. O lupta care se va sfarsi absurd, fara lupta, in apele Nilului, care tocmai inundase pamanturile Egiptului.

Asedii, morti, raniti si iar drumuri colbuite, sete, foamete, dragoste de Dumnezeu, iubire pentru Allah. Teatrele bataliilor se schimba, din Tunis pana inapoi in Constantinopol... Intra in scena Carol de Anjou, Ludovic cel Sfant, regele Edward al Angliei, iar numarul invinsilor este intotdeauna mai mare decat cel al invingatorilor. O ecuatie al carei repetitiv rezultat e consfintit si de a opta si ultima cruciada, in care majoritatea soldatilor crestini mor la granitele Siriei, intoxicati cu apa nepotabila, rapusi de ciuma si de dizenterie.

Un razboi intre sensuri 

In Europa occidentala, cruciadele sunt considerate, in mod traditional, niste ispravi eroice. Nu toti istoricii par a fi insa de acord cu acest punct de vedere. In lumea musulmana, cruciadele sunt percepute drept niste atacuri crude, pline de salbaticie, ale crestinilor impotriva Islamului. Chiar si astazi, anumite discursuri ale integristilor islamici folosesc cuvantul cruciada pentru a desemna atacurile Apusului impotriva lor. Ar trebui poate spus ca exista si viziuni ale ortodoxiei care par congruente cu aceasta perspectiva, atitudine determinata, in buna masura, de jefuirea Constantinopolului, in timpul celei de-a patra cruciade.

Aici, s-ar cuveni facuta o paranteza. Nu toate actiunile cruciatilor au fost eroice, chiar percepute cu ochiul crestinului occidental. Cruciatii au comis atrocitati nu doar impotriva musulmanilor, ci si impotriva evreilor sau chiar a altor crestini. Pomenita cruciada a patra nu a ajuns niciodata pana in Palestina. In schimb a distrus Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin. Multe relicve si obiecte de valoare rapite de acolo se afla si acum in colectiile venetiene sau ale Vaticanului, iar falia dintre crestinismul oriental si cel catolic s-a adancit atunci enorm.

Intre termenii cruciada si jihad exista niste concordante interesante. In Vest, cuvantul cruciada are conotatii pozitive (de pilda, in aria politicilor sociale se folosesc cu succes termenii cruciada impotriva pauperitatii, cruciada impotriva drogurilor s.a.m.d.), in vreme ce termenul jihad are conotatii exclusiv negative, fiind asociat unui razboi sfant manat de fanatism. In lumea musulmana, termenul jihad poseda conotatii pozitive care includ si sensul de lupta spirituala impotriva propriei persoane.

Explicatia de dictionar a cuvantului cruciade este urmatoarea: "Expeditii militare intreprinse intre secolele XI si XIII, cu intentia initiala de a-i izgoni pe musulmani din locurile sfinte din Palestina si a reimpune crestinismul." Formula "intentia initiala" este mai mult decat graitoare.

Cavalerii Templului 

Nascut oficial in 1118 la Ierusalim, Ordinul Templierilor avea sa fie strans legat de viata Regatului Ierusalimului si de Cruciade, inainte de a fi dizolvat, la inceputul secolului al XIV-lea, de catre Phillipe le Bel (Filip cel Frumos). Adevarata armata regulata a crestininilor din Tara Sfanta, Ordinul nu dadea seama de actiunile sale decat suveranului pontif si era scutit de impozite si dijme catre stapanii laici sau catre cler. Istoria oficiala a retinut faptul ca 9 cavaleri (Hugues de Payns, Geoffroy Bisol, Payen de Montdidier, André de Montbard, Godefroy de St-Omer, Rosal, Archambaud de St-Amand, Godemar si Geoffroy) din nord-estul Frantei si din Flandra s-au reunit la Ierusalim si au creat Ordinul Sarmanilor Cavaleri ai lui Hristos.

Principala lor preocupare era de a-i proteja pe toti pelerinii veniti la Ierusalim. Li s-a dat drept cartier general un teren situat pe ruinele Templului lui Solomon. In acest chip, au devenit Cavalerii Templului sau Templieri. In 1127, papa convoaca un conciliu la Troyes, prin care consfinteste existenta ordinului si, mai ales, ii asigura independenta totala - morala si financiara. Acelasi conciliu va proclama un concept nou: cel de calugar-soldat. Enormul capital de simpatie de care se vor bucura va face din templieri cel mai bogat ordin al vremii. De-a lungul cruciadelor, multi dintre ei isi vor lasa viata pe altarul credintei.

Razboinici fiind, nu vor sti sa-si negocieze reconversia, spre deosebire de Ospitalieri, dupa desfiintarea Regatului Ierusalimului. Urmariti cu inversunare de Phillipe le Bel, pentru bogatia lor uriasa dar si pentru aroganta pe care le-o insuflase deplina lor autonomie, toti templierii din Franta vor fi acuzati de erezie, iar marele maestru al ordinului, Jacques de Molay, va fi ars de viu in mijlocul Parisului, pe Ile de la Cité, la 22 decembrie 1314.

PERSONALITĂŢI - SALADIN (Al-Malik an-Nâsir Salâh ad-Dîn Yûsuf)

Era anul 1096 atunci cand, la chemarea Papei Urban al II-lea, crestinatatea isi trimitea razboinicii impotriva necredinciosilor, in ceea ce va ramane in istorie sub numele de prima Cruciada. In numele dreptei credinte, Europa crestina mobiliza o armata cum nu se mai vazuse nicicand si, sub obladuirea Vaticanului, punea bazele unui conflict ce avea sa dureze secole intregi. Paradoxal, pe fondul razboaielor dintre crestini si musulmani, tocmai figura unui conducator „pagan” ajungea sa simbolizeze virtutile cavaleresti, atat de cantate la curtile aristocratilor europeni.

Trecusera aproape cinci decenii de la primele atacuri cruciate asupra cetatilor musulmane din Orientul Apropiat. Acra, Maarat, Antiohia si chiar Ierusalimul cazusera, rand pe rand, in fata armatelor pestrite, formate deopotriva din tarani, preoti, cavaleri si capete incoronate, iar in Cetatea Sfanta se puneau bazele asa numitului Regat al Ierusalimului. Era momentul in care, la Tikrit (pe teritoriul Irakului de azi) se nastea cel care avea sa devina simbolul rezistentei musulmane in fata europenilor si, mai mult, cel care avea sa arate Europei adevaratele virtuti ale unui razboinic.


Mausoleul din Damasc al lui Saladin



Leul deşertului 

Saladin se nastea dintr-o familie kurda la Tikrit, in anul 1137. Fiu al guvernatorului din Baalbek, el deprindea tainele invataturii la cea mai vestita scoala musulmana, Medressa din Damasc, acolo unde lua contact cu stiintele dar si cu arta razboinica si strategiile militare ale inaintasilor sai. Inca de la o varsta frageda, Saladin – Salah ad-Din, pe numele sau adevarat - intra in serviciul emirului Nur ad-Din, completandu-si educatia cu lectiile de lupta oferite de chiar unchiul sau, Shirkuh, unul dintre cei mai temuti si respectati comandanti de osti ai vremii.

La numai 23 de ani, Saladin porneste alaturi de Shirkuh in prima sa campanie razboinica, cea indreptata impotriva Fatimizilor din Egipt. Victoria rasunatoare a celor doi nu va trece neobservata, tanarul fiind numit mare sfetnic al califului Al-Adid, in timp ce unchiul sau devenea vizir al Egiptului, functie pe care Saladin o va prelua noua ani mai tarziu. Pe langa vaditele sale aptitudini razboinice, tanarul kurd isi dovedea din plin si calitatile de guvernator. Sub indrumarea sa, economia Egiptului era revitalizata, asta in timp ce armata era schimbata radical, conform cu noile cerinte ale vremurilor.

Odata cu moartea protectorului sau, Nur ad-Din, in 1174, Saladin devine sultan al egiptenilor, declarandu-si independenta fata de orice alt lider musulman. Mai mult, casatorindu-se cu vaduva mult mai varstnica a lui Nur ad-Din, proaspatul sultan obtinea si tronul Siriei, odata cu toate titlurile si averea celui decedat. De acum, nimic nu il mai putea opri pe noul lider musulman sa isi indeplineasca visul de o viata, acela de a elibera Tara Sfanta de sub dominatia cruciata.

Razboaiele credinţei 

Vestea masacrelor si ororilor comise de crestini in prima Cruciada devenise deja legendara. Numai in Cetatea Sfanta, soldatii condusi de Godefroy de Bouillon, ucisesera aproape 70.000 de civili neinarmati, asta in timp ce la Maarat, razboinicii europeni se dedasera la acte de o violenta nemaintalnita, totul culminand cu canibalismul recunoscut si iertat atunci de Biserica. Cruzimea primilor cruciati nu ramasese, insa, doar o amintire trista. Noul lider al Regatului Ierusalim, Guy de Lusignan, alaturi de nemilosii sai apropiati, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford si Balian de Ibelin continuau, la scara mare, persecutiile si crimele impotriva musulmanilor, evreilor si chiar a crestinilor ortodocsi (in fond, Marea Schisma avusese loc in 1054, cu putin timp inaintea Primei Cruciade).

In acelasi timp, Saladin isi extinsese influenta asupra califatelor din Mosul si Allepo, inconjurand Regatul Ierusalimului, pentru prima oara, cu teritorii musulmane, aflate in mana unui singur lider. Desi noul monarh oriental incercase sa evite luptele cu puternicii cavaleri europeni, ciocnirile erau inevitabile. Intr-o prima batalie, cea de la Montgisard, in anul 1177, Saladin cunostea o infrangere zdrobitoare. Din cei aproape 30.000 de soldati aflati sub comanda sa, peste 27.000 erau ucisi de catre razboinicii templieri, intr-o batalie ce amintea, mai mult, de un masacru.



Dinar din aur din timpul lui Saladin

Cu toate acestea, armata europenilor era departe de a-si putea impune influenta asupra teritoriilor ocupate de musulmani. Armistitiul dintre cele doua tabere, incheiat dupa batalia de la Montgisard, nu era decat o solutie de compromis pentru ambele forte combatante, sleite de indelungile confruntari. Si totusi, excesele cavalerilor cruciati, materializate in atacuri repetate asupra caravanelor musulmane, nu puteau decat sa rupa o pace si asa destul de fragila.

Cea de a doua confruntare venea la 10 ani dupa episodul de la Montgisard. Deplini increzatori in reusita bataliei, templierii condusi de Guy de Lusignan porneau prin soarele arzator al desertului pentru a-l infrunta pe Saladin si noua sa armata. Avea sa fie unul dintre cele mai negre episoade din toata istoria cruciadelor. Lipsit de viziune si de simt strategic, Guy isi indrepta cei peste 20.000 de soldati, echipati cu infricosatoarele armuri ale epocii, prin caldura torida a desertului sirian, in cautarea musulmanilor aflati sub comanda lui Saladin. Efectele unei asemenea actiuni necugetate au devenit vizibile dupa numai cativa kilometri de mars. Hartuiti de arcasii calari ai lui Saladin si extenuati de caldura si de lipsa apei, europenii deveneau, astfel, o prada usoara pentru cel care, mai tarziu, avea sa fie denumit „Leul desertului”. Mai mult, pentru a evita pierderile inutile de oameni, Saladin ardea ierburile uscate din jurul taberei europene, orbind cu fum pe cei care se mai puteau ridica la lupta. In zorii zilei de 4 iulie, in zona cunoscuta drept Hornurile de la Hattin, cavaleria musulmana decima, intr-un atac fulger, pe aproape toti razboinicii cruciati. Dintre cei peste 20.000 de crestini, doar 3000 mai supravietuiau pentru a lua drumul sclaviei. Insusi Guy de Lusignan cadea prizonier, alaturi de o intreaga suita de cavaleri; fratele sau Amalric al II-lea, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford, William de Montferrat, Humphrey de Turon sau Plivain de Botron fiind doar cativa dintre cei capturati de Saladin.


Cairo - Citadela lui Salah al Din

Pe fondul victoriei de la Hattin, liderul musulman pornea catre Ierusalim, cetate pe care o cucerea in acelasi an, la 2 octombrie 1187. Contrar tuturor asteptarilor, Saladin nu va repeta gestul europenilor, acela de a masacra populatia civila, ba mai mult, el permitea tuturor locuitorilor crestini sa paraseasca orasul impreuna cu toata averea pe care o puteau duce.

Caderea leului 

Vestea pierderii Ierusalimului in fata armatelor musulmane soca Europa. Nimeni nu isi putea imagina ca teribila armata a templierilor fusese infranta intr-un mod atat de categoric. La indemnul Papei, aristocratii europeni porneau in cea de a 3-a Cruciada, condusi fiind de un alt lider emblematic, nimeni altul decat Richard Inima de Leu, regele Angliei.


Cairo- Citadela lui Salh al Din


Acesta nu va reusi insa sa recucereasca Ierusalimul. Slabit de campania care durase aproape trei ani, fara victorii majore si cu armata decimata de lipsuri si boli, Richard se intorcea in Anglia, nu inainte de a incheia una dintre cele mai frumoase si mai durabile prietenii din istorie, cea cu liderul musulman, Saladin. Adversari pe campul de lupta, cei doi au dat dovada de un puternic respect si un cavalerism fara echivoc in relatiile din afara conflictelor.
Chiar daca Locurile Sfinte ramaneau, astfel, in mainile sale, Saladin nu s-a putut bucura prea mult de victorie. Cuprins de febra, sultanul cadea la pat, acolo de unde nu se va mai ridica niciodata. La 4 martie 1193, la numai 55 de ani, se stingea din viata cel mai mare lider musulman din istoria cruciadelor. Legenda spune ca in momentul in care apropiatii sai au desfacut portile vistieriei in care se credea ca se afla comoara monarhului, acestia a fost uimiti sa o gaseasca goala. Saladin isi impartise toata averea saracilor, nepastrand pentru el nici macar banii necesari pentru înmormantare.

FEMEI PIRAT

Ar putea parea ciudat ca intr-o societate marcata de violente si faradelegi, asa cum era cea a piratilor, femeile sa isi poata gasi un loc si sa poata influenta in vreun fel cursul istoriei. In fond, o veche cutuma marinareasca interzicea accesul persoanelor de sex feminin pe orice nava care iesea din port, infractiune care deseori se solda cu moartea celui vinovat de o astfel de incalcare a regulilor nescrise. Si totusi, intr-o lume dominata de imaginea puternica a barbatului, cateva femei se impuneau prin forta in fata tabuurilor vremii.

Cine si-ar fi imaginat ca in universul marcat de figura lui Barba Neagra, sangerosul pirat britanic, a lui Bartholomew Roberts sau a nu mai putin cunoscutului capitan Kidd, doar cateva dintre numele celebre ale asa numitei Epoci de Aur a piratilor din Caraibe, sau in lumea extrem de dura a pirateriei mediteraneene si asiatice, si-ar fi putut face loc imaginea unor femei? Istoria este, insa, una imprevizibila, iar fenomenul piratilor in fuste pare a se contopi cu insasi inceputul acestei activitati atat de blamate in toate timpurile. Daca o enumerare a femeilor pirat de la inceputuri si pana in secolul XX ar reprezenta o piatra de incercare pentru orice istoric, Descopera isi propune sa va prezinte doar cateva dintre numele personajelor care, ascunse in spatele hainelor barbatesti, isi permiteau sa rescrie istoria violenta a pirateriei mai abitir decat o facusera barbatii de-a lungul timpului.

Anne Bonny si Mary Read – cuplul terorii din Caraibe 

In genere, secolele al XVI-lea si al XVIII-lea sunt asociate cu loviturile sangeroase ale piratilor din Caraibe si cu perioada acestora de glorie, asa numita Epoca de Aur a pirateriei. Walter Kennedy, Jack Rackman, Edward England, Thomas Tew, Emmanuel Wynne si Christopher Condent sunt doar cateva dintre numele celor pe care nu ti-ai fi dorit sa ii intalnesti in acele vremuri. Raspandind teroarea pe mari si in coloniile Lumii Noi, piratii aveau sa cunoasca, insa, un cuplu cum nu le mai fusese dat niciodata sa afle.

Copilaria celei care urma sa devina una dintre figurile de temut ale pirateriei, Mary Read, ar putea parea rupta dintr-un roman de aventuri. Fiica nelegitima a unei sotii de marinar, Mary a fost nevoita inca din primii ani ai vietii sa poarte hainele fratelui sau decedat si sa se dea drept acesta in fata bunicilor si a rudelor sale. Desi pare incredibil, nimeni nu a sesizat faptul ca in spatele mastii masculine si a comportamentului baietos se ascundea, de fapt, o tanara. Sarada a continuat timp de aproape 13 ani, pana in momentul in care ultima sa ruda apropiata, bunica, trecea in nefiinta. Obisnuita, insa, sa poarte aceleasi haine si fiindu-i greu sa isi schimbe comportamentul, Mary avea sa continue sa se poarte asemenea baietilor si chiar se va angaja alaturi de marinari la obositoarele munci din porturile britanice.

De aici si pana la recrutarea sa pe una dintre corabiile vremii nu a mai fost decat un pas. Intrata in randul navigatorilor catre Americi, Mary Read cadea, totusi, la scurt timp dupa angajarea sa, in mainile piratilor condusi de celebrul Calico Jack si a misteriosului sau acolit, nimeni altcineva decat Anne Bonney.

Diferita de cea a lui Mary, povestea Annei Bonney nu este, insa, mai putin spectaculoasa. Obisnuita inca de la varsta de 13 ani cu aventurile amoroase, englezoaica parea sortita unei vieti plina de picanterii si detalii scandaloase. Cu toate acestea, destinul ei avea sa se schimbe radical odata cu intalnirea piratului Jack Rackman (Calico Jack). Indragostiti nebuneste unul de celalalt, cei doi parteneri incep sa strabata marile in cautarea potentialelor victime, nu putine la acea perioada, lasand uitarii vechile preocupari ale Annei.

Faptul ca si Mary Read, odata demascata ca femeie, a intrat in anturajul celor doi, banuindu-se chiar ca ar fi avut legaturi amoroase cu Anne Bonney si Calico Jack, nu ar trebui sa ne mire. In fond, caracterul celor trei era extrem de asemanator. Cert este ca in cronicile si insemnarile oficiale ale vremii, cele doua tinere sunt mentionate pe lista celor mai periculosi si violenti pirati, lucrand intotdeauna impreuna si dand lovitura dupa lovitura in apropierea Jamaicai, doar mobilizarea exemplara a autoritatilor ducand la capturarea acestora.

Se spune despre cele doua femei pirat ca au reprezentat unele dintre cele mai aprige modele de talhari din toate timpurile. Primele la dueluri si abordajele navelor inamice, neintrecute in manuirea pistoalelor si a spadei, cele doua femei ar fi ramas singure in fata autoritatilor, incercand sa lupte chiar si dupa ce membrii echipajului le parasisera. Chiar si asa, darzenia Anney ramane exemplara numai si prin replica data lui Calico Jack in momentul in care acesta a dorit sa o vada pentru ultima oara inainte de propria executie. Dorind sa isi ia ramas bun de la fosta sa partenera de viata si de talharii, Jack Rackman primea o replica mai mult decat acida : « Imi pare rau sa te vad aici, dar daca ai fi luptat ca un barbat, nu ai fi ajuns acum sa fii spanzurat ca un caine !». Astfel se incheia o legatura care urma sa ia, insa, drumul legendei.

Calico Jack nu avea sa scape de spanzuratoare. In fapt, la numai o zi dupa procesul sau, sentinta se si executa. Tinerele au reusit sa scape pacalind autoritatile si ramanand insarcinate, fapt ce evita pedeapsa capitala. Chiar si asa, Mary Read in varsta de 31 de ani, se stingea in inchisoare in 1721, la mai putin de un an dupa capturare. Frigurile si febra care o atinsesera in detentie s-au dovedit mai puternice decat pericolele de pe mare.

Lucrurile se complica in cazul Annei Bonney . Desi fusese condamnata la moarte prin spanzurare, sentinta urmand a fi indeplinita imediat dupa momentul nasterii, fosta femeie pirat dispare brusc din inchisoare si din registrele autoritatile. In ciuda povestilor care sustin ca Anne si-ar fi reluat activitatile pirateresti, cel mai probabil, aceasta si-a schimbat identitate si s-a casatorit cu un fermier bogat din California. Fosta iubita a lui Calico Jack s-a stins din viata, daca e sa dam crezare surselor care o vad in Statele Unite ale Americii, la venerabila varsta de 82 de ani, dupa ce daduse nastere la nu mai putin de 10 copii.

Ching Shih – o femeie pirat la superlativ 

Daca in Europa piratii nu isi permiteau un numar foarte mare de corabii, in Asia lucrurile se petreceau la o scara cu mult mai mare decat si-ar fi putut imagina cineva. Daca ne gandim ca in secolul al XIX-lea, flota chinezoaicei Ching Shih numara peste 1800 de corabii si circa 80.000 de oameni, ar fi suficient sa ne formam o idee despre importanta acestui fenomen in marile si oceanele Asiei. O simpla trimitere la Invincibila Armada spaniola, care a numarat „doar” 130 de vase, poate sublinia mai mult decat se poate exprima in cuvinte.

Cazierul chinezoaicei este unul impresionant chiar si in zilele noastre. Prostitutie, jocuri de noroc, acte de violenta, rapiri si crime… nimic nu pare sa fi omis Ching Shih de-a lungul timpului. Chiar daca prima parte a vietii sale ramane si azi un mister, femeia pirat a inceput sa se afirme ca un puternic lider militar al talharilor in 1807, odata cu moartea sotului ei, Zheng Yi, un celebru proscris chinez a carui familie se putea mandri cu peste doua secole de actiuni de piraterie.

Atat de mare devenise flota chinezoaicei si atat de puternice erau loviturile sale incat aceasta si-a permis sa perceapa taxe in locul imparatului in multe dintre orasele si satele de coasta. Nici chiar flota imperiala nu putea face fata unei asemenea armate a piratilor astfel incat singura solutie a fost aceea de a incheia un pact cu acestia si de a le permite sa-si pastreze prada adunata de-a lungul anilor si sa scape nepedesiti in ciuda tuturor crimelor comise. Surprinzator, Ching Shih a acceptat oferta imparatului si, dupa ce s-a maritat chiar cu fiul sau adoptiv, aceasta s-a retras din viata tumultoasa de pirat si s-a dedicat afacerilor cu jocuri de noroc. Chiar si dupa moartea sa, survenita in 1844, chinezoaica este considerata drept cea mai importanta figura din lista femeilor pirat care au bantuit vreodata marile in cautarea prazii.

Date suplimentare

• Primele marturii ale existentei femeilor pirat vin din Antichitate, mai precis din anul 600 e.A, si se refera la o alta chinezoaica, Ch’iao K’uo Fuu Jeen.
• Cel mai mare numar de femei pirat a fost inregistrat in randul vikingelor. Demne de renumele sotilor lor, acestea au terorizat marile timp de secole, incapand cu printelese Rusila, Sela sau Stikla in secolul al V-lea si pana la Alfhild si Wigbiorg, in secolul al IX-lea.
• Una dintre figurile importante ale pirateriei feminine o reprezinta Grace O’Malley, Grainne Ni Mhaille pe numele sau irlandez, o femeie pirat ce a scandalizat intreaga Anglie a secolului al XVI-lea, prin actiunile sale indreptate impotriva navelor ce tranzitau apele irlandeze. In folclorul irlandez, Grace O’Malley este considerata o veritabila eroina.