ROMANIA -MONZMENTE -Mănăstirea Bistriţa, Neamţ

        Mănăstirea Bistrița, zidită de domnitorul Alexandru cel Bun în anul 1406, este o comoară medievală ortodoxă din județul Neamț. Se află în satul Bistrița, din comuna Alexandru cel Bun, și are o foarte mare valoare istorică și arheologică.

Fiind situată la aproximativ 8 kilometri mai spre vest de orașul Piatra Neamț, în comuna Viișoara - Alexandru cel Bun, mănăstirea a dăinuit timp de peste șase veacuri la adăpostul pădurilor ce o acoperă, înfruntănd, ca toate lăcașurile noastre de credință și cultură, greutățile să încercările istoriei.

Mănăstirea Bistrița ocupă un loc deosebit între vetrele de credință ortodoxă și de cultură romănească ce înnobilează trecutul acestei țări, numarându-se printre cele mai vechi ctitorii voievodale, adăpostind oseminte domnești și fapte de neuitat din istoria și viaȚa spirituală a poporului nostru.

Scurt istoric

Potrivit tradiției, începuturile obștei monahale din vatra Bistriței nemțene se regăsesc în vremea domniei lui Petru I Mușat, spre sfârșitul sec.al 14-lea, când s-a ridicat aici o micuță biserică de lemn, prin purtarea de grijă a ieromonahului Pafnutie. In anul 1402, pe locul bisericuței de lemn, domnitorul Alexandru cel Bun a zidit, a o minunată biserică de piatră. Lăcașul are 30 de metri lungime, cu pronaos, gropniță, naos și altar, A fost zidit și cu gândul de a-i folosi acestuia drept loc de îngropare.

Mănăstirea Bistrița ocupă un loc important in sistemul religios și institutional creat de Alexandru cel Bun (1400-1432), potrivit documentului din 7 ianuarie 1407, emis de către mitropolitul Iosif Mușat, prin care acest lăcaș era pus pe picior de egalitate cu Mănăstirea Neamț, stabilindu-se o conducere comună a acestor doua așezăminte, în persoana preotului chir Domentian: Domnitorul a înzestrat ctitoria sa cu sate, moșii și odoare scumpe.

Printr-un hrisov din 6 ianuarie 1411, mănăstirea a primit două sate și Biserica de la Bohotin, împreună cu zece butii de vin, zece "coloane de grâu" și tot atâtea postavuri de Cehia, în fiecare an. Acestora lise mai adaugau și multe altele, precum vămile de la Bârlad și Tazlău,, iar in timpul lui Ilie Vodă și pe cea de la Bacău.

              In anul 1498, Ștefan cel Mare a zidit un turn clopotniță, cu paraclis, închinat Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, cu o pictură în frescă de o mare valoare artistică și iconografică, care se păstrează până astăzi. În 1546, Petru Rareș a renovat mănăstirea și a construit un zid împrejurul ei. Tot el i-a dăruit satul Mojeștii cu tot cu venitul produs de acesta. La 1554, Alexandru Lăpușneanu a renovat mănăstirea complet.

"

Mănăstirea Bistrița este inclusă în Lista monumentelor istorice din România,

         

         In anul 1418, doamna Ana a fost înmormântată sub lespedea din gropniâa bisericii, iar la 1 ianuarie 1432 a fost adus și Alexandru cel Bun, in mormântul de lângă aceasta. In afară de domnitor și doamna sa, mai sunt îngropați aici , Alexandru - fiul lui Ștefan cel Mare, Chiajna - soția lui Ștefan Lăcustă, Anastasie - Mitropolitul Sucevei.

           Mănăstirea Bistrița are o foarte mare valoare istorică și arheologică. Este zidită în stil bizantin, bogat ornată, având ușa de la intrare păstrată din momentul construirii fiind lui crată cu multă artă. Se remarcă icoana Sfintei Ana, mama Maicii Domnului. După tradiție, această icoană a fost dată ca „dar de patron” Doamnei Ana, soția lui Alexandru cel Bun, de către împărăteasa Irena (Ana), soția împăratului bizantin Manuil al II-lea Paleologul (1391-1425) și de Patriarhul Matei, ai Constantinopolului, în 1401. Ulterior, familia voievodală dăruiește icoana Sfintei Ana Mănăstirii Bistrița..
         Mănăstirea Bistrița este locul în care a fost creat unul dintre cele mai vechi monumente ale culturii medievale românești: Pomelnicul de la Bistrița. Acest pomelnic oferă cele mai interesante date despre începutul istoriei voievodale și bisericești din Moldova.

       Mănăstirile reprezintă cea mai importantă categorie a monumentelor ce au supraviețuit intemperiilor vremurilor, multe dintre ele fiind oglinzi ale epocilor trecute. În jurul mănăstirilor s-a dezvoltat atât viața religioasă a comunității cât și cultura națiunii. Ele, mănăstirile, mai pot ilustra și o dimensiune militară, multe dintre ele fiind adevărate cetăți și jucând un rol activ în sistemul defensiv al țării, având în vedere restricțiile impuse de dominația otomană mai ales după mijlocul sec.al 16-lea. Mănăstirile și schiturile construite de voievozi și boieri, înzestrate cu un bogat patrimoniu și importante privilegii, sunt depozitare ale unui bogat tezaur de cultură și civilizație românească. Mesajul istoric transpare din picturile murale, din pomelnicele străvechi păstrate, obiecte de cult, cărți tipărite, monumente funerare și inscripții în piatră, conservate, dar și în glorificarea voievozilor care le-au clădit, o parte a acestor monumente reprezentând un gest de mulțumire adus lui Dumnezeu pentru ajutorul în lupte.

Unul din principalele monumente istorice, vatră de credință și de cultură românească, ostrov al evlaviei străbune, cu o existență de mai bine de șase sute de ani, adăpostind oseminte domnești și fapte de neuitat din istoria și viața spirituală a neamului nostru este și Mănăstirea Bistrița din Județul Neamț. Ctitorie a patru voievozi mușatini, Alexandru cel Bun (1400-1432), Ștefan cel Mare (1457-1504), Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546) și Alexandru Lăpușneanu (1552-1561), Mănăstirea Bistrița este locul în care a fost creat cel mai vechi monument al culturii noastre medievale, și anume, Pomelnicul de la Bistrița. Acest pomelnic oferă cele mai interesante date despre începutul istoriei voievodale și bisericești din Moldova. Pomelnicul de la Bistrița arată că, pentru români, cultura nu poate fi despărțită de cult și, de fapt, cultul este rădăcina cea mai adâncă a culturii noastre. În jurul Bisericii s-a plămădit și s-a binecuvântat, s-a consolidat și s-a transfigurat cultura noastră și istoria. De aceea, Mănăstirea Bistrița este taină și simbol pentru istoria neamului nostru. Este taină și simbol al statorniciei noastre în credința, a îmbinării dintre cult și cultură, a legăturii dintre istorie și veșnicie.

           Spre sfârșitul secolului, prin anul 1498, Stefan cel Mare se trece si el pe lista ctitorilor acestui sfânt lăcaș de rugăciune. El va ridica o impunătoare clopotniță cu paraclis, după cum se spune în inscripția votivă, așezată pe peretele sudic al construcției:

"Evlaviosul si de Hristos iubitorul Io Stefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Tarii Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit aceasta clopotnita si biserica aseza intr-insa, intru numele Sfantului Mucenic Ioan cel Nou din Cetatea Alba, pentru rugăciunea sa și a Doamnei sale, Maria, și a copiilor lor, in anul 7006 (1498), și tot in anul acela le-a și săvârsit, in luna lui septembrie, 13 zile."

Urmatorul ctitor al Bistriței a fost Petru Rares care, în toamna anului 1538, a trebuit sa părăsească țara, invadată de ienicerii lui Suleyiman Magnificul. Părăsit de toți cei ai săi, fiul lui Ștefan cel Mare a găsit adăpost la Mănăstirea Bistrița.

"

Lucrările realizate de Petru Rareș la Mănăstirea Bistrița s-au întreprins între anii 1541-1546. Petru Rareș a refăcut zidul de incintă, cu turnul de la intrare, unde a amenajat un mic Paraclis cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, a refăcut casa domnească, pe care a împodobit-o cu frescă si a extins paraclisul din clopotnița ridicată de Ștefan cel Mare, adăugându-i o navă susținută de elegante arce de zid. Tot lui Petru Rareș i se datorează și cladirea de piatră din colțul sud-vestic al incintei, unde a funcționat, până în sec.al 19-lea, o școală domnească și care găzduiește astăzi muzeul mănăstirii.

Contribuția lui Petru Rareș la refacerea bisericii mari se găsește amintită în documentul din 1546, în care se menționează: "am înnoit din temelie sfânta mănăstire". Petru Rareș, vorbind de "înnoirea mănăstirii", s-a referit la întregul ansamblu de lucrări executate aici, ce i-au revenit,, deoarece actuala biserică a fost zidită de Alexandru Lapușneanu, după cum rezultă din inscripția fixată în peretele sudic, sub o superba stemă a Moldovei:

"

           Mnăstirea Bistrița a fost o puternica și rodnic vatră de spiritualitate și cultură medievală romanească, până spre mijlocul veacului al 17-lea, când, în anul 1677, Doamna Safta, soția voievodului Gheorghe Ștefan, a închinat mănăstirea Locurilor Sfinte - Patriarhiei Ierusalimului, inaugurând o lungă epocă de înstrăinare și nechibzuită gospodărire, când s-a pierdut și cea mai mare parte din patrimoniul care mai rămăsese.

          Evenimentele din 1821 au afectat și Mănăstirea Bistrița, deoarece chiar în biserică s-au desfășurat adevărate lupte între turci și eteriști. Atunci, toate construcțiile au avut de suferit de pe urma incendiilor, au fost profanate mormintele ctitorilor si au fost jefuite numeroase manuscrise, broderii și obiecte de cult. Doar măsurile adoptate de Alexandru Ioan Cuza au determinat plecarea călugărilor greci de aici.

        După aplicarea Legii secularizării averilor mănăstirești din decembrie 1863 a luat sfârșit și "epoca de închinare" a Mănăstirii Bistrița, deschizându-se o lentă dar necesară acțiune de renaștere și reconstrucție datorită căreia străvechea ctitorie mușatină a redevenit vatra de cultură și de viață ortodoxă de altădată, temeinic integrată în istoria țării și ăn viața spirituală a poporului român.

            In anul 1932, când s-a împlinit o jumătate de mileniu de la stingerea din viațâ a lui Alexandru cel Bun, au fost deshumate osemintele ctitorilor și reașezate pe latura nordică a gropniței sub două bolti de piatră. Tot atunci, Mănăstirea Bistrița a fost gazda unei ample serbări naționale, omagiu peste ani adus celui care a intrat în istoria țării sub numele de "părintele Moldovei".

O manifestare similară a avut loc și la sfârșitul anului 1982, la 550 de ani de la moartea ctitorului, când slujba parastasului a fost oficiată de Inalt Prea Sfințitul Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Sucevei, devenit mai apoi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, sș s-a sfințit statuia în marmură albă a lui Alexandru cel Bun, opera remarcabila a sculptorului Gir Radulescu, situată langă biserică, pe latura de sud.

Manastirea Bistrita de Neamt - ansamblul monahal

Incinta mănăstirii are o formă patrulateră, fiind protejată de ziduri puternice de piatră, cu o înălțime inițială de aproximativ patru metri, prevazute cu metereze și drum de strajă ce se desfășoară pe toată lungimea lor. Intrarea principală este situată pe latura sudică și este arcuită sub un turn cu trei nivele: o încăpere cu bolta semi-circulară, sprijinită pe doua arce în ogivă la parter, un paraclis închinat Sfântului Ierarh Nicolae la primul etaj și o cameră la etajul superior, destinată, probabil, corpului de gardă ce străjuia accesul în mănăstire. Paraclisul nu este pictat și se pare că nici nu a avut zugrăveli anterioare, întreaga atmosferă interioară fiind creată de un frumos iconostas din sec. al 18-lea.

Atât zidul de incintă cât și turnul de la intrare se datoresc lui Petru Rareș (în perioada 1541-1546), construcțiile similare din vremea lui Alexandru cel Bun, ale căror substricții au fost descoperite cu prilejul cercetărilor arheologice din anii 1972-1977, fiind distruse de tunurile lui Suleyman Magnificul, în 1538. Zidul de incintă a mai fost reparat și consolidat în 1777, de fața sa interioară sprijinindu-se vechile chilii, după cum dovedesc urmele de tencuială păstrate pe latura nordic.

In partea de miazănoapte a incintei se află turnul-clopotniță zidit de Ștefan cel Mare în 1498, după victoria de la Codrii Cosminului, obținută asupra regelui polon Ioan Albert. Baza acesteia reprezintă aproape jumătate din înalțimea totală a turnului, care are forma unei prisme dreptunghiulare cu laturile de lungime egală. Doar contraforturile ce sprijină colțurile bazei întrerup linia continua a zidurilor, fiind construite cu o copertina intermediara din piatra de talie. Comunicația dintre cele trei nivele ale turnului se asigura atât prin clădirea anexă, cât și printr-o scară exterioară, fiecare etaj având propria sa intrare.

Alaturi de biserica Slatina, biserica de la Bistrița constituie cea mai mare și impunătoare ctitorie a lui Alexandru Lapușneanu. Ca plan și dimensiuni se apropie foarte mult de Mănăstirea Probota a lui Petru Rareș, având între naos și pronaos încăperea gropniței și o singură turlă deasupra încăperii principale. Absidele laterale, ca si cea a altarului, au formă poligonală, cu câte cinci și respectiv nouă fețe, acoperite cu firide alungite. Câte o pereche de puternice contraforturi sprijină colțurile fațadei vestice, arcul transversal al pronaosului și segmentele din dreapta și din stânga absidelor laterale, un singur contrafort aflându-se în axul altarului.

Pridvorul are două uși de acces situate la sud și la nord, încadrate de chenare identice în formă de arc turtit, ca o acolada abia pronunțată. Intrarea utilizată curent este cea sudică, deasupra căreia se află stema Moldovei feudale și inscripția votivă originară. Pridvorul este boltit după sistemul moldovenesc, cu două calote sferice sprijinite pe arce în consolă și arce piezișe cu pandantivi.

Spre sud-est se află mormântul lui Ivașcu Golescu, mare vornic din Țara Românească, pretendent la tronul lui Petru Cercel, mort în pribegie la 20 decembrie 1584, în timp ce venea în Moldova la chemarea lui Petru Șchiopul. La nord-est se află mormântul atribuit cronicarului Grigore Ureche, mormânt pregătit pentru tatăl său, Nestor Ureche, după cum rezultă din inscripția de pe lespede: "Aceasta groapa s-a gătit și făcut din porunca dumisale Ureche Nestor, marele vornic al Țării de Jos".

Ușa de trecere în camera mormintelor are un chenar simplu de piatră fară baze ornamentate, împodobit doar cu două baghete din care se desfac ramuri secundare la colțuri. Gropnița, boltită cu un semicilindru transversal, adăpostește cele mai importante morminte, constituind necropola domnească. Intr-o nișă nordică, sub o lespede artistic lucrată, se află mormântul Doamnei Ana (Neacșa), prima soție a lui Alexandru cel Bun, mormânt îngrijit de Ștefan cel Mare, după cum rezultă din inscripția pietrei funerare:

In afara acestor morminte, necropola domnească de la Bistrița mai cuprinde - pe latura sa de miazăzi - groapa lui Alexandrel, primul dintre fiii lui Ștefan cel Mare, depus aici în 1494 și lespedea frumos împodobită a Doamnei Maria, soția lui Ștefan Lăcustă, care a trecut în lumea celor drepți la 31 iulie 1542. Mai trebuie amintit ca în timpul ultimelor cercetări arheologice s-a mai găsit un mormânt arhieresc, ce se presupune a fi al lui Iosif Mușat, primul mitropolit al bisericii autocefale a Moldovei, ruda apropiata a lui Alexandru cel Bun.

Podoabele si tezaurul

Ca amintire a strânselor legături pe care românii le-au întreținut cu Bizanțul, în prima jumătate a sec.al 15-lea, în spațiul format de trecerea în naos se păstrează icoana Sfintei Ana, creație a artei bizantine cu o mare valoare istoric, artistică i spirituală.

Icoana făcătoare de minuni este considerată ca dar al împăratului Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425) și al soției sale Ana, făcut lui Alexandru cel Bun și Doamnei Ana (în 1407) în semn de recunosștință pentru buna primire de care se bucurase fiul lor Andronic în timpul vizitei efectuate de acesta în Moldova. Sfânta icoană a fost purtată prin satele Moldovei în timpul foametei din 1947.

De activitatea cărturărească de la Bistrița se leagă - în primul rând - existența școlii de copiști, pisari și grămătici care a funcționat aici în secolele 16-19. In primele doua decenii ale veacului al 15-lea, monahul Chiril a scris si împodobit cu miniaturi un Tetraevanghel și tot la Bistrița se pare că s-au format vestiții copiști și miniaturiști Paisie și Gavriil Uric, ambii fiind pomeniți in "Pomelnicul" mănăstirii.

La Mănăstirea Bistrița s-au scris și două dintre lucrările fundamentale ale literaturii noastre vechi, datorita cărora au ajuns până la noi, date, fapte și nume de oameni care s-au înscris în istoria țării de la "descălecat" încoace: Pomelnicul început în 1407 și completat până în sec.al 19-lea și Letopisețul care se referă la perioada 1359-1506, fiind apoi continuat la Mănăstirea Putna.

In atelierul care a ființat probabil la Mănăstirea Bistrița încă din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, s-au lucrat in fir de aur și argint mai multe broderii și vesminte bisericești cu o mare valoare artistică.

Inițiat încă din 1932, Muzeul Mănăstirii Bistrița și-a aflat împlinire în vara anului 1984, când s-au încheiat lucrările de restaurare a fostei Școli Domnești a lui Petru Rareș. Aici se păstrează un mare număr de icoane din secolele 16-18, sculpturi și frescă, descoperite in timpul cercetărilor arheologice, resturi din vesmintele domnești și alte obiecte din necropola voievodal, sau monezi de epocă.

O piesa ce reține atenția încă de la intrare este marele clopot dăruit de Ștefan cel Mare, în 1494, cu o greutate de aproximativ 800 kg, împodobit cu o inscripție în limba slavonă și o frumoasă stemă a Moldovei, realizată in genul vechilor semne heraldice occidentale.

"Io Stefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Tarii Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am înfrumusețat acest mormânt doamnei Ana, doamna lui Alexandru Voievod, mama lui Ilie Voievod, care s-a strămutat la veșnicele lăcașe în anul 6926 (1418), luna noiembrie, 2 în timpul egumenului popa Gigorie."

Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, s-a zidit aceasta biserică din Mănăstirea Bistrița, unde este hramul Adormirii Precistei si Prea Binecuvântatei Stăpânei noastre, Maica Domnului și pururea Fecioara Maria, în zilele blagocestivului și de Hristos iubitorul, Io Alexandru Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, in anul șapte mii 62, luna mai în 26 zile (1554)."

Am fugit și am ajuns la Mănăstirea Bistrița și, intrând în biserică, am căzut la pământ înaintea sfintelor icoane și mult am plâns, așișderea și egumenul și tot soborul plângea împreună cu mine, cu fierbinți lacrimi. Și am dat făgăduința lui Dumnezeu și Prea Curatei lui Maici ca de mă voi întoarce iarași la scaunul meu cu bine și biruitor, atunci din temelii voi înnoi sfânta mănăstire a Adormirii Prea Curatei Fecioare. Si mi-am adus aminte de făgăduința mea și îndată, trimițând, am reînnoit și din temelie am zidit acest hram, făcând împrejur și zid și l-am înfrumusețat și pe dinauntru și pe dinafara."

Prea Sfințitul Mitropolit chir Iosif al Moldovlahiei, cu bunăvoința lui Dumnezeu și a Preacuratei lui Maici și a sfintei Lui Inălțări, mănăstirea vladiciei mele, Io Alexandru Voievod, domn al Țării Moldovei, și am dat aceasta mănăstire mai înainte zisa popii chir Domentian, de asemenea și Mănăstirea Uspeniei (Adormirea) Preacuratei Născătoare de Dumnezeu cea de la Bistrița, ca sa fie aceste mănăstiri nedespărţite una de alta, pentru ca sunt amândoua ale vladiciei mele."

ROMANIA - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL - ORGANIZAREA FRONTURILOR BBB X

Din cauza formei curioase a teritoriului românesc, frontul se întindea, în august 1916, de-a lungul Carpaţilor, de la Dorna la Vârciorova şi apoi de-a lungul Dunării de la Vârciorova până la Turtucaia şi apoi mai departe de la Turtucaia până la Marea Neagră. Astfel frontul micului regat român se întindea pe 1200 de km. Era cel mai lung front din Europa, depăşind chiar pe cel rusesc care avea de la Marea Baltică la Dorna românească numai 1100 de km.

Frontul cel foarte lung de pe conturul Carpaţilor, cu deschidere, spre Transilvania a devenit din prima clipă cel mai important. El trebuia să facă joncţiunea cu cel rusesc la Dorna şi să uşureze manevrele ruşilor. Frontul de sud nu părea a fi de importanţă egală, atât datorită calităţilor geografice, dar şi unei nesiguranţe din partea bulgarilor. Nu se ştia dacă aceia vor opta să se lupte cu armatele ruseşti venite în Dobrogea, având în vedere alianţa slavă şi faptul că ruşii aveau calitatea de eliberatori ai Bulgariei într-o perioadă istorică anterioară.

România nu dispunea de efective cât de cât suficiente să lupte pe cele două fronturi, aşa că nu a intrat în luptă fără asigurarea din partea Aliaţilor că odată cu atacul spre Transilvania, se va declanşa o mare ofensivă a generalului Sarrail cu trupe franco-engleze în sudul peninsulei balcanice, cu un efectiv de 500.000 de oameni şi că o armată rusească de 200.000 de oameni va pătrunde în Dobrogea pentru a o apăra de trupele inamice cantonate la sud. Concomitent, pe frontul rusesc din nord armata lui Brusilov urma să declanşeze o ofensivă puternică şi la fel aliaţii apuseni pe frontul de vest. Ofensivele ruseşti şi apusene aveau rolul de a bloca diviziile germane şi austro-ungare pe fronturile vechi, iar ofensiva franco-engleză de la Thessalonic era menită să paralizeze armata bulgară. Ruşii aveau datoria ca prin cele 10 divizii trimise în Dobrogea să împiedice orice atac al trupelor germane şi turceşti.

Evenimentele ulterioare au dovedit că aliaţii nu şi-au îndeplinit niciuna din aceste obligaţii militare. România a rămas singură în faţa unor trupe net superioare germano şi austro-ungare, care au putut fi retrase de pe fronturile de vest, de pe frontul rusesc. In Bulgaria importante trupe au devenit disponibile din cauza inactivităţii lui Sarrail la Tessalonic.

Deşi românii au concentrat, conform înţelegerilor, 80% din efectiv pe linia Carpaţilor şi pentru ofensiva împotriva Transilvaniei, frontul era cu totul prea mare pentru efectivele sale. După primele victorii în Transilvania cu intenţia de a scurta frontul în mijlocul acestui teritoriu, Puterile Centrale au avut posibilitatea să treacă la contraatac, aducând armate de pe teatrele de luptă care se obligaseră să le reţină prin ofensive.

In principiu Aliaţii au făcut, cu bună ştiinţă sau din incapacitate, o victimă sigură din România. Aliaţii erau conştienţi de greutăţile aruncate pe umerii armatei române, dar greutăţile de pe propriile fronturi i-au determinat să închidă ochii.

Este semnificativă remarca criticului militar englez, colonelul Repigton, remarcă scrisă cu umor: „Românii şi-au risipit forţele astfel că în fiecare trecătoare aveau câte un soldat şi jumătate“.

Frontul românesc total, lung de 1200 de km, fără ajutor rusesc în Dobrogea, era acoperit cu un efectiv general de 562.000 de oameni, trupe de operaţii, iar frontul rusesc de la nord, de numai 1100 de km era acoperit de peste 4.000.000 de oameni.

Efectivele armatelor române erau următoarele:

1. Pe frontul Carpaţilor:

Armata I                                                            134.000 oameni

Armata II-a                                            127.000 oameni

Armata de nord (IV)                               108.000 oameni

Rezerva generală la Dispoziţia MCG

(Marele Cartier General) (Corpul V

artileria grea)                                             51.000 oameni

Total pe frontul Carpaţilor                   420.000 oameni

2. Pe frontul de sud (Armata a III-a)

Grupul de vest (în Oltenia)                         20.000 oameni

Grupul central (între Olt şi Argeş)               50.000 oameni

Grupul de est (Turtucaia, Silistra

şi detaşamente Dobrogea)                           72.000 oameni

Total pe frontul de sud                          142.000 oameni

PREGĂTIREA ARMATEI 1916

Sarcina organizării, pregătirii şi dotării unei armate mai bine pregătite pentru a apăra interesele ţării, a revenit ministrului de război al cabinetului IIC Brătianu, care era chiar el preşedintele consiliului de miniştri. Colaboratorul lui nedespărţit a fost în acest domeniu generalul D. Iliescu.

În cei trei ani care au urmat războiului balcanic s-a depus o muncă uriaşă şi s-au alocat fonduri mari pentru o nouă armată. Planul a fost urmărit în patru domenii: sporirea efectivelor armatei de operaţiuni şi sporirea efectivelor în domeniile serviciilor din spatele frontului, completarea, transformarea şi repararea armamentului, muniţiilor şi materialului de război, completarea echipamentului şi materialelor auxiliare, reorganizarea şi întărirea serviciului sanitar.

Creşterea efectivelor armatei

În perioada încheierii războiului balcanic România dispunea de o armată foarte mică, chiar mai mică decât a bulgarilor cu o populaţie numeric inferioară cu mult.

In 1910 România dispunea de 153 de batalioane de linia întâia, active şi rezerve, pe când vecinii de la sud dispuneau de 216 batalioane. Artileria de câmp dispunea de 500 de tunuri pe când Bulgaria avea 846 de piese. Cavaleria României dispunea de 83 de escadroane faţă de numai 48 ale bulgarilor.

In timpul campaniei din 1913 din războiul balcanic, efectivele armatei române s-au ridicat la 234 de batalioane de infanterie, 692 de tunuri şi 93 de escadroane de cavalerie. Totalitatea mobilizaţilor, luptători, servicii, părţi sedentare s-a ridicat la 466.983 de oameni.

Când a intrat în războiul mondial România avea deja imaginea mobilizării resurselor umane din marile ţări apusene. Acelea mobilizaseră a şasea parte a populaţiei lor totale, adică în jur de 15%. În momentul intrării în luptă a României avea o populaţie de 7,5 milioane de locuitori şi mobilizase 833.758 de oameni de trupă, comandaţi de 18.000 de ofiţeri. Armata de operaţiuni era alcătuită din 378 de batalioane de infanterie, 299 baterii de artilerie şi 104 escadroane de cavalerie. Armata mobilizată era servită de 281.240 de cai. La cifrele de mai sus s-a pregătit o rezervă generală de oameni instruiţi sau neinstruiţi. Toţi care fuseseră scutiţi, dispersaţi sau omişi au fost inventariaţi în anii 1915-1916. Aceia plus contingentul 1917 şi cu toţi tinerii de 18-20 de ani, înscrişi în evidenţele armatei au format o rezervă de 460.000 de oameni. Cifra celor chemaţi la arme, şi a celor aflaţi la dispoziţia armatei s-a ridicat la 1.083.000 de oameni, reprezentând 15% din populaţia ţării, adică totalitatea populaţiei bărbăteşti între 18 şi 45 de ani.

Efectivele de infanterie s-au grupat în 23 de divizii iar cele de cavalerie în două divizii. Cele de infanterie aveau un efectiv cuprins între 20.000 şi 25.000 de oameni iar cele de cavalerie un efectiv de 3.000 de oameni.

La infanterie, diviziile 1-10 erau divizii vechi, cele cu numerele 11-15 erau unităţi noi create între 1914-1916 prin transformarea vechilor comandamente teritoriale. În preziua mobilizării şi imediat după aceea s-au mai creat încă 8 divizii, cu numerotarea de 16-23. Încadrarea acestora din urmă era foarte slabă. Ofiţerii de rezervă predominau, artileria lor era formată din vechile tunuri de 87 sau 75 cu cadenţă de tragere înceată şi cu servicii foarte reduse în spatele frontului.

Diviziile de infanterie se deschideau şi prin dotarea cu mitraliere. Diviziile 1-10 aveau câte o secţie de mitraliere de batalion, deci 6 pentru fiecare regiment; diviziile 11-15 aveau câte o secţie de două mitraliere pe regiment; iar dintre diviziile noi 16-23 unele nu aveau deloc mitraliere.

Rezumativ se putea aprecia că diviziile 1-10 erau divizii bune, cele de la 11 la 15 erau divizii cu capacităţi mijlocii, iar cele de la 16 la 23 erau divizii slabe.

Cavaleria era cuprinsă din 22 de regimente în momentul mobilizării din august 1916. Din acestea s-au format două divizii independente din câte 6 regimente de roşiori cu artileria proprie de 75 mm şi ciclişti. Celelalte regimente de călăraşi, mai slabe ca valoare combativă au fost unite două câte două constituind 5 brigăzi, ataşate câte una pe lângă fiecare corp de armată.

Numărul ofiţerilor a fost crescut simţitor, de la 8.500 de ofiţeri în campania din Bulgaria, în 1913, la aproape 20.000 la mobilizarea din 1916. S-a sporit numărul elevilor din şcolile militare până la maximum de capacitate şi s-au creat cinci şcoli militare noi pentru ofiţerii de rezervă în care perioada de instruire intensă s-a redus la 5-6 luni. Principiul călăuzitor a fost ca toţi conducătorii obşteşti în viaţa cetăţenească (profesori, instructori şi alţii) să fie instruiţi şi transformaţi în conducători pe câmpul de luptă. In acest fel s-a ajuns la o proporţie de doi ofiţeri de rezervă la unul activ.

Asigurarea cu armament şi muniţie

Depinzând trei decenii de alianţa cu Puterile Centrale, România nu şi-a dezvoltat o industrie proprie de armament şi muniţie,, situaţie care satisfăcea pe aliaţi”. In ţară existau numai ateliere cu dotare tehnică simplă care nu puteau produce decât unele piese şi elemente pentru întreţinere şi reparaţii de armament. Când s-a luat hotărârea întăririi armatei, mai ales după anul 1914, ţara s-a lovit de imposibilitatea contractării de armament şi muniţie atât în ţările mari beligerante, câr şi în cele neutrale precum Spania, Suedia, Danemarca etc.

Ţările intrate deja în război, mari producătoare de armament şi puternic industrializate contractau foarte puţin, foarte nesigur şi cu condiţionări. Cele neutre erau deja depăşite de comenzi.

Totuşi, cu ajutorul unei comisii centrale de la Paris, condusă de colonelul Rudeanu s-au putut obţine contracte de armament şi de materiale pentru muniţie. In paralel, s-a pus la maximă capacitate tânăra industrie română care a adus servicii incalculabile cu toate piedicile provocate de lipsa utilajelor industriale şi de personal tehnic.

In final problema cea mai grea s-a dovedit transportul spre ţară a muniţiei, armamentului şi a materialelor. In 1915, printr-o convenţie cu sârbii şi cu ruşii, s-au făcut aprovizionări prin Thessalonic şi pe linia ferată Niş-Dunăre. Pe de o parte capacitatea acestei căi ferate era foarte redusă şi pe de alta ruşii, care se foloseau de ea, nu au respectat convenţia, preluând abuziv şi vagoanele acordate României. Pe acea cale s-a făgăduit traversarea a 7 trenuri pe săptămână pentru România, dar, în schimb, nu au sosit decât 7 trenuri pe lună. Ocuparea Serbiei de către armatele germano-bulgare a tăiat această mică cale de aprovizionare.

A trebuit să se organizeze linii de transport prin porturile ruseşti Arhangelsk şi Vladivostok, linii extraordinar de lungi şi de complicate. La neajunsurile naturale s-a adăugat şi reaua voinţă a autorităţilor ruseşti, dezordinea şi necinstea ce cuprinsese toată societatea rusă.

La început, Rusia nu a autorizat transporturile ci numai debarcarea materialelor şi depozitarea lor în acele porturi, urmând ca să elibereze circulaţia lor după ce tratativele diplomatice şi militare cu România vor fi ajuns la o alianţă formală. După încheierea convenţiei cu Rusia, în 1916, primele transporturi au decurs normal, în prima lună a războiului. După aceea transporturile au întârziat din ce în ce mai mult, iar extrem de multe s-au rătăcit prin Rusia, sau au sosit deteriorate. La acele pierderi s-au adăugat şi cele produse de scufundarea vaselor de către submarinele duşmane.

Cu toate acestea s-a susţinut că armata a intrat în război bine înzestrată, având ceea ce îi era indispensabil pentru a face faţă primelor lupte. Completarea urma să se facă chiar în decursul războiului tot pe căile ruseşti.

Asigurarea serviciului sanitar

Un mare succes în pregătirea armatei l-a constituit organizarea serviciului sanitar care pe timpul campaniei din Bulgaria se dovedise ca şi inexistent. Doi miniştri, Alexandru Constantinescu şi Dr. C. Angelescu, reputaţi organizatori au reuşit a întocmi o operă-model, pornind de la simplele pansamente şi ajungând până la trenuri sanitare întregi prevăzute cu tot materialul şi cu băi.

Atât de bogată a fost aprovizionarea sanitară încât pe parcursul toamnei 1916 s-au putut evacua la Iaşi, din spirit de prevedere, 600 de vagoane cu material sanitar, din care, apoi, 150 de vagoane au fost trimise la Odessa. Acolo au fost distruse de bolşevici prin incendiere.

Din cantitatea rămasă la Iaşi s-a făcut faţă tuturor nevoilor armatei până la trecerea ei pe regim de pace. Aceleaşi rezerve sanitare au ajutat şi la îngrijirea populaţiei civile pe timpul marilor epidemii. Au rămas încă şi stocuri de mobilizare.

Cu toate că din lipsă de răspundere unele trenuri de corpuri de armate s-au defectat şi nu au mai putut fi utilizate, comisia de anchetă a pregătirii războiului, instituită în 1923, a apreciat pregătirea sanitară: „activitatea aceasta e demnă de toată lauda“.

Dotarea artileriei

Artileria are o importanţă hotărâtoare în războiul modern şi mai ales în Primul război mondial când tancurile şi aviaţia nu apucaseră să-şi dovedească valoarea adevărată. In acest domeniu România a fost şi a rămas săracă, cu toate eforturile diriguitorilor. S-a putut intra în război cu 277 de baterii a câte 4 tunuri de artilerie grea şi uşoară.

Zestrea lividă de tunuri a fost împărţită într-un regiment de artilerie călăreaţă, 25 de regimente de artilerie uşoară (75 mm), 5 regimente de obuziere uşoare (105 mm), 1 regiment de artilerie de munte de 63 mm şi un divizion de 75 mm; 4 regimente de artilerie grea. Se mai adaugă 2 regimente (26 şi 27) cu vechile tunuri de 87 mm.

Tunurile mici de 53 mm şi de 57 mm, din forturile ce înconjurau Bucureştiul şi de pe linia Siretului, au fost transformate în tunuri mobile în arsenalele proprii. Cu ele s-au constituit 56 de baterii de însoţire a câte 6 piese. Alte câteva baterii au fost alocate ca tunuri de poziţie la capetele de pod de la Turtucaia, Silistra şi Bucureşti.

Problema organizării şi dotării artileristice a întâmpinat greutăţi enorme. Materialul din ţară era insuficient şi perimat moral, iar din străinătate s-a obţinut prea puţin dat fiind contextul de ordin politic şi de transport. Foarte grav era că armata română era aproape total lipsită de artilerie grea. Industria franceză era depăşită de nevoile proprii, cele ale ruşilor şi ale sârbilor refugiaţi în insula Corfu.

O soluţie a fost aceea de a renunţa la forturile din jurul Bucureştiului şi de pe linia Siretului. Tunurile grele au suferit modificări la afet şi la aparatura de ochire în arsenalele proprii, aşa că s-au obţinut 4 regimente de artilerie grea cu o varietate mare de tipuri de tun, în total 129 guri de foc. S-au mai folosit bateriile de tunuri lungi şi de obuziere debarcate de pe crucişătorul Elisabeta, de pe monitoare şi de la o baterie de costă de la Galaţi.

Material nou îl constituiau câteva obuziere de 150 mm şi din octombrie 1916 o serie scurtă de tunuri şi obuziere de 120 mm sosite din Franţa, dar atunci deja întreaga armată fusese covârşită de ofensiva trupelor Puterilor Centrale şi aliate.

Foarte redusă şi insuficientă a rămas artileria de munte atât de necesară pe linia Carpaţilor. Artileria antiaeriană, extrem de slabă, se compunea din tunuri vechi transformate pentru circumstanţă de tehnicienii noştri.

In final, artileria noastră a intrat în război cu 1.400 de tunuri de slabă calitate tehnică şi de luptă, rezultate în majoritate din reparaţii şi adaptări.

In pragul intrării în război ieşea în evidenţă inferioritatea tehnică generală a armatei, lipsa unei artilerii combative şi eficiente, lipsa de mitraliere şi avioane. In al doilea rând îşi spunea cuvântul o instruire de tip vechi a oştaşilor şi formaţiunilor de luptă, situaţie creată de totala izolare a României în primii doi ani de război mondial.

Odată cu intrarea în război Franţa ne-a trimis o misiune militară condusă de generalul Berthelot unul dintre distinşii comandanţi care se afirmaseră pe fronturile occidentale. Această misiune a sosit şi ea prea târziu pentru noi, dar ochiul format al generalului a desprins imediat deficienţele grave de organizare ale serviciilor armatei noastre. Atunci Berthelot a rostit o propoziţie care a rămas epocală: „Vous etes admirablement desoirganises“ (Dumneavoastră sunteţi admirabil de dezorganizaţi), după care a pus umărul cu voinicie şi competenţă la reorganizarea şi reinstruirea armatei retrase în Moldova.

ROMANIA - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL - SITUAŢIA PRECARĂ A ARMATEI BBB X

In deceniul care a precedat izbucnirea conflagraţiei mondiale, armata română nu putea reprezenta o forţă ci numai un potenţial. Intre 1900 şi 1914 au existat destule semne de alarmă privind capacitatea acestei armate de a susţine prin forţă drepturile istorice la care năzuia naţiunea. Politicienii nu erau în stare să prevadă eventualele pericole externe şi nici nu năzuiau la o afirmare apropiată a năzuinţelor de reîntregire a neamului. Meschini şi măcinaţi numai de propriile interese, majoritatea zdrobitoare a politicienilor nu înţelegeau, sau ignorau, faptul că în raporturile internaţionale pretenţiile unui popor nu au alt preţ decât cel al puterii cu care acesta se poate impune. Ei nu învăţaseră că în relaţiile internaţionale dreptatea în sine avea numai un caracter platonic şi că realizarea ei depindea numai de energia pusă în slujba ei. Adevărurile acestea sunt valabile şi la distanţă de un secol, în condiţiile în care după 1989 România a căzut din nou în mocirla unui politicianism de cea mai periculoasă şi înjositoare speţă.

La începutul sec.al 20-lea, totul se miza şi se învârtea în jurul calităţilor ostaşului român, rezistent la greutăţi şi modest. Se credea că idealizând aceste calităţi şi pe cele trecute se poate vorbi de o putere militară română. S-a ignorat, cu vinovăţie criminală, că orice calităţi individuale ale ostaşului nu erau de ajuns fără o organizare fermă şi lucidă, fără echipament, fără o instruire riguroasă şi fără o conducere după cele mai moderne principii legate şi ele de evoluţia tehnicii militare de ultimă generaţie.

Camarila politică, compusă în majoritate de moşieri cosmopoliţi, se bizuia, cu indolenţă, pe tratatul semnat în 1883 cu Puterile Centrale, prin intermediul direct al Austro-Ungariei. Bătrânul rege Carol I dorea să respecte cu demnitate tratatul şi probabil că vârsta l-a împiedicat să agite flamurile armatei.

Foarte rău era că slăbiciunea militară a României începuse să fie simţită şi în afara frontierelor, fapt ce atrăgea nu numai o oarecare desconsiderare ci şi un potenţial pericol teritorial. Unele evenimente politice, cu potenţial militar, au dovedit în acel deceniu de început al sec.al 20-lea, că armata avea lipsuri care-i micşorau periculos puterea de luptă.

In iulie 1900, profesorul Mihăileanu, unul dintre conducătorii mişcării naţionale aromâneşti a fost asasinat pe străzile Bucureştiului de un grup bulgar naţionalist. Faptul că în inima Bucureştiului căpetenia comitagiilor bulgari, celebrul Sarafov, a pus la cale comploturi împotriva siguranţei statului român şi a vieţii regelui a provocat o reacţie extraordinară a opiniei publice româneşti. Un conflict războinic era iminent. Cu toată atitudinea foarte energică luată la început de ministrul nostru de externe Marghiloman, România a trebuit să dea înapoi, pentru că nu era capabilă să obţină satisfacţia dorită cu arma în mână. Turbulentul vecin de la sud nu îşi ascundea ostilitatea cu nici o ocazie şi pe nici o cale. De la o simplă răceală în raporturile politice interstatale, urmând politica ostilă României a ţarului bulgar Ferdinand, presa bulgară a început să exprime ură şi batjocură la adresa României. Timidă la început, ideea ocupării Dobrogei a trecut din exprimarea extremiştilor şovini, în presă şi în publicaţiile oficiale, în cărţile de şcoală şi în manualele de educaţie militară.

Impertinenţa bulgarilor creştea pe măsură ce simţea slăbiciunea militară română. In timpul răscoalelor ţărăneşti din 1907, cele mai importante ziare din Bulgaria afirmau că sosise momentul cel mai potrivit ca România să fie atacată pentru a i se lua Dobrogea.

Politica de stat bulgară, influenţată de această stare de spirit şovină şi expansionistă, a început să devină agresivă pe faţă. In decembrie 1909 reprezentanţii Bulgariei şi Rusiei au redactat un proiect de alianţă care modifica în sens ofensiv vechiul tratat defensiv din 1902. Punctul 4 al acelui proiect avea următorul cuprins:

„In cazul unei reuşite fericite a unui război împotriva Austro-Ungariei şi României… Rusia se angajează să facă tot posibilul pentru mărirea teritoriului bulgar cu localităţile cu populaţie bulgară, situate între Marea Neagră şi malul drept al Dunării“.

Nici după acele semnale de pericol, România nu a reuşit să ţină armata pregătită pentru un război neprevăzut. Consideraţii de ordin politic, precum legătura cu puterile centrale, făceau inutilă întărirea armatei, iar consideraţii de ordin financiar o făceau imposibilă.

Ţara era încă foarte tânără şi săracă, dar şi zguduită de crize politice periodice. Existau atât de multe obiective de realizat pentru depăşirea înapoierii economice moştenite de la Imperiul Otoman încât se considera că o cheltuială militară susţinută n-ar fi prima prioritate.

De aceea, războiul balcanic şi intervenţia în Bulgaria au relevat grave lipsuri şi disfuncţionalităţi ale armatei. Armata ducea mare lipsă de cadre, de echipament, de servicii auxiliare, de servicii medicale, de material sanitar şi de muniţii. Multe unităţi române au participat la campania din Bulgaria „cu armele legate cu sfori, cu cartuşele în traistă, la un loc cu pâinea“.

După ce a trecut victorios Dunărea, armata a suferit multe zile de foame, iar holera a făcut ravagii înspăimântătoare. Epidemia a fost adusă şi în ţară de trupele demobilizate.

Compania din Bulgaria, din 1913, nu a constituit pentru armata română o adevărată probă a focului, ci o probă serioasă de ineficacitate şi nepregătire.

CRAIOVA - BISERICA HAGI ENUŞ

Astăzi biserica Hagi Enuş are o poziţie centrală în oraş şi o tradiţie bine consolidată. Se găseşte pe latura nordică a str. A.I. Cuza, la răsărit de intersecţia acesteia cu str. Carol I (Gării). Este una dintre bisericile oraşului care nu a suferit modificări semnificative prin reparaţiile operate în cursul timpului.

Biserica a fost ridicată la sfârşitul sec. al 18-lea de un grup de negustori ai oraşului, îndeosebi locuitori ai părţii răsăritene.  Dar vechimea ei este mai mare decat cea trecuta în pisanie, lăcaşul fiind ridicat pe ruinele altuia mai vechi.  Stilul bisericii este apropiat de cel românesc, dar depărtat de cel brâncovenesc. Are două turle mici laterale pe latura de apus, are cerdac ieşit în afară şi zugrăveală albă exterioară. Cerdacul are patru coloane de zidărie laterală, cele din mijloc încadrând intrarea. Pe laterale, cerdacul mai are câte o coloană centrală şi o semicoloană alipită de peretele pronaosului. În acest fel pe lateralele cerdacului se formează două arcade iar în faţă trei arcade, dintre care cea din mijloc încadrează intrarea.

Cerdacul are în faţă un fronton, de tip grecesc, asemănător cu frontonul principal aflat deasupra cerdacului pe peretele de faţadă. Cerdacul are o lăţime ceva mai mică decât peretele de vest al lăcaşului.

Turnurile mici de la colţurile clădirii par un adaos curios. Ele au o secţiune octogonală şi pornesc de jos, de la temelia edificiului şi au trei nivele de ornamente. Primul nivel, cel de jos, are ornamente ronde şi se ridică până la înălţimea cerdacului. Al doilea nivel are nişe oarbe pe cele opt laturi şi atinge partea mediană a acoperişului. Nişele sunt rotunjite în partea lor de sus. Ultimul nivel al turnurilor este ornamentat cu o alternanţă de nişe oarbe prelungi (ca şi la nivelul inferior), cu ferestre din ochiuri de sticlă. La fiecare turn, ferestrele sunt în număr de patru şi alternează cu nişele asemănătoare ca formă şi dimensiuni. Ferestrele fiecărui turn sunt îndreptate către cele patru puncte cardinale.

Din interiorul bisericii se poate urca în cele două turnuri pornind din spaţiul pronaosului.

Nu există nici o consemnare privind materialul din care a fost realizat acoperişul iniţial, şindrilă sau ţigle-olan. Oricum în ultima sută de ani, biserica a fost acoperită numai cu tablă, ceea ce nu a avantajat-o estetic. Este posibil ca pentru o anumită perioadă să fi avut acoperiş din tablă de cupru.

Turlele mici laterale au urmat permanent exemplul acoperişului în două ape, ele fiind acoperite cu conuri cu laturi rotunjite din tablă.

Intre cele trei nivele ornamentale ale turnurilor se găsesc ornamente din zidărie sub formă de brâuri. La ultimul nivel al turnurilor, unde sunt practicate ferestre orientate spre punctele cardinale, câte una dintre ele lipseşte. Este vorba de cea care ar fi fost orientată către centrul edificiului. Deci o turlă nu are fereastra dinspre nord, iar alta pe cea dinspre sud. Este posibil ca la origine, sau mai târziu, nişele de pe turnuri să fi purtat picturi, dar ulterior s-au acoperit cu var.

Deasupra turnurilor şi a frontonului cerdacului, crucile au opt braţe. Cele principale, pe verticală şi pe orizontală, sunt mai bine conturate, iar între ele se despart în unghi de 45 de grade alte patru braţe ca nişte raze.

Pe frontonul principal al bisericii este aşezată o cruce metalică de dimensiuni mai mari, cu braţele terminate treflat. Toate cele patru cruci amintite, două pe turnuri şi două pe frontoane sunt fixate pe câte o bilă ornamentală ataşată acoperişului, sau turnului superior. Bilele au un diametru de circa 20 de centimetri şi sunt confecţionate din tablă.

Biserica Hagi Enuş (Hagi Enuşi), sau după alte variante Hagi Ienuşi, a fost cuprinsă în catagrafia din 1813-1815 astfel: „Biserica din Târgul de Afară ot boangii, hramul Toţi Sfinţii, de negustorii mahalagii“.

Inscripţia din pisania săpată în piatră, încadrată de un chenar artistic sună astfel: „Cu ajutoriu Sfintei şi de viaţă făcătoarei Troiţi, această sfântă biserică ce se numeşte Târgul de Afară, unde se prăznueşte şi cinsteşte hramul tuturor sfinţilor şi a sfântului marelui mucenic Pantelimon, este zidită din temelie de dumnealui Nicolae Ceauşescu, i de dumnealui jupân Dumitrache Sandulachie, biv vel Cluceriu, i de dumnealui jupân Ion Băcanu, i de dumnealui jupân Mihai Cojocaru, i de dumnealui jupân Ion Săpinariu, având ajutori pe alţi mahalagii, cine cu ce le-au dat mâna de au ajutat şi alţi negustori streini, care în veac vor pomeni, înfrumuseţând-o cu zugrăveala prin afară cât şi pe dinăuntru, precum se vede, în zilele luminatului Domn Io Mihai Constandin, Şuţu Voievod şi cu blagoslovenia Prea Sfinţii Sale Chivu Chir Filaret, săvârşindu-să în zilele «Prea Sfinţii Sale Părintelui Episcopu Nectarie Ieatom»“ 3 (III - λ) (spart). In partea dreaptă a pisaniei, în afara chenarului sunt scrise cuvintele „având ajutor pe popa Vladu i jupan Matei Guirca“, iar ceva mai jos numele „Tănasie“.

Din pisanie este ruptă tocmai porţiunea în care era scrisă data ctitoriei.

In anuarul Episcopiei Râmnicului, din 1900, se consemnează ca dată a ridicării anul 1756, dar pisania spune că biserica s-a zidit în timpul domniei lui Mihai Constandin, Şuţu Voievod, fiind începută pe timpul lui Filaret episcop de Râmnic şi terminată sub urmaşul lui Nectarie. Mihai Constandin Şuţu a domnit din mai 1791 până în ianuarie 1793. Episcopul Nectarie a urmat lui Filaret în a doua jumătate a anului 1792. Pe baza de raţionament se poate completa data de la facerea lumii, socotind anul terminării bisericii 7301 (3III-λ) adică 1793.

La zidire biserica s-a numit Târgul de Afară. La fel a fost consemnată în 1835 când i s-a indicat şi hramul Toţi Sfinţii şi un număr de 85 de familii în parohie. In catagrafia din 1838, după cutremur, apare pentru prima dată cu o denumire hibridă „Târgu de afară ot Hagiu“, identică cu a mahalalei .

Specificarea „ot Hagiu“ a provenit de la numele lui Hagi Enuş (Ene Nanu după adevăratul său nume) care se pare că a dotat biserica cu odoare şi bani în primele trei decenii după ridicare. In acest fel a estompat importanţa adevăraţilor ctitori, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor biserici sau mănăstiri.

Tot pe atunci biserica mai era numită şi Târgu Vechi Hagiu. Ulterior s-a încetăţenit numele de Hagi Enuş (sau Hagi Ienuş după alte izvoare). Biserica a continuat să se numească Târgul de Afară Vechi până în anul 1859, iulie 29, când într-o adresă a Consiliului Municipal din Craiova cu nr.1285, apare sub numele de biserica Hagi Enuşi.
Pe lângă faptul că s-a îngrijit de biserică în locul primilor ctitori, se pare că Ene Nanu (Hagi Enuş) a dotat biserica şi cu ceva suprafeţe înconjurătoare. Terenurile donate s-au aflat în preajma lăcaşului ca şi casa sa, care, în 1926, se mai găsea în spatele bisericii – aşa numitele case Carianopol din 1926. 

Biserica Hagi Enuşi, fiind aşezată în centrul oraşului, a suferit în decursul vremii multe stricăciuni. Ea a fost reparată la 1826-1829. O notiţă din condica bisericii ne informează despre “cheltuiala ce s-a început pentru clopotniţă şi pentru biserică”, la 28 mai 1826. Atunci s-a refăcut clopotniţa şi s-a reaşezat şindrilă pe biserică. S-a refăcut tavanul şi s-a zugrăvit pantocratorul . In 1838, datorită cutremurului, a crapat altarul, amvonul şi tancuiala. Ca urmare, în 1839, s-a realizat o altă reparaţie şi s-a reaşezat din nou şindrila. Intre anii 1855-1856 s-a  întreprins o renovare generală prin dărâmarea părţilor ce nu prezentau siguranţă şi refacerea lor în aşa fel încât legătura dintre nou şi vechi să nu se observe. Noii ctitori au fost Hristea Stancovici şi Sterie Ioanu. Tot în 1856 s-a refăcut şi zugrăveala. A mai fost reparată în 1895, când probabil a fost acoperită cu tablă. Tot actunci s-a trecut la pictura în ulei. In anul 1941, s-a spălat pictura în ulei din 1895 şi a fost executată una nouă de Iancu Constantinescu.
Printre primele şcoli particulare, ce au funcţionat în Craiova în pridvoarele şi curţile bisericilor, se numără şi şcoala de la biserica Hagi Enuşi. Ea a existat de multă vreme, dar bine organizată începe de abia în anul 1831. Cel care–i învaţă pe tineri scrisul şi cititul este dascălul Ioan. El funcţiona aici încă din 1827. La aceeaşi şcoală a fost instruit şi dascălul Nicu Theodorescu, care a deschis ulterior şcoală în casele proprii, situate lângă biserica Hagi Enuşi, între anii 1857-1880. 

In 1821, Hagi Enus l-a imprumutat pe slugerul Tudor Vladimirescu, care „ridicase tara“, contribuind cu bani la mersul revolutiei: „Inscrisei supt semnatura slugerului Theodor, coprinzator ca lei 4.953 am primit de la chir Hagi Enus, pentru trebuinta cheltuielilor norodului tarii, ce este ridicat spre folosul de obste a toata tara, care bani si vreme cuviincioasa sa aiba a-i raspunde (restitui – n.r.) fara nici un cuvânt“.

Biserica nu a mai fost numită niciodată „Târgu de afară“ după catagrafia din 1838. Cu acea ocazie făcându-se şi inventarierea stricăciunilor s-a consemnat: „Sfântul altar au crăpat, sfântul advon a crăpat, tencuiala a crăpat mai mult“. Reparaţiile ce au urmat se pare că nu au adus modificări edificiului fiind rezolvate cu meşteri locali. Cu ocazia reparaţiilor s-a aplicat o nouă pictură interioară, iar în 1895 s-a aşternut o a treia pictură, executată în ulei. In exterior s-a renunţat la aplicarea de pictură încă din 1838.

Biserica Hagi Enuş se numără printre puţinele biserici vechi de două secole care şi-au păstrat clopotniţa masivă din zidărie, rezidită în 1826 . Aceasta are o bază pătrată cu latura de 6-7 metri şi este compusă din parter şi etaj, cu acoperiş din tablă în patru ape. La etaj, unde se află clopotul şi toaca, sunt practicate deschideri lungi, rotunjite în partea superioară. Deschiderile sunt foarte înguste şi protejate de un grilaj de lemn pentru evitarea intrării păsărilor. Laturile de est şi vest au câte două astfel de deschideri, iar laturile de nord şi sud câte una (anul 1990). Intrarea în clopotniţă se face acum numai dinspre est adică dinspre curtea bisericii şi dinspre biserică. Nu este exclus ca în urmă cu două secole clopotniţa să fi fost acoperită cu şindrilă (cel mai probabil, sau cu olane) şi că la parter să fi existat o boltă de acces dinspre exterior, adică dinspre apus.

Tot aşa, este de presupus că împrejmuirea incintei să fi fost robustă, din zidărie, măsură aproape obligatorie în preajma târgului de afară care genera cu multă murdărie şi aduna mulţi indivizi de proastă calitate.

La sfârşitul sec. al 18-lea şi începutul sec. al 19-lea, datorită deplasării târgului de afară în zona de răsărit a oraşului, s-a ridicat aici biserica, dar s-a mărit şi densitatea locuirii. Mahalaua numită atunci Târgu de afară, ulterior mahalaua Hagi-Enuş a devenit repede o parte importantă a oraşului. In zonă uliţele au devenit mai îngrijite şi s-au ridicat hanuri (mai ales în preajma intersecţiei actuale dintre str. A.I. Cuza şi str. Carol I (Gării)). Ştirile dinspre, noutăţile şi poruncile domneşti soseau prin această parte de oraş.

Târgul de afară era dezvoltat la sud de biserica Hagi Enuş, peste actualele străzi Lupeni şi 13 Septembrie. Strada 13 Septembrie a intrat în demolare în anii 1988-1989, astfel că până în 2011 latura ei de nord a dispărut cu totul. In principiu, târgul se întindea, la sud, până aproape de biserica Sfinţii Apostoli.

Târgul de afară de lângă biserica Hagi Enuş era legat de centrul oraşului, de Răscruciul Mare şi de Răscruciul Mic prin două căi principale. Una din căi era Drumul, sau Podul Bucureştiului (A.I. Cuza), iar cea de a doua era Podul Lipscanilor. Amândouă căile erau amenajate cu „poduri“ adică pavate cu grinzi de lemn de esenţă tare.

Cei dintâi dascăli şcolari ai secolelor trecute au fost cântăreţii bisericeşti şi preoţii. Lecţiile cu copii se ţineau în cerdacurile bisericilor, sau într-o încăpere a clădirilor înconjurătoare aparţinătoare bisericii. La începutul secolului al 19-lea biserica Hagi Enuş, alături de biserica Sfântul Gheorghe Vechi au fost menţionate ca lăcaşuri unde mergeau copiii mahalalelor pentru învăţătură de carte (Arh. Olteniei nr. 59-60).

Biserica avea 20 de prăvălii cu embatic (chirie) şi Hanul Ciolacului, tot cu embatic la Boicea Tetoveanu. Hanul fusese dăruit de ctitorul Nicolae Ceauşescu.

Până pe la mijlocul anilor 1980, în faţa bisericii, pe partea opusă, adică pe latura de sud a str. A.I. Cuza, se deschidea str. Al. Macedonski, stradă foarte lungă care porneşte dinspre sud, de la intersecţia cu str. Unirii, în apropiere de fostele ateliere „Brătăşanu“, apoi atelierele secundare ale ITMA (Intreprinderea de Tractoare şi Maşini Agricole). Demolările, din anii 1987 şi 1988, de pe str. A.I. Cuza, au anulat intersecţia cu str. al. Macedonski, aşa că peste drum de biserica Hagi Enuş a rămas un teren viran, plin cu moloz de la demolări. Demolările de peste drum de biserică s-au făcut în vederea lărgirii str. A.I. Cuza la patru benzi de circulaţie, dar venind evenimentele din 1989 planurile de investiţii urbanistice au rămas îngheţate. Până în iarna lui 1989, se modernizase numai o porţiune din str. A.I. Cuza de la intersecţia cu str. Republicii (Carol I) spre răsărit, spre biserica Hagi Enuş. Din motive de exproprieri, sau de fonduri, o bună parte din str. A.I. Cuza a rămas neamenajată pe o porţiune dinainte de biserică şi terminaţia ei dinspre răsărit. Dincolo de biserică, spre răsărit, se realizase o lărgire generoasă a arterei. Numai în zona bisericii a rămas încă două decenii o strangulare a circulaţiei. Chiar în faţa bisericii, str. A.I. Cuza a rămas cu carosabilul spart în iarna lui 1989. Din cauza circulaţiei s-a format o mare baltă pe mijlocul străzii pe care şoferii încercau să o ocolească trecând cu roţile pe trotuare. In zona aceea de strangulare, str. A.I. Cuza avea şi o denivelare apreciabilă între traseul de dinainte de biserică şi cel următor, dinspre răsărit. După 2-3 ani denivelarea şi balta au fost acoperite cu caracter provizoriu, cu o bandă de asfalt.

Pe partea opusă bisericii au rămas mult timp nedemolate circa 4-5 locuinţe vechi şi fără valoare arhitectonică. Din cauza lor strada era îngustă şi nu putea fi adusă în totalitate la patru benzi de circulaţie. Problema s-a rezolvat abia în anul 2010 când s-a trecut la răscumpărarea şi demolarea clădirilor ce împiedicau rezolvarea deschiderii arterei.

La apus de terenul bisericii se găsea str. Nicolae Bălcescu, care pe ultima ei porţiune urca din Calea Bucureşti până în str. A.I. Cuza. Această stradă Nicolae Bălcescu pornea din str. Republicii (Carol I), traversa Calea Bucureşti şi urca în str. A.I. Cuza chiar lângă proprietatea bisericii şi pe lângă clopotniţa ei. Strada Nicolae Bălcescu şi-a păstrat aliniamentul după demolările din zonă.

Pe ultima porţiune a ei, înainte de a pătrunde în str. A.I. Cuza avea o pantă foarte abruptă care punea la încercare pe şoferii care urcau şi mai ales pe candidaţii la un carnet de conducere. Amenajările din 1988 au redus simţitor unghiul pantei.

Inspre str. A.I. Cuza biserica a dispus de o curte generoasă aşa că nu a fost pusă niciodată în pericol de sistematizarea comunistă.

Pe la începutul anilor 1980 biserica avea spre str. A.I. Cuza un gard de lemn nu prea arătos. Edilii oraşului au dispus demolarea lui şi amenajarea unei peluze cu gazon, cu ronduri de flori şi cu ceva arbuşti şi arbori mai vechi. Odată cu tulburările edilitare din zonă, în anii 1988-1989 şi în următoarele două decenii, parohia a simţit nevoia să-şi delimiteze din nou proprietatea rămasă cu un gard civilizat cu soclu de beton îngust şi cu partea superioară din profiluri metalice aşezate vertical. Dincolo de acest gard parohia şi-a amenajat o curte curată şi îngrijită.

Pe latura de apus a curţii bisericii, în str. Nicolae Bălcescu a rămas clopotniţa veche aşezată exact pe aliniamentul clădirilor şi de lângă ea coboară spre Calea Bucureşti  o clădire parohială stil vagon-parter. Intrarea în aceasta se face prin curtea bisericii şi este locuită de preotul paroh şi familia sa.

La intersecţia dintre str. A.I. Cuza şi str. Nicolae Bălcescu, colţul dinspre răsărit al curţii bisericii a rămas mult timp loc de grădină. După anul 2000, prin căi numai de Diavol ştiute acea porţiune de teren a fost răpită de Primărie şi acordată (se zice retrocedată) unui fost proprietar (probabil în schimbul altui teren pierdut de acela pe întinsul oraşului). Cert este că noul proprietar a construit pe acel colţ de teren cu plan pătrat o clădire modernă de birouri care contrastează cu arhitectura bisericii şi pe deasupra o şi ecranează neplăcut. Este numai unul din zecile de mii de cazuri care au mutilat oraşele României după anul „Involuţiei“ din 1989. Timp de douăzeci de ani a domnit şi în construcţii, sau urbanistică, politica corupţiei, incompetenţei şi a bunului plac. Noul stat român s-a dovedit lipsit de autoritate şi de vigoare, marcat de disoluţie în toate domeniile vieţii. 

    Pe timp ce a fost primar Antonie Solomon, strada A.I.Cuza a fost corectată și modernizată în zona bisericii, făcându-se unele expropieri fără importanță arhitecturală. Acum pe tot parcursul său strada este modernă, cu patru benzi de circulație