Spiritul constructiv al romanilor s-a manifestat viguros în trasarea şi amenajarea cu soliditate a căilor de legătură dintre Roma şi extremităţile imperiului şi totodată dintre provincii. In perioada imperială de înflorire drumurile principale au atins o lungime de circa 90.000 de kilometri iar cele laterale (secundare) o lungime de circa 200.000 de kilometri.
Via Appia poartă numele magistratului Appius Claudius Caecus, care a deschis-o în anul 312 e.A. fiind, în principal, la început, o arteră militară. Evitarea ocolirilor a pretins substricții și excavații de teren importante, până la Terracina. Pavajul acestei căi a rezistat până astăzi. Inainte de construirea incintei fortificate a lui Aurelianus, în a doua jumătate a sec. al 3-lea e.N, Via Appia ieşea din Roma prin poarta Capena a zidului servian. Atunci ea urma cu aproximaţie traseul actualei artere Via delle Terme di Caracalla şi Via di Porta San Sebastiano. Dincolo de Poarta San Sebastiano, adică dincolo de zidul lui Aurelianus, Via Appia se îndrepta spre Capua, Benevent şi sfârşea la Brindisi pe celălalt mal al peninsulei italice.
Numele de San Sebastian dat porţii oraşului este de origine creştină.
Până la Terracina era perfect rectilinie. Evitarea ocolirilor a pretins amenajări - subscripții - și excavații de teren. Pavajul aceatei căi a rezistat până astăzi. Folosind ca suport un strat gros de piatră presată ca un beton, Via Appia este pavată în apropiere de oraș cu plăci - cuadre - de tuf, iar în rest cu blocuri poligonale de lavă.
Până la Terracina era perfect rectilinie. Evitarea ocolirilor a pretins amenajări - subscripții - și excavații de teren. Pavajul aceatei căi a rezistat până astăzi. Folosind ca suport un strat gros de piatră presată ca un beton, Via Appia este pavată în apropiere de oraș cu plăci - cuadre - de tuf, iar în rest cu blocuri poligonale de lavă.
Via Appia a fost mărginită de morminte , ca şi alte căi de ieşire din Roma. Acest fapt se datora unei legi din sec. al 5-lea e.A. care interzicea înmormântarea în interiorul oraşului.
In evul mediu, această cale de ieşire şi acces în oraş a devenit mai puţin sigură datorită banditismului. Clanul Caetani, transformând mormântul mausoleu al Ceciliei Metella în fortăreaţă a trecut la jefuirea călătorilor. Pe atunci s-a deschis Via Appia Nuova, iar la sfârşitul sec. al 17-lea cele două au fost unite de Via Appia Pignatelli.
Spre deosebire de alte căi de legătură ale Romei cu exteriorul, Via Appia s-a bucurat de mai multă căutare şi de apreciere, probabil şi din cauza vechimii ei. De o parte şi de alta s-au înşirat monumentele funerare unor familii avute, dar şi cimitire prin incinerare ale săracilor. Tradiţia s-a prelungit şi în perioada dezvoltării creştinismului, când în lungul acestei artere s-au săpat catacombe creştine pentru înmormântări. Cele mai renumite erau catacombele San Callisto, San Sebastian (de al cărei nume s-a legat probabil numele porţii de ieşire din Roma) şi Domitilla. Alte catacombe din zonă erau Basileo, Balbina şi Martiri non identificati.
Astăzi, Via Appia, loc al unor catacombe celebre şi al bisericii Domine, quo vadis? Este unul dintre locurile de mare interes ale Romei creştine.
Biserica Domine, quo vadis? evocă o legendă celebră. Fugind din Roma de frica persecuţiilor, Sfântul Petru a întâlnit pe drum pe Christos şi l-a întrebat „Domine, quo vadis?“ Christos se pare că i-ar fi răspuns: „La Roma pentru a mă crucifica a doua oară!“ După aceasta Christos a dispărut lăsând pe paviment amprenta tălpilor sale. Sfântul Petru, ruşinat de slăbiciunea sa, a reluat drumul spre Roma unde a fost martirizat mai târziu.