VIA APPIA

Spiritul constructiv al romanilor s-a manifestat viguros în trasarea şi amenajarea cu soliditate a căilor de legătură dintre Roma şi extremităţile imperiului şi totodată dintre provincii. In perioada imperială de înflorire drumurile principale au atins o lungime de circa 90.000 de kilometri iar cele laterale (secundare) o lungime de circa 200.000 de kilometri.

Via Appia poartă numele magistratului Appius Claudius Caecus, care a deschis-o în anul 312 e.A. fiind, în principal, la început, o arteră militară. Evitarea ocolirilor a pretins substricții și excavații de teren importante, până la Terracina. Pavajul acestei căi a rezistat până astăzi. Inainte de construirea incintei fortificate a lui Aurelianus, în a doua jumătate a sec. al 3-lea e.N, Via Appia ieşea din Roma prin poarta Capena a zidului servian. Atunci ea urma cu aproximaţie traseul actualei artere Via delle Terme di Caracalla şi Via di Porta San Sebastiano. Dincolo de Poarta San Sebastiano, adică dincolo de zidul lui Aurelianus, Via Appia se îndrepta spre Capua, Benevent şi sfârşea la Brindisi pe celălalt mal al peninsulei italice.

Numele de San Sebastian dat porţii oraşului este de origine creştină.
Până la Terracina era perfect rectilinie.  Evitarea ocolirilor a pretins amenajări - subscripții - și excavații de teren. Pavajul aceatei căi a rezistat până astăzi. Folosind ca suport un strat  gros de piatră presată ca un beton, Via Appia este pavată în apropiere de oraș cu plăci - cuadre - de tuf, iar în rest cu blocuri poligonale de lavă.

Via Appia a fost mărginită de morminte , ca şi alte căi de ieşire din Roma. Acest fapt se datora unei legi din sec. al 5-lea e.A. care interzicea înmormântarea în interiorul oraşului.

In evul mediu, această cale de ieşire şi acces în oraş a devenit mai puţin sigură datorită banditismului. Clanul Caetani, transformând mormântul mausoleu al Ceciliei Metella în fortăreaţă a trecut la jefuirea călătorilor. Pe atunci s-a deschis Via Appia Nuova, iar la sfârşitul sec. al 17-lea cele două au fost unite de Via Appia Pignatelli.

Spre deosebire de alte căi de legătură ale Romei cu exteriorul, Via Appia s-a bucurat de mai multă căutare şi de apreciere, probabil şi din cauza vechimii ei. De o parte şi de alta s-au înşirat monumentele funerare unor familii avute, dar şi cimitire prin incinerare ale săracilor. Tradiţia s-a prelungit şi în perioada dezvoltării creştinismului, când în lungul acestei artere s-au săpat catacombe creştine pentru înmormântări. Cele mai renumite erau catacombele San Callisto, San Sebastian (de al cărei nume s-a legat probabil numele porţii de ieşire din Roma) şi Domitilla. Alte catacombe din zonă erau Basileo, Balbina şi Martiri non identificati.

Astăzi, Via Appia, loc al unor catacombe celebre şi al bisericii Domine, quo vadis? Este unul dintre locurile de mare interes ale Romei creştine.

Biserica Domine, quo vadis? evocă o legendă celebră. Fugind din Roma de frica persecuţiilor, Sfântul Petru a întâlnit pe drum pe Christos şi l-a întrebat „Domine, quo vadis?“ Christos se pare că i-ar fi răspuns: „La Roma pentru a mă crucifica a doua oară!“ După aceasta Christos a dispărut lăsând pe paviment amprenta tălpilor sale. Sfântul Petru, ruşinat de slăbiciunea sa, a reluat drumul spre Roma unde a fost martirizat mai târziu.

MONT TESTACCIO

Acest cartier de pe colina Aventin cu atmosferă populară a rămas nelocuit timp de 1500 de ani, după devastările barbare, până a fi integrat în planurile moderne de urbanism, planuri puse în aplicare între anii 1873-1883. S-a născut drept cartier plebeian şi reproduce profilul urbanistic al epocii romane.

Curiozitatea locală, Mont Testaccio, este o colină artificială, înaltă de circa 35 de metri care şi-a luat numele de la resturile de amfore (în latină testae), provenite de la antrepozitele vecine, sau de la portul Ripa Grande (de la care au rămas prea puţine mărturii). 

Această colină de resturi ceramice mai este cunoscută şi sub numele de „monte dei cocci“ (muntele de cioburi). In această colină artificială s-au tăiat un mare număr de grote. Unele dintre ele au fost transformate în încăperi strâmte pentru locuit, sau pentru activităţi meşteşugăreşti şi altele în restaurare cu bucătării tipic romane.

FAMILIA BONAPARTE LA ROMA

        La începutul arterei Via del Corso, când acesta porneşte din Piazza Venezia spre Piazza di Popolo, adică spre ieşirea din nord a Romei antice, se găseşte, pe partea stângă, un palat cu aparenţă modestă. Palatul, construit în sec. al 17-lea, a fost achiziţionat de către mama lui Napoleon I-ul Bonaparte, care s-a instalat aici în anul 1815 după disoluţia Imperiului francez creat de fiul său.

           Fără ostilitate, papa Paul al VII-lea a acordat azil tuturor membrilor familiei imperiale franceze exilate. Lucien, Jerome şi Louis, ex-regele Olandei, au înconjurat pe mamă în acest palat. Din loggia acoperită, de la etajul întâi, mama împăratului îşi petrecea timpul cu observarea animaţiei de pe stradă, fără a se arăta.

Pauline Bonaparte - sculptură de Canova 

        La 8 februarie 1836, având alături pe fiul său Jerome şi pe cardinalul Fesch, s-a stins din viaţă, cu 15 ani mai târziu decât celebrul său fiu imperial. A fost îngropată discret, pe timpul unui carnaval, în biserica Santa Maria in Via Lata.

         In nordul oraşului, lângă Porta Pia, la apus, s-a găsit Villa Paolina, edificiu care astăzi este sediul Ambasadei Franţei de pe lângă Sfântul Scaun.

Villa poartă numele surorii lui Napoleon I-ul, care, în 1803, s-a căsătorit cu prinţul Camillo Borghese, strănepot al papei Paul al V-lea. Ea s-a instalat aici după prăbuşirea Imperiului francez al fratelui său. Intre timp părăsise cu câţiva ani înainte pe soţul italian care ducea acum o viaţă liberă şi independentă. Paolina Bonaparte i-a refuzat aceluia accesul în palatul familial. A trăit aici până la moartea sa survenită în 1825.

           Din Villa Paolina se pot vedea zidurile de nord ale incintei fortificate realizate de Aurelianus, iar dincolo de ele, spre răsărit, sub un cartier nou (de după anul 1900) sunt săpate galeriile catacombei San Nicomede.

BISERICA GESU

Acest edificiu este biserica principală a ordinului jezuiţilor la Roma. Organizaţia lui Iisus a fost fondată în anul 1540 de către spaniolul Ignatio de Loyola. După Conciliul de la Trante el a devenit principalul animator al mişcării de Contra-Reformă al cărei ţel principal a fost acela de a combate tezele Reformei susţinute de Martin Luther şi de Calvin.

In 1568 s-a decis construirea unei biserici în centrul Romei. Cardinalul Alexandru Farnese (Mare Cardinal) s-a angajat să finanţeze lucrarea impunându-şi şi propriul arhitect, pe Vignola. Dinspre sine, conducătorul Ordinului a angajat un arhitect jesuit, pe părintele Giovanni Tristano, pentru a veghea la respectarea exigenţelor regulilor ordinului.

Pentru faţadă s-a reţinut proiectul lui Giacomo Della Porta (1575). Foarte solemn şi sever, el constituie un model al stilului care urma să asigure tranziţia între arta Renaşterii şi arta barocă, mult timp numită „stil jesuit“.

Istoricii de artă de astăzi nu folosesc acest termen, deoarece iesuiţii nu au determinat un nou tip de arhitectură şi nu au impus răspândirea lui. Roma a fost aceea care a dat soluţii practice pentru construirea edificiilor Ordinului jesuit în străinătate, precum la biserica Sf. Paul şi Sf. Ludovic din Paris.

Ridicată pe două nivele cu ordine arhitectonice diferite, a căror unitate este asigurată de volute şi de un dublu timpan curb şi triunghiular, această faţadă conţine elementele de mişcare care mai târziu au caracterizat stilul baroc. Câteva coloane angajate tind să înlocuiască pilaştrii plaţi ai Renaşterii, afirmându-se decroşarea şi efectele de umbră şi de lumină. Inaltă şi foarte largă, faţada maschează parţial cupola.

In interior bogăţia stupefiază, în contrast cu puritatea edificiilor gotice sau cu austeritatea celor romane. Aici se distinge arhitectura oarecum simplificată a edificiului, operă a Contra-Reformei, alături de decoraţiunea exuberantă, amplificată, cu aproape un secol mai târziu, de arta barocă, odată cu triumful papalităţii.

Planul în cruce latină este maiestos şi a răspuns preocupărilor Ordinului iesuit. Predicile trebuiau să permită poporului să înţeleagă ceremoniile la care participa. Nava a fost concepută ca unică şi amplă, degajată şi bine iluminată, astfel încât credincioşii să poată să-şi concentreze atenţia asupra gesturilor oficiantului şi să citească rugăciunile împreună cu el. Acustica a fost studiată special pentru ca să îndeplinească sonoritatea indispensabilă celebrărilor gloriei lui Dumnezeu şi a sfinţilor.

Decorarea în stil baroc din sec. al 17-lea a avut menirea să traducă victoria Bisericii romane contra turcilor la Lepante, în 1571, şi contra protestantismului abjurat de regele Franţei, Henric al IV-lea, în 1593.

Luxul marmurei policrome, al picturilor, al sculpturilor, al bronzurilor, al stucaturilor, nu lasă nici un singur spaţiu neocupat şi neorbitor.

Mormântul lui Ignatius de Loyola

Pe parcurs biserica s-a îmbogăţit cu pictura (1672) lui Giovanni Battista Gaulli, zis Baciccia, terminată în 1679 şi cu decorurile din stuc ale lui Antonio Raggi. In interior se găseşte altarul sfântului Ignatius de Luyola, într-o capelă, pe care Stendhal a caracterizat-o lipsită de gust. Originalul statuii sfântului se realizase numai din argint, dar a fost topit de către papa Pius al VI-lea pentru a plăti sumele impuse de Bonaparte prin tratatul de la Trentino (1797). Statuia a fost înlocuită cu o copie din marmură şi argint.

De o parte şi de alta a altarului, două grupuri de statui alegorice ilustrează acţiunea Ordinului jesuit. Printr-o intrare din dreapta bisericii se pot vizita încăperile unde a trăit şi murit Ignatius. Bolta şi pereţii coridorului sunt în întregime pictaţi cu picturi ce dau o falsă aparenţă a naturii, autor A. Pozzo. Biserica este aglomerată de artă în aşa măsură încât este obositoare şi morbidă şi reprezintă o etalare a bogăţiei de prost gust.

BISERICA SAN CARLO ALLE QUATTRO FONTANE

Acest edificiu numit şi San Carlino este probabil opera cea mai expresivă a geniului lui Borromini. Comandată în 1638 ea a devenit prima lui operă cunoscută. Este plasată în apropiere de colţul nordic al palatului Quirinale, pe Via XX Septembre şi lângă intersecţia Incrocio delle Quattro Fontane. De la această veche intersecţie cu câte o fântână pe fiecare colţ provine şi numele bisericii. 

Faţada bisericii, lucrată după aproape treizeci de ani, a constituit ultima sa creaţie. In anul 1667 când s-a sinucis, aceasta nu era încă terminată. Aici se poate descoperi suferinţa unui om la care arta s-a tradus prin dureroase contradicţii. Mişcarea curbă este urmată de o contra-curbă. Mişcarea faţadei se materializează prin cornişe. La etaj, în partea centrală concavă, Borromini a întins un edicul convex (sub medalion). Clopotniţa şi lanterna cupolei cu poale concave exprimă arhitectura „în răspăr“  a lui Borromini.

Interiorul este foarte strâmt (se spune că biserica s-ar fi putut încadra într-un pilastru al cupolei de la basilica Sfântul Petru) şi oferă o unitate spaţială complexă. Planul combină elipsa cu crucea gracă. Elevaţia este reprezentată de „ziduri ondulate“ deja anunţate vizitatorului de mişcarea spaţială a faţadei.

Edificiul dă impresia de flexibilitate şi demonstrează arta originală a arhitectului, artă în acelaşi timp rafinată şi severă, stranie şi elegantă, în dezacord cu gustul pentru colosal al epocii barocului.

Cu un desen complicat, cupola ovală, cu casete, este acoperită cu o lanternă care dispersează lumina şi Spiritul Sfânt.

Barromini a adăugat bisericii un claustru cu două etaje, înconjurat de coloane şi cu unghiuri transformate în poale convexe. Claustrul are proporţii delicioase.

BISERICA SFINŢILOR IOAN ŞI PAUL (SANTI GIOVANNI E PAOLO)

Intr-o piaţă liniştită, această biserică prezintă un pridvor şi o semeaţă campanilă ridicată din sec. al 12-lea. Aceasta a fost ridicată pe resturile templului lui Claudius, unele încă vizibile prin apropiere pe sub anumite clădiri prezente. Se găseşte la sud de Colosseum şi în apropiere de Villa Celimontana.

Istoria bisericii seamănă cu cea a altor edificii religioase de pe colina Coelius. Ea se mai numește și Santi Giovanni e paolo al Celio.  Biserica a fost construită în sec. al 4-lea (398 e.N) de  un senator pe nume Pammachius deasupra casei celor doi martiri, Ioan și Paulus, martirizați pe timpul împăratului Julianus. Șăcașul a fost numit Titulus Pammachii și înregistrat ca atare în actele sinodului ținut de Papa Symmacus în anul 499 e.N. Distrusă de vizigoții lui Alaric în anul 410 e.N și de un cutremur din 442 e.N, a fost reabilitată de Papa Pascal I-ul. Jefuită din nou de normanzii lui Robert Guiscard, în 1084,  a fost reabilitată din nou în sec. al 12-lea, când i s-a afăugat omănăstire și o clopotniță. A adăpostit Congregația Pasioniștilor și este locul de odihnă al fondatorului acesteia, San Paolo della Croceț


Interiorul are trei nave cu pilaștri alipiți de coloanele originale. Altarul este construit deasupra locului unde s-a presupus că se aflau rămășițele celor doi martiri. Absida este decorată cu fresce ce reprezintă pe Christos în glorie de Cristoforo Roncalli (1588), unul din pictorii numiți il Pomarancio. Sub această frescă se găsesc trei tablouri reprezentând două martirii (al lui Ioan și al lui Paulus) și Convesrsiunea lui Terenziano.
Săpăturile efectuate în sec.al 19-lea au dat la iveală sub nava bisericii o serie de încăperi antice din sec.1-4 e.N. Despre unele se presupune că ar fi făcut parte dint-un vivarium, spațiu de păstrare a animalelor sălbatice necesare spectacolelor din Colosseum. Un pasaj îngust lega acel vivarium de Colosseum. In subteranele bisericii, prin săpăturile efectuate, în 1887, pentru căutarea rămășițelor martirilor, s-au descoperit douăzeci de încăperi ce au aparținut la cel puțin cinci clădiri antice dintre sec. 1-4 e.N, Acele cinci construcții aparțin unei perioade complexe de construcții rezidențiale și sunt deosebit conservate. Sunt un minunat exemplu de domus ecclesiae (casa bisericii) și au frescele originale încă vizibile, cu scene de martiriu. Localurile subterane sunt accesibile prin afara bisericii, prin antica cale romană Scauro.
Intr-un spațiu subteran ce a fost o curte cu Nymphaeum s-a găsit o frumoasă frescă ce reprezintă pe Proserpina și alte divinități încojurate de îngeri într-o barcă (3 x 5 m). Se găsesc urme de frescă și mozaiuri marine în arcadele ferestrelor. Intre sec.3și 4 s-au făcut unele modificări ale spațiilor și s-a amenajat un oratoriu cu decorații creștine, în timp ce celelalte încăperi nu au decorațiuni special creștine (genii cu aripi, ghirlande, păsări, etc.). In sec.al 4-lea într-un pasaj s-au aplicat fresce tot creștine.

De la edificiul cel vechi au rămas cinci arcade de deasupra pridvorului şi a galeriei, ele constituind frontonul superior al faţadei.

Interiorul, păzit de doi lei de marmură din evul mediu, a fost refăcut aproape în întregime în sec. al 18-lea. Interesul este prezentat mai ales de subsolul unde a fost degajată un titulus antic și unde sunt date la iveală frumoasele resturi de pictură şi o mică capelă.

BISERICA SANTA MARIA IN DOMNICA

Această biserică cu farmec pastoral îşi are rădăcinile în sec. al 9-lea şi a suferit câteva transformări pe timpul Renaşterii. Este cunoscută și sub numele de Santa Maria la nava. Se află în partea superioară a colinei Caelius în Piazza della Novicella  

Aici s-a aflat casa titulus s. Mariae in Domnica, fondată în anul 678 de Papa Agathon.  De altfel o primă biserică a fost fondată aici în antichitate în apropiere  de cazarma cohortei V vigilis urbani din Roma. Papa Leon al X-lea (1513-1521) i-a adăugat un elegant pridvor renascentist prin aportul lui Andrea Sansovino, între anii 1513-1514. Pridvorul are cinci arcade separate de pilaștri de travertin, iar deasupra două ferestre ce încadrează rozeta circulară originală. Timpanul poartă stemele din marmură ale lui Innocentius al VIII-lea și ale cardinalilor Giovanni și Ferdinando de Medici. In turnul clopotniță din dreapta s-a ridicat un clopot cu data de 1288.

Arhitectul a aşezat câte un leu la cheia arcurilor pentru a aminti de numele suveranului pontif. In faţa pridvorului, Fântâna de la Navicella a fost amenajată în 1931 cu o sculptură din sec. al 16-lea, care imită o barcă antică.

 Interiorul, deși modificat de multe ori, a păstrat planul basilical din sec. al 9-lea. Are plan basical cu trei nave egale și abside individuale, coloane cu capiteluri antice ce despart absidele şi un frumos mozaic în absida mare, mărturie a reînnoirilor artistice pe care le-a cunoscut epoca lui papei Pascul I-ul (817-824). Absida din centru este cea mai mare. 

Interiorul, deși modificat de multe ori, a păstrat planul basilical din sec. al 9-lea. Are plan basical cu trei nave egale și abside individuale, coloane cu capiteluri antice ce despart absidele şi un frumos mozaic în absida mare, mărturie a reînnoirilor artistice pe care le-a cunoscut epoca lui papei Pascul I-ul (817-824). Absida din centru este cea mai mare. 

Naostul, cu fresce executate de Lazarro Baldi, păstrează un plafon cașetat, comandat în 1566 de Ferdinando de Medici și revopsit în sec.al 19-lea. Plafonul poartă stema Medici. Atât absida cea mare cât și arcul absidei sunt bogat decorate cu mozaicuri din timpul papei Pascal I-ul (817-824). Mozaicul absidei reprezintă pe Maica Domnului întronată între două rânduri de îngeri. In criptă există sarcofage vechi.

Deasupra corului datează din 1930 o orgă realizată de Crăciun Balbiani, în 1910, pentru Spitalul militar Celio și strămutată aici după douăzeci de ani. Orga pneumatică este unică prin tastatura de 58 de note și pedala cu 27 de acționări.

Eliberat de rigiditatea bizantină artistul a dat ansamblului mai multă viaţă. O adiere de vânt pare a trece pe lângă veşmintele îngerilor dispuşi în jurul Fecioarei, într-o frumoasă perspectivă.

Deasupra arcului, apostolii sunt reprezentaţi ca personaje şi nu sub forma simbolica cea veche, de miei care se îndreaptă cu bucurie spre Christos. Peste tot sunt împrăştiate flori pe pajişti verzi. In centrul bolţii tronează Fecioara având la picioare pe papa Pascal îngenuncheat şi cu capul înconjurat de un nimb pătrat, nimb ce se acorda numai al celor în viaţă.

BISERICI CU PLAN CIRCULAR

1. Cea mai reprezentativă prin ctitor, vechime şi structură este biserica Santa Constanţa, edificiu dedicat, la începuturi, spre a servi drept mausoleu fiicelor lui Constantin I-ul cel Mare, Constantina şi Helena.

Santa Constaza

Mausoleul a fost ridicat prin alipire de vechea biserică Sant 'Agnese fuori de mura, edificiu datorat lui Constantin I-ul cel Mare, dar ruinat.

Precedată de un vestibul îngust şi alungit, cu o poziţie tangentă la conturul circular intern, biserica are două structuri circulare, una internă şi alta externă. Rotunda interioară este purtătoare a unui tambur sprijinit pe un cerc de coloane jumelate, unite prin arcade elegante. Tamburul este acoperit de o cupolă şi străpuns lateral de 12 ferestre. Cercul pe care se sprijină este constituit din 12 perechi de coloane. Rotonda centrală, cu coloane, este înconjurată de un culoar circular cu tavan boltit. Bolta circulară mai poartă încă mult din decoraţiunea sa de mozaic din sec. al 4-lea, mărturie a reînnoirii artei în perioada ce a urmat lui Constantin I-ul cel Mare.

Mausoleul a fost transformat în biserică abia în sec. al 13-lea. Sarcofagul de porfir roşu al Constantinei a fost mutat la Vatican, unde a devenit un exponat de cea mai mare valoare. Probabil că din respect pentru primul împărat creştin, mausoleul este foarte bine păstrat şi nu a devenit ţintă pentru transformare în biserică decât după un mileniu.

In centrul bisericii este aşezat astăzi altarul, iar între coloanele dimprejur sunt rânduite scaunele credincioşilor. Spaţiul este mai întunecat şi obscur în partea de jos a sălii centrale şi mai luminos în partea superioară dotată cu ferestre. Jocul luminii întăreşte atmosfera de mister şi spiritualitate.

Biserica este amplasată în partea nordică a Romei, dincolo de zidul lui Aurelianus, pe direcţia Via Nomentana.

           Biserica Santa Constanta - interior

2. Cea de a doua biserică cu plan circular din Roma este San Stefano Rotondo de pe colina Caelius. Ea are leagătură cu Colosseum-ul prin artera largă Via Claudia.

Prin această stranie biserică cu plan circular, construită la sfârşitul sec. al 4-lea e.N. şi începutul sec. al 5-lea e.N, s-a încercat a se imita planul bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim. 

Ea a fost dedicată Sfântului martir Ştefan de către un papă de la sfârşitul sec. al 5-lea e.N. Pe atunci era una dintre cele mai somptuoase biserici din Roma, cu trei nave concentrice, separate de coloane cu capiteluri ionice şi cu decoraţiune din marmură şi mozaic.

          Biserica san Stefano Rotondo - interior

In 1450, biserica nu mai avea acoperiş. Pentru a o salva s-a procedar la demolarea navei exterioare, iar spaţiile dintre coloanele celui de al doilea inel s-au umplut cu zidărie. Prin acea demolare a peretelui extern, diametrul bisericii a scăzut de la 65 de metri la 40 de metri. In sec. al 16-lea pereţii rămaşi au fost decoraţi cu 34 de fresce de către Pomarancio (între 1530-1592), cu scene de martiriu.

San Bernardo alle Terme

3. Cea de a treia biserică cu plan circular din Roma este San Bernardo, amplasată la mică distanţă spre nord-vest de Piazza Republica. S-a ridicat în sec. al 16-lea peste rotonda care forma colţul sud-vestic al Termelor lui Diocletianus. Interiorul degajă nobleţe prin frumoasa cupolă cu casete, care aminteşte de cea de la bătrânul Pantheon. . Cupola are diametrul de 22 de metri și un oculus. Decorațiunile interioare amintesc de antica Basilică a lui Maxentius. O serie de nișe din pereți sunt ocupate de statui de sfinți în stil manierist de Camillo Mariani.

MONUMENTUL REGELUI VITTORIO EMANUELE AL II-LEA ( VITTORIANO)

Inceput în anul 1885 de către G. Sacconi şi inaugurat în 1911, acest monument gigantic s-a ridicat în onoarea regelui Vittorio Emmanuele al II-lea (1820-1878) care, în 1870, a făcut din Italia un regat unificat cu capitala la Roma.

Piatra de calcar foarte alb nu se asortează cu nuanţele coloristice cafenii-aurii ale Romei, iar stilul grandilocvent al monumentului nu reuşeşte să se adapteze în acest oraş milenar unde grandoarea emană uneori de la o simplă coloană. Deşi a suferit numeroase critici, măreţul monument Vittoriano rămâne o operă arhitectonică fără egal în Italia vremurilor moderne. Ea vorbeşte probabil despre visele de viitor ale unui popor pe care îl lansează măreţia trecută.

Spre monument se accede dinspre Piazza Venezia, urcând o scară foarte largă, flancată de două grupuri alegorice din bronz aurit, sculpturi care reprezintă Gândirea şi Acţiunea. Scara conduce la Altarul Patriei apoi se divide în două rampe pentru a conduce la statuia ecvestră a regelui şi mai departe, spre înălţime, la un imens portic cu plan concav, portic decorat cu două quandrige din bronz, conduse de statui ale Victoriei înaripate. Jos, de o parte şi de alta a scării largi, două fântâni cu bazine semicirculare reprezintă, la dreapta, marea Tyrreniană şi, la stânga, marea Adriatică.

In stânga scării centrale s-a găsit şi păstrat mormântul lui Caius Publicius Bibulus. Modesta zidărie din travertin şi cărămidă care a rămas de la edilul plebeian Bibulus, îngropat în urmă cu două mii de ani, prezintă un interes arheologic major. Deoarece nu era permisă înmormântarea în interiorul oraşului, amplasamentul acestui mormânt semnifică faptul că incinta Romei, în sec. 1 e.A. trecea pe la poalele Capitoliului şi că aici începea Via Flaminia, marea arteră care conducea spre nordul Italiei.

La baza statuii reprezentând pe zeiţa Roma, din componenţa Altarului Patriei, statuie plasată exact sub soclul statuii ecvestre a regelui, se află mormântul soldatului necunoscut, în care au fost îngropate, în mod simbolic, resturile unui soldat mort în Primul Război Mondial (pentru Italia 1915-1918).

Statuia regelui Vittorio Emmanuele al II-lea, operă a lui E. Chiavadia a fost dezvelită, la 4 iunie 1911, în faţa unei mulţimi reunite în Piazza Venezia, în prezenţa regelui şi a veteranilor trupelor garibaldiene. Un cronicar al epocii a povestit că monumentul, executat într-o turnătorie din cartierul Transtevere, a necesitat 50 de tone de bronz şi că mustăţile Majestăţii Sale măsurau 1 metru în lungime.

Porticul grandios, care încununează monumentul, oferă o perspectivă unică asupra oraşului. Privitorul are posibilitatea să se aşeze pe terase din dreapta, stânga şi din centru pentru a schimba tablourile aeriene şi a depista diversele monumente.

In centru, cu faţa la Piazza Venezia privirile urmează Via del Corso care conduce până la Piazza del Popolo. La intrare pe această arteră, la stânga, se găseşte Palatul Bonaparte, construit în 1660 şi care a revenit mamei lui Napoleon I-ul. Ea a trăit aici după căderea imperiului francez, având plăcerea să contemple animaţia străzii din loggia de la primul etaj, ferită de privirile indiscrete prin draperii persane. Ea a murit în acest palat în 1836, la 15 ani după dispariţia inegalabilului său fiu.

In spatele monumentului se află culmea colinei Capitoliului cu piaţa şi palatele sale. Tot acolo, într-o latură, stă tăcută şi venerabilă biserica Santa Maria d'Aracoeli. La stânga monumentului se deschide generoasa Via dei Fiori Imperiali, arteră lată care conduce direct la Colosseum prin fosta inimă a oraşului antic, trecând peste porţiuni ale fostelor Forumuri imperiale.

DEFILAREA LA 23 AUGUST 1964

Defilarea de 23 August 1964 la a 20-a aniversare a eliberării de sub jugul fascist. Conducătorul țării era Gheoghe Gheorghiu-Dej, care se distanțase de URSS prin "Declarația din aprilie 1964", dar care tot mai avea alături, în tribună un înalt reprezentat al URSS