GENOCIDUL ARMENILOR IN TURCIA MODERNĂ

Excesele rasismului, cultul violentei si tenebrele fundamentalismului religios au marcat tragic, dintr-un capat in altul, secolul XX. Un secol altminteri considerat al „ratiunii“, al „progresului“, „vitezei“ sau „stiintei“. Culminand cu Shoahul si cu Gulagul, cele doua aripi naclaite in sange ale celei mai cumplite apocalipse inventate de oameni impotriva oamenilor si care au mutilat ireversibil fata contemporaneitatii, crimele masive si sistematice – genocidul impotriva armenilor – deschideau secolul in nota unei sumbre prevestiri.

Preludiul: masacrele din Cilicia

Inceputul secolului si al perioadei constitutionale a fost, in Turcia, dominat de o dezbatere politica al carei cuvant-cheie era otomanismul. Pentru Junii Turci (partid politic reformator creat in 1889), acest cuvant acoperea, inca de la origini, notiunea de unificare culturala a tarii sub stindardul turcismului si al unui Islam reinnoit, prin disparitia particularitatilor nationale in creuzetul unui stat modernizat. In sanul „protejatilor“ (si, cu precadere, al armenilor), otomanismul insemna, inainte de orice, accesul la un statut de egalitate, disparitia si repararea nedreptatilor trecute si construirea unei societati democratice mai laice, in care diferentele confesionale, cu tot cortegiul lor de inegalitati de exprimare, sa fie suprimate. Interesant este faptul ca, si intr-o acceptie, si in celalalta, conceptul parea sa fie singura solutie susceptibila sa salveze si idealurile comunitatii majoritare, si pe cele ale minoritatilor.

Punerea in opera a acestui deziderat, perfect realista din perspectiva constitutionala, echivala insa, pentru Junii Turci, cu rasturnarea raportului de forte in cadrul Imperiului Otoman si cu modificarea unei reguli a jocului deja veche de 500 de ani. Dilema este perfect rezumata de Mehmet Talaat, in fata unei reuniuni de la Salonic a membrilor partidului: „Stiti prea bine ca, potrivit termenilor Constitutiei, egalitatea intre musulmani si ghiauri este asigurata, dar pricepeti cu totii la fel de bine ca acest ideal este irealizabil. Trecutul nostru istoric si sentimentele a sute de mii de musulmani, dar si cele ale ghiaurilor insisi ridica o bariera de netrecut in calea stabilirii unei egalitati reale... Nu poate fi deci vorba despre egalitate, cata vreme nu vom realiza otomanizarea Imperiului...“ Potrivit ambasadorului britanic la Istanbul din acea perioada, lucrurile sunt mai simple decat par: „In mintea lor, otoman inseamna turc, iar otomanizarea presupune o omogenizare fortata, prin care toate elementele neturcesti sunt topite intr-un mortar turcesc.“

Junii Turci, care au luptat umar la umar alaturi de militantii armeni impotriva regimului sultanului Abdul Hamid, de la care au preluat puterea in 1908, stiau ca singura optiune a fostilor tovarasi de arme clandestini era „edificarea unui stat de drept“.

Gustul pentru lupta din umbra, susceptibilitatea care hranea cultura revolutionara, recursul la grupuri paramilitare fanatizate raman insa dominante in sufletele celor ajunsi acum in centrul vietii politice. Liderii Junilor Turci sunt convinsi de culpabilitatea armenilor, de ambitia lor de a fonda un nou regat armean, acuzatie care revine frecvent pe buzele a numerosi responsabili turci inainte, in timpul si dupa masacrele din Cilicia.

Anterioare unor legi asupra presei si „a libertatii de asociere“ (care au fost definitiv adoptate in toamna anului 1909), aceste evenimente au avut loc intr-un context de pace, sub ochii unor observatori exteriori, ai unei opinii publice critice, deci in conditii documentare cat se poate de favorabile consemnarii obiective a procesului (lucru care, atentie, nu se va intampla si in cazul genocidului impotriva armenilor, din 1915-1916).

Valul de violenta care a lovit intreaga Cilicie incepand cu 14 aprilie 1914 nu a avut, prin urmare, caracterul unei miscari spontane, in ciuda aparentelor. Ordinul de atac fusese dat nu se stie exact de catre cine, dar senzatia de foc incrucisat era prea apasatoare ca sa lase loc de interpretari binevoitoare la adresa puterii trucesti. Iata consemnat, in termeni literari, de catre marele scriitor francez de origine libaneza Amin Maalouf, inceputul evenimentelor din Adana (principalul oras din zona Ciliciei si locul unde au fost inregistrate cele mai multe crime colective): „Multimea devastase mahalaua armeneasca. O prefigurare a ceea ce avea sa se intample, sase ani mai tarziu, pe o scara mult mai larga. Grozavenia incepuse insa de pe-acum. Sute de morti. Sau poate mii. Nenumarate case parjolite. Multimea isi indeseste randurile, iar racnetele nu contenesc sa sporeasca. Atunci apare un detasament al armatei. Un ofiter, doar unul, si inca foarte tanar, insotit de o mana de oameni. Insa aparitia lor impresioneaza. Calare, tantos, comandantul schimba cateva vorbe cu capii rasculatilor...“ In Adana, dar si in Hadjin, Sis, Zeitun, Alep si-au lasat viata circa treizeci de mii de armeni, iar trupele constitutionale otomane au participat la masacru. M. Pichon, ministrul francez al afacerilor externe, va condamna acest act in plenul Adunarii Nationale din 17 mai 1909: „Din pacate, trupele care fusesera trimise sa previna si sa reprime atentatele au participat, dimpotriva, la ele. Faptele au fost asa cum spun.“

Coşmarul unei naţiuni

Pe 1 noiembrie 1914, dupa ce fusese solicitat de Germania inca din luna august, Imperiul Otoman intra in Marele Razboi alaturi de Puterile Centrale. Se deschid noi fronturi. Cea de-a treia armata otomana, patrunsa fara pregatire logistica prealabila in Transcaucauzia, este zdrobita in 1915. Conducatorii CUP (Comitetul pentru Uniune si Progres, constituit din Junii Turci) hotarasc sa profite de ocazia razboiului ca sa rezolve definitiv (adica prin exterminare) „problema armeneasca“ („ermeni sorunu“). Animati de o ideologie nationalista panturceasca, ei vad in armeni un obstacol major in calea unificarii etnice din Anatolia si a expansiunii otomane in tarile de limba turca din Asia Centrala. Justificarea oficiala mentioneaza „dezertarile armenilor, care au avut loc in anumite regiuni“ (dezertari in parte reale, dar cauzate de conditiile impuse crestinilor in cadrul armatei turcesti) si, cu precadere, razmeritele si „actele locale de rezistenta“. Cazul cel mai rasunator, cel al orasului Van, va fi prezentat de guvernul turc ca o veritabila revolutie, versiune dezmintita de toate rapoartele martorilor italieni, germani si americani (consuli, misionari, invatatori...), care explicau luarea de pozitie a armenilor prin faptul ca acestia organizasera o defensiva pentru a feri orasul de un masacru.

In februarie 1915, ministrii cabinetului turc de razboi, in frunte cu Talaat Pasa, pun la punct in secret un plan de exterminare care va fi executat in lunile urmatoare. Oficial, acesta este prezentat ca un transfer departe de front al populatiei armenesti – pe care guvernul o acuza de colaborare cu dusmanul rus. De fapt, deportarea nu face decat sa acopere operatiunea de distrugere totala a armenilor din Imperiu. Prima masura este dezarmarea soldatilor armeni inrolati in armata otomana. Folositi la munci de amenajare a drumurilor, ei sunt eliminati, in grupuri mici, de-al lungul anului 1915. Aflati in cautarea unor probe care sa documenteze complotul armenesc, Junii Turci recurg la o serie intreaga de perchizitii si arestari, care lovesc, in primul rand, intelectualii si notabilitatile armene din Constantinopol. Arestati in cursul zilelor de 24 si 25 aprilie, acestia sunt deportati si apoi ucisi (cifre estimate: intre cinci si sase sute de morti). Acest eveniment constituie, practic, punctul de declansare a genocidului.

Distrugerea populatiilor armenesti are loc in doua faze succesive: din luna mai pana in iulie 1915 in spatiul a sapte provincii orientale din Anatolia (Erzurum, Van, Bitlis, Diarbakir, Kharput, Sivas si Trapezunt), unde traiesc aproximativ un milion de armeni, mai mult sau mai putin apropiati de teatrul operatiunilor de razboi; si la sfarsitul lui 1915 in celelalte provincii ale Imperiului, indepartate de front, ceea ce face complet lipsita de fundament acuza de colaborare cu dusmanul. In provinciile orientale, operatiunea se desfasoara, parca, dupa un singur scenariu: perchezitii in casele notabilitatilor civile si religioase; arestarea acestora; torturarea lor, cu scopul de a le face sa marturiseasca un pretins complot si dosirea de arme si munitie; publicarea unui ordin colectiv de deportare; separarea barbatilor, care, legati in grupuri mici, sunt executati la marginea localitatilor; evacuarea intregii populatii armenesti, care este repartizata in convoaie de femei, copii si batrani ce parasesc orasele la intervale regulate, fara dreptul de a-si lua bagaje; rapiri de femei si de copii, care sunt apoi dusi in case musulmane; decimarea regulata a convoaielor de catre jandarmii insarcinati sa le escorteze sau de catre bande de kurzi. In sate, departe de ochii oricaror martori, sunt ucisi pe loc toti armenii, cu exceptia catorva femei si copii. In restul Imperiului, procesul este mai lent si ia formele deportarii. Convoaiele sunt carate pe calea ferata pana in Alep, Siria, de unde o directie generala a deportatilor le expediaza pe doua axe: spre sudul Siriei, in Liban sau Palestina (o parte a acestor grupuri va izbuti sa supravietuiasca), ori spre est, de-a lungul Eufratului, unde sunt improvizate adevarate lagare de exterminare. In iulie 1916, grupurile ajunse la Deir ez-Zor sunt trimise in deserturile Mesopotamiei, unde membrii lor fie mor de sete, fie sunt ucisi in grupuri mici. Doar o treime dintre armenii Imperiului au supravietuit: cei care locuiau la Constantinopol sau la Smirna (si care nu puteau fi suprimati de fata cu martori), persoanele rapite si cele stabilite in Van, salvate de inaintarea trupelor rusesti.

Fapte si cifre

»Acest prim genocid al secolului XX s-a soldat cu moartea a un milion doua sute de mii de armeni (in functie de surse, cifrele oscileaza intre 600.000 si 1.500.000).
»Faptele au fost cunoscute la nivel international inca din luna mai a anului 1915, pe calea rapoartelor unor diplomati neutri si prin intermediul catorva martori apartinand unor misiuni, scoli sau spitale. In afara de morti, au existat rapiri de femei si reeducari in orfelinate musulmane pilot. Cei care au scapat ca prin minune (in afara situatiilor deja mentionate) au fost adapostiti de vecini sau de prieteni musulmani, ori au fost crutati prin milostenia cate unui caimacam.
»In 1919, are loc la Constantinopol Procesul Unionistilor. Principalii responsabili pentru genocid sunt condamnati in contumacie, pentru ca fugisera din tara in 1918, dupa ce distrusesera toate documentele compromitatoare.
»Pe 10 august 1920, este semnat Tratatul de la Sèvres, prin care statele aliate (intre care si Romania) recunosc, in spatiul a doua articole (88 si 89) si sub semnatura de angajament a Turciei, „Armenia ca stat liber si independent“.
»Pe 15 martie 1921, la Berlin, Talaat Pasa, care a planuit si ordonat genocidul impotriva armenilor, este doborat cu un glont de revolver. Cel care a tras a fost un tanar armean de 23 de ani, Soghomon Tehlirian, supravietuitor al genocidului in cursul caruia si-a pierdut intreaga familie. La scurt timp dupa asasinat, Tehlirian a fost judecat la Tribunalul din Berlin, care, in cele din urma, l-a achitat.

Genocidul din Armenia

Realizat de Andrew Goldberg in asociatie cu Oregon Public Broadcasting, filmul cu acest titlu este povestea primului genocid al secolului XX, cand aproape un milion de armeni au murit de mainile otomanilor (dupa cum afirma Asociatia Internationala de Studiu al Genocidului), in timpul primului Razboi Mondial – un eveniment ingrozitor, negat pana si astazi de Turcia. Filmul include interviuri cu experti in domeniu, precum castigatoarea Premiului Pulitzer, Samantha Power, ca si titratul Peter Balakian de la New York Times, completate de imagini nemaifacute publice pana la acest documentar, care ilustreaza una dintre cele mai tragice si necunoscute povesti ale veacului trecut. Naratorul documentarului este celebra actrita Julianna Margulies, dar sunt incluse si secvente citite de Ed Harris, Natalie Portman, Laura Linney si Orlando Bloom.

FEMEI REMARCABILE ALE ROMÂNIEI 1

Admirate sau detestate, uneori controversate, alteori nedreptatite de istorici, cateodata neintelese si neapreciate pe deplin de contemporanii lor si nici de posteritate, personalitatile feminine de marca din istoria noastra alcatuiesc o galerie de personaje etroclita: sportive si artiste, oameni de stiinta si femei de lume, regine si literate. Inainte vreme, ceea ce retinea indeosebi atentia era caracterul insolit al purtarilor si felului de a gandi al acestor femei. Asa se face ca istoria le-a pastrat in memorie mai degraba pe cele care s-au implicat in domenii considerate multa vreme, prin traditie, “treburi de-ale barbatilor”: politica, batalii, guvernarea tarii…

Unele au facut-o ostentativ, strident, ramanand in amintire ca niste aprige - si mai degraba dezagreabile - fanatice ale unei idei sau victime ale unei obsesii. Altele au stiut sa-si joace rolul cu discretie, facand totul fara ostentatie, aducandu-si o contributie de seama la mersul istoriei, fara a soca insa opinia publica, atat de tiptil incat abia tarziu posteritatea le-a facut dreptate, recunoscandu-le insemnatatea faptelor. Iar altele n-au mai stat sa aleaga ci, impinse de forta lor launtrica, scoasa la iveala de imprejurari nebisnuite, au savarsit uimitoare acte de curaj pe care abia mai tarziu savantii le-au analizat, incercand sa le priceapa cauzele si consecintele. Dintre toate femeile care alcatuiesc aceasta galerie, iata sapte, unele foarte cunoscute, altele mai putin, multe dintre ele foarte influente la vremea lor si care ilustreaza cateva tipuri reprezentative.

Doamna ChiajnaDoamna Chiajna isi datoreaza reputatia de duritate mai degraba scriitorului Alexandru Odobescu care, dupa cum scrie Nicolae Iorga, a facut din ea "un tip de rautate indrazneata". Ca avea o fire apriga si dominatoare, reiese destul de limpede din faptele ei. Istoricul Constantin C. Giurescu o descrie ca pe o femeie "energica, de mare vointa, apriga fata de dusmani, culta, dar fara scrupule si lipsita complet de moralitate si de pudoare." Vai de mine! Chiajna a fost fiica domnitorului Petru Rares si sotia lui Mircea Ciobanul, de doua ori domnitor al Valahiei: 1545- 1554 si 1558-1559. Era pe vremea cand domnia se cumpara cu sume uriase date ca mita Inaltei Porti otomane, iar pastrarea ei era conditionata de plata tributului anual si de alte si alte daruri oferite turcilor, pentru a le obtine sprijinul impotriva "concurentei."

A doua jumatate a secolului al XV-lea a fost o epoca de mari tulburari; "una dinte epocile intunecate ale istoriei tarii romanesti" o numeste acelasi Constantin C. Giurescu: schimbari ale domnilor la intervale scurte, intr-o succesiune ametitoare de suiri pe tron si maziliri; fiscalitate apasatoare, intrigi si comploturi ale boierilor, executii si exiluri, saracirea si imputinarea populatiei. Chiajna (sau Mirceoaia, cum ii spuneau contemporanii, dupa numele sotului ei) a devenit adevarata conducatoare a Valahiei in vremea domniei fiului ei, Petru cel Tanar care, la moartea tatalui sau, avea doar 12 ani. Cu ajutorul aprigei sale mame, tanarul domn s-a putut mentine pe tron aproape noua ani, intr-o vreme in care multi dintre voievozi nu domneau decat un an-doi. Dar pastrarea tronului s-a facut cu pretul unor conflicte armate cu inamicii domnitorului si, mai ales, cu pretul cumpararii sprijinului de la Constantinopol.

Mama si favoritele sultanului au sustinut-o pe Mirceoaia, dar sprijinul lor a trebuit platit, iar banii n-au putut fi adunati decat prin sporirea birurilor. Incercand sa-si asigure relatii utile printre puternici vremii, fie ei romani ori straini, Mirceoaia si-a maritat cateva dintre fiice cu oameni "bine situati", mergand pana la a trimite pe una dintre ele in haremul viitorului sultan Murad. In 1568, Petru cel Tanar a pierdut tronul si a fost trimis in surghiun, impreuna cu mama sa Chiajna, in Siria si apoi in Asia Mica. Mirceoaia i-a supravietuit aproape 20 de ani acestui fiu al ei; a murit in 1588, dupa ce se luptase sa capete tronurile Valahiei si Moldovei si pentru alti pretendenti pe care i-a sustinut, manata, poate, cum spune Nicolae Iorga, de o "nestinsa patima de a stapani".

Doamna Elina

Nu multi stiu cine a fost aceasta doamna, putin cunoscuta noua, dar care, dupa opinia unor cercetatori reputati, a fost o prezenta de mare insemnatate in istoria noastra. Cum sa nu ne intereseze o femeie, odata ce aflam de la un istoric precum Constantin C. Giurascu - autorul amplei Istorii a romanilor - ca ea a fost "una dintre femeile cele mai de seama ale neamului nostru"? Doamna Elena - ramasa mai cunoscuta sub numele de Elina - era sotia lui Matei Basarab, domn muntean sub a carui carmuire, lunga de peste doua decenii (1632-1654), Valahia a prosperat, imbogatindu-se cultural, intarindu-se politic, ridicandu-se economic.

"Matei Voda, domn muntenesc, om fericit peste toate domniile acei tari, nemandru, bland, dirept om de teara, harnic la rasboaie, asa neinfrant si nespaimat, cat poti sa-l asemeni cu mari si vestiti osteni ai lumii." - asa il lauda cronicarul Miron Costin.

Si, pe langa diplomatia si vitejia de care a dat dovada domnitorul, aceasta inflorire se datoreaza, intr-o masura, si sotiei pe care a avut-o alaturi timp de 40 de ani. Fara conflicte, fara scandaluri, fara ostentatie, ea si-a vazut de menirea ei, asa cum si-a inteles-o ea. Nicolae Iorga, in Istoria romanilor in chipuri si icoane, ii lauda evlavia, dragostea pentru cultura, calitatile de gospodina si de buna organizatoare, precum si curajul. Evlavioasa, doamna Elina ctitoreste biserici; iubitoare de invatatura, - ca si fratele sau, Udriste Nasturel, marele carturar al secolului al XVII-lea -, spriijina dezvoltarea tiparului; la nevoie, adauga preocuparilor feminine - de infrumusetare a casei si gradinii domnesti - pe acelea de carmuitoare a tarii: "Femeie indrazneata, ea purta de grija tarii in 1633, cand sotul ei, care-si luase scaunul cu armele, merse la Constantinopol sa-si capete intarirea […]" A avut nefericirea de a-si pierde fiul, dar a ramas vreme indelungata alaturi de sotul ei, imbatranind impreuna, pana cand moartea i-a despartit, ea murind in 1653, urmata de el dupa numai un an.

Ana Ipatescu

Eroina revolutiei pasoptiste a devenit, curand dupa remarcabilul ei gest de curaj, prin care a salvat guvernul revolutionar de la dizolvare, subiectul unor speculatii care au umplut presa vremii, speculatii privind atat moravurile si personalitatea ei, cat si motivatia gestului ei eroic. Evenimentele, pe scurt: in iunie 1848, un grup de revolutionari romani citeste, pe o campie de langa bucuresti, celebra Proclamatie de la Islaz, prin care cheama poporul la lupta impotriva invechitei ordini sociale si politice din Tara Romaneasca si indeamna la schimbarea acesteia. Cu sprijin popular, revolutionarii preiau puterea si formeaza un guvern provizoriu. Dupa aceasta prima izbanda, incep neintelegerile intre noii guvernanti. Marii boieri profita de situatie si organizeaza o contralovitura: cu ajutorul unor trupe militare, guvernul revolutionar e arestat! Buimacite de rapida rasturnare de situatie si de interventia armatei, masele populare, lipsite de armament suficient, se simteau infrante si, practic, se resemnasera… Si, cu asta s-ar fi ispravit cu revolutia romana de la 1848, dupa numai cateva zile, daca n-ar fi existat o femeie care, cu o singura actiune plina de avant, a pus din nou lucrurile pe fagasul progresist pe care pornisera.

Sa citam din presa vremii: un ziar austriac, Allgemeine Osterreichische Zeitung, scria la 20 iunie 1848: "Poporul devenise manios, trebui insa, deoarece nu avea arme, sa bata in retragere. Multora le pierea treptat curajul si incepura sa se indoiasca de cauza poporului suveran, temandu-se ca libertatea, dobandita cu putine zile in urma, va fi pierduta. […]. Disperarea ajunsese de acum la un grad inalt, cand o eroina parca se napusti din nori, venind pe Podul Mogosoaiei cu doua pistoale in mana. Ea striga din toate puterile: "Moarte tradatorilor! Tineri, curaj, salvati libertatea!". Aceste cuvinte ale tinerei eroine - care este sotia unui functionar, numele ei fiind Ana Ipatescu - electrizeaza masele." Si masele, astfel electrizate, au dat navala si au eliberat guvernul revolutionar si asa putem si noi sa ne laudam, astazi, cu participarea la marea miscare europeana pentru liberatate si dreptate.

Ceea ce s-a spus si s-a scris apoi despre Ana Ipatescu era un amestec de fapte obiective si pareri subiective, informatii si speculatii: nascuta in 1805, fiica a unui marunt dregator care tinea o cafenea si se ocupa si cu comertul, Ana si-a avut partea ei de nefericiri in viata; despartirea parintilor; recasatorirea tatalui cu o femeie care - ca o adevarata mama vitrega - i-a facut zile fripte Anei; o prima casatorie cu un sot care a incercat s-o despoaie de zestre, iar dupa moartea tatalui, niste procese pentru avere, intentate de un fost slujitor al acestuia. Despartindu-se de primul sot, Ana s-a casatorit - din interes, dupa cum scriu mai multe ziare, ce reprezentau, pesemne, presa de scandal a vremii - cu Nicolae Ipatescu, functionar la Departamentul Vistieriilor. Prin casatorie, Ana patrunde in lumea ideilor politice revolutionare care circulau la acea vreme printre tinerii intelectuali.

Dar, scriu aceleasi ziare de scandal, gestul eroic al Anei n-a fost motivat de patriotism si de increderae in cauza revolutiei, ci de iubirea - extraconjugala, deci pacatoasa, vezi bine - pentru unul dintre membrii guvernului provizoiu, tanarul Nicolae Golescu, arestat si sechestrat dimpreuna cu colegii de cabinet. Ei, si? Chiar daca a fost la mijloc o poveste de amor, important e ca urmarile politice au fost fericite. La urma urmei, si Ana Ipatescu, si presupusul ei iubit sunt de mult oale si ulcele, dar revolutia de 1848 a avut, totusi, importanta ei benefica pentru istoria Romaniei.

Regina Elisabeta
Ii datoram acestei prime regine a Romaniei - ca si regelui Carol I, sotul ei - trecerea tarii de la statutul unui mic stat, aflat undeva, spre marginea Europei si mai aproape de portile Orientului, la cel al unui stat european, acceptat si respectat ca atare de catre puterile continentale ale vremii. La 26 de ani, printesa germana Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied isi parasea caminul pentru a se stramuta in aceasta tarisoara aproape necunoscuta, ca sotie a principelui german conducator, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Se intampla in 1869, iar in 1881, odata cu alegerea lui Carol I drept rege al Romaniei, Elisabeta devenea regina. Iubitoare si protectoare a artelor, ea insasi autoare de poezii, romane si nuvele in engleza, franceza, germana, principesa - mai apoi regina - Elisabeta a fost, insa, mult mai mult decat o femeie de litere si o sotie de monarh. Lasand aspectele oficiale ale politicii - diplomatia, guvernarea, razboiul - pe seama regalului ei sot, ea si-a dus, fara ostentatie, dar cu staruinta, propriile ei campanii. Asumandu-si fara nici o ezitare latura feminina a misiunii politice cu care s-a considerat investita, a inceput o staruitoare munca de a-si face cunoscuta si admirata in Europa tara peste care domnea. A facut ceea ce ii sade bine unei regine sa faca, dar nu doar de dragul de a avea o ocupatie. S-a spus despre ea ca avea o conceptie romantica, idealista (prin asta intelegandu-se: oarecum lipsita de realism) despre frumusetile tarii si despre oamenii ei.

Si totusi, asa idealista cum parea, demersul ei a fost remarcabil de eficient. A stiut sa-si urmareasca scopul, sa-si aleaga mijloacele - era regina, si a stiut sa profite in mod inteligent de avantajele locului in care o asezase soarta - si a obtinut succese! Sustinand artele frumoase, literatura romaneasca si mestesugurile, organizand participarea artizanilor romani la expozitii internationale, sprijinind turismul - prea putin dezvoltat la acea vreme - a reusit sa prezinte si sa puna in lumina ceea ce avea unic, interesant si demn de admiratie civilizatia romaneasca. Cu ajutorul acestui sprijin venit din inaltul tronului, Romania a intrat, incet-incet - politic si cultural - in Europa.

Ecaterina TeodoroiuEcaterina Teodoroiu (sau Catalina Toderoiu) e o prezenta insolita in istoria noastra, una dintre putinele femei distinse "oficial" cu renumele de eroina, printre atatea alte eroine anonime care vor fi pierit in batalii fara ca posteritatea sa le mai stie numele si faptele. Cercetas, apoi infirmiera in timpul Primului Razboi Mondial, si-a depasit conditia sub influenta unei tragice intamplari - moartea fratelui ei Nicolae, cazut pe front. Pentru el, in amintirea lui, pentru a-i onora memoria, sora l-a inlocuit, cumva, devenind si ea soldat - sau, poate, curajul pe campul de lupta era o trasatura de familie. Podul Jiului, Samboteni, Barbatesti, Tantareni, Filiasi - sunt nume ale unor locuri in care armata romana a dat, in 1916, batalii la care a luat parte si Ecaterina - pe atunci in varsta de 22 de ani. Remarcata penrtru curajul ei, decorata de regele Ferdinand, a primit, pe langa multe distinctii, gradul de sublocotenent si comanda unui pluton de infirmieri, cu care a luat parte la luptele de la Marasesti. Aici a murit, impuscata in piept, incheindu-si astfel, in chip tragic si eroic, scurta viata de femeie-ostas.

Regina Maria
Regina Maria a avut, ca si predecesoarea ei, o viata plina de preocupari personale, bine cunoscute, care ii hraneau spiritul creator si avid de frumos, dar si o viata politica, mult mai putin stiuta, insa prin care a adus un aport hotarator la istoria Romaniei. Castelul Pelisor, casa si gradinile de la Balcic, tablourile pe care le picta, povestile pe care le scria - sunt infaptuirile unei vieti de regina-artista, plina de haruri, parte dintre multele sale calitati. Dar, atunci cand, dupa Primul Razboi Mondial, negocierile Tratatului de la Paris s-au impotmolit in punctul in care urmau sa se acorde Romaniei recunoasterea si rasplata participarii la conflict, regina Maria si-a revelat si marele ei har politic, pe care il avusese mereu, dar care, pana atunci fusese tinut oarecum ascuns, in umbra celorlate preocupari, mai vizibile - de mama, sotie, persoana oficiala si artista. A plecat ea insasi la Paris, iar intrevederile cu ministrul francez Clemenceau au indreptat situatia. Prin Tratatul de la Paris, Romania si-a vazut implinite aspiratiile, iar Romania Mare isi datoreaza nasterea - poate in masura mai mare decat credem - interventiei oportune si salutare a reginei Maria.

ROMA - OMBILICUS URBI (FORUM ROMANUM) XXXX

Ombilicus urbi era centrul simbolic al oraşului, pornind de la care se măsurau toate distanțele în Roma antică. Era situat în Forum Romanum unde încă i se mai văd urmele. Vestigiile lui se găsesc alături de Arcul de triumf al lui Septimius Severus şi în spatele Rostrelor. La origine era placat cu marmură, dar astăzi nu mai există decât baza sa de cărămidă, înaltă de 2 metri şi cu un diametru de 4,45 metri.

Legenda a legat existența Ombilicului de întemeietorul Romulus. Când a fondat oraşul, exista o groapă circulară în Forum. Primele fructe ale anului au fost aruncate în acea groapă drept sacrificiu şi, apoi, toţi noii cetăţeni ai Romei au aruncat câte un pumn de pământ în acel loc de origine al lor.

Mundus (lume) prezenţă cunoscută numai din surse literare, a fost o structură subterană, considerată drept port spre infern. Se pare că Ombilicus Urbis Romae se afla deasupra acelui Mundus subteran. Conform ritualului, Mundus era deschis numai trei zile pe an, zile considerate nefaste şi când trazacţiile oficiale erau interzise. In acele zile puteau să acționeze spiritele rele scăpate din infern.

            Ombilicul din zidărie pare a fi fost amenajat în sec.al 2-lea e.A, dar ruina care se vede astăzi aparţine epocii lui Septimius Severus. Construirea arcului său de triumf a fost împiedicată de vechiul Ombilicus, aşa că s-a procedat la reconstruirea lui  ceva mai departe. Fragmente ale vechiului monument au fost utilizate la cel nou.

            Ombilicus este considerat o structură distinctă în raport cu Aureum milliarium (Mila de Aur), care a fost construită de Augustus şi a avut accelaş scop, de a fi reper pentru măsurarea distanțelor, a distanțelor din Imperiu.

TRAIAN POPOVICI - UN ROMÂN REMARCABIL

Cel de-al Doilea Război Mondial va rămâne întotdeauna în cărţile de istorie drept unul dintre cele mai negre evenimente din istoria omenirii, iar Holocaustul – programul de eliminare sistematică a evreilor, ce a dus la moartea a peste 6 milioane de persoane – unul dintre cele mai cumplite acte de genocid.

În timpul acestor evenimente tragice, în istoria Europei s-au remarcat mai mulţi eroi care nu şi-au pierdut reperele morale şi care au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a salva vieţile celor din jur. Unul dintre aceste personaje faimoase, care şi-a riscat viaţa într-un act de curaj ce a dus la salvarea a peste 1100 de vieţi, este Oskar Schindler. Povestea lui a devenit cunoscută graţie cărţii "Schindler's Ark", ecranizată în 1993 de Steven Spielberg sub numele "Lista lui Schindler", film ce a câştigat 7 premii Oscar.

Un erou mai puţin cunoscut, dar la fel de curajos ca germanul Oskar Schindler, a fost Traian Popovici, primarul român al oraşului Cernăuţi, care prin acţiunile sale a dus la salvarea de la moarte a aproape 20.000 de evrei bucovineni.

Cine a fost Traian Popovici?

Traian Popovici s-a născut pe 17 octombrie 1892 în satul Ruşii Mănăstioarei, aflat atunci în Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria, astăzi localitate în comuna Udeşti, judeţul Suceava. Era fiul preotului Ioan Popovici şi strănepot al celebrului preot Andrei din Udeştii Sucevei, cel care, în anul 1777, a refuzat să depună jurământul faţă de noua stăpânire austriacă.

Popovici a urmat gimnaziul la Suceava, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Cernăuţi. Când a început primul război mondial, a trecut în România şi s-a înrolat în Armata română, luptând până la sfârşitul războiului. A absolvit facultatea abia la sfârşitul primului război mondial, în 1919, devenind apoi doctor în drept.

În perioada interbelică a lucrat ca avocat în Cernăuţi, oraş care devenise parte a României în 1918, după destrămarea Austro-Ungariei. În iunie 1940, când Armata Roşie a cucerit Bucovina de Nord, şi oraşul Cernăuţi a devenit parte a Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene, dr. Popovici s-a refugiat la Bucureşti, unde a continuat să profeseze ca avocat.

În urma încheierii alianţei cu Germania nazistă, România a recucerit Cernăuţiul în iulie 1941, în timpul atacului asupra Uniunii Sovietice. Alături de armata română şi de cea germană, în Cernăuţi a pătruns şi gruparea paramilitară Einsatzkommando 10b, al cărui rol era de a ucide evreii şi de a instiga populaţia română împotriva acestora.

La începutul războiului, în Cernăuţi locuiau 42.932 de evrei, aceştia reprezentând 37,9% din totalul populaţiei. Mulţi evrei care locuiau în împrejurimile oraşului s-au mutat în Cernăuţi, sperând că impresionanta comunitate evreiască din oraş le va oferi protecţie.

După eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, provinciile recuperate nu au fost imediat alipite statului român, ci au funcţionat ca regiuni conexe, conduse de câte un guvernator.

La începutul lunii iulie 1941, avocatul Traian Popovici este trimis în Bucovina ca "prim-ajutor de primar" (funcţie echivalentă cu cea de viceprimar) al municipiului Cernăuţi.

La 29 iulie 1941, împuternicitul generalului Antonescu pentru administrarea Bucovinei, colonelul Alexandru Rioşanu, solicită conducătorului statului acordul pentru emiterea unei ordonanţe care să impună evreilor din Bucovina eliberată purtarea unui semn distinctiv. Aceasta a intrat în vigoare în ziua următoare.

La data de 1 august 1941, acelaşi guvernator militar al Bucovinei îl numeşte pe dr. Traian Popovici în funcţia de primar al municipiului Cernăuţi.

La scurt timp după numire, dr. Popovici poartă un dialog cu guvernatorul despre "problemele evreieşti". Popovici relatează întâlnirea în cartea "Spovedania unei conştiinţe", scrisă imediat după război:

Câteva zile după instalarea mea ca primar, am avut ocazia să vorbesc într-o audienţa de lucru cu guvernatorul Rioşanu, asupra problemelor evreieşti. Decedatul guvernator îmi cerea să procedez la delimitarea unui cartier de oraş căruia voia să-i dea destinaţie de gheto. I-am expus punctul meu de vedere net şi i-am arătat enormitatea acestei măsuri medievale, raportată la gradul de cultură a evreimii cernăuţene, i-am arătat că din punct de vedere tehnic nu pot admite aspectul degradant al închiderii unei părţi din oraş în baricade de sârmă ghimpată şi în îngrădituri de scândură. Cernăuţii cu aliura lui de oraş occidental refuzând sub aspect edilitar o astfel de pângărire a esteticului său.

Rioşanu mi-a declarat verbal: "recunosc, ai în totul dreptate, dar ce vrei să fac, când sunt mereu împins de preşedinţie şi zilnic asaltat la telefon dacă am ghetoul". Larg cum era el în vederile sale europene, mi-a dat dreptate şi pentru ca să adormim vigilenţa preşedinţiei şi să liniştim impetuozitatea romanizatorilor, cărora le puţea oraşul a jidan, am găsit expedientul studierii ghetoului.

Pe 30 august, Alexandru Rioşanu a murit în urma unei operaţii nereuşite, fiind înlocuit de generalul Corneliu Calotescu.

Pe 10 octombrie, populaţia a fost înştiinţată că s-a hotărât evacuarea populaţiei evreieşti din Bucovina. Pentru a fi evacuată, era necesar să fie mai întâi strânsă într-un ghetou.

În aceeaşi zi, Guvernatorul Calotescu a emis ordinele pentru înfiinţarea ghetoului Cernăuţi, pentru confiscarea averilor şi pentru deportarea evreilor peste Nistru, în ciuda opoziţiei ferme a primarului Traian Popovici. Acesta relatează în cartea sa dialogul purtat cu guvernatorul Calotescu la aflarea veştii că se hotărâse deportarea în masă a evreilor din Cernăuţi:

Am rămas înmărmurit. Am putut doar să îngân Guvernatorului atât: "aici aţi ajuns, domnule guvernator?", la care dânsul îmi răspunde: "ce să fac? E ordinul Mareşalului şi aici sunt şi delegaţii marelui Stat Major".

[...]

N-am cruţat nici un argument, pentru a-i dovedi enormitatea pasului ce e pe cale a-l comite. Am vorbit de umanitate, de omenie, de blândeţea tradiţională a românului, de barbarie, de cruzime, de crimă, de ruşine. Am evocat toate virtuţile strămoşeşti, am înfierat sadismul rasial. Am evocat ruşinea Spaniei care nu poate şterge din istoria ei prigoana împotriva evreilor de la 1492, sub Torquemada. Textual i-am spus: "Domnule guvernator, revoluţia franceză care a dat omenirii dreptatea şi libertatea a costat numai 11.800 victime, pe când d-ta trimiţi la moarte în pragul iernii peste 50.000 suflete".

Pledoaria primarului a fost în zadar. Decizia fusese luată la cel mai înalt nivel. Operaţiunea strângerii evreilor în ghetou a avut loc în zorii zilei de 11 octombrie, iar pentru ca statul să nu fie păgubit, toate averile acestora erau trecute în proprietatea statului.

Condiţiile de viaţă din ghetou urmau să fie foarte aspre: se interzicea părăsirea ghetoului după ora 18:00, iar spaţiile de cazare din ghetou nu puteau adăposti mai mult de 10.000 de persoane, dar cu toate acestea urmau să primească 50.000 de evrei.

La scurt timp după ce evreii au fost mutaţi în ghetou, acesta a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată şi prevăzut cu porţi de lemn, păzite de soldaţi. Nimeni nu mai avea acces în interior fără permisiunea guvernatorului, cu excepţia creştinilor care locuiau în cartier, calitate care trebuia dovedită cu o legitimaţie.

Lupta lui Popovici pentru salvarea evreilor

Traian Popovici a făcut tot ce a putut pentru a salva cât mai mulţi evrei de la deportarea în Transnistria, adică de la moarte sigură.

În ziua de 12 octombrie a avut loc o conferinţă cu toate autorităţile, în cadrul căreia primarul Popovici a pledat pentru salvarea unui număr mare de evrei, afirmând că este nevoie de ei ca specialişti fără de care oraşul nu putea funcţiona. El relatează în cartea sa:

Am cerut graţie pentru cei dăruiţi bisericii prin botez, arătând că furăm temeiurile ei, misionarismul fiind cheia de boltă a creştinismului. Am cerut cruţarea pentru cei juruiţi culturii profunde şi artelor frumoase. Am cerut recompensă pentru cei care au binemeritat recunoştinţa de la neam, pensionari, ofiţeri, invalizi. Am cerut păstrarea maeştrilor în toate ramurile de industrie. Am cerut, în slujba umanităţii, exceptarea medicilor. Am cerut, pentru opera de reconstrucţie, ingineri şi arhitecţi. Am cerut, pentru cinstirea intelectului şi civilizaţiei, magistraţii şi avocaţii.

Protestul său nu a rămas fără consecinţe. Popovici relata în cartea sa că atunci "când am părăsit şedinţa, fusesem tacit ostracizat şi de oficialitate ca «jidovit»".

Cu toate acestea, efortul său nu a fost în van. Aşadar, pe 15 octombrie, guvernatorul a primit vestea că pledoaria primarului l-a convins pe Mareşalul Antonescu. Popovici relatează în cartea sa:

Strădania mea a fost însă încununată de succes, pentru că în după-amiaza zilei de miercuri 15 octombrie, mareşalul Antonescu, în convorbirea telefonică cu guvernatorul, a consimţit la o retuşare a deportării masive, ordonând exceptarea de la evacuare a unui lot de până la 20.000 suflete, în care număr să intre categoriile asupra cărora atrăsesem atenţia în conferinţa administrativă de duminică şi asupra cărora avizasem prin intermediul unor factori de absolută greutate. Aşa s-a ajuns la oprirea în Cernăuţi, a unui număr de cca. 20.000 evrei. Că această oprire nu era pe placul străzii şi improvizaţilor romanizatori, nu importă.

Până pe 14 octombrie 1941, când s-a încetat deportarea evreilor, peste 30.000 de evrei fuseseră evacuaţi din Cernăuţi. Rămăseseră în oraş 15.600 de evrei, desemnaţi ca "esenţiali pentru funcţionarea oraşului" ca urmare a unei decizii a guvernatorului Corneliu Calotescu, cărora se adăugau încă 4.000 care beneficiau de autorizaţii temporare emise de Dr. Traian Popovici.

Curajul lui Popovici nu a rămas fără consecinţe. La începutul anului 1942, la Bucureşti s-a format o comisie de anchetă care investiga modul de realizare a selecţionării specialiştilor evrei, în urma mai multor denunţuri ale informatorilor.

Găsit vinovat pentru eliberarea numeroaselor certificate care le-au permis evreilor să evite deportarea, Traian Popovici a fost înlocuit în iunie 1942 din funcţia de primar. Locul său a fost luat de Dimitrie Galeş, iar deportările în Transnistria au fost reluate, alte cinci mii de evrei pierind în Transnistria.

În cartea-mărturie scrisă după război, dr. Traian Popovici a explicat ce l-a condus spre actul de eroism ce a salvat viaţa atâtor oameni:

În ce mă priveşte, dacă m-am învrednicit de această tărie de a nu ceda curentului, de a mă împotrivi lui, de a fi stăpân pe voinţa mea, de a înfrunta pe cei mari, de a fi cu un cuvânt om, nu e meritul meu. E meritul tuturor generaţiilor de popi din care mă trag şi cari m-au învăţat ce e iubirea de oameni, e meritul tuturor profesorilor de la liceul din Suceava, cari m-au crescut în lumina frumoaselor virtuţi ale clasicisimului şi mi-au plămădit sufletul la căldura umanităţii, care neobosită cizelează pe om şi-l diferenţiază de brută.

După ce a fost îndepărtat din funcţie de primar, Popovici a mai trăit doar 4 ani, decesul său fiind înregistrat la 4 iunie 1946. Este înmormântat în curtea bisericii satului Colacu din Fundu Moldovei.

Povestea lui Traian Popovici dăinuieşte peste ani

Gestul dr. Traian Popovici nu a rămas nerecunoscut. La 23 de ani după moartea sa, în 1969, institutul Yad Vashem a organizat o ceremonie în memoria lui, în care l-a omagiat ca "Drept între Popoare". Traian Popovici este primul român căruia i-a fost acordat acest titlu ce desemnează eroii ne-evrei care au ajutat şi salvat evreii aflaţi în primejdie în timpul Holocaustului.

Şi autorităţile bucureştene au cinstit memoria lui Popovici, la aproape 35 de ani de la recunoaşterea sa de către Yad Vashem ca "Drept între Popoare". În urma unei solicitări a Ministerului Culturii şi Cultelor, Primăria Sectorului 3 al Capitalei şi-a dat acordul pentru schimbarea numelui străzii Unităţii în strada "Dr. Traian Popovici". Este primul "Drept între Popoare" onorat astfel de statul român.

Bucureştiul nu este singurul loc în care sunt preţuite faptele eroice ale lui Traian Popovici. Comunitatea evreilor din Cernăuţi a plătit o placă memorială spre cinstirea lui. Pe 21 aprilie 2009, cu permisiunea autorităţilor locale, placa a fost amplasată pe casa din Cernăuţi în care a locuit Traian Popovici. Pe placă este înscris, în limbile română, engleză şi ucraineană, următorul mesaj:

Aici a locuit Traian Popovici (1892 - 1946). În 1941, ca primar al oraşului Cernăuţi, a salvat de la deportare în Transnistria şi probabil de la moarte 19 600 evrei. Cu recunoştinţă veşnică şi amintire eternă,

Evreii Cernăuţeni