NAPOLEON - MAXIME ȘI CUGETĂRI

            - Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei care te-au insultat.
            - Orice obstacol are în el și bucuria omului care-l va depăți.
            - Efortul își arată roadele după ce o persoană refuză să se oprească.
            - Mintea nu cunoaște alte frontiere decât pe cele pe care le stabilim noi înșite.
            - Scara succesului nu este niciodată aglomerată pe treapta cea mai de sus.
            - Arta de a fi când îndrăzneț, când foarte prudent, este arta de a reuși.
            - Prostul are un mare avantaj față de omul deștept - este totdeauna mulțumit.
            - Oamenii de geniu sunt meteori destinați să ardă pentru a-și lumina secolul.
            - Cel mai bun mijloc de a-ți ține cuvântul este să nu-l dai niciodată.
            - Curajul este ca dragostea, se hrănește din speranță.
            - In dragoste victoria bărbatului este fuga.
            - Gloria este trecătoare, dar anonimatul veșnic.
            - Cel mai primejdios sfetnic este amorul propriu.
            - Istoria este versiunea evenimentelor trecute asupra cărora oamenii s-au pus de acordț
            - Modestia este calitatea celor care nu au calități.
            - Cine știe să lingușească, știe și să calomnieze.
            - Ne putem opri oricând în timpul în timpul urcării, dar niciodată în timpul coborârii.
            - Zece oameni care-și exprimă părerea în public sunt mai puternici decât alte sute de mii care tac.
           - Imposibil - este un cuvânt care se găsește doar în dicționarul proștilor.
           - Femeia frumoasă este o bijuterie. Femeia bună este o comoară întregă.
           - In politică prostia nu este un handicap.
           - Moartea nu înseamnă nimic, însă a trăi înfrânt și fără glorie înseamnă a muri  în fiecare zi.
           - Niciodată nu urcăm atât de sus ca atunci când nu știm unde mergem.
           - Dintre toate slăbiciunile cea mai mare este lipsa de încredere în sine.
           - Un conducător este un negustor de speranțe.
           - Caracterul este baza dreptunghiului, iar inteligența este înălțimea.
           - Nici o Constituție nu rămas așa cum a fost făcută, evoluția ei a fost totdeauna subordonată oamenilor și circumstanțelor.
           - Inteligența și politica determină ceea ce ordonă destinul și de a merge acolo unde ne conduce irezistibil drumul evenimentelor.
           - Nu trebuie să trececi pe pământ fără a lăsa urmele care să recomande memoria noastră posterității.

MAREŞALUL ION ANTONESCU - CONSIDERAŢII 2

           

„Să ne ne toarcem din durere puterea, din exemplul strămoşilor unirea şi din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie drumul viitorului" (Ion Antonescu 10 mai 1941)

Dimensiunile faptelor şi fenomenelor survenite în România în prima jumătate a veacului al XX-lea nu pot fi surprinse dacă, dintre actorii scenei istorice, îl ignorăm pe Ion Antonescu. Mareşalul - strălucit militar şi om de stat, exemplu de curaj şi abnegaţie, militant neobosit, împotriva tuturor şi peste toate, al cauzei Unirii depline a Românilor, pentru Drepturile şi Dreptatea lor - a probat, în faţa Românilor, devotaţi de la naşterea lor ca popor, profundele-i convingeri creştin-ortodoxe, şi care, desigur, veneau de departe, în prima ordine chiar de la ai săi, pentru a coborî în moşi-strămoşi... Iar, prin aceasta, Antonescu întruchipa o verigă în lanţul generaţiilor care, dacă se pierd în trecutul îndepărtat şi necunoscut, nu şi-a aflat evident încheierea prin nu mai ştiu ce decizie barbară a unui aşa-zis tribunal al poporului privind condamnarea sa la moarte pentru crime de război inventate de Mai Marii Lumii, învingători în 1945.

Pentru a elimina orice confuzie, pe de altă parte, nu cred de fel că Antonescu, ca lider politic şi militar în 1941-1944 al Războiului din Est al Românilor, ar trebui cumva inclus în rândul inocenţilor, dar este inacceptabil să-i ignorăm recunoaşterile, precum îndeosebi în Ultimul cuvânt rostit în faţa numitului „tribunal" în sensul că: „ ... Las Ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!" Să fi avut în seamă în acel moment ex-mareşalul Katyn, Dresda, Hiroşima şi Nagasaki ori pe Adolf Hitler, cu care a fost aliat? Mai mult decât sigur, nu. Deşi, pe de altă parte, lui Antonescu i s-a atribuit în ultimele decenii, cu o dărnicie suspectă, un holocaust, pentru care unii istorici se află şi acum în aprigi dispute, ineficace câtă vreme se ignoră faptele şi documentele.

Deşi documentele semnate de Antonescu îi reflectă semnificativ voinţa şi opiniile, convingerile şi acţiunile. Şi, desigur, nu pro forma, mai cu seamă că acest actor al scenei istorice se adresa unui popor în majoritate creştin-ortodox. De altfel, începând cu urarea rostită la 6 septembrie 1940 în replică la Jurământul depus de tânărul rege Mihai I, el a apelat sau şi-a dorit: „Dumnezeu să ajute Naţiei, Majestăţii Voastre şi Mie"! Tot atunci, Proclamaţia către Ţară se încheia: „Cu credinţa în Dumnezeu, în dreptul sfânt nepieritor al Neamului ..." Pentru ca, apoi, la 7 septembrie 1940, Chemarea către Ţară să reţină că „Dumnezeu ne-a ajutat să curmăm o stare care tulbura grav destinul românesc". Iar Apelul din 15 septembrie 1940, prilejuit de formarea guvernului naţional-legionar, punea la temelia „noii domnii", cu prioritate, „legea credinţei". La 1 Decembrie 1940, în Cetatea Unirii de la Alba Iulia, Conducătorul Statului aprecia că „a vrut Dumnezeu" să determine cursul ultimelor evenimente interne, pentru a relua în Cuvântul de Anul Nou 1941: „Dumnezeu este în noi, în credinţa noastră. Să ne schimbăm, să ne înălţăm, să ne mântuim", convins fiind că - după prăbuşirea României Mari - „graniţele unui Neam se zidesc mai întâi în suflete şi mor în suflete ... Unitatea şi forţa Neamului aduc plinătatea drepturilor ... Ţara are nevoie de toate sufletele, de toate braţele, de toate puterile. Un An Nou, cu faptă nouă. Cu Dumnezeu înainte, să strigăm Trăiască România!"

22 iunie 1941 a marcat - peste orice consideraţii teoretice, ideologice, militare, etice ori holocaustologice -, deopotrivă cu 24 ianuarie 1859, 9 mai 1877, 15 august 1916, 1 decembrie 1918 sau 22 august 1968, una dintre Zilele astrale ale istoriei naţionale.

Aşa după cum este cunoscut, în 1940 URSS a săvârşit împotriva României, neprovocată în vreun fel, un act de agresiune făţişă, ocupând cu forţele militare ţinuturi româneşti străvechi: Basarabia în întregime, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi mai multe ostroave din zona Gurilor Dunării. Agresiunea URSS a declanşat reacţia în lanţ care, în scurt timp, în vara-toamna anului 1940, a condus direct la prăbuşirea României Mari. În momentele în care s-a pregătit şi a început Războiul în Est, la 22 iunie 1941, URSS încă nu era aliată cu SUA şi Marea Britanie, tabăra Naţiunilor Unite închegându-se în urma agresiunii hitleriste şi întărindu-se în perioada următoare, când România se afla deja în urmărirea agresorului sovietic. Reiese că nu se poate susţine cum că, din start, de la 22 iunie 1941, România s-ar fi pus în stare de beligeranţă cu Puterile Occidentale (cu Marea Britanie şi SUA, în primul rând). Campania României în Est - Războiul Sfânt, cum a fost denumit din cele dintâi minute - a beneficiat, indiferent de "culoarea" aliatului (A. Hitler) ori de stadiul deplorabil al pregătirii armatei noastre, de susţinerea poporului român în întregime, de acordul partidelor politice ale momentului şi al monarhiei, mai puţin de suportul comuniştilor şi al altor indivizi aflaţi în solda Moscovei ori subjugaţi propagandei staliniste. Având în vedere situaţia concretă şi ţelurile campaniei (eliberarea provinciilor răşluite şi zdrobirea comunismului), războiul României din 1941-1944 a purtat, de la un capăt la altul, un caracter naţional şi popular. România n-a luptat decât pentru a-şi recupera fiii şi pentru a-şi impune recunoaşterea dreptului; ea nu s-a angajat nicidecum într-un război rasial, nici într-unul în afara legilor internaţionale. S-a întâmplat, aşa după cum anticipase, în decembrie 1916, la Iaşi fiind, inegalabilul Nicolae Iorga, şi anume că bătălia Românilor se desfăşura, atunci, ca şi, adăugăm noi, după 22 iunie 1941, pentru „DREPTUL NOSTRU ÎNTREG. ATÂT, ŞI PENTRU NIMIC MAI MULT, NU"!

La ordinul lui Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român şi Comandantul de Căpetenie al Armatei, Războiul Sfânt a început !

ILIE TOROUŢIU ŞI ARHIVA SA DE ISTORIE LITERARĂ

    

  Ilie E. Torouþiu face parte din generația de intelectuali români din Bucovina, formatã la școala germanã, participantã la evenimentele din anii primului rãzboi mondial, în continuare, la viaþa cultural-literarã din România reîntregitã în hotarele ei istorice.

             S-a nãscut la 17 iunie 1888 în comuna Solca, judeþul Suceava, pãrinþii lui fiind þãrani nevoiaºi.         

          Evidenþiindu-se la ºcoala primarã din Solca, un învãþãtor inimos l-a sfãtuit sã plece în târgul Suceava, ca sã înveþe o meserie. La numai 14 ani pãrãseºte casa pãrinteascã ºi reuºeºte sã se angajeze lucrãtor într-o tipografie din Suceava. Patronul, om cumsecade, îi apreciazã hãrnicia ºi interesul pentru cãrþi, astfel cã obþine o bursã din partea Societãþii meseriaºilor din Suceava, iar Ilie Torouþiu este admis, în toamna anului 1902, elev la Liceul greco-oriental din Suceava.

Inscris drept Torouz IIie. apare în clasa I, anul ºcolar 1902/1903 în Gr.-or.Ober-Gymnasiums in Suczawa. Avea colegi de clasã pe Nicolai Grãmadã, Obadã Joachim, Zavulovici Alexandru º.a.

           Incã din prima clasã de liceu se remarcã drept un adolescent preocupat de studiu, foarte muncitor ºi disciplinat, deoarece în zilele si orele libere, în vacanþe, era obligat sã lucreze în tipografie, pentru a nu pierde bursa. Cu timpul, a devenit un tipograf priceput, chiar pasionat.

               Promoveazã în clasa a II-a românã, formatã din 60 de elevi din þinuturile sucevene, apoi continuã studiile în clasele urmãtoare, fãcând parte din premianþii clasei. În anul ºcolar 1906/1907, îl gãsim în clasa a V-a licealã, de aceastã datã elevii de la limba românã unindu-se într-o singurã clasã cu cei de la secþia germanã. Remarcându-se ºi la limba ºi literatura germanã, Ilie, fiul unui þãran oropsit din Solca, tipograf de elitã, se prezintã, în iunie 1910, la examenul de bacalaureat, obþinând calificativul .Foarte bine. In toamna lui 1910 îl gãsim student la Universitatea Germanã din Cernãuþi, Facultatea de Litere ºi Filosofie. Fiind student eminent, este remarcat de rectorul universitãþii, cunoscutul filolog german Mathias Friedwagner, care îi asigurã o bursã de studii la Universitatea Frankfurt am-Main, în Germania. In 1913, M. Friedwagner îl reþine lector de limba românã, pe lângã Catedra de limbi romanice de la Universitatea din Frankfurt-am-Main. Dupã. aceea, I. E. Torouþiu nu revine acasã, în Bucovina, ci se stabileºte definitiv în Bucureºti. Aici editeazã, in anii neutralitãþii, ziarul .Bucovina., în paginile cãruia colaborau emigranþii bucovineni.

             În anii rãzboiului se retrage la Iaºi, participã la activitãþile politice contra Pãcii de la Buftea, iar dupã terminarea rãzboiului revine în Bucureºti, unde înfiinþeazã Institutul de Arte Grafice Bucovina, realizare concretã a pasiunii sale pentru munca de tipograf .

          I. E. Torouþiu a tradus mult din limba germanã ºi elinã, a cules folclor literar bucovinean, a publicat studii despre viaþa economicã a Bucovinei; ne-a lãsat ºi pagini meritorii de criticã ºi istorie literarã. Dar, cea mai valoroasã iniþiativã, care l-a consacrat în cultura românã, este realizarea colecþiei memorabile . Studii ºi documente literare. Cercetãtorii ºi istoricii literari au subliniat meritele istorice ale filologului bucovinean de a aduna cu rãbdare, documente, piese de istorie literarã din fonduri personale, arhive, instituþii ºi de a le conserva prin publicarea lor în cele 13 volume masive. Primul volum l-a întocmit în colaborare cu Gh. Cardaº ºi a apãrut în 1931, iar celelalte 12 tomuri sunt rodul muncii neobosite a lui I. E. Torouþiu. Activitatea rodnicã ºi eficientã a modestului profesor bucovinean a fost recunoscutã ºi preþuitã de opinia publicã, iar Academia Românã l-a ales, în anul 1936, membru corespondent.

        Despre I. E. Torouþiu ºi activitatea sa culturalã s-a scris mult, încât voi aminti doar de Antologiile ºi Istoria literaturi române din Bucovina de Constantin Loghin, Erick Beck, Bibliografia Bucovineanã, 1965, Marin Bucur, în Istoriografia literarã româneascã, 1973, Dicþionar de literaturã Bucovina, 1993, de Emil Satco ºi Ioan Pînzar etc.

Dupã al doilea rãzboi mondial, Ilie E. Torouþiu a fost obligat sã suporte consecinþele orientãrii sale progermane din revista .Convorbiri literare., serie nouã, al cãrei director a fost, între anii 1939-1944.

           În urma Decretului-lege privind .epurarea. (1945), Ilie Torouþiu n-a mai avut dreptul sã publice lucrãri ºi studii, iar în toamna anului 1948 a fost exclus abuziv ºi din Academia Românã, transformatã în Academia R.P.R. Familia Torouþiu a locui în anii postbelici pe strada Argentina, cartierul din spatele Palatului Victoria. Din informaþiile primite (în anul 1954), de la o rudã a soþiei sale, Ciprian Raþiu, familia Torouþiu beneficia de o pensie de asigurãri sociale ºi de un

ajutor lunar din partea Academiei R.P.R.

           Încã din anul 1946, colecþionarul ºi editorul I. E. Torouþiu a decis, împreunã cu soþia sa, sã doneze întreaga sa arhivã ºi bibliotecã Academiei Române, oferta fiind depusã la prezidiul Academiei. Cu ajutorul lui Ciprian Rațiu, soții Torouțiu au realizat un inventar al manuscriselor (scrisori, alte manuscrise, cãrþi cu dedicaþie, inclusiv cãrți din propria-i bibliotecã). Lucrarea a fost dactilografiatã în douã exemplare ºi soþii Torouþiu au lãsat act testamentar rubedeniei Ciprian Raþiu ca, dupã moarte, sã depunã întreaga arhivã ºi cãrþile înregistrate în Inventar la conducerea Bibliotecii Academiei R.P.R.

Ilie E. Torouþiu, chinuit de o boalã incurabilã, se stinge din viaþã în ziua de 23 noiembrie (nu 24.XI., cum înregistreazã unii cercetãtori) 1953, în locuinþa sa de pe str. Argentina, iar soþia, mi se pare Elvira, îºi ia zilele a doua zi, evenimentul fãcând înconjurul Bucureºtiului. Despre tragicul sfârºit al soþilor Torouþiu mi-a povestit, prima, datã, în zilele Crãciunului din 1953, profesorul Ionel Negurã, cunoºtinþã apropiatã a familiei soþiei mele. Cum în toamna anului 1953, pe temeiul unei hotãrâri guvernamentale, s-a sãrbãtorit Centenarul naºterii compozitorului Ciprian Porumbescu, la manifestãrile artistice din Bucureºti au fost invitaþi intelectuali bucovineni din regiunea Suceava, Iaºi, Timiºoara, Braºov, Cluj, etc., astfel cã Ionel Negurã ºi alþi intelectuali bucovineni, precum Iulian Vesper, Liviu Rusu, Traian Cantemir, au fost primiþi de I. E. Torouþiu la patul de suferindã.

Profesorul Ionel Negurã mi-a propus, în februarie 1954, la o întâlnire în sediul Ministerului Culturii, unde lucram pe post de locþiitor al ministrului . sã-l primesc pe Ciprian Raþiu, legatar al moºtenirii familiei Torouþiu. Pentru cã Ciprian Raþiu nu s-a putut deplasa la minister, i-am fãcut o vizitã acasã, pe o stradã vis-a-vis de stadionul Dinamo. Ciprian Raþiu mi-a relatat despre ultimii ani de viaþã ai soþilor Torouþiu ºi, apoi, mi-a prezentat un dosar intitulat Inventarul bibliotecii testate de I. E. Torouþiu Academiei R.P.R., 191 file, cu rugãmintea sã-l preiau ºi, mai târziu, .sã sondez. dacã toate materialele. predate de el Bibliotecii Academiei au fost înregistrate corect, în registrele de evidenþã ale Bibliotecii. A justificat demersul sãu prin aceea cã el este în vârstã ºi suferind, iar (P.Þ.) este mai tânãr, .cu poziþie oficialã, încât poate sã realizeze .investigaþia. cu pricina. Mi-a înmânat dosarul, arãtându-mi ultima filã, pe care este scris cu cernealã neagrã, .20.XII.953., data predãrii miilor de documente ºi cãrþi; semnãturile olografe de primire: G. Ionescu Rãzvan, M. Anineanu. ºi de predare: Ciprian Raþiu..

În faþa unei asemenea probleme delicate ºi de mare rãspundere, i-am propus sã-mi îngãduie oarece timp, pentru a încerca sã stabilesc o legãturã la Biblioteca Academiei ca dupã aceea sã iau dosarul-inventar. Ne-am înþeles asupra cãilor normale de cunoaºtere a operaþiilor tehnice de la Bibliotecã. În acelaºi timp, i-am oferit sprijinul necesar în procurarea unor medicamente ...

În anii 1954-1955, Biblioteca Academiei R.P.R. îl avea ca director general pe acad. Barbu Lãzãreanu, personalitate activã în deceniile interbelice, dar în vârstã ºi suferind. Director adjunct era tânãrul matematician, cunoscutul om de culturã, acad. Mircea Maliþa. Alt director adjunct era un oarecare Ion Criºan, fost ºofer al Anei Pauker, instalat la Bibliotecã de Mihail Roller. ªeful Secþiei Manuscrise, Documente istorice ºi cãrþi rare era dl. Gabriel ªtrempel, actualul academician ºi directorul general al Bibliotecii, cercetãtor pasionat, cãrturar de valoare naþionalã, care ºi-a dedicat viaþa ºtiinþei ºi activitãþii la Biblioteca Academiei; ºeful Serviciului Cataloage cãrþi era profesorul Cosma Holban, licenþiat al Facultãþii de Litere ºi Filosofie a Universitãþii din Iaºi, fost coleg de facultate cu Al. Piru, ºi cu alþi viitori cãrturari români. Marta Anineanu ºi alþi specialiºti din secþiile ºi serviciile celebrei biblioteci româneºti s-au remarcat prin studii ºi comunicãri valoroase despre scriitori români clasici ºi moderni etc. Mãrturisesc cã Ilie Torouþiu ºi bogata sa arhivã de istorie literarã 273

în anul 1954 n-am reuºit sã primesc vreo informaþie concretã despre soarta arhivei Torouþiu, predatã la Biblioteca Academiei, comunicându-i aceasta veteranului Ciprian Raþiu.

În 1955 intervine o situaþie nouã: fiind instalat ºef al Secþiei de ªtiinþã ºi Culturã, a C. C. al P.M.R aveam obligaþia sã informez conducerea partidului ºi statului ºi despre activitatea, extrem de complexã, de la Academia R.P.R. Aºa se face cã în toamna anului 1955 am primit ºi primele semnale despre stadiul lucrãrilor referitoare la înregistrãrile arhivei ºi cãrþile donate de I. E. Torouþiu.       Interlocutorul meu, Ciprian Raþiu a primit cu bucurie ºtirile pe care i le-am prezentat ºi a insistat sã preiau de la el dosarul-inventar, ca sã pot vedea dacã s-au operat toate înregistrãrile. Cu timpul, sondajul. fãcut mi-a arãtat cã nici o hârtie din cele cuprinse în Inventar n-a rãmas ne înregistratã!

            Dosarul-inventar cuprinde: 170 de manuscrise; 10873 scrisori; 14 documente º.a.; 4424

titluri de cãrþi ºi 580 titluri de periodice. 

Înregistrez capitolele arhivei:

Arhiva I. E. Torouțiu. Manuscrisele gãsite în arhiva I. E. Torouțiu, provenind din arhivele T. Maiorescu, I. Ursu, Gh. Tutoveanu, D. Onciul ș..a. (9 pagini); Arhiva I. E. Torouþiu (14 pagini, total 2350 scrisori); Arhiva Ion Ursu . total 848 scrisori; Arhiva Xenopol Adela . 60 scrisori; Arhiva Artur Gorovei - 33 scrisori; Arhiva George Vâlsan . 82 scrisori; Arhiva Ion Ciocârlan . 208 scrisori; Arhiva I. Al. Brãtescu-Voineºþi . 97 scrisori; Arhiva I. Petrevici . 548 scrisori; Arhiva Titu Maiorescu . 1.681 scrisori; Arhiva Radu Rosetti . 149 scrisori; Arhiva I. E. Torouþiu . 501 scrisori; Arhiva I. E. Torouþiu . Corespondenþã aranjatã . 822 plicuri cu scrisori; Arhiva I. E. Torouþiu . Corespondenþã nearanjatã . 1690 scrisori; Arhiva I. E. Torouþiu cuprinde în total 2013 scrisori; Arhiva N. Petraºcu . 134 scrisori; Arhiva N. A. Bogdan . 138 scrisori; Arhiva Slavici . 284 scrisori; Arhiva Gh.Tutoveanu; 940 scrisori; Arhiva ªaraga . 25 scrisori; Arhiva Elena ºi Margareta Miller-Verghi . 72 scrisori; Arhiva Tailler . 4 scrisori; Arhiva Dr. Alexandru de Teodor . 20 scrisori; apoi scrisori din arhivele Ioanovici Azuga; Aurel C. Popovici; Cuþescu Constantin; A. Mitache; Pop Florantin I; Livia Dynusza etc. La pagina 56 înregistreazã Documente diferite ºi câteva stampe. Urmeazã înregistrarea titlurilor celor 4424 cãrþi (p. 1-47; p. 1-63) în limba românã, germanã ºi francezã, majoritatea de literaturã artisticã dar ºi de ºtiinþe umaniste ºi ale naturii, între care ºi cãrþi rare. Colecþiile de periodice (580 titluri), 16 pagini . nu sunt complete, ci disparate, valoroase apar diverse anuare ºi reviste editate de unele ºcoli din aria româneascã, neînregistrate în alte biblioteci importante din România.

            Ilie E. Torouþiu s-a remarcat, înainte de toate, ca istoric cultural, dominantã fiind pasiunea pentru documentele literara, concretizatã în elaborarea ºi editarea celor 13 volume de Studii ºi documente literare, de un folos real ºi indispensabil pentru munca oricãrui istoric literar român.     Excepþionalã a fost strãdania lui de o viaþã sã adune; de la diferite persoane, scrisori ºi cãrþi rare, colecþia sa fiind, deocamdatã, cea mai importantã ºi valoroasã din toatã istoria culturii noastre naþionale. De valoare inestimabilã sunt documentele despre epoca junimistã a literaturii clasice ºi cele referitoare la miºcarea sãmãnãtoristã.

                Editorul Torouþiu a dovedit ºi o mare capacitate de informare, notele lui la fiecare document (epistolã) rãmânând ca surse esenþiale pentru istoria literarã româneascã. Sã mai adãugãm responsabilitatea sa intelectualã ºi moralã de conservare a fiecãrui document, inventarierea ºi apoi, predarea întregii colecþii ºi a bibliotecii personale Bibliotecii Academiei Române, ca parte a Patrimoniului naþional al culturii româneºti.

           I-a fost strãinã orice tentaþie de comercializare a valorilor culturale adunate decenii de-a rândul, dimpotrivã, averea proprie folosind-o pentru achiziþionarea documentelor de interes pentru istoria culturalã, încât multe colecþii personale au fost salvate de la înstrãinare sau distrugere.        Trebuie sã arãtãm cã Ilie Torouþiu a publicat studii valoroase, documente ºi informaþii statistice despre viaþa economicã ºi socialã a Bucovinei de sub stãpânirea austriacã, surse inatacabile pentru orice istorie ºtiinþificã a ariei septentrionale a Moldovei. Pe lângã activitatea sa meritorie de traducãtor, subliniem ºi contribuþia la dezvoltarea cercetãrilor de germanisticã, deoarece el a deþinut, ani de-a rândul, funcþia de secretar de redacþie la .Revista Germaniºtilor Români. (1932-1935)

Ilie E. Torouþiu are un loc meritat ºi recunoscut în evoluþia istoriografiei literare româneºti din Bucovina secolelor al XIX-lea ºi al XX-lea, începând cu Lepturariul lui Aron Pumnul; Conspect asupra literaturei române ºi literaþilor ei de la început ºi pânã astãzi în ordine cronologicã al lui Vasile Gr. Pop (1876); I. G. Sbiera cu cele douã tomuri: Miºcãri culturale literare la Românii din stânga Dunãrii în rãstimpul de la 1504-1714 (1897) ºi Contribuiri pentru o Istorie soþiialã cetãþeneascã, religioasã bisericeascã ºi culturalã literarã a Românilor de la originea lor încoace pânã în Juliu 1504 (vol. I, 1906); Ion Grãmadã; Nicolai Grãmadã; Vasile Grecu; Leca Morariu; Claudiu Isopescu; Victor Morariu; Grigore Nandriº; Vasile Gherasim, Liviu Marian; Petru Iroaie; Constantin Loghin; Nicolae Tcaciuc; Augustin Z.N. Pop etc.

I. E. Torouþiu rãmâne în cultura româneascã, aºa cum îl definea inspirat Marin Bucur:Un Hurmuzacki al istoriei literare româneºti..