ROMA - CIRCUL LUI VARUS XXXX 2

     

         Circul lui Varus (Circus Varianus) a fost construit la sfârșitul epocii dinastiei Severilor pe terenul unei mari proprietăși imperiale : Sessorium. Aceasta a fost pe tinmpul antichitășii romane un hipodrom pentru jocuri de circ. Numele circului provine de la numele de naștere al împăratului Elagabal: Varius Avitus Bassianus.

           Probabil construit sub domnia lui Elegabal (218-222 e. N), el urma să fie un palat la Sessorium, un complex rezidențial imperial a cărui construcție a fost începută de împăratul Septimius Severus și terminată de împăratul Elagabal. Acești împărați au dotat complexul imperial cu un amfiteatru (amfiteatrul Castrese), și cu acest circ, rezervat numai folosirii lor și oaspeților de seamă. Circul  fost folosit pentru spectacole și manevre militare în onoarea curții imperiale, până la construirea Zidului Aurelian.

          Vestigii ale circului sunt vizibile în zona din spatele Bsilicii Sfânta Cruce de Ierusalim, construită pe vestigiile unei săli din Sessorium. Urmele circului sunt paralele cu cele ale apeductului lui Claudius. Dimensiunile circului sunt estimate la a fi fost de 565 de metri lungime și 115/125 de metri lățime.

          Obeliscul lui Antinous a fost transportat din Egipt și ridicat pe Via Labicana în onoarea tânărului Antinous, favoritul împăratului Hadrianus, către anii 110-130. Ulterior obeliscul a fost mutat  la Sessorium și așezat pe Spina circului. Acest obelisc a rămas îngropat și spart în trei bucăți, până în 1570. Atunci a fost restaurat și reînălțat în grădinile Pincius, din apropierea actualei piețe del Popolo.

           Circul a fost mai târziu încorporat în Zidul lui Aurelian (început în anul 272 e,N) zid care înconjura capitala cu dimensiuni mult mărite. Această refolosire a circului permitea reducerea costurilor zidului cel nou și o avansare mai rapidă a lucrărilor. Aceasta pentru a evita demolarea circului, sau devierea zidului. Multe alte monumente ale Romei au avut aceeași soartă. Zidul lui Aurelianus traversa pista circului la circa 100 de metri de stalurile de plecare : 20%  din edificiu rămânea în afara noului zid.

           Circul a fost redescoperit în 1959 la nord de Basilica Sfân ta Cruce de Ierusalim. Ansamblul edificiului a dispărut practic. Nu au mai rămas decât resturi de tribune și din Spina.

ROMA - CIRCUL LUI NERO (și Caligula) XXXX

     

         Circul lui Caligula și al lui Nero (circul lui Nero, Gaianum, sau circul Vaticanului; Circus Vaticanus) era situat între colina Janiculus și cea a Vaticanului, la periferia Romei, în șesul vatican şi în lungul Viei Cornelia.

          Construcția a debutat sub domnia lui Caligula, în primul secol al erei noi, către anul 40 e.N, în grădinile sale de la Vatican, proprietate de la mama sa Agrippina pe ager Vaticanus, de unde și numele de circ al Vaticanului (Circus Vaticanus).

El a fost terminat de Nero, de unde a apărut denumirea de Circ al lui Caligula și Nero.

Sub domnia lui Nero, începând cu anul 65 e.N, circul a fost locul primelor martirizări ale crețtinilor la Roma, printre care și martiriul Sfântului Petru, în anul 67 e.N. Conform lui Tacitus, creștinii au fost acuzați că s-ar fi aflat la originea marelui incendiu din Roma, din anul 64 e.N.: “acoperiți cu piei de animale creștinii din arenă au fost devorați de câini, iar alții au murit pe cruce, sau au fost acoperiți cu materiale inflamabile, și când ziua înceta de a mai fi luminoasă,ei erau arși în locul făcliilor”.

           Conform tradiției imemoriale, crucificarea apostolului Petru a avut loc intra duas metas, adică între cele două borne ale Spinei, adică, aproximativ, la baza obeliscului de la Vatican, care la acea dată se afla pe alt amplasament decât cel actual. Apostolul a fost îngropat în afara circului, la baza colinei Vatican, într-o necropolă situată la nord de circ și de care era despărțită de un drum secundar, drum ce se abătea din Via Cornelia. Mormântul a fost încorporat mai târziu la baza celor două basilici care i-au fost consacrate, cea veche datorată împăratului Constantin și actuala basilică grandioasă.

          Vespasianus, succesorul lui Nero, dorind să se uite amintirea predecesorului, a închis circul lui Nero. Acesta a căzut în ruină până ce Constantin I-ul, în 324 e.N, a distrus resturile sale pentru a construi prima basilică dedicată Apostolului Petru pe locul presupus al mormântului său.

          In sec.al 15-lea, basilica lui Constantin I-ul era amenințată de prăbușire, așa că papii au decis să o demoleze pentru a construi una nouă, actuala Basilică Sfântul Petru..

Basilica și Piața Sfântul Petru sunt, deci, ridicate peste vechia suprafață a Circului Vaticanului și desigur, deasupra vechiului cimitir în care se afla mormântul Sfântului Petru. Circul măsura în jur de 280 de metri în lungime și 90 de metri în lățime. Spina era ornată pe mijloc de un obelisc pe care Caligula l-a adus din Egipt, în anul 37 e.N.

In 1586, papa Sixtus al V-lea (Quintus) a deplast obeliscul în piața Sfântul Petru prin priceperea lui Domenico Fontana.

Circul Vaticanus, ca toate circurile romane, era destinat în special curselor de care, curse ce pasionau pe romani, fiecare parte a spectatorilor aoptând culorile unui anumit echipaj. Din șase celule, cacesres, ieșeau de la două la șase echipaje conduse de surugii, aurigae. Aceia lăsau în partea lor stângă despărțitura centrală, Spina, pe care o ocleau pentru a realiza mai multe ture. Spina era marcată la cele două extremități de niște borne, numite metae.

                                 

                                                 Bsilica Sântul Petru ridicată de Cnstantin

                                                                 - reconstiruire imaginară

Echipajele erau susținute de spectatorii reprezentând culoarea albă (albata), alții culoarea roșu (russata), următorii culoarea albastră (veneta) și de cei care susțineau culoarea verde (prasina). Sub Domitianus culorile de violet şi auriu au avut existenţă efemeră. Roşul şi albastrul erau culorile senatului şi nobilimii, iar albul şi verdele erau ale poporului.

           Cursele produceau dezordini şi pasiuni vii între facţiunile de fautores ( de sectatori) şi nu erau rare cazurile cănd se produceau revolte. Aurigii erau la începuturi sclavi sau liberţi, dar ulterior s-au recrutat şi dintre simplii cetăţeni, din senatori şi chiar dintre împăraţi. Aceasta, pentru că prestigiul învingătorilor era mare. Astfel, împăratul Nero nu pregeta să concureze, adoptând culorile populare.