ROMANIA - PIERDERILE UMANE IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

 

Intrarea României în vâltoarea Primului Război Mondial, în anul 1916, după doi ani de expectativă militară și agitație diplomatică, a avut un singur ţel: eliberarea fraţilor români şi a teritoriilor locuite de ei de sub asuprirea Imperiului Austro-Ungar, obiectiv susţinut şi de către statele membre ale coaliţiei Antantei, cu condiţia intrării României în război de partea lor. Nu se putea pune problema reunificării Basarabiei și a Bucovinei deoarece Rusia făcea parte din Antantă. reîntregirea cu aceste teritorii rămânea să o decidă istoria viitoare.

Având ca obiectiv politic întregirea ţării prin unirea Transilvaniei, Crişanei, Banatului, Maramureşului şi Bucovinei, planul de campanie al armatei române la intrarea în război, a fost elaborat mai mult cu „inima decât cu mintea“ urmărind realizarea, prin acţiuni militare, a obiectivului politic stabilit de către factorii de decizie politico-militară ai ţării.

Insufleţirea patriotică, dorinţa de a se uni cu fraţii lor de peste Carpaţi, susţinută printr-o intensă şi abilă propagandă, nu era însă asigurată şi printr-o pregătire militară şi asigurare materială corespunzătoare.

Aşa spre exemplu, la mobilizare contingentele chemate sub arme erau obligate să se prezinte cu două rânduri de lenjerie de corp, în timp ce o parte din soldaţi erau încălţaţi cu opinci şi nu aveau nici armamentul individual necesar.

S-a făcut multă tevatură privind asigurarea trupelor cu muniţie. Bunăoară, se afirma ca o mare realizare producerea de către „uzinele“ militare şi cele militarizate sau care produceau pentru armată între 1/14 ianuarie 1914 şi 15/28 august 1916 a 133.160.000 cartuşe pentru
armamentul individual şi a 88.000 cartuşe de mitralieră. La o primă vedere cifrele sunt oarecum impresionante, doar pentru un novice în problemele militare, ținând seama de efectivele la intrarea ţării în război, care se ridicau la 833.601 militari cu armament de foc din care 658.088 militari de operaţii. Se constată că pentru fiecare luptător, din armata de operaţii, reveneau 202 cartuşe. In ceea ce priveşte producţia de muniţie pentru cele 614 mitraliere şi 40 mitraliere la escadroanele de cavalerie reveneau 143 cartuşe. In ceea ce priveşte Stabilimentele militare de bază (Arsenalul, Pirotehnia şi Pulberăria armatei), „cu toate că îşi măriseră capacitateade producţie în perioada neutralităţii, totuşi nu erau în măsură la 1 august 1916 să asigure zilnic decât 2 proiectile de fiecare tun şi un cartuş de fiecare armă“

Recurgerea la importuri ar fi satisfăcut într-o mai mare măsură atât nevoia de muniţie şi alte categorii de armament, numai că odată cu declanşarea Primului Război Mondial, în august 1914, niciuna din marile puteri nu a mai livrat niciun gram de praf de puşcă, sau tub de cartuş, până ce România nu îşi stabilea poziţia cu privire la intrarea în război de partea uneia dintre marile alianțe.

Odată cu intrarea în război a României, la 15/28 august 1916, ţările membre ale Antantei au început să livreze spre România o serie de materiale contractate de către guvernul român. Datorită situaţiei geostrategice și ca urmare a configuraţiei fronturilor, pe diferitele teatre de operaţii militare, livrările urmau a se face pe căi ocolitoare, prin Oceanul Ingheţat de Nord, prin portul nordic Arhanghelsk al Rusiei deschis traficulului naval și în lunile de iarnă. Munițiile trebuiau apoi să străbată cu trenul imensul teritoriul al Imperiului rus spre România. O altă cale de aprovizionare era prin Iran, sau Vladivostok trecând apoi tot prin teritoriul rusesc pe distanțe foarte lungi..

Oricare ar fi fost itinerarele, abia în primăvara anului 1917 au sosit primele materiale de război contractate de guvernul român, dar şi acestea serios „vămuite“ de acţiunile submarinelor germane, cât şi de o serie de atacuri banditeşti suferite pe teritoriul Rusiei.

Un prim semnal de alarmă al incompetenţei unor cadre militare, cu precădere aflate pe treptele superioare ale piramidei militare, a fost dat de catastrofala înfrângere de la Turtucaia (1-6 septembrie 1916).

Aici, Divizia 17 infanterie comandată de generalul Constantin Teodorescu şi formată cu precădere din rezervişti nu a putut apăra capul de pod românesc. Despre pierderile suferite de trupele române la Turtucaia lucrări de amplă circulaţie din perioada ultimei jumătăţi al secolului al XX-lea păstrează o tăcere nejustificată. Ba mai mult, în unele lucrări, aşa cum este şi primul volum din „România în anii primului război mondial ediţia din 1987“ se subliniază pierderile suferite de trupele bulgare (172 ofiţeri şi 7.742 soldaţi echivalând cu 25 la sută din efectivele angajate.

Dezastrul suferit de trupele române este semnalat însă în mai multe lucrări apărute în perioada interbelică. Astfel, în lucrarea lui Constantin Kiriţescu „Istoria Războiului pentru Întregirea României, 1916-1919“, ediţia a II-a, se dau următoarele cifre: pe câmpul de luptă au căzut morţi sau răniţi grav în jur de 160 ofiţeri şi circa 6.000 trupă şi grade inferioare. La care trebuie să adăugăm pe cei 480 de ofiţeri şi circa 28.000 de alţi militari căzuţi în prizonierat, despre care nu se cunosc date precise privind repatrierea la încheierea acestei prime mari conflagraţii a secolului al XX-lea.

De remarcat faptul că din efectivele trupelor ce apărau „capul de pod“ de la Turtucaia s-au salvat aproximativ 2.000 de militari care au reuşit să treacă Dunărea, pe malul de nord, şi alţi circa 3.500 care s-au retras în grupuri răzleţe spre Silistra.

„Un automobil trece în goană printre şirurile de fugari, îndreptându-se spre malul Dunării este ... generalul Teodorescu care-şi părăseşte armata şi cetatea. Un locotenent de marină îl îmbarcă pe bordul vedetei nr. 7 ... şi vasul porneşte cu mare viteză spre celălalt mal. Comandantul şi-a salvat trupul; el poate acum să privească de pe malul românesc, sfârşitul tragic ... al armatei, părăsită, în voia soartei, lipsită de conducător“

Contemporan cu evenimentele, generalul Alex. Averescu nota: „La Turtucaia a fost un adevărat dezastru: forţe ca la un Corp de Armată, parte măcelărite, parte capturate ... Cine va explica pierderea atâtor vieţi omeneşti şi această ruşine ... ?“

In ceea ce priveşte plecarea generalului Constantin Teodorescu din capul de pod de la Turtucaia, presa vremii a făcut mare „tamtam“ susţinând faptul că generalul Teodorescu şi-a părăsit oamenii ce-i comanda, lăsându-i de izbelişte la sud de Dunăre. De aceste aprecieri nefavorabile ale presei s-a lăsat, probabil, impresionat şi Constantin Kiriţescu în monografia sa privind Primul Război Mondial în aprecierile ce-l privesc pe generalul Constantin Teodorescu.

Adevărul este însă că el a primit ordin să treacă pe malul de nord al Dunării pentru a nu cădea, un general român prizonier în mâinile armatei bulgare, ceea ce era o mare dezonoare pentru armata română. Sigur, ordinul este ordin, dar generalul mai

avea şi un pistol la îndemână şi onoarea sa nu i-ar fi permis să-şi părăsească trupele. Dovadă că el nu a fost nici judecat, nici condamnat ulterior pentru executarea ordinului primit.

Degringolada deciziilor pripite a continuat cu „Manevra de la Flămânda“ care deşi nu s-a soldat cu pierderi umane deosebite a dus la stagnarea ofensivei pe frontul din Transilvania, armatele române trecând la apărare pe un aliniament nefavorabil, creând timp la dispoziţia

forţelor Puterilor Centrale pentru concentrarea de trupe şi restructurarea dispozitivului în scopul trecerii la ofensivă pentru străpungerea apărării de pe Carpaţii Meridionali şi Orientali. In acel timp un număr important de divizii româneşti se deplasau de pe un front pe altul în marşuri istovitoare. S-a dovedit încă odată adevărul dictonului conform căruia „generalul care nu ştie să piardă o provincie pierde întreaga ţară“.

Deşi în multe acţiuni numeroşi militari români au săvârşit acte cu adevărat eroice, neprecupeţindu-şi viaţa pentru apărarea gliei străbune, sub presiunea celor 41 de divizii ale agresorilor, trupele române s-au repliat pe aliniamente succesive până pe linia Carpaţilor Răsăriteni, până pe cursurile inferioare ale Putnei, Siretului şi pe linia Dunării maritime, unde ofensiva inamicului a fost stăvilită împreună cu armatele ruse, sosite târziu, spre sfârşitul anului 1916.

In cursul celor 135 de zile (15/28 august 1916-28 decembrie 1916/10 ianuarie 1917) armata română a pierdut aproximativ 250.000 de militari - morţi, răniţi şi dispăruţi, ceea ce reprezenta circa o treime din efectivele mobilizate în anul 1916.

A urmat, în cursul iernii şi primăverii anului 1917, amplul proces de reorganizare reinstruire şi dotare a marilor unităţi române, concomitent cu menţinerea în cooperare cu cele trei armate ruse plasate și ele pe aliniamentul de apărare pe care fusese oprită înaintarea inamicului la sfârşitul anului anterior.

Luptând nu doar cu inamicul, dar şi cu o serie de lipsuri (cazare, alimente şi furaje, medicamente, îmbrăcăminte călduroasă etc.) şi cu frigul şi mai ales cu necruţătoarele boli ale mizeriei: tifosul exantematic, febra recurentă ş.a., trupele române au plătit un important

tribut de vieţi omeneşti, alături de jertfele date de către populaţia civilă refugiată în teritoriul dintre Carpaţii Răsăriteni şi Prut.

In cumplita încleştare din vara anului 1917, în timpul bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, armata română a suferit noi pierderi. Astfel numai în timpul Operaţiei ofensive de la Mărăşti (11/24 iulie-19 iulie/1 august 1917) pierderile Armatei 2 române s-au ridicat la 4.879 de militari morţi, răniţi sau dispăruţi, dintre care 109 ofiţeri, în timp ce în cursul confruntărilor de la Mărăşeşti (24 iulie/6 august-6 august/3 septembrie 1917), Armata 1 română a pierdut 27.410 oameni (din care 410 ofiţeri), morţi, răniţi şi dispăruţi și exemplele ar putea continua.

 

Dacă pentru statele participante la Primul Război Mondial operaţiile militare au încetat la 11 noiembrie 1918, armata română a fost nevoită să continue acţiunile sale pentru apărarea României Intregite din decembrie 1918 până la 30 martie 1920 când a avut loc „evacuarea teritoriului de la est de Tisa până la linia stabilită de Conferinţă“ (linia Clemenceau).

„Intre 14 februarie şi 28 martie 1920 întregul teritoriu unguresc a fost evacuat şi trupele noastre au fost retrase pe noua linie de frontieră trasă de Conferinţa păcii şi acceptată de noi“ – a subliniat Constantin Kiriţescu în opera sa.

In timpul acestei campanii duse pentru apărarea României Intregite şi apărarea Europei de bolșevism, armata română a plătit din nou un important tribut de sânge. Astfel, în cursul acestei campanii pierderile armatei române s-au ridicat la 188 ofiţeri şi 11.478 trupă şi grade inferioare, din care 69 ofiţeri şi 3.556 trupă au căzut pe câmpul de luptă.

Făcând un bilanţ al pierderilor suferite de armata română, Buletinul de Informaţii al Secţiei a II-a a Marelui Cartier General al armatei române, din 30 iunie 1919, preciza că din rândul militarilor armatei române au căzut în lupte sau seceraţi de boli circa 330.000 de militari, dintre care 85.000 de militari (ofiţeri şi soldaţi), căzuţi pe câmpul de luptă, la care se adăugau circa 155.000 (de ofiţeri şi trupă), morţi dintre răniţii şi bolnavii din spitale, 60.000 ofiţeri şi trupă morţi din rândul prizonierilor şi 20.000 de militari mari mutilaţi de război.

Datele de mai sus sunt confirmate şi în documentul prezentat de delegaţia română Comisiei de reparaţii din februarie 1921 în care se estimează că pierderile armatei române se ridicau la 335.000 militari morţi sau dispăruţi şi 75.491 invalizi. Din rândurile populaţiei civile au pierit peste 650.000 de oameni, răpuşi de boli, foamete, mizerie şi represalii prin execuţii de către trupele de ocupaţie. Intre cele două cifre nu există nicio discrepanţă. Datele mai complete, înregistrate în anul 1921, vin tocmai să confirme pe cele estimate de Marele Cartier General român, completându-le cu pierderile suferite de populaţia civilă din teritoriile căzute sub ocupaţie străină.

Făcând totuşi un bilanţ pe baza documentelor existente ajungem la concluzia că jertfa de vieţi plătite de poporul român în această primă mare conflagraţie a secolului XX se ridică la aproximativ 985.000 de oameni, morţi pe câmpul de luptă, în spatele frontului, în spitale din rândul răniţilor sau bolnavilor şi în teritoriile ocupate de armatele Puterilor Centrale. La această cifră se adaugă cei 75.491 de invalizi de război ca urmare a rănilor din cursul luptelor.

Prin comparaţie, cei ce şi-au sacrificat viaţa în slujba idealului unităţii statale depline reprezintă 33% din totalul efectivului mobilizat din România, în timp ce pentru alte state membre ale Antantei aceste cifre se ridicau la 10,66 % (Marea Britanie), 17,48 % (Rusia) şi 18,29 % (Franţa), date calculate tot din efectivele mobilizate.

Care au fost factorii ce au determinat acest spirit de sacrificiu, ce anume a însufleţit masa de ostaşi cât şi corpul de comandă, în luptă, cum se explică faptul că aceiaşi ţărani în haină militară au făcut supremul sacrificiu pentru întregirea Patriei, ei ce cu doar zece ani în urmă au fost împroşcaţi cu gloanţe, iar unele din sate au fost rase cu tunul de pe suprafaţa pământului, dar şi care au fost cauzele obiective ale unor asemenea pierderi enorme sunt întrebări al căror răspuns le dau calităţile poprului român.