Statuia Generalului David Praporgescu
arată la Turnu Măgurele ca după alt tăzboi
David a fost cel de-al treilea copil al familiei Praporgescu şi a văzut lumina zilei în 10
decembrie 1865 la Turnu Măgurele.
Documentele vremii semnalează că numele Praporgescu provine de la un străbunic,
fost “praporgic”, adică purtător de steag (prapor) în cetele de luptători ale
lui Preda Buzescu, unul din bravii căpitani ai lui Mihai Viteazul. Străbunicul
a luptat şi a acoperit de glorie drapelul pe care însuşi biruitorul oştilor
otomane de la Călugăreni i-l încredinţase, iar locuitorii din Turnu Măgurele
i-au zis Costea Praporgicu. Urmaşii lui au moştenit atât numele cât şi
hotărârea de a lupta pentru apărarea patriei, un asemenea exemplu fiind David Praporgescu, fiul plugarului din
Turnu, Pascu Praporgescu.
Şcoala primară şi gimnaziul le-a absolvit în oraşul natal. Elev sârguincios, cu
reale aptitudini pentru învăţătură, a fost remarcat de profesori, motiv pentru
care, începând cu clasa a III -a a fost trimis, ca bursier al judeţului
teleorman, la Şcoala Normală pentru Invăţătura Poporului Român din Bucureşti.
Incepând din anul 1882, David Praporgescu a frecventat cursurile acestei şcoli şi unul dintre colegii săi relata în paginile revistei “Albina” : “că a obţinut diploma de absolvire printre cei dintâi clasificaţi. S-a prezentat înaintea comisiei examinatoare judeţene şi, în urma rezultatelor deosebit de mulţumitoare, a fost numit învăţător cu titlu provizoriu la şcoala din comuna Liţa, judeţul Teleorman”.
Vărul său, Constantin Praporgescu, l-a îndemnat pe proaspătul membru al corpului didactic din Liţa, iar David s-a hotărât rapid să intre în armată şi s-a înrolat ca soldat voluntar în Regimentul 11 Călăraşi din Botoşani. Astfel începea un drum lung al carierei pe treptele întregii ierarhii a gradelor militare de la soldat, la general “singur şi neajutat de nimeni, fără rudenii sus-puse – cum arăta profesorul universitar Nicolae Bănescu – numai prin forţa caracterului său, prin dârza lui voinţă, prin inteligenţă şi puterea sa de asimilare”. Când era doar sergent, David Praporgescu s-a dovedit un desăvârşit instructor şi educator, motiv pentru care i s-a propus să fie trecut în rândul cadrelor active ale armatei şi i s-a aprobat să meargă direct la examenul de absolvire la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie. Aici a cunoscut pe cei 100 de elevi care frecventaseră şcoala timp de doi ani, dar s-a clasificat pe primul loc şi a obţinut gradul de sublocotenent, la 1 octombrie 1889.
Animat de dorinţa de a-şi îmbogăţi cunoştinţele, tânărul ofiţer a mers în anii 1889–1890 la Şcoala Specială de Cavalerie din Bucureşti, pe care a absolvit-o tot pe primul loc.
Primii trei ani de stagiu la unitate l-au readus în regimentul de unde plecase (Regimentul 11 Călăraşi) unde a fost avansat la 1 aprilie 1893 la gradul de locotenent şi apoi repartizat la Regimentul 6 Călăraşi din Craiova. Rezultatele obţinute îl recomandau şi a fost selecţionat să fie trimis la Şcoala de Echitaţie de la Samur. Despre absolventul român, la 10 august 1894, comandantul şcolii avea o apreciere elogioasă: “Domnul locotenent David Praporgescu este un ofiţer inteligent, instruit, care a făcut proba zelului său şi a marii sale asiduităţi. Muncind într-un mod remarcabil, el şi-a însuşit excelent cursurile predate. Caracterul său este din cele mai plăcute, iar atitudinea sa, din cele mai corecte. El vorbeşte bine franceza şi poate uza uşor de această limbă. La echitaţie al a obţinut excelente rezultate, dovedind reflexe viguroase. Domnul David Praporgescu este un ofiţer de valoare.”
Incepând din anul 1882, David Praporgescu a frecventat cursurile acestei şcoli şi unul dintre colegii săi relata în paginile revistei “Albina” : “că a obţinut diploma de absolvire printre cei dintâi clasificaţi. S-a prezentat înaintea comisiei examinatoare judeţene şi, în urma rezultatelor deosebit de mulţumitoare, a fost numit învăţător cu titlu provizoriu la şcoala din comuna Liţa, judeţul Teleorman”.
Vărul său, Constantin Praporgescu, l-a îndemnat pe proaspătul membru al corpului didactic din Liţa, iar David s-a hotărât rapid să intre în armată şi s-a înrolat ca soldat voluntar în Regimentul 11 Călăraşi din Botoşani. Astfel începea un drum lung al carierei pe treptele întregii ierarhii a gradelor militare de la soldat, la general “singur şi neajutat de nimeni, fără rudenii sus-puse – cum arăta profesorul universitar Nicolae Bănescu – numai prin forţa caracterului său, prin dârza lui voinţă, prin inteligenţă şi puterea sa de asimilare”. Când era doar sergent, David Praporgescu s-a dovedit un desăvârşit instructor şi educator, motiv pentru care i s-a propus să fie trecut în rândul cadrelor active ale armatei şi i s-a aprobat să meargă direct la examenul de absolvire la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie. Aici a cunoscut pe cei 100 de elevi care frecventaseră şcoala timp de doi ani, dar s-a clasificat pe primul loc şi a obţinut gradul de sublocotenent, la 1 octombrie 1889.
Animat de dorinţa de a-şi îmbogăţi cunoştinţele, tânărul ofiţer a mers în anii 1889–1890 la Şcoala Specială de Cavalerie din Bucureşti, pe care a absolvit-o tot pe primul loc.
Primii trei ani de stagiu la unitate l-au readus în regimentul de unde plecase (Regimentul 11 Călăraşi) unde a fost avansat la 1 aprilie 1893 la gradul de locotenent şi apoi repartizat la Regimentul 6 Călăraşi din Craiova. Rezultatele obţinute îl recomandau şi a fost selecţionat să fie trimis la Şcoala de Echitaţie de la Samur. Despre absolventul român, la 10 august 1894, comandantul şcolii avea o apreciere elogioasă: “Domnul locotenent David Praporgescu este un ofiţer inteligent, instruit, care a făcut proba zelului său şi a marii sale asiduităţi. Muncind într-un mod remarcabil, el şi-a însuşit excelent cursurile predate. Caracterul său este din cele mai plăcute, iar atitudinea sa, din cele mai corecte. El vorbeşte bine franceza şi poate uza uşor de această limbă. La echitaţie al a obţinut excelente rezultate, dovedind reflexe viguroase. Domnul David Praporgescu este un ofiţer de valoare.”
Bust al Genetalului David Praporgesu
la colegiul tehnic ce îi poartă numele
Ca răspuns la elogii, Ministerul de Război i-a oferit locotenentului şansa de a se perfecţiona în arma pe care o îndrăgise, aprobându-i să execute stagiul de un an tot în Franţa, la Regimentul 5 Dragoni din
In anii 1902-1903, căpitanul David Praporgescu a
fost trimis din nou peste hotare pentru a-şi perfecţiona pregătirea militară,
dar de această dată în Austria, la Regimentul 12 Ulani, la comandamentul
Brigăzii 4 Cavalerie şi cel al Corpului 4 Armată. La fel ca în Franţa şi în
Austria ofiţerul şi-a afirmat din plin personalitatea, puterea de a învăţa,
dorinţa de a cunoaşte cât mai mult şi de a executa cât mai bine
“Silinţa sa intensă – nota comandantul Regimentului 12 Ulani într-o adresă către Ministerul de Război al Austro-Ungariei – priceperea sa şi interesul său pentru meseria militară, precum şi ambiţia pe care a arătat-o acest ofiţer au contribuit ca într-un timp atât de scurt să fie în stare să cunoască detaliile serviciului unui escadron, divizion şi regiment, atât în ceea ce priveşte instrucţia, cât şi serviciul administrativ”. Este demnă de remarcat strădania ofiţerului român pentru a reprezenta cât mai bineţara şi
armata peste hotare. El a participat cu mult succes inclusiv la manifestări
sportive şi concursuri aplicativ-militare pe naţiuni, clasându-se fie pe primul
loc, fie printre laureaţi.
Căpitanul Praporgescu era astfel aşteptat în ţară cu mare interes, unde a revenit la sfârşitul anului 1903 şi timp de 13 ani (până în 1916) a îndeplinit diferite funcţii prin care s-a ridicat în centrul atenţiei superiorilor prin modul său ireproşabil de îndeplinire a atribuţiilor. La început, cinci ani (până în 1908) a fost şef de secţie la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti şi profesor de cavalerie şi de tactica armei cavalerie. Pasul următor în profesia de dascăl militar l-a făcut câţiva ani mai târziu când a fost numit şef de catedră pentru tactica cavaleriei, la Şcoala Superioară de Război. Era un instructor şi pedagog remarcabil care căuta să inspire elevilor încredere în propriile lor cunoştinţe, dragostea de a se pregăti continuu şi convingerea de a fi buni patrioţi.
“Ofiţerii sunt la înălţimea sarcinilor lor – spunea David Praporgescu – şi inspiră trupelor încrederea necesară, numai atunci când ei au conştiinţa îndeplinirii datoriei, sentiment final al profesiunii, o mare valoare marcată şi, mai presus de toate, tăria de caracter, pentru a–şi lua răspunderea totdeauna când împrejurările o cer”. După cum spunea el, ostaşul trebuie crescut în ideea de a fi în orice timp şi împrejurare “gata de a-şi jertfi viaţa pentruţară ”.
Prelegerile pasionatului şi experimentatului dascăl militar erau adesea punctate cu referiri la rolul pe care trebuie să-l joace exemplul personal al ofiţerului de război. “Ascendentul exemplului personal devine mai necesar ca în timp de pace. Ofiţerul nu trebuie să facă în nici un caz de existenţa sa, de exemplul său în dispreţuirea pericolului şi abnegaţia sa. Trebuie să aştepte în inima soldatului, sentimente nobile”.
Odată cu avansarea la gradul de locotenent-colonel (14 aprilie 1909) i-a venit şi mutarea la Inspectoratul General al Armatei, iar trei ani mau târziu (1 aprilie 1912) a primit şi gradul de colonel. Până la intrarea României în Primul Război Mondial, a comandat Brigada 2 cavalerie din Roman. Tot timpul cât a comandat unităţi şi mari unităţi, s-a concentrat în primul rând, ca un adevărat pedagog, asupra educării subordonaţilor, pentru deprinderea acestora cu măiestria conducerii trupelor şi i-a antrenat în executarea exerciţiilor cât mai apropiate realităţilor câmpului de luptă. O atenţie deosebită a acordat-o ofiţerilor prin aplicaţii pe hartă şi în teren, cerând statelor majore conceperea acelor situaţii a căror rezolvare să necesite o judecată profundă, să dezvolte spiritul de iniţiativă, curajul şi răspunderea de a adopta rapid hotărâri oportune şi cât mai juste. Prin dispoziţiile şi ordinele scrise ale colonelului David Praporgescu, păstrate în arhiva M.Ap.N., se poate constata insistenţa sa de a cere comandanţilor eşaloanelor subordonate să-şi instruiască militarii în condiţii cât mai aproape de realităţile câmpului de luptă. “Regimentele să lucreze numai pe teren şi numai în vederea războiului… Atunci se poate aprecia vrednicia gradelor şi a oamenilor unei trupe, când toţi în condiţii grele de lucru nu dau înapoi, nu cedează intemperiilor şi merg tot înainte, căci prin muncă şi străduinţă se capătă totul”.
“Silinţa sa intensă – nota comandantul Regimentului 12 Ulani într-o adresă către Ministerul de Război al Austro-Ungariei – priceperea sa şi interesul său pentru meseria militară, precum şi ambiţia pe care a arătat-o acest ofiţer au contribuit ca într-un timp atât de scurt să fie în stare să cunoască detaliile serviciului unui escadron, divizion şi regiment, atât în ceea ce priveşte instrucţia, cât şi serviciul administrativ”. Este demnă de remarcat strădania ofiţerului român pentru a reprezenta cât mai bine
Căpitanul Praporgescu era astfel aşteptat în ţară cu mare interes, unde a revenit la sfârşitul anului 1903 şi timp de 13 ani (până în 1916) a îndeplinit diferite funcţii prin care s-a ridicat în centrul atenţiei superiorilor prin modul său ireproşabil de îndeplinire a atribuţiilor. La început, cinci ani (până în 1908) a fost şef de secţie la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti şi profesor de cavalerie şi de tactica armei cavalerie. Pasul următor în profesia de dascăl militar l-a făcut câţiva ani mai târziu când a fost numit şef de catedră pentru tactica cavaleriei, la Şcoala Superioară de Război. Era un instructor şi pedagog remarcabil care căuta să inspire elevilor încredere în propriile lor cunoştinţe, dragostea de a se pregăti continuu şi convingerea de a fi buni patrioţi.
“Ofiţerii sunt la înălţimea sarcinilor lor – spunea David Praporgescu – şi inspiră trupelor încrederea necesară, numai atunci când ei au conştiinţa îndeplinirii datoriei, sentiment final al profesiunii, o mare valoare marcată şi, mai presus de toate, tăria de caracter, pentru a–şi lua răspunderea totdeauna când împrejurările o cer”. După cum spunea el, ostaşul trebuie crescut în ideea de a fi în orice timp şi împrejurare “gata de a-şi jertfi viaţa pentru
Prelegerile pasionatului şi experimentatului dascăl militar erau adesea punctate cu referiri la rolul pe care trebuie să-l joace exemplul personal al ofiţerului de război. “Ascendentul exemplului personal devine mai necesar ca în timp de pace. Ofiţerul nu trebuie să facă în nici un caz de existenţa sa, de exemplul său în dispreţuirea pericolului şi abnegaţia sa. Trebuie să aştepte în inima soldatului, sentimente nobile”.
Odată cu avansarea la gradul de locotenent-colonel (14 aprilie 1909) i-a venit şi mutarea la Inspectoratul General al Armatei, iar trei ani mau târziu (1 aprilie 1912) a primit şi gradul de colonel. Până la intrarea României în Primul Război Mondial, a comandat Brigada 2 cavalerie din Roman. Tot timpul cât a comandat unităţi şi mari unităţi, s-a concentrat în primul rând, ca un adevărat pedagog, asupra educării subordonaţilor, pentru deprinderea acestora cu măiestria conducerii trupelor şi i-a antrenat în executarea exerciţiilor cât mai apropiate realităţilor câmpului de luptă. O atenţie deosebită a acordat-o ofiţerilor prin aplicaţii pe hartă şi în teren, cerând statelor majore conceperea acelor situaţii a căror rezolvare să necesite o judecată profundă, să dezvolte spiritul de iniţiativă, curajul şi răspunderea de a adopta rapid hotărâri oportune şi cât mai juste. Prin dispoziţiile şi ordinele scrise ale colonelului David Praporgescu, păstrate în arhiva M.Ap.N., se poate constata insistenţa sa de a cere comandanţilor eşaloanelor subordonate să-şi instruiască militarii în condiţii cât mai aproape de realităţile câmpului de luptă. “Regimentele să lucreze numai pe teren şi numai în vederea războiului… Atunci se poate aprecia vrednicia gradelor şi a oamenilor unei trupe, când toţi în condiţii grele de lucru nu dau înapoi, nu cedează intemperiilor şi merg tot înainte, căci prin muncă şi străduinţă se capătă totul”.
Iată de ce era firesc şi normal cu puţin timp înaintea declanşării
mobilizării generale a Armatei Române să fie avansat la gradul de general de
brigadă şi numit să comanda Divizia 20 Infanterie. I-au trebuit doar câteva
săptămâni ca prin energia care l-a caracteriza să muncească la organizarea şi
pregătirea unităţilor pentru lupta cea mare, care avea să înceapă în 1916 la
mijlocul lunii august. Când s-a decretat mobilizarea şi-a concentrat toată
atenţia asupra îndeplinirii în cele mai bune condiţii a misiunii primite de a
apăra malul Dunării din sudul Olteniei, între Calafat şi Islaz. Conştient fiind
că participă la un război al eliberării şi unităţii naţionale, generalul de
brigadă David Praporgescu şi-a pus întreaga sa capacitate şi deosebitul său
talent în slujba poporului al cărui fiu devotat era.
Când începea a doua decadă
a lunii septembrie 1916, ofensiva trupelor generalului Falkenthayn punea într-o
situaţie critică unităţile Corpului 1 Armată, comandat de generalul Popovici,
care apărau un cap de pod la sud de Sibiu, cu flancul drept sprijinit pe Munţii
Făgăraş, iar cu cel stâng pe Munţii Cibinului. Pentru a veni în sprijinul
corpului, comandamentul român a hotărât să constituie “Detaşamentul Lotru din
trupele Diviziei 20 Infanterie” şi să-l transporte pe calea ferată până în zona
acţiunilor. La comanda detaşamentului a fost numit generalul David Praporgescu,
iar la 14 septembrie, comandantul Armatei I-a îi specifica în ordinul de luptă:
“Primul obiectiv al detaşamentului dumneavoastră trebuie să fie îndepărtarea
inamicului de la linia ferată a Oltului. Aceasta o puteţi obţine prin cucerirea
înălţimilor care domină această linie ferată dintre vest: Vârful Rigla, Vârful
Gorganului, Dealul Vadului”. In dimineaţa zilei de 14 septembrie, comandantul
detaşamentului a sosit în zona de operaţii, concomitent cu primele sale unităţi
care au început să debarce în gara Lotru, dar inamicul declanşase ofensiva încă
din ziua precedentă (13 septembrie) cu acţiuni energice şi în această situaţie
erau necesare măsuri oportune şi hotărâri rapide, ferme. Comandantul şi statul
său major au analizat situaţia şi au concluzionat că pentru degajarea
comunicaţiei din valea Oltului şi izgonirea trupelor cotropitoare spre vest era
necesar să se execute un atac de-a lungul defileului, pe direcţie Câineni,
Turnu Roşu, concomitent cu o manevră de flanc şi spate în Munţii Cibinului. Pe
măsură ce unităţile in compunerea detaşamentului au debarcat în gara Lotru,
prin grija statului major care acţiona pe baza datelor date de generalul David
Praporgescu, acestea au fost dirijate pe poziţiile de plecare la atac. Chiar în
seara zilei de 14 septembrie, o parte din unităţi au luat contact cu inamicul
atât în defileul Oltului, cât şi în Munţii Cibinului, încingându-se lupte grele
care au continuat şi pe timpul nopţii. Retragerea precipitată a Corpului 1
Armată spre sud punea în pericol căile de comunicaţii care erau ameninţate să
fie tăiate de inamic. De aceea generalul David Praporgescu a continuat să-l
respingă din această zonă prin contraatacuri hotărâte date de unităţile
detaşamentului. Apoi, folosind întăririle primite în ziua de 15 septembrie
1916, el a hotărât să intensifice reacţiile ofensive pe tot frontul
detaşamentului şi să execute un atac puternic peste culmile munţilor de la vest
la est, pentru a cădea în spatele rezistenţelor inamicului de pe şirul de
înălţimi din dreapta Oltului. Această acţiune se desfăşura concomitent cu
atacul în forţă al subunităţilor române care apărau Munţii Cibinului. In zorii
zilei de 16 septembrie, generalul David Praporgescu a ordonat declanşarea
ofensivei preconizate, printr-o scurtă manevră dublu învăluitoare, menită să
ducă atât la întoarcerea, cât şi la încercuirea trupelor inamice pătrunse pe
valea Oltului.
Izbit puternic de forţele “Detaşamentului Lotru”, inamicul a fost silit să se replieze spre vest şi apoi să se retragă, lăsând pe câmpul pe luptă un număr mare de morţi şi răniţi. Episodul eroic în care s-a reliefat capacitatea de organizare şi fermitatea actului de comandă ale generalului David Praporgescu, precum şi calităţile soldaţilor şi ofiţerilor din unităţile subordonate este frumos relatat de Mircea Rădulescu autorul izbutitei monografii: “Războiul neamului românesc”
“În această împrejurare au putut cunoaşte duşmanii valoarea ostaşului român. Lupta era din ce în ce mai grozavă, bombardamentul duşman ajunsese la o intensitate formidabilă, iar înverşunarea soldaţilor noştri de a apăra pământul lor a silit ea însăşi presa duşmană să spună că românii opun o rezistenţă sălbatică. Carpaţii păreau că au de gând să-şi niveleze văile cu cadavrele luptătorilor. Graţie hotărârii de a învinge cu orice preţ a generalului Prapogescu şi puterii de sacrificiu a trupelor sale, cu enorme pierderi de ambele părţi, Corpul alpin (german) a fost împins şi respins, lăsând armatei de Olt trecătoarea liberă, pentru a se putea retrage”.
La rândul său, Constantin Găvănescu, autorul lucrării “Războiul nostru pentru întregirea neamului” sublina posibilităţile create pentru retragerea unităţilor Corpului 1 Armată de sub comanda generalului Ion Popovici. “Scăparea acestor forţe se datoreşte în primul rând acţiunii energice şi înţelepte a generalului Praporgescu, apoi iniţiativei şi hotărârii diferiţilor comandanţi din subordine, cât şi mai ales eroismului fără seamăn al trupelor, al soldaţilor”.
Marele Cartier General român, la 18 septembrie 1916, i-a încredinţat generalului David Praporgescu onoarea să comande trupele Corpului 1 Armată din Defileul Oltului. Analizând cu multă luciditate situaţia extrem de critică din zona de acţiune a corpului, noul comandant şi-a concentrat eforturile atât pentru menţinerea cu orice preţ a poziţiilor din defileu, spre a nu permite inamicului să pătrundă pe Valea Oltului, cât şi pentru cunoaşterea exactă a inamicului, a unităţilor proprii şi nevoilor acestora, a moralului ostaşilor. Apoi a dat un ordin prin care insista asupra unor legături cât mai strânse între unităţi şi cooperării infanteriei cu artileria.
Incepând din ziua de 22 septembrie 1916, inamicul a reluat ofensiva în Defileul Oltului. Trupele române, având la cârmă noul comandant, s-au apărat timp de o săptămână cu o înverşunare de nedescris pentru menţinerea înălţimilor Pleşu, Măgura, Pietrosu, Gorganul, Vârful Arsuri şi Coţi. Bizuindu-se pe bravii lui ostaşi, generalul David Praporgescu a făcut apel la sentimentele lor patriotice îndemnându-i să nu-şi precupeţească forţele, pentru a-şi îndeplinii datoria faţă de patrie.
“În urma luptelor de peste 40 de zile – arată el într-un Ordin de zi dat la 25 septembrie 1916 – Corpul 1 Armată se găseşte la hotarele ţării, faţă în faţă cu duşmanul secular. Acum datoria sfântă a fiecăruia este să stea neclintit la postul său. Increzători în propriile puteri şi în tăria şefilor şi încredinţaţi că inamicul este mult slăbit şi nu poate fi mult mai tare ca noi, fiecare trebuie să lupte şi să moară mânat de un singur gând: a nu veşteji renumele pe care ostaşul român şi l-a câştigat de veacuri, a nu întuneca amintirea bravilor eroi ce au căzut pe câmpurile Transilvaniei şi a vitejilor noştri părinţi, a nu lăsa în mâini vrăjmaşe nici o palmă din pământul strămoşesc. Nimeni nu mai are dreptul să dea un pas înapoi, nimănui nu-i mai este îngăduit să şovăiască, ci agăţându-se cu îndârjire de munţii care ne-au ajutat şi ferit întotdeauna, să învingem sau să murim cu glorie pentru patrie.”
Cuvintele înflăcărate din Ordinul de zi amintit au avut darul să însufleţească pe luptătorii Corpului 1 Armată care au săvârşit numeroase fapte de vitejie. Incepând cu ziua de 27 septembrie, trupele inamice au atacat în forţă unităţile române care apărau înălţimea Coţi. Apreciind gravitatea situaţiei create în această zonă, generalul David Praporgescu s-a deplasat în primele rânduri ale luptătorilor pentru a adopta măsurile necesare, pentru a îmbărbăta soldaţii copleşiţi de superioritatea numerică şi tehnică a inamicului.
Izbit puternic de forţele “Detaşamentului Lotru”, inamicul a fost silit să se replieze spre vest şi apoi să se retragă, lăsând pe câmpul pe luptă un număr mare de morţi şi răniţi. Episodul eroic în care s-a reliefat capacitatea de organizare şi fermitatea actului de comandă ale generalului David Praporgescu, precum şi calităţile soldaţilor şi ofiţerilor din unităţile subordonate este frumos relatat de Mircea Rădulescu autorul izbutitei monografii: “Războiul neamului românesc”
“În această împrejurare au putut cunoaşte duşmanii valoarea ostaşului român. Lupta era din ce în ce mai grozavă, bombardamentul duşman ajunsese la o intensitate formidabilă, iar înverşunarea soldaţilor noştri de a apăra pământul lor a silit ea însăşi presa duşmană să spună că românii opun o rezistenţă sălbatică. Carpaţii păreau că au de gând să-şi niveleze văile cu cadavrele luptătorilor. Graţie hotărârii de a învinge cu orice preţ a generalului Prapogescu şi puterii de sacrificiu a trupelor sale, cu enorme pierderi de ambele părţi, Corpul alpin (german) a fost împins şi respins, lăsând armatei de Olt trecătoarea liberă, pentru a se putea retrage”.
La rândul său, Constantin Găvănescu, autorul lucrării “Războiul nostru pentru întregirea neamului” sublina posibilităţile create pentru retragerea unităţilor Corpului 1 Armată de sub comanda generalului Ion Popovici. “Scăparea acestor forţe se datoreşte în primul rând acţiunii energice şi înţelepte a generalului Praporgescu, apoi iniţiativei şi hotărârii diferiţilor comandanţi din subordine, cât şi mai ales eroismului fără seamăn al trupelor, al soldaţilor”.
Marele Cartier General român, la 18 septembrie 1916, i-a încredinţat generalului David Praporgescu onoarea să comande trupele Corpului 1 Armată din Defileul Oltului. Analizând cu multă luciditate situaţia extrem de critică din zona de acţiune a corpului, noul comandant şi-a concentrat eforturile atât pentru menţinerea cu orice preţ a poziţiilor din defileu, spre a nu permite inamicului să pătrundă pe Valea Oltului, cât şi pentru cunoaşterea exactă a inamicului, a unităţilor proprii şi nevoilor acestora, a moralului ostaşilor. Apoi a dat un ordin prin care insista asupra unor legături cât mai strânse între unităţi şi cooperării infanteriei cu artileria.
Incepând din ziua de 22 septembrie 1916, inamicul a reluat ofensiva în Defileul Oltului. Trupele române, având la cârmă noul comandant, s-au apărat timp de o săptămână cu o înverşunare de nedescris pentru menţinerea înălţimilor Pleşu, Măgura, Pietrosu, Gorganul, Vârful Arsuri şi Coţi. Bizuindu-se pe bravii lui ostaşi, generalul David Praporgescu a făcut apel la sentimentele lor patriotice îndemnându-i să nu-şi precupeţească forţele, pentru a-şi îndeplinii datoria faţă de patrie.
“În urma luptelor de peste 40 de zile – arată el într-un Ordin de zi dat la 25 septembrie 1916 – Corpul 1 Armată se găseşte la hotarele ţării, faţă în faţă cu duşmanul secular. Acum datoria sfântă a fiecăruia este să stea neclintit la postul său. Increzători în propriile puteri şi în tăria şefilor şi încredinţaţi că inamicul este mult slăbit şi nu poate fi mult mai tare ca noi, fiecare trebuie să lupte şi să moară mânat de un singur gând: a nu veşteji renumele pe care ostaşul român şi l-a câştigat de veacuri, a nu întuneca amintirea bravilor eroi ce au căzut pe câmpurile Transilvaniei şi a vitejilor noştri părinţi, a nu lăsa în mâini vrăjmaşe nici o palmă din pământul strămoşesc. Nimeni nu mai are dreptul să dea un pas înapoi, nimănui nu-i mai este îngăduit să şovăiască, ci agăţându-se cu îndârjire de munţii care ne-au ajutat şi ferit întotdeauna, să învingem sau să murim cu glorie pentru patrie.”
Cuvintele înflăcărate din Ordinul de zi amintit au avut darul să însufleţească pe luptătorii Corpului 1 Armată care au săvârşit numeroase fapte de vitejie. Incepând cu ziua de 27 septembrie, trupele inamice au atacat în forţă unităţile române care apărau înălţimea Coţi. Apreciind gravitatea situaţiei create în această zonă, generalul David Praporgescu s-a deplasat în primele rânduri ale luptătorilor pentru a adopta măsurile necesare, pentru a îmbărbăta soldaţii copleşiţi de superioritatea numerică şi tehnică a inamicului.
“Când a sosit în mijlocul nostru domnul general Praporgescu–spunea câţiva ani mai târziu sergentul Ivan Ispas din Cucuieţii Plătăreşti–simţeam o adevărată îmbărbătare. Inspecta poziţiile cele mai primejdioase şi se
interesa de toate, cum luptăm, cum trăim, dacă suferim de frig. Vorbele sale
erau pline de încredere.”
În ziua de 30 septembrie însă, pe când se afla în mijlocul luptătorilor de pe înălţimea Coţi, explozia unui proiectil de artilerie l-a rănit mortal pe generalul David Praporgescu, precum şi mai mulţi ofiţeri şi soldaţi. De pe targa pe care fusese aşezat generalul a mai reuşit să se adreseze celor din jur: “Nu slăbiţi credinţa, a noastră e izbânda”. Au fost ultimele sale cuvinte izvorâte dintr-o curată şi înaltă conştiinţă pătrunsă de dragostea fierbinte faţă de patria pe care a slujit-o până în ultima clipă a vieţii sale. Erau cuvintele primului general român căzut pe câmpul de luptă.
O zi mai târziu, în Ordinul de zi numărul 9 din 1 octombrie 1916, dat de Marele Cartier General, se menţiona că în luptele de la Coţi, în munţii din stânga Oltului, generalul David Praporgescu s-a distins prin bravură şi curaj “contribuind astfel a respinge totdeauna atacurile crâncene ale vrăjmaşilor. Generalul David Praporgescu moare bărbăteşte pe câmpul de luptă, în primele rânduri.”
Vestea morţii generalului David Praporgescu a îndurerat sufletele ostaşilor armatei române, ale multor cetăţeni de pe meleagurile patriei noastre. Publicistul Constantin Mille scria în ziarul “Adevărul”: “Vitejia strămoşească…s-a redeşteptat. Soldaţii şi ofiţerii dau dovadă de strălucite calităţi… de la generalul Praporgescu, care, comandant de corp de armată, moare ca un simplu soldat, până la cel din urmă om, toţi sunt eroi. Altă pană, mai măiastră decât a mea ar trebui să-i cânte şi să-i preamărească.”
În ziua de 30 septembrie însă, pe când se afla în mijlocul luptătorilor de pe înălţimea Coţi, explozia unui proiectil de artilerie l-a rănit mortal pe generalul David Praporgescu, precum şi mai mulţi ofiţeri şi soldaţi. De pe targa pe care fusese aşezat generalul a mai reuşit să se adreseze celor din jur: “Nu slăbiţi credinţa, a noastră e izbânda”. Au fost ultimele sale cuvinte izvorâte dintr-o curată şi înaltă conştiinţă pătrunsă de dragostea fierbinte faţă de patria pe care a slujit-o până în ultima clipă a vieţii sale. Erau cuvintele primului general român căzut pe câmpul de luptă.
O zi mai târziu, în Ordinul de zi numărul 9 din 1 octombrie 1916, dat de Marele Cartier General, se menţiona că în luptele de la Coţi, în munţii din stânga Oltului, generalul David Praporgescu s-a distins prin bravură şi curaj “contribuind astfel a respinge totdeauna atacurile crâncene ale vrăjmaşilor. Generalul David Praporgescu moare bărbăteşte pe câmpul de luptă, în primele rânduri.”
Vestea morţii generalului David Praporgescu a îndurerat sufletele ostaşilor armatei române, ale multor cetăţeni de pe meleagurile patriei noastre. Publicistul Constantin Mille scria în ziarul “Adevărul”: “Vitejia strămoşească…s-a redeşteptat. Soldaţii şi ofiţerii dau dovadă de strălucite calităţi… de la generalul Praporgescu, care, comandant de corp de armată, moare ca un simplu soldat, până la cel din urmă om, toţi sunt eroi. Altă pană, mai măiastră decât a mea ar trebui să-i cânte şi să-i preamărească.”
La rândul său Nicolae Iorga consemna în “Neamul românesc”
următoarele: “Moartea în fruntea trupelor sale, pe care le comanda personal, a
generalului Praporgescu arată ce energii capabile de supremul sacrificiu se
găsesc în rândurile ofiţerilor superiori.” Ziarul “Viitorul”, care făcea un
amplu portret generalului, arăta: “Militar înnăscut, cucerind fiecare grad al
carierei cu hotărâre de viteaz, ridicat la cea mai înaltă cinste ostăşească,
încă în plină putere, generalul Praporgescu va rămâne în amintirea viitorimii
printre cele mai luminoase glorii şi printre cele mai curate bravuri române”. In memoria generalului erou, comandantul Corpului Grănicerilor a hotărât în
anul 1923 ca mai multe pichete să poarte numele de general Praporgescu.
In anul 1927, generalului David Praporgescu i s-a conferit post-mortem, Ordinul “Mihai Viteazul” clasa a III-a, în decret menţionându-se că a fost acordat “pentru vitejia şi destoinicia cu care a condus personal operaţiunile trupelor pe Valea Oltului şi Munţii Coţi în anul 1916, căzut…pe când îmbărbăta pe soldaţi la luptă crâncenă contra inamicului.” Cinci ani mai târziu, tot în memoria eroului, Regimentul 3 Călăraşi a primit denumirea de “Generalul Praporgescu”. Personalitate militară marcantă, generalul David Praporgescu constituie un exemplu de slujire a patriei, de abnegaţie şi curaj, numele lui figurând pentru totdeauna în Cartea de Aur a eroilor neamului românesc.
In anul 1927, generalului David Praporgescu i s-a conferit post-mortem, Ordinul “Mihai Viteazul” clasa a III-a, în decret menţionându-se că a fost acordat “pentru vitejia şi destoinicia cu care a condus personal operaţiunile trupelor pe Valea Oltului şi Munţii Coţi în anul 1916, căzut…pe când îmbărbăta pe soldaţi la luptă crâncenă contra inamicului.” Cinci ani mai târziu, tot în memoria eroului, Regimentul 3 Călăraşi a primit denumirea de “Generalul Praporgescu”. Personalitate militară marcantă, generalul David Praporgescu constituie un exemplu de slujire a patriei, de abnegaţie şi curaj, numele lui figurând pentru totdeauna în Cartea de Aur a eroilor neamului românesc.
