ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB X Tensiunile dintre România şi puterile anglo-saxone de la Paris BBB

In a doua jumătate a lunii august 1919, atitudinea Conferinţei de Pace de la Paris faţă de România a suferit o schimbare sensibilă, o polarizare a marilor puteri faţă de România.

Pe de o parte britanicii şi americanii au continuat un ton dur împotriva „rebelilor“ din sud-estul european, iar Italia şi Franţa au devenit mai moderate, încercând să găsească justificări pentru acţiunile române.

Prima replică a lui Brătianu la notele trimise de Consiliul Suprem a sosit la Paris la 14 august 1919.

Textul acelui răspuns denotă faptul că guvernul român nu era deloc impresionat de reproşurile primite, ba chiar manifesta siguranţă de sine şi fermitate, atitudini pe care nici un alt stat „cu interese limitate“ nu şi le îngăduise.

Guvernul român se declara „extrem de neplăcut surprins“ de acuzaţiile pe care considera că nu le „merita“ şi explicita că „România nu şi-a schimbat cererile teritoriale în urma victoriei, dar consideră că noile eforturi militare făcute ca urmare a ofensivei maghiare, ca şi serviciile aduse civilizaţiei o îndreptăţesc din nou să-şi afirme drepturile“.

Brătianu mai afirma că România doreşte să colaboreze cu Aliaţii la Budapesta, dar sublinia că prezenţa reprezentanţilor aliaţi în capitala ungară se datora în exclusivitate victoriei militare româneşti. El îşi exprima şi îndoiala că armistiţiul din noiembrie 1918 mai putea fi valid deoarece maghiarii îl încălcaseră de nenumărate ori, iar Aliaţii propuseseră României colaborarea împotriva bolşevismului ungar. In final, Brătianu şi-a exprimat regretul că „Aliaţii au luat în considerare acuzaţiile mincinoase proferate de un inamic fără scrupule“.

In urma replicii româneşti discuţiile au dovedit că francezii, în lipsa lui Clemanceau erau favorabili României şi chiar englezii au considerat că răspunsul românesc era satisfăcător. Doar americanii îşi manifestau atitudinea antiromânească. In şedinţa din 23 august 1919, Frank Polk a anunţat că ţara sa a tăiat legăturile cu statul român cerând şi obţinând ca şi celelalte puteri să oprească toate livrările către România. La 31 august 1919, Brătianu a declarat că: „Statele Unite, pentru că noi le refuzăm petrolul nostru obligă Conferinţa să ne umilească cu jigniri publice, protejând contra noastră pe unguri, fără nici un text care să poată justifica această atitudine“.

Coandă la reîntoarcerea de la Paris pare a fi spus lui Al. Marghiloman că: „America este cea care duce jocul şi care ne strânge de gât!... Dacă am fi vrut să le vindem ce vor să ne ia …“

Tot Coandă ar fi spus că Clemanceau era de partea română şi că ar fi zis: „Dacă aş fi român, aş face ca ei“.

Atitudinea americană nu era determinată numai de interesele economice ci şi de o anumită mentalitate „imperială“. Din motive obscure delegaţia americană la Paris a susţinut în mai multe rânduri pe bulgari. Ei doreau, spre exemplu, să fie cedat Cadrilaterul bulgarilor. Insă ceilalţi Aliaţi s-au opus pe motiv că o cedare de către un stat Aliat a unui teritoriu către un stat inamic ar fi reprezentat un precedent periculos. Americanii au insistat într-o şedinţă din 19 august 1919 ca România să fie obligată să cedeze Cadrilaterul prin şantaj. S-a discutat la început ca şantajul să înceapă cu recunoaşterea unirii Basarabiei, dar s-a ajuns la concluzia că: „nu le putem promite nimic în Basarabia; aceasta aparţine Rusiei şi, de aceea, noi nu vom participa la dezmembrarea Rusiei“. Acestea erau chiar cuvintele unui american, Frank Polk. Americanii au pus pe masa şantajului chiar Transilvania, dar evenimentele nu s-au desfăşurat după voinţa lor.

La începutul lunii septembrie falia dintre anglo-saxoni, pe de o parte şi Franţa şi Italia, pe de altă parte, se adâncise, cu privire la România. Anglo-saxonii presupuneau că una dintre cele patru puteri susţine pe ascuns România.

Clemanceau a respins acuzaţia aceasta subînţeleasă şi pentru a o dovedi a propus trimiterea unui emisar la Bucureşti, care să fie purtătorul unui ultimatum pentru guvernul Român.

Clemanceau nu părea a fi sincer atunci când declara că nu ar fi de partea românilor. El avea un „ghimpe“ pentru „regele neamţ“ şi pentru prea contestatarul Brătianu, dar a dovedit aproape continuu că a urmărit şi provocat cu plăcere ofensiva română în Transilvania și Ungaria.

Subordonaţii lui, în schimb, îşi manifestau mult mai pe faţă simpatia pentru aspiraţiile românilor, militari fiind sau diplomaţi.

Pe de altă parte reprezentanţii anglo-saxoni la Bucureşti se plângeau că românii îi consideră responsabili de vexaţiunile suferite de România la Conferinţa de Pace. Această opinie era stimulată de Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti.

Brătianu nu scăpase ocazia de a-i spune direct lui Rattingan, că ministrul de externe francez, Pichon, îi declarase lui Mişu că: „Franţa simpatiza cu România, dar nu poate face nimic datorită animozităţii rău voitoare a lui Hoover“. Această informare a fost repetată de Alexandru Vaida-Voevod într-o scrisoare adresată lui Iuliu Maniu, la 17 septembrie 1919. Liderul ardelean participase, alături de Nicolae Mişu, la întrevederea cu ministrul francez de externe Stephen Pichon şi cu colaboratorul acestuia Philippe Berthelot, la 12 septembrie 1919.

Pe de altă parte, Francher d'Esperey discutând cu Victor Antonescu și Alexandru Vaida-Voevod, la 13 septembrie, considera că tot materialul de război şi materialul rulant pe care România îl obţinuse în parcursul său spre Budapesta reprezenta captură de război, fiind deci proprietatea României. Iar în privinţa celorlalte bunuri preluate de români din Ungaria, generalul francez adopta o poziţie de echitate. Adică tot ce reprezenta un echivalent al bunurilor pe care ungurii şi germanii le luaseră din România să treacă în proprietatea statului român, cu condiţia să fie evaluate şi valoarea lor să fie dedusă din reparaţiile de război atribuite României. Numai surplusul să revină „Aliaţilor“.

De altfel şi-a exprimat şi o opinie nu prea flatantă despre americani, aceasta fiind reprodusă de Vaida-Voevod. Se discuta în amănunt problema minorităţilor, aşa că românul a dorit să ştie de ce ne persecutau americanii. Generalul francez ar fi răspuns: „Ce? Dumneata ştii mai bine ca mine că râvnesc bogăţiile dvs. Aceşti «marchands de cochons» (negustori de porci) nu au nimic sfânt, numai banul…. – Dar punctele wilsoniene, care impun obligaţii morale? – Moralitate la aceştia? Principii? Banul şi exploatarea, restul este fariseism“.

Schimbarea de optică a unor factori de decizie francezi a culminat cu reluarea aprovizionării militare a României din partea Franţei.

Colonelul Toma Dumitrescu raporta din Paris, la 24 septembrie 1919: „Ministerul de război francez începe a ne permite transporturile materialelor de război, deocamdată pe sub mână, în aşteptarea hotărârilor Conferinţei de Pace, care să revină asupra deciziei de prohibirea transporturilor materialelor noastre de război“.

Până şi Clemanceau s-a „lăsat“ înduplecat, la insistenţele lui Franchet d'Esperey şi a decis ca 38.000 de tone din materialul de război al Armatei Orientului să fie oferite României.

Tot Victor Antonescu raporta la 25 septembrie 1919, că anglo-americanii erau tot ostili românilor şi cereau ca Saint-Aulaire să fie rechemat. Clemanceau chiar fusese pe punctul de a da curs cererii dar opoziţia influentului Philippe Berthelot s-a dovedit decisivă. Philippe Berthelot era director al Departamentului de relaţii politice şi comerciale din Ministerul de Externe francez şi persoană diplomatică cu mare autoritate.

Şi italienii se apropiaseră de România cu intenţia de a forma un bloc anti-iugoslav împreună cu România Planul lor era fără sorţi de izbândă în faţa lui Brătianu.

Trebuie precizat că Misiunea generalilor aliaţi a zădărnicit colaborarea amicală cu comandanţii români de la Budapesta. Acei generali aliaţi au aplicat strict şi fără elasticitate ordinele primite de la Paris, ne ţinând seama de realitatea lucrurilor. Opera lor de disociaţiune nu putea duce decât la un rezultat negativ.

Constantin Diamandy, Inaltul comisar român la Budapesta, remarca într-o scrisoare către Brătianu, datată 3 septembrie 1919, într-o notă de subsol, că: „Într-o convorbire intimă ni s-a spus că, deşi (sunt) mulţumiţi de relaţiile personale ce le avem cu generalii Aliaţi, ei, totuşi, nu puteau admite ca România să trateze de la «Puissance a Puissance» (adică de la Putere la Putere cu Misiunea). Tot pe un ton intim şi prietenesc am atras atenţia interlocutorului meu că România nu trata de la Puissance a Puissance ci de la Puissance la Impuissance, căci Domniile lor erau 4 generali, musafirii noştri, iar noi aveam o armată întreagă în Ungaria“. Acest fragment reprezintă o confirmare, fie şi parţială, a cuvintelor atribuite generalului Moşoiu de către Gheorghe Brătianu: „La urma urmei, aici noi suntem forţa armată. Dumneavoastră nu vă reprezentaţi decât ordonanţele“.

In aceste condiţii o dezirabilă cooperare româno–Aliată la Budapesta era exclusă, fapt confirmat şi de ministrul britanic la Bucureşti, Frank Rattingan, după o scurtă vizită la Budapesta. El afirma: „există între ofiţerii Aliaţi, sau, mai degrabă, între britanici şi americani, pe de o parte, şi români pe de altă parte, o atmosferă de neîncredere şi suspiciune, influenţată de o semnificativă o sensibilitate personală, care face ca o soluţie a actualelor dificultăţi să fie imposibilă: pe de o parte, românii exagerează rechiziţiile iar, pe de altă parte, în cercurile «anglo-saxone» «poveştile… despre necinstea românească par a fi acceptate», nefiind deloc verificate“.

De altfel, unul dintre promotorii atitudinii neamicale a Misiunii Aliate la Budapesta faţă de România a fost generalul american Harry Bandholtz, cel care telegrafia la Paris că: „Mărdărescu … şi Holban sunt înfiorător de mincinoşi, încât este dificil să rămâi calm“. Aceluiaşi personaj i s-a publicat ulterior un jurnal plin de jigniri incalificabile la adresa ofiţerilor români, cu care a intrat în contact la Budapesta.

Bandholtz avea să ajungă la începutul lui septembrie la Bucureşti pentru a se lămuri personal asupra opiniilor guvernului român.

Această călătorie nu-i intra în atribuţii şi nici nu era autorizată de şefii săi. Cu toate acestea cu onoruri care excedau statutul său de colonel, urcat temporar la gradul de general, pentru a nu fi mai prejos ca ceilalţi trei colegi ai săi de la Budapesta.

S-a întâlnit cu regele Ferdinand şi cu primul ministru al ţării şi le-a ascultat toate argumentele în sprijinul cauzei române. A fost chiar decorat de către autorităţile româneşti. Insă nimic din toate aceste gesturi de bună voinţă nu l-au determinat să nu fie dispreţuitor faţă de oamenii cu care a stat de vorbă şi faţă de opiniile lor, în raportul pe care l-a trimis delegaţiei americane la Paris.

Era un om simplu dintr-o ţară fără istorie şi nu putea înţelege nimic dintr-o Europă milenară. Pe acest nefiot nu l-a împiedicat obrazul ca la plecare să ceară autorităţilor timbre pentru colecţia sa personală.

In acea perioadă a apărut la Budapesta şi un personaj neoficial, într-o poziţie incertă, care nu s-a stăpânit să se încolăcească prin politica locală. Era de fapt Ioan Erdely, cumnatul lui Iuliu Maniu, fost reprezentant la Budapesta al Consiliului Naţional Român, în noiembrie 1918. In 1919 s-a reîntors şi a încercat să se implice în formarea unui guvern maghiar potrivit ideilor sale, dar fără nici o atribuţie din partea guvernului României. Prin acţiunile sale şi prin comportament nu aducea decât neajunsuri politicii române la Budapesta aşa că Brătianu a avut grijă să-l „potolească“ printr-un emisar special, Nicolae Petrescu.

Trecând peste acest amănunt neînsemnat, trebuie afirmat cu tărie că anglo-americanii din Consiliul Suprem au avut mereu o atitudine brutală şi ostilă faţă de România şi că ar fi fost un dezastru ca părerile lor să aibă putere în vederea semnării Tratatului de Pace final.

ROMANIA - Primul Război Mondial – Raporturile dintre români şi reprezentanţii Antantei BBB X

După cucerirea Budapestei de către români la 3 august 1919 şi 4 august 1919 definitiv, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris a constituit o misiune de generali Aliaţi, care să se instaleze la Budapesta cu scopul de a impune hotărârile şi politica celor Patru lideri ai Conferinței de Pace. La 4 august 1919 s-a luat această hotărâre iar pe 5 august s-a constituit misiunea. Componenții au primit indicaţiile de a lua legătura cu guvernul maghiar, cu comandanţii români de ocupație şi să raporteze evoluţiile din Budapesta şi Ungaria.

Elementul fundamental al disensiunilor dintre România şi marile puteri l-a constituit chestiunea rechiziţiilor făcute de români drept pradă de război. Liderii de la Paris doreau ca toată captura realizată de români să fie împărţită de ei, fără a ţine cont de sacrificiile române şi de jaful practicat de germani şi unguri pe teritoriul românesc ocupat în anii 1916 şi 1917.

Membrii acelei misiuni militare, formată din generali, au lansat o întreagă serie de acuzaţii la adresa românilor enumerând o largă varietate de nelegiuiri: răspândirea violenţei şi a jafului, deposedarea Ungariei de o mulţime de bunuri de stat şi private, în special material feroviar rulant, înfometarea populaţiei prin rechiziţii şi prin împiedicarea importurilor şi în final prelungirea ocupaţiei pentru realizarea scopurilor de mai sus.

Trebuie spus că membrii misiunii Aliate au avut de la început o atitudine arogantă şi rău voitoare faţă de românii ocupanţi.

In schimb aceştia nu puteau uita lunile lungi de însângerare şi confruntări din 1916 şi 1917, suferinţele populaţiei înfometate din Moldova înconjurată de Puterile Centrale, duritatea ocupaţiei germano-austro-ungară a Munteniei, Tratatul ruşinos de la Bucureşti impus sub ameninţarea cu sabia, din mai 1918 şi tratamentul brutal și sălbatic la care fuseseră supuşi şi românii de către unguri după armistiţiu. La fel ca şi francezii în relaţia cu Germania, românii au găsit justificată o atitudine care să slăbească şi să pedepsească inamicul „punându-l la plată“.

Incă de la 9 august 1919, Brătianu îşi exprima nedumerirea în legătură cu unele acţiuni ale Aliaţilor, care îi lăsaseră un gust amar.

Regretele lui că românii nu se bucurau de înțelegere şi le-a exprimat într-o scrisoare adresată lui Nicolae Mişu, la Paris. Brătianu spunea că: „în timpul luptelor cu ungurii, la Viena, reprezentanţi ai Aliaţilor tratau cu unguri care nu aveau nici o calitate oficială“ (unii chiar reprezentând ideologia bolşevică); el nu-şi putea închipui "ca materialul de care s-a folosit inamicul în război contra românilor ar putea fi ocrotit de condiţiile unor înţelegeri anterioare pentru a căror respectare (liderii) nu au mijloace". In final exprima „penibila surprindere de a vedea cu ce simţăminte inamicale şi nedrepte suntem trataţi“.

In al doilea rând, românii puneau în balanţă rechiziţiile lor din Ungaria, cu alimentele, petrolul şi materialul rulant feroviar, care fuseseră luate de germani, austrieci şi unguri, mai ales că o parte dintre aceste bunuri se afla în Ungaria, fiind lăsată de armata feldmareşalului August von Mackensen. Nemulţumiţi de cum erau tratate cererile lor la Paris, românii considerau că trebuie să-şi ia partea imediat din captura de război.

Cu siguranţă că exista o mare doză de ipocrizie în criticile Aliaţilor faţă de România, atâta vreme cât în acelaşi timp ei înşişi înfometau Germania.

In al treilea rând, în acel august 1919 s-a conturat un apogeu al unei mari vechi controverse dintre România şi marile puteri. Asta în afara ocupării Ungariei. La Paris se luau pe atunci poziţii cu totul nefavorabile României, în legătură cu rolul şi locul ţării la Conferinţa de Pace, privitor la reparaţiile de război, privitor la frontiere, la protecţia minorităţilor. Toate acestea erau exacerbate de atitudinea nesupusă şi orgolioasă a premierului I.I.C. Brătianu.

Chiar în momentul capturării Budapestei, românii s-au simţit jigniţi şi au devenit suspicioşi în legătură cu intenţiile Aliaţilor, care aveau tendinţa să-i trateze ca pe nişte copii neascultători.

Raporturile Aliaţilor, proferate odată cu ocuparea Budapestei, au anulat din start orice şansă de cooperare. Animozităților li s-au adăugat în plus relaţiile personale ostile dintre ofiţerii români şi reprezentanţii Aliaţi la Budapesta.

O mare greşeală au făcut-o liderii de la Paris, prin faptul că nu au inclus un român în misiunea militară interaliată, misiune care a căutat să supervizeze ocupaţia. Comportamentul celor patru generali Aliaţi şi al subordonaţilor a sporit lipsa reciprocă de înţelegere şi de încredere.

S-a adăugat o rivalitate personală între ofiţeri şi una între interesele lor naţionale. Italienii au urmat propriile politici, iar colonelul Guido Romanelli a fost, în mod special, ostil faţă de România pe criterii pur subiective. Francezii au tins să sprijine pe români, în timp ce misiunile britanică şi americană au fost extrem de critice la adresa ocupaţiei româneşti, generalii Gorton şi Bandholz manifestându-se vehement împotriva românilor.

In consecinţă românii au răspuns corespunzător, arătându-se necooperanţi şi cu resentimente neascunse. Aceste atitudini nu puteau decât să deterioreze concluziile de la Paris asupra ocupaţiei şi să scoată la suprafaţă ostilitatea anglo-saxonilor.

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – Ocuparea Budapestei de armata română şi Conferinţa de Pace de la Paris BBB - X

              In primăvara şi vara anului 1919, timp de 133 de zile, Ungaria a căzut în ghearele regimului bolşevic al lui Bela Kun. Acela a fugit pe data de 1 august 1919, cu două zile înainte ca detaşamentul de 400 de cavalerişti comandat de colonelul Rusescu să intre în Budapesta, la 3 august 1919. După aproape două luni de guvernare bolşevică a Ungariei, la 1 mai 1919, armata română a trecut Munţii Apuseni și a ocupat pusta ungară până la Tisa. Cu toate acestea guvernul bolşevic din Ungaria a continuat să constituie o cangrenă în centrul Europei. 
         Consiliul Suprem al celor Patru Puteri din Conferinţa de Pace, deşi temător de extinderea bolşevismului, nu a putut interveni în următoarele două luni şi trei săptămâni, pentru a aduce la tăcere guvernul bolşevic ungar şi nici să se hotărască pentru o ocupare a Ungariei de către trupe ale Antantei. Planuri s-au conceput şi s-au exprimat păreri, dar la finalizarea unei intervenţii nu s-a ajuns. Cea mai pertinentă părere de ocupare a Ungariei de către Aliaţi, considera că acţiunea ar fi trebuit să se bazeze pe armata română deja aflată în conflict deschis cu bolşevismul ungar. Impertinenţa lui Bela Kun, care sesiza bâlbâielile Consiliului Suprem de la Paris l-a determinat să atace Cehoslovacia în partea slovacă pentru a face joncţiunea cu armatele bolşevice ucrainene şi ruse. Acţiunea i-a reuşit foarte bine, dar nu a putut să se apropie de teritoriile deţinute de bolşevicii ucraineni. Consiliul Suprem i-a adresat un ultimatum pentru retragere, dar a lăsat şi loc pentru negocieri ulterioare privind viitorul frontierelor Ungariei.

Militarii români la Coloana mileniului din Budapesta

              In final, Bela Kun a trecut la acţiunea sinucigaşă de a ataca linia de pe Tisa a armatei române. După patru zile de succes în ofensivă, între 20-23 iulie 1919, armata română s-a regrupat şi a nimicit toată partea de armată ungară care trecuse peste Tisa spre răsărit. Din acel moment, armata română a trecut la ofensivă în pusta maghiară, ofensivă menită să distrugă toată puterea armatei ungare. Aceasta a fost spulberată în pusta dintre Tisa şi Dunăre, iar armata română a ocupat Budapesta şi a continuat înaintarea până după oraşul Gyor, pe direcţia Viena şi în sud, până la lacul Balaton.

           Ştiind că reacţia celor Patru mari puteri de la Paris va fi din nou cea de oprire a înaintării româneşti, I.I.C. Brătianu, Primul Ministru român, a plecat din Bucureşti la 1 august 1919, înainte de ocuparea Budapestei, victorie care se prefigura. Astfel, notificarea opririi înaintării române, trimisă de la Paris i-a parvenit abia la 4 august 1919, la moşia sa. Pentru a arăta că România respectă deciziile Conferinţei de Pace a dat dispoziţia de încetarea ofensivei.

          Până în acea zi toate ofensivele române pentru ocuparea Transilvaniei şi a teritoriilor ungare se realizaseră numai prin acţiuni voluntare ale României şi prin încălcarea liniilor de demarcaţie stabilite la Paris. De fiecare dată acele ofensive victorioase s-au datorat acţiunilor intolerabile ale ungurilor, samavolniciilor împotriva românilor rămaşi în teritoriile ocupate de ei. Armata română a fost de fiecare dată obligată moral să-şi apere conaţionalii din Transilvania, Bihor sau Maramureş şi, în final, să reducă pericolul ungar pe linie militară, în două etape, una până la Tisa şi apoi dincolo de ea peste cea mai mare parte din Ungaria.

Prin ultima ofensivă, România a adus cel mai mare serviciu celor de la Paris şi Europei, prin distrugerea focarului de bolşevism central.

Extinderea română după ocuparea Budapestei 

            Victoria română s-a dovedit cu atât mai remarcabilă şi mai supărătoare pentru stagnantul Consiliu Suprem cu cât ea a fost obţinută fără ajutorul vreunei mari puteri. Cei îngenuncheaţi nu erau numai ungurii ci şi bolşevismul. Ca urmare, crezând că acţionează în interesul şi în conformitate cu dorinţa expresă a Aliaţilor şi a tuturor părţilor, România se aştepta la mulţumiri. Presa franceză a salutat victoria română, iar autoritatea de la Belgrad a felicitat România că „a adus un serviciu întregii omeniri“.

            Cei Patru mari de la Paris au privit, la început, cu răceală reuşita strălucită a românilor, reuşită aproape fulgerătoare. Când s-a anunţat intrarea românilor în Budapesta de către anti-românul american Herbert Hoover, Clemanceau şi-a exprimat foarte calm mirarea: „Consiliul nu poate nici să condamne, nici să-i felicite pe români, cel mai bine este, probabil, să nu spună nimic“. In schimb, reprezentantul american, Frank Polk, a susţinut că românii se aflau în greşeală şi îi ameninţa cu retragerea sprijinului american. De altfel, cu două zile înainte ca la Paris să ajungă ştirea căderii Budapestei, liderii Conferinţei de Pace deciseseră ca înaintarea românească să fie oprită şi că nu trebuia admis ca România să impună Ungariei vreun armistiţiu separat. 
                Acei lideri se făceau a uita că fuseseră incapabili să pună Ungaria bolşevică în afara legii lor şi că se pierduseră în discuţii sterile şi mai ales interesate politic. Se pare că la Paris s-a gândit că din două-trei salturi românii ar fi putut ajunge la Viena şi că România era condusă de „un rege neamţ“, după aprecierea lui Clemanceau. Oare un rege român, un Hohenzolern nu ar fi putut să se încoroneze la Viena?

In privinţa armistiţiului, România se dovedea consecventă. A înaintat maghiarilor o propunere de convenţie de armistiţiu, aproape identică cu cea de la 3 mai 1919, după cererea lui Bela Kun. Armistiţiul era condiţionat de dezarmarea totală a Ungariei, inclusiv a formaţiunilor purtătoare de arme din afara armatei, la predarea a 1.800 de locomotive, 40.000 de vagoane de marfă, 27.000 de vagoane descoperite, 4.100 de vagoane de călători, la predarea materialelor luate pe timpul retragerii din Transilvania, la livrarea a 400 de automobile şi a 500 de autocamioane.

              Noile propuneri de armistiţiu mai consemnau că trupele române se vor retrage la răsărit de Tisa numai după îndeplinirea tuturor cerinţelor, iar retragerea în spatele liniei de frontieră stabilite la Paris urma să se realizeze numai după semnarea Tratatului de pace.

               Ştirile privind intenţiile româneşti în raport cu Ungaria au stârnit reacţii violente la Paris din partea diriguitorilor Conferinţei de Pace. Reacţia ministrului britanic de externe, Arthur Balfour a fost că: „se consideră pe sine ca fiind complet independent, a acţionat şi a înaintat condiţiile sale ca şi cum guvernele Aliate şi Asociate n-ar fi existat… D-l Brătianu acţionează acum ca un şef de stat independent care negociază cu alt stat la fel de independent“. Pe deasupra i-a întrebat pe francezi dacă nu cumva armata română nu se afla sub comanda lui Franchet d'Esperey pentru ca acesta să poată ordona retragerea din Ungaria. Din cuvintele acestuia şi din atitudine se putea desprinde o frântură din atitudinea imperialistă a „celor Patru“, dar şi suspiciunile dintre ei în raport cu prada de după război.

            Americanul Frank Polk era revoltat de lipsa de respect a românilor faţă de Conferinţa de Pace şi solicita Aliaţilor să aplice presiuni de natură economică împotriva României, aşa cum procedase el din partea SUA. In acea conjunctură nici premierul Clemanceau nu s-a dat în lături de la oarecari observaţii, cerând ca românii să fie atenţionaţi cu privire la politica greşită pe care o urmau. Pe tot parcursul procesului general de pace de la Paris, Clemanceau a dus o politică de balansare care să nu-l implice în evenimentele din Europa centrală şi Răsăriteană, fiind chiar în mare parte ostil României. In unele momente, însă, a fost cel ce a provocat din umbră acţiunile ofensive române, atâta timp cât îi serveau la stoparea bolşevismului ungar. Unealta lui a fost generalul Franchet d'Esperey comandantul armatei Aliate din răsăritul Europei, constituită în principal din trupe franceze.

               După cucerirea Budapestei au fost şi lideri care au recomandat moderaţie faţă de români. Ministrul francez de externe, Pichon, considera că românii „chiar dacă nu se supun ordinelor, ei ajută cauza Aliată şi nu merită să fie trataţi drept inamici“. La fel ministrul de externe al Italiei, Tomasso Tittoni, se arăta favorabil românilor, considerând că, în fond, românii fuseseră invitaţi să meargă la Budapesta, ceea ce şi făcuseră. Nici militarii francezi nu se arătau nemulţumiţi de reuşita românească, mareşalul Foch punând accentul pe faptul că doar cu ajutorul României se putea realiza dezarmarea Ungariei.

                Cu toate că Pichon, Tittoni şi Foch au condus uneori la moderarea tonului faţă de România, alţii au fost cei care au stabilit atitudinea Consiliului Suprem faţă de „rebelul“ est-european.

              S-a decis, la 4 august 1919, trimiterea în Ungaria a unei misiuni militare formate din generali aliaţi care să reprezinte forumul păcii la Budapesta. A doua zi, pe 5 august, Consiliul Suprem a stabilit componenţa misiunii şi atribuţiile acesteia. Misiunea trebuia să determine guvernul ungar să respecte condiţiile de armistiţiu, să raporteze despre evoluţiile din Ungaria şi să se afle în legătură cu ofiţerii superiori ai armatei române, pentru a se preveni vreo „acţiune care să trezească sentimentul naţionalist din Ungaria“.

             Aliaţii tatonau guvernul român nu numai în privinţa acţiunilor din Ungaria ci şi privind importanţa chestiunii petrolului românesc. O astfel de discuţie au deschis-o reprezentanţii Franţei şi Marii Britanii, chiar în ziua de 5 august 1919, la Bucureşti, într-o discuţie cu I.I.C. Brătianu. Răspunsurile şi acţiunile guvernului român nu s-au apropiat de orizontul de aşteptare al liderilor marilor puteri. El era decis să instituie ocupaţia în Ungaria pe o perioadă mai lungă, aşa că, în ziua de 5 august 1919, s-au făcut cunoscute locuitorilor capitalei ungare regulile care trebuiau respectate pe perioada ocupaţiei. In aceeaşi zi s-a trimis guvernului ungur un ultimatum pentru semnarea armistiţiului.

              După fuga lui Bela Kun, la 1 august 1919, şi înainte de ocuparea Budapestei de către români, la Budapesta se instalase guvernul social democrat condus de Gyula Peidl. Acesta a fost răsturnat printr-o lovitură de stat, după câteva zile, pe 6 august 1919, de către un grup condus de arhiducele Joseph (Jozef) de Habsburg, un văr îndepărtat al împăratului detronat Carol I-ul şi de Istvan Friedrich.

           Ultimatumul românesc, din 5 august 1919, a fost vehement contestat de reprezentanţii Aliaţi din regiunea Europei centrale: italienii Livio Borghese şi Guido Romanelli, britanicii F. Williams-Freesman şi Reginald Garton şi americanii Herbert Hoover, W.B. Causey şui Thomas T.C. Gregory. Toţi aceştia i-au sfătuit pe maghiari să ignore ultimatumul, oferindu-şi serviciile de mediatori.

              Pe cei de la Paris îi supăra impunerea unui armistiţiu român, atât din perspectiva insubordonării, dar mai ales, pentr-că prin acel armistiţiu unilateral era privată Comisia Reparaţiilor de materialul şi bunurile ce ar fi aparţinut tuturor Aliaţilor. Românii rechiziţionau toate bunurile considerate pradă de război şi mai ales ca bunuri sustrase de germani şi unguri de pe teritoriul României.

            Drept urmare s-a transmis de la Paris o telegramă la Bucureşti prin care se interzicea formal semnarea unui nou armistiţiu. Cu alte cuvinte, Aliaţii doreau ca românii să uite sacrificiile făcute pe câmpul de luptă şi suferințele materiale şi să se comporte ca un simplu susținător al liderilor. Pe deasupra românii ar fi trebuit să verse într-un „coş comun“ toată prada la care nu participaseră Aliaţii din cauze de divergenţe şi imposibilităţi militare de moment.

Imediat ce s-a produs lovitura de stat a arhiducelui Joseph, gurile rele de la Paris au învinuit tot pe români că ar fi instalat un guvern reacţionar la Budapesta, lansându-se părerea ca lovitura de stat ungară nu s-ar fi putut produce fără implicarea românească.

               Imediat au apărut acuzaţii la adresa României că „stabilise un guvern reacţionar la Budapesta, care era contrar politicii Aliate“. Reprezentanţii Aliaţi de la Budapesta certificau cu rea credinţă implicarea românească în schimbarea guvernului maghiar.

               La Paris resentimentele împotriva României au atins o culme. Clemanceau considera că aşa ceva „nu putea fi tolerat“. Hoover a stopat aprovizionarea Ungariei pentru a nu oferi astfel provizii românilor. Balfour aducea în discuţie ruperea relaţiilor cu România şi o blocadă împotriva statului român. S-a ajuns chiar la reluarea în discuţie a apartenenţei României la tabăra Aliată, asemănător cu discuţia de la începuturile Conferinţei de Pace. Deşi românii au dezminţit imediat orice implicare în stabilirea unui guvern ungar, Aliaţii aveau nevoie de un „ţap ispăşitor“. In realitate, schimbarea de guvern din Ungaria s-a produs printr-o acţiune directă a unuia din grupurile contra-revoluţionare din Ungaria, grup care a beneficiat de concursul reprezentanţilor italieni şi britanici de la faţa locului.

               Pentru apuseni era clar că nici un politician maghiar nu ar fi îndrăznit să acţioneze fără să fi discutat mai întâi cu emisarii Aliaţi. Nu au fost luate în seamă nici măcar dezminţirile pronunțate de însuşi arhiducele Joseph, deşi ostilitatea lui faţă de români era cunoscută. El comandase trupele austro-ungare în bătălia de la Mărăşeşti şi fusese candidatul principal la tronul României atunci când se pusese problema înlocuirii lui Ferdinand, trădător al cauzei germane în Marele Război.

            In cele din urmă, deşi au încetat acuzele privind instalarea guvernului contrarevoluţionar de către români, s-a menţinut versiunea că el „nu apăruse din dorinţa populară, ci printr-o lovitură de stat executată de un mic grup de poliţie aflat sub protecţia unei armate străine“. Cu alte cuvinte românii erau acuzaţi de pasivitate. Era însă o acuzaţie fără suport real. Pe de altă parte Conferinţa ceruse românilor să nu se implice în afacerile interne ungureşti, iar pe de altă parte, i-a acuzat că nu au protejat guvernul Peidl de inamicii săi politici. Oricum era limpede că liderii de la Paris se aflau în bătaia vântului unor informaţii eronate şi sub imperiul unei atitudini anti-româneşti. Era tot limpede că România, alături de Cehoslovacia şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, nu putea să agreeze orice restauraţie habsburgică care ar fi reprezentat o ameninţare la adresa sa. Toate dovezile şi toate judecăţile în acest sens nu erau luate în consideraţie de liderii de la Paris cu bună credinţă, ci numai cu rea-voinţă şi temere.

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – Urmărirea şi distrugerea Diviziei de secui BBB X

           Pe timpul campaniei ofensive a trupelor române, dintre 16 aprilie şi 1 mai 1919, campanie care i-a purtat peste Munţii Apuseni până la Tisa, un episod aparte l-au constituit luptele din partea de nord a câmpului de operaţii. Acolo între Someş şi Tisa se retrăgea Divizia de secui, comandată de colonelul Kratochwil. Această divizie avea renume în armata ungară, fiind la acea dată, cea mai puternică formaţie din armata ungară. Era o formaţie cu experienţa luptelor din Marele Război, formaţie ce luptase în zona Carpaţilor. Avea trupe regulate şi soldaţi disciplinaţi, animaţi de un şovinism exacerbat prin propaganda anti -românească a politicienilor unguri.

              Ura lor împotriva românilor era dezvoltată şi de faptul că armata română ocupase din primele zile ale războiului cu ungurii, tocmai ţinuturile secuieşti, alipite de vechea graniţă cu Moldova.

               Pe parcursul retragerilor succesive ale trupelor ungare din Transilvania, soldaţii secui se dovediseră cei mai sălbatici călăi ai populaţiei române încă neeliberate. Atrocităţile lor au excelat între ianuarie 1919 şi sfârşitul lui aprilie 1919 asupra românilor din Bihor şi de la nord de Bihor. Sălbăticia ungurilor şi în special a secuilor s-a confirmat ca o întârziere milenară a barbariei ce se scurgea prin venele lor şi prin mintea lor îngustă şi nemiloasă.

               Pe lângă Divizia de secui se mai alipiseră la sfârşitul lui aprilie 1919 şi trupele de jandarmi şi finanţi, evacuate de înaintarea progresivă a românilor. Prezenţa acestei divizii dezvoltate numeric în flancul drept al armatei române ce se revărsase spre Tisa în zona Debreţinului, constituia o primejdie şi trebuia să fie distrusă.

Divizia de secui a fost urmărită şi manevrată energic de trei grupări militare române. La nord, pe Tisa opera Detaşamentul Olteanu, întărit cu trei batalioane de ostaşi ardeleni, dintre care unul era sosit de pe frontul din Italia. Tot pe acea latură avansau şi trupe române de infanterie şi artilerie din Divizia 1 vânători. Pe centrul operaţiunilor de urmărire, în contact strâns cu secuii, avansa Divizia a 2-a de cavalerie, împreună cu Regimentul 16 infanterie şi grupul de motomitraliere al Diviziei a 7-a. Tot la dispoziţia acestei formaţii române frontale, s-a ataşat şi un al treilea grup, Detaşamentul Rotaru, format din patru batalioane şi patru baterii din Divizia a 7-a, care se îndrepta de la Carei spre direcţia nord. Forţele române împingeau astfel Divizia de secui în regiunea Csop-Nyiregyhaza, în unghiul de nord al Tisei.

               Detaşamentul Olteanu îşi desfăşura marşul de-a lungul Tisei, ocupând totul pe malul său de nord şi interceptând toate comunicaţiile peste râu. Pe parcurs a trebuit să ducă lupte grele cu bande care terorizau populaţia la limita cu Galiţia. La localitatea Csop trupele române au intrat în contact cu trupele cehoslovace amice. La 28 aprilie trupele române au predat oraşul Munkacs trupelor cehoslovace cărora ar fi trebuit să le aparţină.

                Forţele române au împins pe secui de-a lungul Someşului, iar coloana de nord, general Davidoglu a zdrobit rezistenţa duşmanului, ocupând întregul unghi intern al Tisei. Prin acţiunea sa dură a interceptat liniile de comunicaţie de la Nyiregyhaza spre Csop, împreună cu trecerea peste râul Zahony şi Csop, aruncând peste ape ultimele bande ungureşti.

                Coloana română de sud, colonel Ioan, a angajat lupte violente cu secuii în ziua de 26 aprilie 1919. In acea porţiune de front ungurii aveau o dotare militară remarcabilă. In plus, ministrul ungur de război, Pogany, venise de la Budapesta în mijlocul trupelor sale de secui pentru a le îmbărbăta. Ungurii au fost totuşi respinşi şi în retragere s-au oprit la marginea oraşului Nyiregyhaza pentru scurt timp.

             Un nou atac român la care s-a alăturat detaşamentul Dragu, trimis din Debreţin, ungurii nu au mai reuşit să păstreze oraşul după pierderi grele. Era ziua de 26 aprilie 1919.

               Detaşamentul Ioan a înaintat dinspre sud încât pe 29 iulie a cucerit capul de pod păstrat de unguri pe Tisa, făcând ca trupele ungare care îl apărau să treacă în dezordine pe malul de apus, la Tokaj.

               Cu toate trecerile peste Tisa tăiate soarta Diviziei secuilor a fost pecetluită. Inconjurată la nord şi la sud şi cu liniile de retragere tăiate spre Csop şi Tokaj, divizia şovinilor a capitulat pe 29 aprilie 1919, în frunte cu comandantul său. S-a predat un efectiv de 10.000 de oameni cu un bogat material de luptă. Divizia a fost înconjurată de un cordon de trupe româneşti şi dezarmată metodic. Lupta vitejească şi plină de calităţi tactice a românilor împotriva mult lăudatei divizii de secui şi capturarea ei constituie una dintre cele mai frumoase şi limpezi fapte de arme din istoria războiului româno-ungar.

In următoarele două zile steagul Românie flutura pe întreaga linie a Tisei.

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – Budapesta cucerită prin iniţiativa îndrăzneaţă a colonelului Rusescu BBB - X

              La data de 2 august 1919, Brigada a 4-a de roşiori, comandată de colonelului Rusescu ocupase Albertisa, tăind retragerea grosului trupelor ungare spre Budapesta. Pe şoseaua dintre Cegled şi Albertisa trupele bolşevice ungare au trecut fără împotrivire la dezarmarea totală, lăsând în mâinile românilor tot armamentul, cu tunuri şi autocamioane.

                Brigada a 4-a roşiori era ataşată Diviziei a 6-a, care forma flancgarda stângă a trupelor ce înaintau spre Budapesta. Un ordin a sosit la brigadă în ziua de 3 august 1919. Acela cerea generalului Rusescu să se deplaseze spre sud, în direcţia Kecskemet pentru a participa la încercuirea grupului inamic de la sud. Acel ordin nu a convenit colonelului Rusescu, deoarece brigada sa a 4-a de roşiori, se afla în poziţia cea mai avansată a frontului ce înainta spre Budapesta, la numai câteva ore de marş al cavaleriei. Din informaţii în faţa sa nu se mai afla nici o forță armată care să apere capitala ungară. Sosirea unei delegaţii italiene în ajun, purtătoare a cererii colonelului italian Romanelli, de a se sista înaintarea spre Budapesta constituia pentru generalul român un indiciu sigur al situaţiei ei. In acele condiţii ocuparea Budapestei se preconiza drept o operaţie sigură.

               Dacă s-ar fi amânat cucerirea Budapestei puteau surveni cine ştie ce urzeli politice, iar pe deasupra Rusescu a gândit că ar fi fost păcat să nu intre cel dintâi în capitala duşmană. Colonelul şi-a zis singur: „Budapesta face să rişti o pedeapsă pentru neexecutare de ordin“. Aşa cum cu trei secole în urmă, în faţa zidurilor Parisului, Henric al IV-lea exclamase: „Parisul valorează o liturghie“.

           Conştiinţa de militar l-a determinat să nu încalce ordinul în totalitate. Rusescu a trimis spre Kecskemet numai Regimentul 2 cu cinci escadroane, iar trei escadroane ale Regimentului 6 le-a luat cu sine. In fruntea a numai 400 de cavalerişti, însoţiţi de două tunuri şi două grupe de mitraliere, colonelul Rusescu era frământat de decizia luată dar şi de gândul că ar fi păcat să renunţe de a intra primul în Budapesta, capitala duşmană, pe care o avea în palmă. Ambiţia de războinic îl îndemna cu foc de a nu lăsa altora această glorie.

          In fruntea trupei de cavalerişti pe care o păstrase a pornit în galopul cel mare spre Budapesta. Pe parcurs l-a întâmpinat o delegaţie a noului guvern ungar, care a încercat să-l oprească spre a parlamenta. Dar Rusescu, grăbit, nu avea timp de tratative aşa că expediat de unguri spre Tisa, la Cartierul General român.

           Şi-a plasat mica artilerie cu bătaie asupra Budapestei şi a plecat singur în oraş spre a trata cu guvernul. Ajuns la Palatul Consiliului de Miniştri s-a încercat asupra lui o intimidare, atrăgându-i-se atenţia că în cazărmile capitalei se aflau trei regimente ungureşti cu 7.000 de oameni, iar oraşul era plin de locuitori civili înarmaţi, grupări bolşevice de muncitori rămase după fuga lui Bela Kun. Acele grupări se aflau sub stăpânirea şi ordinele guvernului şi nici nu ar putea fi stăpânite de micul detaşament al generalului Rusescu. Acesta nu a dat înapoi şi a jucat îndrăzneţ. A scos ceasul de la veston şi a anunţat tăios că dacă după o oră tratativele nu se sfârşeau, „artileria sa“ va începe bombardarea oraşului conform cu ordinul pe care îl lăsase.

               Imediat guvernul ungar a cedat. Ordinul lui Rusescu a plecat telefonic către cavaleriştii săi care au dat pinteni cailor astfel că la 8 seara, au intrat în capitală şi au descălecat în curtea cazărmii de husari „Arhiducele Josef“. Pe parcursul nopţii cele 12 mitraliere ale lui Rusescu, din Regimentul 6 roşiori au stat cu ţevile îndreptate spre cazarma de peste drum, în care regimentul ungar era în fierbere, dar liniştea s-a păstrat.

                A doua zi guvernul ungar a insistat în zadar pe lângă generalul Rusescu să părăsească oraşul. In plus o delegaţie franco-ungară, sosită de la Viena adresa generalului român aceeaşi rugăminte, dar, în particular delegatul francez l-a sfătuit să nu ţină seama de nici o propunere şi să grăbească ocuparea Budapestei. In acelaşi timp, grosul trupelor române înainta în marşuri forţate şi în goana căruţelor spre capitala duşmană. După amiaza zilei avea să aducă Divizia 1 de vânători la bariera oraşului. La orele şase seara trupele Diviziei 1 vânători ocupau capitala ungară în punctele ei cheie. De-a lungul marelui bulevard Andrassy treceau coloanele lungi ale batalioanelor române cavaleria şi artileria. In inima oraşului generalul comandant al trupelor din Transilvania a primit defilarea mândră a trupelor hârşite în lupte de la Nistru până la Tisa şi mai departe.

            Campania română împotriva Ungariei se sfârşeşte. Ea începuse la 20 noiembrie 1918 odată cu trecerea Carpaţilor Răsăriteni din Moldova în Transilvania şi se sfârşise la 3 august 1919 odată cu cucerirea Budapestei şi a unor întinse teritorii până dincolo de Gyor şi de pe malurile Balatonului. In aproape nouă luni procesul istoric milenar cu ungurii fusese lichidat.

Campania ne-a costat pierderi dureroase, dar minore în raport cu ale inamicului. Au fost pierduţi un total de 188 de ofiţeri şi 11.479 de soldaţi, din care 69 de ofiţeri şi 3.601 soldaţi morţi.

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – Momente ale ocupării Budapestei de către români BBB - X

             La 1 mai 1919 armata română şi-a stabilit aliniamentul pe malul răsăritean al Tisei, după o ofensivă ce începuse în ziua de 16 aprilie 1919 de pe o linie din răsăritul Munţilor Apuseni. In acest fel a fost depăşită cu mult linia de demarcaţie stabilită de Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris, dar nici nu se putea admite o oprire în plină câmpie fără nici un element de siguranţă natural pe care să se sprijine frontul românesc.

          La 18 aprilie frontul unguresc din Munţii Apuseni fusese spart, iar rămăşiţele lui se retrăgeau în dezordine către câmpie. Fără nici un moment de odihnă, valul celor cinci divizii româneşti, din care două formate din ardeleni, a trecut la urmărirea duşmanului ungar pe toată linia frontului, de la Tisa maramureşeană până pe Mureş, la Radna. După alte două zile, până în ziua de Paşti a acelui an, 20 aprilie 1919, românii au ocupat linia marilor centre de la apus de Munţii Apuseni: Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta.

            Un elementar principiu militar cerea să se continue operaţiile de ofensivă până la nimicirea totală a forţelor ungare duşmane şi organizarea, după aceea, a unei puternice linii defensive. La 1 mai această linie a devenit malul stâng al Tisei. In seara acelei zile, pe toată lungimea frontului, forţele ungare fuseseră aruncate peste marele râu. Observatorul fin al evenimentelor, care era Al. Marghiloman şi-a exprimat părerea, în scris, că o operaţiune de asemenea anvergură nu s-ar fi putut desfăşura fără ştirea şi acceptul tacit al lui I.I.C. Brătianu şi Georges Clemanceau.

             Românii, prin ampla lor ofensivă trecuseră peste fâşia de zonă neutră stabilită de Conferinţa de la Paris, la 26 februarie 1919 şi limitele viitoarei graniţe aprobate, dar încă necomunicate oficial. Stabilirea frontului pe Tisa nu mai avea suportul naţional, etnic, ci numai unul militar provizoriu, valabil până la semnarea unui Tratat de pace prin Conferinţa de la Paris.

               Cu toate că cei mari patru puternici de la Paris nu acceptau sub nici o formă stabilizarea unui focar bolşevic în centrul Europei, cel al lui Bela Kun, România a fost condamnată mai în surdină sau mai vocal de sfidarea Consiliului Suprem şi de încălcarea obligaţiilor pe care le avea faţă de hotărârile acestuia. Au urmat două luni şi trei săptămâni de controverse diplomatice şi de planuri ale Antantei de a pune la respect mişcarea bolşevică ungară dar fără efect. Intre timp bolşevicii unguri ai lui Bela Kun au atacat Cehoslovacia şi au cucerit circa două treimi din Slovacia în dorinţa de a-şi lărgi teritoriul, dar şi din încercarea disperată de a face legătura pe la nord cu bolşevicii ucraineni şi ruşi. In final Bela Kun a trebuit să se retragă sub ameninţările Consiliului Suprem de Pace de la Paris, dar bolşevismul se întărea. S-a ajuns către sfârşitul lunii iulie 1919 la o situaţie politică şi militară aproape stagnantă, în cadrul căreia bolşevismul central-european tindea să se stabilizeze. Clemanceau nu s-a hotărât să treacă la o ofensivă aliată din motive că nu avea trupe destule în zonă şi era criticat de parteneri. Nici propunerile mareşalului Foch şi ale altor politicieni de la Paris nu au fost acceptate. Acelea presupuneau o ofensivă aliată asupra Budapestei bolşevice, bazată pe trupele române, care să constitue o majoritate.

                Bela Kun a dezlegat întreaga încâlceală politică şi militară de la Paris, luând hotărârea sinucigaşă de a ataca el trupele româneşti de pe Tisa şi de a le respinge spre est. S-a bazat, în principal pe faptul că Marele Cartier român dislocase cea mai mare parte a trupelor de pe Tisa la hotarul de pe Nistru unde se confrunta cu atacurile bolşevice ucrainene. Pe frontul Tisei, pe sute de kilometri rămăseseră de strajă numai două divizii române.

             Atacul duşmanilor unguri s-a desfăşurat în trei puncte ale Tisei, de la nord la sud: la Tokaj, la Szolnok şi la sud de regiunea Csongrat. Comandamentul român şi-a dat seama repede că atacul principal era concentrat în zona centrală la Szolnok. In seara zilei de 23 iulie, după numai patru zile de lupte ungurii progresaseră simţitor la Szolnok după ce trecuseră Tisa. Inaintarea ungară avea o lăţime de 80 de km şi o adâncime de 60 de km.

               Bâjbâielile Consiliului Suprem în privinţa lichidării bolşevismului ungar au fost spulberate chiar de acela. Câţiva conducători Aliaţi, în frunte cu Clemanceau au început să se teamă, la început, că românii nu vor putea rezista. Dar la 24 iulie 1919, după cele patru zile de retragere, armata română şi-a adus rezervele sale strategice şi a contraatacat. In doar câteva zile românii au obţinut o victorie importantă şi de răsunet la Paris. Victoria, nu numai că i-a readus pe Tisa, dar le-a şi deschis calea spre Budapesta.

                După primele patru zile victorioase, Bela Kun credea că este cu adevărat învingător şi să anunţe triumfător la Paris că armatele sale sunt în plină înaintare victorioasă, ca anterior în Cehoslovacia. El era convins că va putea impune românilor îndeplinirea hotărârii Consiliului Suprem al Aliaţilor. Opinia publică europeană şi română era alarmată, atâta timp cât comunicatele române se mulţumeau să anunţe sec numai retragerea metodică a trupelor din faţa bolşevicilor şi în timp ce telegrafele ungare exaltau de bucurie, exagerând succesul şi anunţând că românii „fug în debandadă“.

               Presa Aliaţilor învinuia guvernele marilor puteri de nepăsarea de care dăduseră dovadă şi cereau imperios o intervenţie armată pentru salvarea României.

            Comandamentul român şi-a păstrat sângele rece în acele zile scurte, ştiind cel mai bine ce se pregătea duşmanilor unguri prin tactica şi mişcarea de trupe ce se întreprindea cu precizie. Comandanţii români ştiau că atacurile de la nord şi sud de Szolnok erau anihilate şi paralizate. La centru, trupele române de acoperire reuşiseră să-şi îndeplinească misiunea grea de a para cea mai grea lovitură duşmană, numeric superioară şi de a atrage dușmanul spre interiorul frontului, depărtându-l cât mai mult de Tisa.

             Generalii români Prezan şi Mărdărăscu constatau cu satisfacţie că inamicul în loc să-şi păstreze forţele concentrate, le împrăştia în evantai, ocupând localităţi distanţate uneori la o zi de marş, fără să păstreze trupe de rezervă. Pe deasupra se bazau pe o forţă română de cavalerie cu mult superioară faţă de cea a bolşevicilor unguri, fapt ce uşura şi urgenta orice manevră de forţe.

                In seara zilei de 23 iulie 1919 când Bela Kun exalta de bucurie şi de încredere armata de înaintare ungurească era bine încadrată de forţele române. In stânga ei se afla grupul Moşoiu, în faţă Detaşamentul Papp, iar la dreapta Detaşamentul Zecca. Cercul de fier se strângea în jurul încrezutului şi nesocotitului duşman, astfel că soarta îi era deja decisă.

           In zorii zilei de 24 iulie 1919 s-a dezlănţuit contraatacul român pe toată întinderea grupului de manevră. In seara zilei următoare, 25 iulie 1919, trupele române au strâns cleştele şi au ajuns la 10 km de Törökszentmikols, linia de retragere a inamicului trecut la răsărit de Tisa. In acel moment ungurii şi-au dat seama că sunt sortiţi unei înfrângeri dezastroase, datorită înconjurării lor din toate părţile de trupele române. Au trecut la o retragere generală ce s-a transformat în panică. Toată noaptea ungurii s-au îmbulzit pe podul de la Szolnok aruncând pe drum armele şi muniţiile. In dimineaţa de 26 aprilie 1919, când s-au reînceput operaţiunile, trupele române nu au mai întâmpinat nici o rezistenţă, nici o armată duşmană, numai mormane imense de muniţii şi material de război. Corpurile de inamici ce nu ajunseseră la pod şi nu reuşiseră să se strecoare au fost capturate de români ca nişte cârduri de potârnichi.

               Inamicii au aruncat în aer podul de la Szolnok înainte de a fi atins de trupele române, care s-au văzut nevoite să se oprească pentru un moment. Bătălia de pe Tisa se încheiase după şapte zile cu înfrângerea totală a ungurilor şi cu dovada că mecanismul armatei române funcţionase de minune, demn de lauda militarilor din forţele Aliate.

               Ofensiva lui Bela Kun nu a fost cu putinţă decât pentru faptul că la începutul lunii mai, după victoria română din Munţii Apuseni, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris oprise România să treacă Tisa. Acum însă, la sfârşit de iulie 1919 înfrângerea ungurilor pe Tisa nu putea fi desăvârşită, decât dacă puterea militară a Ungariei era nimicită cu totul şi pusă în imposibilitate de a mai ataca. Armata română trebuia să distrugă focarul bolşevic terorist de la Budapesta trecând peste poziția de şovăieli şi compromisuri de la Paris.

              Trupele maghiare scăpate pe malul de apus al Tisei au trecut imediat la operaţiuni intense de artilerie asupra trupelor române, în speranţa că vor împiedica trecerea acestora peste râul rămas fără poduri. Comandamentul român a stabilit trecerea Tisei pentru noaptea de 29-30 iulie 1919 într-o zonă situată la 20-30 km nord de Szolnok. Operaţiunea a început noaptea la ora trei când prima barcă, urmată de altele au alunecat pe apa râului spre celălalt mal. Era o companie din Regimentul 2 vânători care a reuşit prima debarcare şi a anihilat în câteva minute slaba rezistenţă a posturilor inamice. O rachetă albă s-a ridicat pe cer anunţând că românii erau stăpâni pe digul care apăra în zig-zaguri malul opus al Tisei de inundaţii. Imediat bărcile române de pe celălalt mal şi-au luat avânt, iar pontonierii şi-au început munca. La ora 5 dimineaţa regimentele 9 şi 10 din Brigada a 4-a de vânători trecuseră pe malul apusean, iar regimentele 2 şi 13 ale Brigăzii a 3-a călcau viguros pe scândurile podului de pontoane. In pusta dintre Tisa şi Dunăre, dintre Tisa şi Budapesta cavaleria română a dat frâu liber cailor, iar infanteria a dat proba rezistenţei de marş. Armata ungară a intrat într-o debandadă de nedescris în următoarele 4 zile fiind cu totul anihilată şi desfiinţată.

              Acele zile pot fi numite pe drept, zilele catastrofei armatei ungare în pustă, mai precis ziua de 3 august 1919. După victoria de pe Tisa românii aduseseră noi unităţi pe frontul de luptă în vederea atingerii scopului final. Totalul forţelor de operaţii din Transilvania s-a ridicat la sfârşitul lunii iulie 1919 la 119 batalioane cu 84.000 de arme, 99 de baterii cu 392 de guri de foc şi 60 de escadroane cu 12.000 de săbii.

Trebuie adăugat, că prin inventarierea ulterioară ocupării Budapestei şi a restului teritoriului până la vest de oraşul Gyor şi până pe malurile Balatonului, s-au însumat 1235 ofiţeri şi 40.000 de soldaţi prizonieri 348 de tunuri de diverse calibre, două guri de foc de 305 mm, 332 de mitraliere, 52.000 de puşti, 87 de aeroplane şi o cantitate imensă de numiţii şi material de război. Numărul relativ mic de prizonieri se explică prin executarea ordinelor comandanţilor unguri, care au recomandat ca oamenii lor să nu se predea, să arunce armele şi să se împrăştie prin ţară, pe la casele lor. Mult timp după victorie s-au găsit foştii soldaţi în uniformă sau în haine civile, ascunşi prin sate sau hoinărind ca bande de jefuitori. Odată cu dizolvarea unităţilor, statele majore ungare s-au predat: Divizia 1-a, la Miskolc, Corpul 1, la Cegled, Divizia a 2-a la Kecskemet, Divizia a 4-a la Kiskunfelegyhaza.

              Ecoul dezastrului armatei ungare a ajuns imediat la Budapesta. Victoria românilor constituia sentinţa de moarte a nefastului regim bolşevic. Bela Kun a fugit în ziua de 1 august (unii autori confirmă ziua de 2 august 1919), cu un tren special spre Viena. In acela înghesuise toată agoniseala a 4 luni de jafuri, bani, giuvaeruri, argintărie şi obiecte de artă smulse din casele aristocraţilor unguri. L-au însoţit prieteni şi prietene.

Tibor Szamuel, unul dintre locotenenţii lui sângeroşi, căruia îi plăcea să i se zică „Marat al revoluţiei ungare“ a fost recunoscut la frontieră de populaţie şi ucis. Ceilalţi înalţi bolşevici s-au împrăştiat. Cei rămaşi la Budapesta au fost arestaţi de regimul de reacţiune ce a urmat celui bolşevic. Cea mai mare parte au fost executaţi public, sau suprimaţi în mod discret. Viena l-a primit pe Bela Kun în închisoare, dar după un timp acel iresponsabil a reuşit să evadeze şi să fugă în Rusia.

            Armata română, fără să lase impresionată de intrigile ce se ţeseau în jurul ei, şi-a continuat înaintarea.

Grupul Holban, avangarda strategică a mărşăluit fulgerător spre Budapesta. In ziua de 3 august el parcursese 50 de km şi se afla la porţile capitalei ungare. Pe la nordul şi pe la sudul capitalei ungare înainta câte o brigadă de roşiori spre a o încercui pe la vest, iar Divizia 1 de vânători înainta direct spre capitală, unde trebuia să intre în ziua de 4 august 1919. Planul ofensivei urma a fi avansat cu o zi prin îndrăzneala generalului Rusescu comandantul Brigăzii a 4-a roşiori. El avea să aducă prima descălecare în centrul Budapestei în seara zilei de 3 august 1919.

ROMÂNIA - Primul Război Mondial –BBBB X Oprirea temporară a armatei române pe Tisa şi cucerirea Budapestei BBB

         Odată stabiliţi pe linia râului Tisa, românii au trebuit să analizeze opţiunile pentru acţiunile ulterioare. Relativa uşurinţă cu care dăduseră peste cap rezistenţa ungară determina tendinţa de continuarea drumului către Budapesta. Se pare că şi generalul francez Franchet d'Esperey era de acord cu o astfel de soluţie a operaţiunilor române.

         I.I.C.Brătianu, Vaida-Voevod şi alţi membri ai delegaţiei române de la Paris pregăteau terenul şi priveau cu încredere o astfel de evoluţie a evenimentelor. Ei se sprijineau de acum pe o armată antrenată şi dotată care se opusese cu succes lui Mackensen şi care cu efective reduse eliberase Basarabia şi Bucovina de bolşevici.

           Cu toate acestea au început să apară îndoieli. In primul rând nu exista o motivaţie de natură etnică pentru a înainta dincolo de Tisa. Fără o participare Aliată, românii ar fi fost pasibili de acuzaţia de imperialism. Liderii Aliaţi de la Paris nu cădeau de acord asupra unei acţiuni comune în Ungaria, iar Clemanceau nu dorea să acţioneze singur deoarece francezii erau deja consideraţi drept catalizării operaţiunilor din Europa Centrală şi Răsăriteană. Pe de altă parte apăruseră probleme în Bulgaria şi Clemanceau dorea să trimită acolo trupele franceze disponibile. In al doilea rând, Brătianu a gândit că nu ar fi înţelept să contribuie la stabilizarea situaţiei din Ungaria şi la apariţia unui guvern puternic la Budapesta. Un astfel de guvern era cerut de Vaida-Voevod abia după încheierea păcii. In al treilea rând şi poate cel mai important pentru oprirea pe Tisa a înaintării române, a fost faptul că a apărut o îngrijorare română privind situaţia de la Nistru. Bolşevicii ucraineni ajunseseră şi se concentrau la Nistru de unde doreau o ofensivă. împotriva statului român şi apoi o joncţiune cu trupele comuniste maghiare.

            In plus, la 1 mai, guvernele bolşevice de la Moscova şi Kiev au adresat o notă ultimativă guvernului român privind „evacuarea imediată a Basarabiei de către trupele române“. Acest ultimatum constituia apogeul unei serii de ameninţări din partea lui Lenin şi Christian Rakovski la adresa României. După expirarea termenului din nota sovietică, fiind evident că statul român nu acceptase să dea curs ameninţării, nu a urmat o declaraţie formală de război. Dar încercările Armatei Roşii ucrainene de a străpunge linia Nistrului păreau extrem de periculoase, mai ales că acolo, alături de trupele de români, se aflau şi unităţile franceze retrase de la Oradea, unităţi deja molipsite, se pare, de molima bolşevică.

              Din fericire conjunctura nu a fost favorabilă intenţiilor antiromâneşti ale lui Rakovski, cele mai multe legate de cauze legate de lupte interne civile şi de calitatea trupelor bolşevice ucrainene. Tot atunci Lenin l-a înlocuit pe şeful trupelor bolşevice V.A. Antonov-Ovssenko, aliatul lui Rakovski „pentru orientarea sa apuseană aventuroasă“.

            In aceste condiţii românii au optat să rămână pe Tisa, să stabilizeze această linie a frontului şi să trimită câteva divizii pentru a întări apărarea pe Nistru şi pentru a înlocui acolo trupele franceze şi elene.

               Intre timp, la 30 aprilie, disperat de înfrângerile suferite care îi puneau în pericol existenţa regimului, guvernul maghiar, sub semnătura lui Bela Kun, a trimis o ofertă de pace guvernului american şi guvernelor cehoslovac, iugoslav şi român. In aceeaşi zi a trimis trupelor române o propunere de armistiţiu. Răspunsul românilor a venit prompt, la 3 mai 1919, conţinând condiţiile de armistiţiu cerute de partea română. Acelea erau extrem de dure, acceptarea lor presupunând, în fond, o capitulare necondiţionată a ungurilor. Din prevederi figurau: dezarmarea imediată a tuturor forţelor combatante ungare, dezarmarea ulterioară a oricărei forţe militare; predarea în zece zile a întregului material militar; predarea unei mari cantităţi de material de cale ferată (1.800 de locomotive, 4.100 de vagoane de călători, 40.000 de vagoane de marfă, 27.000 de vagoane descoperite) în mai puţin de o lună de zile, predarea materialelor luate la retragerea din Transilvania, livrarea a 400 de automobile şi 500 de camioane, trimiterea imediat în România a prizonierilor de război; a ostaticilor şi a populaţiei evacuate de trupele austro-ungare în retragere, menţinerea de către români a unor capete de pod peste Tisa; instituirea unei misiuni militare române la Budapesta.

          Bela Kun a putut accepta condiţiile românilor dar a încercat să tergiverseze lucrurile, sperând în succesul ucrainenilor la Nistru. Românii se arătau decişi să-şi exercite drepturile învingătorului, adică să obţină reparaţiile dorite, fără a aştepta acceptul marilor puteri învingătoare.

              Oprirea românilor pe Tisa devenită sigură în jurul datei de 10 mai a ajutat la stabilizarea guvernului comunist al lui Bela Kun, guvern care începuse deja experimente comuniste precum naţionalizarea marilor proprietăţi funciare și transformarea lor în colhozuri, precum şi anunţul deschis că s-ar trece şi la naţionalizări ale proprietăţilor ţărăneşti.

            Liderii bolşevici ungari s-au decis să apeleze la ultima opţiune care le stătea la dispoziţie pentru salvarea „faţadei“ regimului: acţiunea militară ofensivă. Ţara aleasă ca ţintă nu putea fi decât Cehoslovacia, adică veriga cea mai slabă a lanţului ce înconjura Ungaria şi cea mai puţin pregătită. Ungurii trăiau cu speranţa realizării salvatorului contact cu bolşevicii din Ucraina şi a recuperării unor mine de cărbuni de la Sagoltarjan şi Miskolcz.

                Din păcate în lunile următoare aşezării armatei noastre pe Tisa, în mai şi iunie 1919, s-a declanşat o primă criză majoră între România şi marile puteri ale Conferinţei de la Paris. Starea de tensiune s-a centrat în jurul a două chestiuni, cea a petrolului şi cea a minorităţilor. Statele mari se întreceau în a ţine sub presiune şi ameninţări statale mici ce solicitau credite pentru alimente şi refacere. Orice solicitare de creditare era însoţită de condiţii foarte brutale, vizând, în cazul românesc avantaje şi privilegii în domeniul exploatării petrolului. De asemenea, România a fost şi ţinta unor ameninţări deschise ale organismului american American Relief Administration (ARA), destinat aprovizionării Europei devastate de război.

             De asemenea, statelor mici nu li s-a dat nici un cuvânt de spus în privinţa proiectului de tratat cu Germania. Spre exemplu, România era interesată în acel tratat pentru despăgubirile de război direct şi devastator, dar şi pentru rechiziţiile aplicate samavolnic. Era aproape sigur că marile puteri urmau să procedeze la fel în privinţa condițiilor cu Austria, Bulgaria, Ungaria sau Turcia. Statele mici au încercat o coalizare întemeiată pe solidaritatea de interese şi ţeluri. Factorul coagulant al acestei cooperări ad-hoc era reprezentat de nemulţumirile comune: faţă de potenţialul sistem de protejare a minorităţilor, faţă de impunerea unei dezarmări ce le-ar fi adus pe acelaşi palier cu statele învinse, faţă de tranzitul comercial şi faţă de aşa-numita „cotă de eliberare“ adică preluarea unei anumite părţi din datoria publică austro-ungară şi din reparaţiile datorare de defunctă Monarhie Bicefală.

            Propunerea formală de a stabili un sistem juridic internaţional de protecţie a minorităţilor a fost făcută de preşedintele SUA la o şedinţă a Consiliului celor Patru din ziua de 1 mai 1919. El s-a referit la exemplele de tratament răuvoitor faţă de comunităţile evreieşti din Polonia şi România. Memoriul Comitetului delegaţiilor evreieşti la Conferinţa de Pace şi acţiunile bine organizate ale evreilor au avut un impact considerabil asupra formei şi naturii drepturilor minoritare. Germanii au subliniat că organismul cel mai potrivit pentru reglementarea protecţiei minorităţilor era „Liga Naţiunilor“ aflată în proiect.

             Evreii au reuşit să introducă formularea „minorităţi de limbă, de rasă şi de religie“, în locul aceleia de „minorităţi naţionale“ care nu era agreată din motive lesne de înţeles, de organizaţiile evreieşti.

        Proiectul de tratat cu Austria conţinea prevederi referitoare la proiectul minorităţilor în statele succesoare: Cehoslovacia, Polonia, România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Delegaţi ai acestor state, în special I.I.C. Brătianu şi cel al Poloniei, Ignacy J. Paderevski, au arătat că vor accepta soluţiile propuse dacă se vor aplica tuturor statelor. Brătianu a accentuat că fondatorii Ligii Naţiunilor „au violat principiul egalităţii între state, chiar din momentul în care organizaţia lua fiinţă“. Suplimentar, s-a atras atenţia asupra consecinţelor introducerii unor discriminări între cetăţeni, în relaţiile interne: unii (minoritari) puteau face apel la legislaţia internaţională, iar alţii (majoritari), nu aveau acest drept.

            Instituţionalizarea inegalităţii interne şi internaţionale, era văzută de statele mici ca o ameninţare la adresa dezvoltării lor armonioase. I.I.C. Brătianu a văzut în sistemul de protecţie pentru minorităţi o breşă prin care marile puteri ar fi putut exercita presiuni economice, politice şi de altă natură asupra României. Ştia acest pericol din experienţa trăită de tatăl său la Congresul de la Berlin, din 1878, şi în perioada ulterioară.

In consecinţă, s-a opus din toate puterile sale ca România să semneze Tratatul referitor la minorităţi, a shimbat replici tăioase cu Clemanceau, Wilson şi Lloyd Geoge, a încercat să-i mobilizeze pe ceilalţi lideri din statele mici şi, în cele din urmă, a preferat chiar să demisioneze din funcţie din acest motiv.

Letargia Conferinţei de Pace faţă de problema penetrării comunismului până în centrul Europei a fost întreruptă de un personaj american venit din Budapesta şi care fiind coleg din mediul academic cu Wilson l-a determinat să repună în discuţie chestiunea maghiară, din raţiuni umanitare. Evenimentul s-a produs la 19 martie 1919. Cu acea ocazie Wilson i-a acuzat cu brutalitate pe români de ceea ce se întâmplă în Ungaria: „înaintarea românească a sporit dezordinile, iar faptul că n-au reuşit să-şi continue înaintarea a cauzat noi dezordini“. Cu alte cuvinte americanul îi blama pe români că nu se dovediseră capabili să sfideze ordinile conducătorilor reunirii pariziene, care le interzisese trecerea Tisei.

               Preşedintele american cerea acum o intervenţie a trupelor franceze din Belgrad, dar Clemanceau a răspuns că va analiza o astfel de acţiune în uniune cu forţele române. Wilson şi-a exprimat însă neîncrederea în români, „care aveau interese locale şi ar fi sporit ostilitatea populaţiei maghiare“. Clemanceau era însă preocupat de replica germană la proiectul de Tratat transmis. Acela a fost respins de nemţi la 29 mai, astfel că francezii au cerut imediat românilor să nu mai înainteze spre Budapesta.

               Impertinenţa lui Bela Kun, de care s-a vorbit înainte, de a ataca Cehoslovacia s-a produs la 30 mai 1919. Spre uimirea tuturor de la Praga, Bucureşti,, Belgrad, Paris şi chiar Budapesta, succesul a fost de partea maghiară. In câteva zile Armata Roşie maghiară a reuşit să secţioneze legătura dintre forţele militare române şi cehoslovace şi să cucerească aproape două treimi din Slovacia, unde a proclamat o Republică Sovietică Slovacă.

Evoluţiile ostilităţilor i-au speriat pe cei de la Paris aşa că la 7 iunie 1919 au cerut guvernului ungar să înceteze ostilităţile, sugerând că Ungaria ar putea fi chemată la Conferinţa de Pace.

              Vaida-Voevod îi scria lui Maniu la 11 iunie 1919: „Lui Wilson îi este indiferent cine va iscăli tratatul, căci este grăbit să se întoarcă cu pacea în America. Cu cât rămâne mai mare haosul în Europa, cu atât mai mult ea va deveni tributară Americii“. Pentru cei de la Paris, cei vinovaţi de situaţia nefericită erau, bineînţeles, românii, cei care traversaseră liniile de armistiţiu şi apoi pe cele ale zonei neutre. Premierul britanic s-a ridicat vehement împotriva României, considerată principala vinovată de evoluţiile nefavorabile din centrul Europei. Nu respectase hotărârile Conferinţei, deci trebuia pedepsită cu sistarea aprovizionării.

Wilson a cerut chiar ca românii „să fie făcuţi să se retragă la prima linie de armistiţiu“, adică pe Mureş. Clemanceau, care dispreţuia cunoştinţele central şi est europene ale celor de alături a încercat să calmeze spiritele, amintind că înaintarea românească avusese aprobarea Consiliului Suprem. Până la urmă s-a votat măsura de oprire a livrărilor de material de război pentru România. Faptul a demonstrat încă odată – logica şchioapă a liderilor Conferinţei. Altfel spus, pentru oprirea înaintării maghiare în Cehoslovacia, s-a decis blocarea aprovizionării României.

                Cu toată opoziţia anglo-saxonă a doua zi, la 10 iunie, Consiliul celor Patru a trebuit să-i audieze pe Brătianu şi pe liderii cehoslovaci cu toate că Bela Kun acceptase oprirea ostilităţilor pe 8 iunie 1919.

           Seria diatribelor împotriva românilor a continuat. Wilson i-a acuzat de „aducerea la putere a guvernului Kun“ (o inepţie). Brătianu a replicat tăios acuzând Consiliul Suprem de ignoranţă, apoi a prezentat evenimentele din punctul de vedere românesc. Lloyd George l-a întrebat despre linia de oprire stabilită de Comisia „românească“, iar Brătianu a replicat că nu i se comunicase nimic oficial deşi se discutase în presă. Apoi premierul britanic a acuzat România că a fi facilitat ascensiunea bolşevismului. In replică Brătianu şi-a exprimat părerea de rău, afirmând că „domnul Lloyd George nu înţelege problema“, dar că, probabil, aceasta se datorează lipsei de informare.

          Brătianu a mai afirmat că România se comporta faţă de Ungaria exact aşa cum procedau Puterile Aliate şi Asociate în relaţia cu Germania. Nimeni nu era de acord să asculte acest argument de bun simţ.

           In ziua de 11 iunie 1919, Consiliul miniştrilor de externe a transmis delegaţiei române hotărârea privind frontiera româno-ungară. Liderul român a subliniat că acea frontieră fusese stabilită fără participarea delegaţilor români la Conferinţa păcii şi după o lungă discuţie cu caracter procedural şi a unor presiuni exercitate de secretarul de stat american Robert Lansing, şi de ministrul de externe britanic, lordul Arthur Balfour, a cerut o amânare de 10-12 zile pentru ca guvernul român să-şi poată formula un punct de vedere. In acelaşi timp şi-a exprimat îndoiala asupra corectitudinii graniţei propuse pe tronsoanele Careii Mari – Csap şi Oradea – Szeged. După încă o zi Consiliul celor Patru a reconfirmat frontiera româno-maghiară, deşi Clemanceau a atras atenţia că românii vor fi nemulţumiţi şi vor ridica „serioase obiecţii“, sugerând ca „graniţa românească“ să fie adoptată doar provizoriu.

           Lloyd George şi Wilson au decis ca românii să fie ameninţaţi pentru a accepta frontiera, deşi, Clemanceau a emis îndoiala că „românii pot fi obligaţi să se retragă în spatele liniei de frontieră“. Până la urmă anglo-saxonii şi-au impus punctul de vedere, astfel că în ziua următoare au fost transmise telegrame guvernelor din Ungaria, Cehoslovacia şi România, care anunţau noile frontiere.

                In timp ce la Paris, Clemanceau se alăturase şi el corului anglo-saxon exprimând „jena“ că românii traversaseră de două ori liniile tratate de generalul Franchet d'Esperey şi se întreba retoric „cât timp îşi propun românii să ocupe aceste linii?“, subordonatul său din sud-estul Europei, acelaşi d'Esperey, solicita generalului Constantin Prezan să mai „nesocotească odată ordinele Conferinţei“ şi să mai „traverseze o linie de demarcaţie“, cea a Tisei, pentru a-i înlătura pe bolşevici din inima Europei. Cei de la Bucureşti au primit cu plăcere această dovadă de „duplicitate“ a francezilor, dar cerând ca preţ al colaborării: întregul Banat.

Telegrama trimisă de către Conferinţă guvernului de la Budapesta avea caracter ultimativ. Până la 18 iunie trupele maghiare trebuiau să se retragă din Slovacia, urmând ca românii să se retragă după ce Cehoslovacia era evacuată. Ungurii au acceptat să execute cele cerute aşa că Clemanceau nu a avut ocazia să declanşeze o intervenţie.

               Ungurii nu mai aveau nici o şansă să realizeze un contact cu Armata Roşie din Ucraina şi mai sperau ca România să fie obligată să se retragă în spatele frontierei stabilite la Paris. Românii erau bulversaţi de hotărârile Consiliului celor Patru, luate fără consultarea lor şi aflate în contradicţie flagrantă cu nevoile lor de securitate.

                In şedinţa guvernului din 14 iunie, prezidată de Regele Ferdinand s-a stabilit că nu se putea lua nici o decizie până când nu revenea în ţară Brătianu. Acest lucru s-a întâmplat, la vreo trei săptămâni, când după semnarea Tratatului de la Versailles, premierul român a părăsit, la 2 iulie, forumul păcii, nu înainte de a comunica liderilor Conferinţei deziluzia sa şi gustul amar pe care i-l lăsase tratamentul la care fusese supus la Paris. Oricum, nimeni din România nu se gândea la retragerea de pe linia Tisei, iar delegaţii marilor puteri care rămăseseră la Paris, nu făceau mari presiuni pentru a obţine această retragere. Rezistenţa românească a fost susţinută de liderii militari francezi şi britanici, dar capetele politice ale Conferinţei erau ezitante. Românii s-au oferit să se retragă dacă Consiliul garanta România în faţa agresiunii maghiare, variantă respinsă în mod ferm de liderii comunişti de la Budapesta.

               Urmând o politică haotică, conducerea Conferinţei părea uneori gata să penalizeze România, iar alte ori să facă posibilă înaintarea ei către Budapesta. In luna iulie se discuta în mod steril despre care stat fusese vinovat mai întâi, România sau Ungaria, iar pe de altă parte se căutau saluții pentru înlăturarea comunismului din Europa Centrală, dorindu-se chiar colaborarea României.

                 In şedinţa din 17 iulie 1919 s-a discutat perspectiva atitudinii marilor puteri faţă de România, în cazul unei eventuale intervenţii în Ungaria. In timp ce mareşalul Foch şi ministrul de externe englez Arthur Balfour, considerau utilă o intervenţie în Ungaria cu ajutorul României, reprezentanţii italieni şi americani s-au opus. Discuţia despre o intervenţie Aliată, bazată în principal pe trupele româneşti, nu a mulţumit deloc partea română. Brătianu i-a transmis, încă de la 16 iulie, lui Mişu, delegatul român oficial la Paris, dezideratele româneşti în vederea unui marş spre Budapesta. Premierul îi cerea lui Mişu „să evite impresia că România este foarte doritoare de o intervenţie“, să evite impresia „că se tocmeşte“, să lase impresia că România „răspunde, făcând sacrificii, unei cereri Aliate“.

              I.I.C.Brătianu i-a comunicat lui Mişu şi preţul (compensaţiile) colaborării româneşti: Condiţiile cooperării militare trebuiau stabilite precis, România trebuia să aibă un cuvânt de spus în privinţa „noii ordini din Ungaria“, cerea „garanţii împotriva unei retrageri brutale la graniţa cu Ungaria“, cerea modificarea frontierei în trei locuri din raţiuni economice şi strategice, pentru a obţine punctele de confluenţă ale Mureşului şi Someşului cu Tisa, precum şi nodul de comunicaţii Bekescsaba. Pentru că era necesară apărarea din Basarabia, Aliaţii trebuiau să consolideze linia Nistrului.

                Clemanceau a considerat cererile românilor prea mari şi a preferat o politică de aşteptare. In acest timp, în sudul Ungariei se coagula o mişcare anti-bolşevică iniţiată de oamenii „vechiului regim“. Deşi forţele anticomuniste nu au primit sprijin din partea României ele şi-au arătat disponibilitatea de a lupta alături de români împotriva pericolului slav şi pentru cucerirea Banatului, iar unii maghiari păreau a avea un „dor fierbinte“ să vadă pe regele României încoronat ca rege al Ungariei. Armata contrarevoluţionară ungară a constituit o operaţiune începută de Gyula Gömbös, dar continuată apoi de către Miklos Horthy.

                Bâjbâielile Consiliului Suprem au fost spulberate chiar de Bela Kun, prin atacarea trupelor române la 20 iulie 1919. Clemanceau şi alţi conducători aliaţi au fost temători că românii nu vor fi capabili să reziste. Dar la 24 iulie, după patru zile de retragere, armata română, care ţinuse doar două divizii pe Tisa, şi-a adus rezervele strategice şi a contraatacat . In doar câteva zile, românii au obţinut o victorie importantă la Szolnok, după planurile lui Ion Antonescu viitorul mareşal al României, pe atunci numai locotenent–colonel de stat major. Victoria i-a adus pe românii înapoi pe Tisa, dar le-a şi deschis calea spre Budapesta.

                 La 3 august 1919 armata română a intrat în Budapesta părăsită de guvernul ei comunist încă de la 1 august. De la Lenin bolșevismul ungar obţinuse numai „salutări tovărăşeşti“.

               Decizia de a ataca pe români a lui Bela Kun a fost sinucigaşă însă a fost singura opţiune disponibilă pentru comuniştii unguri. Din punctul de vedere al României, instalarea unui regim comunist la Budapesta a fost o mamă cerească, care a oferit o justificare perfectă pentru acţiuni militare la o scară extinsă împotriva inamicului şi nu trebuie uitat că în aceeaşi primăvară-vară românii au aruncat peste Nistru, din nou, alţi bolşevici sălbatici, pe cei ucraineni, care forţau linia Nistrului.