Când cineva gândește la Roma antică, asociază adesea băile sale imense, numite terme. Acestea au fost de fapt primele băi publice la scară mare. In același timp, termele nu reprezentau decât o parte a băilor din lumea romană. Orașele romane dispuneau și profitau de balneum, care erau băi găsite peste tot, înainte ca Agrippa să se fi hotărât să construiască primele terme, în anul 25 e.A.
Atunci când termele urmau a deveni complexele de odihnă și plăceri principale, cu săli de sport, restaurante și diferite tipuri de băi, cele numite balnea erau, înainte de orice, concepute pentru o îmbăiere într-o vecinătate apropiată. Clădirile supraaglomerate, numie insulae, dispuneau de mici spații de îmbăiere la parter. Existau în medie câte cinci astfel de încăperi mici de baie pentru fiecare bloc (insulae) și un balneum (o baie publică mai mare) pentru mai multe imobile de locuit. Popularitatea băilor mai mărișoare de tip balneum l-a determinat pe Agrippa să construiască un stabiliment de baie ieșit din comun, situat în centrul orașului.
Trebuie spus că existau și romani care nu împărtășeau entuziasmul popular pentru băi. Seneca, om de stat și filozof roman, prefera să transpire în urma unui efort fizic intens și nu printr-o inactivitate într-o baie supraîncălzită.
După Agrippa, termele (terme, din cuvântul grec căldură) au devenit o idee fixă pentru aproape împărații romani. Fiecare încerca să depășească pe înaintaș prin construirea de băi mai speciale, mai frumoase, mai populare. Principalele băi au fost numite după numele împăratului care le construiseră: Nero în 65 e.N, Titus în 81 e.N, Traianus în 109 e.N, Commodus în 185 e.N, Caracalla în 217 e.N, Diocletianus în 305 e.N și Constantin în 315 e.N. La acestea se adăugau terme de mărime medie ridicate de patricieni bogați.
La sfârșitul sec. 1 e.N, Roma dispunea de circa 170 de băi cu apă caldă și mari terme.
Termele, băile populare de cartier (balneum) și băile de bloc, totalizau în sec.al 4-lea e.N, în jur de 900 de stabilimente. Deci pentru romani îmbăierea era un obicei și o necesitate, o marcă a civilizației.
Principalele elemente constructive ale termelor erau :
- Tepidarium – avea temperatura era agreabilă şi era sala cea mai mare şi luxoasă
- Caldarium – sala cea mai caldă
- Laconium – sala foarte caldă şi mici dimensiuni în care se staţiona cel mai puţin
- Apodzterium – se situa în mod normal pe latura de intrare şi funcţina ca vestiar
- Frigidarium – unmic bayin cu apă rece folosit de greci, s-a transformat la romani într-o piscină enormă exterioră (descoperită)
- Teren de sport – care la greci era palestra, romanii l-au menţinut ca spaţiu pentru practicarea sportului, dar i-au mărit enorm suprafaţa.
- Biblioteca – exedra este şi ea menţinută drept spaşiu pentru discuţii. Poziţia i s-a schimbat în exterior pentru a se putea beneficia de linişte.
Pentru a se asigura popularitatea termelor și notorietatea împăratului, prețul de intrare era ridicol de scăzut, sau chiar gratuit. Băile nu se puteau întreține din propriile venituri, ci trebuiau subvenționate. Impărații foloseau băile lor private și se spune că unii se îmbăiau de până la 8 ori pe zi.
Ca și balnea, termele s-au răspândit rapid peste Imperiul Romasn, de la deșerturile nisipoase ale Africii, până la Alpii înzăpeziți și mai departe până în Britania cețoasă. La Pompei s-au decopertat termele cele mai bine păstrate, cu panouri care anunțau deschiderea termelor încă vizibile pe ziduri: „termele vor fi inaugurate, iar publicul va putea vedea aici, la umbra corturilor ce protejează de soare și într-o ambianță parfumată, un masacru de animale sălbatice și demonstrații de atletism”
Unele terme puteau cuprinde mii de personae concomitant. Termele lui Diocletianus aveau o capacitate de 3000 de personae (iar după unele izvoare de 6000). Numai progresele importante ale tehnologiei au permis realizarea unor băi “de masă”. Problemele legate de logistică și localizare s-au rezolvat prin ameliorarea sitemelor de aducțiune a apei. Două noi invenții ingenioase au favorizat dezvoltarea băilor romane: plafoanele în boltă care puteau suporta acoperișuri massive și sistemul de încălzire prin hypocaust. Inginerii romani au inventat metoda hypocaust cu scopul de a încălzi aerul băilor la temperaturi superioare de 100 de grade. Aerul venea de dedesupt și făcea pavimentul atât de cald încât cei ce făceau baie erau nevoiți să poarte încălțări speciale pentru protecția picioarelor. Pavimentul de marmură, așezat pe stâlpi de zidărie și era încălzit cu foc de lemne. Aerul cald trecea prin canale ale zidurilor. Erau necesare două-trei zile pentru a încălzi termele, dar aceasta avea puțină importanță, pentru că băile se păstrau mereu calde.
Romanii adoptau, mai mult sau mai puțin, unele obiceiuri locale de îmbăiere, obiceiuri care puteau diferi de la provincie la alta a imperiului.
Cea mai mare parte a termelor cuprindeau săli de sport, piscine, parcuri, biblioteci, mici teatre unde se citeau lucrări literare și unde cânta muzica și săli de recepție. Totul putea fi asemănat cu un oraș într-alt oraș. Aici se găseau deasemeni restaurante, dormitoare commune, unde cetățenii sau călătorii puteau petrece una-două ore de intimidate în companii fermecătoare. Oamenii din cartier puteau petrece după amiaza la terme și să reîntoarcă acasă pentru a mânca.. Băile aveau renumele de a crește pofta de mâncare.
Fiecare dintre terme avea nu specific. Unele ofereau biblioteci bune, altele o sală de sport unică în felul său. Multe aveau character de zonă liberă, în afara imixtiunilor autorităților. Faptul explică dece se ajunsese ca termele să debordeze de prostuate, în ciuda interdicției municipale.
Atracția principală erau desigur băile, băi calde, băi reci, băi cu aer cald, practic toate tipurile de îmbăiere ce puteau fi cerute de inginiozitate și dorințe. Băile se deschideau, de obicei, la miezul zilei. Adesea, dimineața, erau aduși la baie
Odată cu pătrunderea creștinismului drept credință acceptată în imperiu, îmbăierea era interzisă în zilele de duminică și de sărbătoare. Inainte, însă, băile erau deschise permanent. Creștinismul obtuz a limitat îmbăierea și plăcerea corpului curat. Bărbații și femeile se îmbăiau uneori împreună, fapt ce depindea de epocă și de obiceiurile locale. In general îmbăierea se făcea separate.
Patricienii, însoțiți de sclavi, își aduceau propriile accesorii de baie: perie, flacon cu ulei, o cupă cu fund plat pentru evacuarea apei,prosoape, un strigil, un instrument din metal, pentru a răzui uleiul și transpirația. Toate accesorile era prinse de un inel ca să fie cât mai portabile. Persoanele sărace utilizau făina de linte în loc de ulei și masau singuri, sau cu ajutorul prietenilor.
Programul tipic începea printr-o ședință intensivă de sport în palestre, sau în alte încăperi, pentru stimularea circulației. Jocurile cu mingea (cu mici mingi de piele) erau foarte populare. Se spune că Caesar a fost un foarte bun jucător.. Luptele erau și ele foarte populare, precum și pugilatul cu un sac de piele umplut cu nisip și atârnat de plafon.
După sport, cel ce făcea baie trecea consecutive printrei săli, de la cea mai rece apă la cea mai caldă. Prima sală se numea tepidarium și era cea mai mare și mai luxoasă a termelor. Omul se relaxa aici în jur de o oră, timp în care se ungea cu ulei. Trecea apoi în micile cabine de baie din caldarium, care furnizau după dorință apă caldă sau rece. In general, acele cabine erau construite la periferia sălii principale cu apă, unde ardea focul. Caldarium era spațiul mai cald decât tepidarium.
Ultima sală, și cea mai caldă, era laconium. După această trecere scurtă prin laconium corpul era prgătit pentru un masaj puternic, urmat de răzuire cu ajutorul unui strigil. Urma o spălare în regulă și o intrare în apa rece a piscinei din frigidarium. Răcorit și parfumat omul putea părăsi termele muțumit și gata pentru alte activități.
Acest obicei legat de civilizație a dispărut curând după căderea imperiului, a fost restrâns de creștini și eliminate de barbarii invadatori. In evul mediu băile publice au fost considerate locuri fregventate de oameni condamnabili sau suspecți prin moravuri. Dispariția băilor publice a schimbat obiceiurile și determinat trecerea la toaleta seacă, adică prin ștergere. Pe timpul Renaşterii apa a fost acuzată de a transmite bolile şi de a expune corpul la toate infecţiile prin faptul că ducea la deschiderea porilor.
