ŢĂRILE ROMÂNE - Războiul ruso-turc din 1768-1774. Pacea de la Kuciuc-Kainargi (1768 - 1774)

Sub Ecaterina II, Imperiul Rus a făcut un pas mare spre hotarele Moldovei. Armatele Ecaterinei II au trecut prin Polonia, ţară care pe atunci era cu totul supusă influenţei ruseşti şi au năvălit în Moldova.



Ecaterina a II-a  1762-1796



Războiul ruso-turc a început în 1768, când Goliţin a trecut Nistrul şi a ocupat Hotinul şi Iaşul; în curând însă a fost silit să treacă Nistrul înapoi. Goliţin a cedat comandamentul lui Rumeanţev, care a învins pe turci lângă Kameniţa. Constantin Mavrocordat, care tocmai îşi începuse ultima lui domnie, a fost prins de soldaţii ruşi la Galaţi şi trimis în Rusia. Generalul Kazarin, ajutat de voluntari munteni, în frunte cu spătarul Pârvu Cantacuzino, a ocupat Bucureştiul unde domnul Gheorghe Ghica a fost şi el prins.

Imediat după ocuparea celor două principate, au pornit la Sankt-Petersburg, capitala Imperiului Rus, delegaţii de boieri munteni şi moldoveni, ca să prezinte ţarinei supunerea românilor şi dorinţele lor.

-Delegaţia boierilor din Muntenia a cerut alipirea ţării la Imperiul Rus, însă cu drept de autonomie: ţara să fie guvernată numai de boierii mari, câte 12 pe rând, sub guvernator rus, veniturile visteriei să se trimită spre Imperiul Rus.



Nicolae Mavrocordat
1733-1735, 1741-43, 1748-1749, 1769



-Delegaţia boierilor din Moldova ceruse ca acestă să devină pur şi simplu judeţ (oblasti) a Imperiului Rus. Ruşii însă nu s-au putut bucura de victoriile lor, căci sub ameninţare de război cu Imperiul Austriac, care nu putea să vadă principatele româneşti în componenţa Imperiului Rus, au fost siliţi să încheie pace cu Turcii, renunţând la cuceririle făcute.



Mustafa al III-le 1757-1774



La 10 iulie 1774 s-a încheiat Pacea de la Kuciuc-Kainargi, în Dobrogea de sud. Stipulările tratatului, contrariu pretenţiilor Imperiului Rus, care cerea Oceakov-ul, întrega Moldovă şi Muntenia (Ţara Românească), s-au mărginit în a ceda Imperiului Rus Kerci-ul şi Enicale, precum şi a proclama pe tătarii din Crimeea independenţi de Turcia. Prin Tratatul de pace de la Kuciuc-Kainargi Moldova şi Muntenia, au rămas sub suzeranitate turcească, însă ruşilor li s-a recunoscut dreptul de control şi de apărare a românilor contra abuzurilor turceşti. Acesta a fost începutul protectoratului rusesc în principatele române. Prin consulii de la Iaşi şi Bucureşti, Imperiul Rus a exercitat un control şi au un amestec continuu în toate afacerile ţărilor române.

Cu toată dorinţa Imperiului Rus de a cuceri ambele Principate Dunărene, scopul nu a putut fi realizat. In locul celor două ţări, a primit o bucată din Polonia. Imperiul Austriac însă, folosindu-se de împrejurările favorabile pentru el, a ocupat atunci teritorii din nordul Moldovei, pe care le vor numi ulterior Bucovina şi pe care le-a anexat ca provincie a Imperiului Austriac în 1777.

PACTUL RIBBENTROP- MOLOTOV 1939 (versiune integrală)



Stalin şi Ribbentrop la Kremlin, Moscova, în timpul semnării Pactului, 23 august 1939



Divizarea Europei conform pactului Ribbentrop-Mplotov





Molotov semnează Pactul Germano-Sovietic de neagresiune (Pactul Ribbentrop-Molotov, Pactul Ribbentrop-Stalin). În spatele lui Ribbentrop este Stalin

 

Conţinutul pactului Ribbentrop-Molotov (Ribbentrop-Stalin)

Guvernul Reih-ului German şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (nota redacţiei: U.R.S.S.), orientate spre îmbunătăţirea păcii dintre Germania şi U.R.S.S., şi pornind de la Acordul de Neutralitate semnat în Aprilie 1926 între Germania şi U.R.S.S., au elaborat prezentul Acord:

Articolul I. Ambele Importante Părţi Contractante se obligă reciproc a evita orice forme de violenţă, orice acţiune violentă, şi orice atac una asupra celeilalte, atât individual cât şi în alianţă cu alte Puteri.

Articolul II. În cazul în care una dintre cele două Importante Părţi Contractante devine parte beligerantă cu o a treia Putere, cealaltă Importantă Părte Contractantă trebuie să se abţină de la oricare forme de ajutor pentru această a treia Putere.

Articolul III. Guvernele celor două Importante Părţi Contractante trebuie pe viitor să menţină contactul reciproc în scopul consultării pentru schimbul de informaţii pe subiecte ce afectează interesele lor comune.

Articolul IV. În cazul în care disputele şi conflictele între Importantele Părţi Contractante vor creşte, acestea vor participa în orice grupări de Puteri, care direct sau indirect ţintesc cealaltă parte.

Articolul V. În cazul apariţiei disputelor sau conflictelor între Importantele Părţi Contractante asupra subiectelor de un fel sau altul, ambele părţi vor aplana aceste dispute sau conflicte exclusiv în cadrul unor schimburi de opinii prieteneşti sau, dacă este necesar, prin crearea comisiilor de arbitraj.

Articolul VI. Prezentul acord este elaborat petru o perioadă de zece ani, cu condiţia că, ulterior una din Importantele Părţi Contractante nu-l va denunţa cu un an înainte de expirarea perioadei de valabilitate, validitatea prezentului Acord automat se prelungeşte cu încă cinci ani.

Articolul VII. Rezentul Acord va fi ratificat în cel mai scurt timp posibil. Ratificarea va fi făcuta la Berlin. Acordul va intra în viguare din momentul semnării.

Iată mai jos cum a arătat harta Europei de Est după 1948, drept consecinţă a Pactului :

(Protocolul Adiţional Secret nu a fost făcut public în momentul în care cel primncipal a fost anunţat).  

Protocolul Adiţional Secret
Articolul I. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenţă ale Germaniei şi U.R.S.S. În această privinţă interesul pentru Lituania în regiunea Vilna este recunoscut de ambele părţi.

Articolul II. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Poloniei, sferele de influenţă ale Germaniei şi ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei râurilor Narev, Vistula şi San.

Chestiunea privind modul în care interesele ambelor părţi fac dorită păstrarea statului independent Polon şi cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar în cursul viitoarelor discuţii politice.

În orice caz, ambele Guverne vor rezolva această întrebare printr-un acord prietenesc.

Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune.

Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele părţi ca unul strict secret.

Moscova, 23 August 1939.

Pentru Guvernul Reih-ului German, v. Ribbentrop

Plenipotenţiarul Guvernului U.S.S.R., V. Molotov

BASARABIA - 1812 REGULI PENTRU GUVERNAREA TEMPORARĂ BBB X

Contextul general în care s-a încheiat Pacea de la Bucureşti ruso-turcă din 1812

Stema Basarabiei ţariste 1826-1878

Războiul ruso-turc din 1806-1812 a izbucnit pe 18/28 octombrie, țarul Alexandru I ordonând trupelor sale să traverseze Nistrul și să ocupe Țările Române. Cei mai importanți factori de influențare a războiului din 1806-1812 au fost jocurile de interese dintre Prusia, Franța și Imperiul Habsburgic.
La începutul ostilităților, toți ambasadorii ruși din capitalele europene au fost instruiți să declare că Imperiul Rus nu avea "nici cea mai mică intenție să cucerească ceva de la Turcia", urmărind doar "prevenirea intenției lui Bonaparte, clar exprimate de ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru". In pofida asigurărilor inițiale, cu ocazia semnării Tratatului de la Tilsit de pe 25 iunie/7 iulie 1807 dintre Rusia și Franța și după întâlnirea de la Erfurt dintre Alexandru I și Napoleon, țarul a căpătat în cele din urmă acceptul suveranului francez pentru ocuparea de către Imperiul Țarist a celor două principate dunărene – Valahia și Moldova – în cazul victoriei rușilor în războiul cu otomanii din 1806-1812.
Un armistițiu a fost semnat cu sârbii revoltați și s-a acordat autonomie Serbiei. Tratatul, semnat de comandantul rus Mihail Kutuzov, a fost ratificat de către Alexandru I al Rusiei cu doar o zi înainte de invazia lui Napoleon în Rusia.

Tratativele de pace

Având asemenea asigurări diplomatice, rușii au înaintat propuneri de pace negociate încă din octombrie 1811 la Giurgiu, după înfrângerea armatelor otomane la Ruse și Slobozia. Propunerile țariste prevedeau ca "principatele Moldova, Valahia Mare și Mică și Basarabia" să se alipească "pe veci la Imperiul Rus, cu orașele, cetățile și satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe și cu averea lor", specificându-se că "fluviul Dunărea va fi de acum înainte granița dintre cele două Imperii".
Mediatorii britanici și francezi au încercat să tărăgăneze cât mai mult tratativele de pace, iar, în același timp, din partea țaristă, Mihail Kutuzov depunând toate eforturile pentru încheierea păcii mai înainte de previzibila invazie napoleoniană.
Inalta Poartă s-a opus propunerilor inițiale țariste, Rusia declarându-se mulțumită și cu ocupare "doar" a teritoriului dintre Siret și Nistru.Evoluțiile militare și politice i-a determinat pe unii politicieni și generali ruși să ceară guvernului țarist să accepte doar ocuparea Bugeacului (viitoarele județe Cahul, Ismail și Cetatea Albă). Odată cu îmbunătățirea situației de pe front, Imperiul Țarist a cerut ferm cedarea întregului teritoriu dintre Prut și Nistru.

Tratatul de pace

Tratatul de pace a fost semnat pe 16/28 mai 1812 la București, în hanul agentului rus Manuc Bei. Tratatul avea 16 articole publice și două articole secrete.
Prin articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate, (conform cu recensământul ordonat de autoritățile țariste în 1817). Au trecut în componența Imperiului Rus ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul. Autoritățile țariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată "Bessarabia ".
Articolul 6 prevedea retrocedarea către Imperiul Otoman a orașelor Anapa, Poti și Akhalkalaki, din răsăritul Mării Nrgre dar ocuparea de către Rusia a portului Suhumi și altor localiutăți din Caucaz.
La București s-au pus bazele independenței Serbiei, care a căpătat un grad sporit de autonomie, fapt care a dus la primele inițiative de sârbizare a românilor timoceni.

 Regulile pentru guvernarea temporară a Basarabiei

La 23 iulie 1812 amiralul rus P. V. Ciceagov, comandantul armatei ţariste Dunărene, a semnat la Bucureşti, în Ţara Românească, Regulile pentru guvernarea temporară a Basarabiei, document remis boierului moldovean Scarlat Sturdza - primul guvernator civil al Basarabiei țariste. Documentul a intrat în vigoare la 2 februarie 1813. Impunerea Regulilor de guvernare temporară a Basarabiei erau necesare pentru evitarea răscoalelor în regiunea Moldovei proaspăt anexată Imperiului Rus în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, anexare confirmată prin Pacea de la București (16 mai 1812). 

Prin actul său Ciciagov fără nici un temei a „conferit” regiunii dintre râurile Prut și Nistru, ce au aparținut Țării Moldovei, denumirea părţii sudice a acestei regiuni, în acel moment raia turcească cu numele de Basarabia. Conform acestui document, teritoriilor moldovene recent anexate Imperiului Rus, care au obţinut un statut de regiune, le-a fost acordată autonomia limitată. Locuitorilor le-a fost permis utilizarea în continuare a legilor locale. A fost organizat guvernul provizoriu din două camere în frunte cu guvernatorul civil (Scarlat Sturdza). Prima palată (camera) soluţiona subiecte legate de legislaţie, sistemul judecătoresc, protecţia ordinii publice şi învăţămînt. A doua palată se ocupa cu subiecte referitoare la statistică, finanţe, vamă şi industriea locală. Justiția penală sau civilă era efectuată în corespundere cu obiceiurile locale, iar poliția activa în baza legilor ruseşti. Lucrările de secretariat erau organizate în două limbi – rusă şi română. Limba rusă se folosea în şcoli şi biserici. E de remarcat că Basarabia țaristă a fost imediat lipsită de orice drepturi în sfera relaţiilor externe cu alte state şi de dreptul de a dispune de formaţiuni militare proprii, care se respectau în perioada fanariotă (aceste paragrafe au rămas neschimbate până 1917). Guvernul Basarabiei țariste era supus nemijlocit comandantului suprem al armatei Dunărene, care avea dreptul să anuleze orice decizie a lui, fapt care transforma această autonomie relativă în una declarativă.

Scarlat Sturdza a fost primul guvernator al Basarabiei după anexarea acesteia la Imperiul Rus, în 1812. Scarlat Sturdza a fost unicul guvernator de origine română pe toată perioada administrației țariste în Basarabia (1812-1917) și a fost schimbat după numai un an, în august 1813, cu generalul rus Ivan Hartingh. Guvernatorul Basarabiei țariste Scarlat Sturdza era provenit dintr-o familie de boieri moldoveneni cu vechi tradiții cărturărești, dar acceptarea trecerii sub stăpânire rusescă constituie o trădare tipic fanariotă şi degradantă.