„Istoria neamului românesc n-a
fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un
uragan şi am crescut între vifore. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru
toţi”. Mircea Eliade
“Vreme trece... vreme vine!” Omenirea evoluează... Spre bine, spre rău? Dar asta-i altă poveste. In
zilele noastre nu se derulează numai o transformare firească a structurilor si
a instituțiilor ci şi crearea unei noi caste, stăpână, atotputernică, stăpână
pe destinul celorlalţi şi al controlării istoriei, conştientă fiind de sensul
şi de absurditatea ambelor, dar ignorându-le deopotrivă.
“Ne-am născut într-o
lume controlată de forţe nevăzute care au invadat şi care manipulează omenirea
de mii de ani. Nu, acesta nu este un scenariu
de la Hollywood, este chiar ceea ce trăim în prezent. Dacă
privim în jur, am putea crede că ceea ce vedem este “real”. De fapt trăim în
iluzie, o iluzie proiectată să ne menţină într-o închisoare mentală, emoţională
şi spirituală.” (David Icke,
Copiii matricei, Bucureşti, Ed. Daksha, 2008)
Au trecut anii… Numeroase documente, sau
aspecte ale celei mai mari conflagraţii din istoria omenirii au fost fie
uitate, fie mistificate de către “fabricanţii” de istorie, fie ocultate de cei
interesaţi, însă ştergerea memoriei este definitivă numai dacă raţiunea umanităţii dă semne de oboseală. Din când în când, memoria trebuie
reînprospătată.
Constat în ultima vreme, că despre unele din aceste momente
ale istoriei, se aminteşte din ce în ce mai rar, iar atunci când se întâmplă,
apare doar o scurtă notiţă, cu caracter informativ. Ici-colo, câte un contemporan
“nonconformist” încăpăţânat, încearcă să scuture colbul aşternut de trecerea
vremii, să şteargă uitarea şi să le readucă la lumina zilei.
S-au scurs 69 de ani de la semnarea ne-denunţatului, deci a încă actualului
Pact Molotov-Ribbentrop, 68 de ani de la pierderea unor provincii româneşti şi
împunerea Diktatului de la Viena, mai bine de 64 de ani de la bombardarea, cu
cruzime a oraşului Dresda şi tot atâţia ani de la necondamnata trădare a
regelui Mihai I, 63 de ani de la explozia primei bombe atomice americane
la Hiroshima…
Poate vă întrebaţi care raţionamentul
selectiei acestora? Toate s-au consumat, de-a lungul anilor, în timpul celei
mai mari conflagraţii a omenirii şi în împrejurări cu conexiuni de cauzalitate;
să le luăm pe rând :
Pactul Molotov - Ribbentrop
Sub conducerea Regelui Carol al II-lea
Consiliul de Coroană a hotărât abandonarea cetăţenilor români şi a teritoriilor
amintite, fără opunerea unei minime rezistenţe, hotărâre condamnată de întreaga
populaţia românească. Dintre puţinii care au avut demnitatea de a se împotrivi
acestei decizii voi aminti pe marele savant Nicolae Iorga şi pe generalul Ion
Antonescu.
La data de 26 iunie 1940, Viaceslav
Molotov a prezentat ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, nota
ultimativă prin care sovieticii cereau românilor să părăsească teritoriul
Basarabiei şi al nordului Bucovinei. La 28 iunie 1940, sovieticii au adresat
Romaniei o noua notă ultimativă, prin care cereau ca evacuarea Basarabiei şi a
nordului Bucovinei, de către autoritaţile române să fie realizată în patru
zile.
Populaţia din teritoriile menţionate
au fost anunţate abia în dimineaţa zilei de 28 iunie 1940,
Mulţi români nevinovaţi au căzut
victime abuzurilor Armatei Roşii, comise asupra celor care încercau să se
refugieze dincoace de Prut, una din dureroasele amintiri fiind măcelul
românilor seceraţi fără milă de gloanţele grănicerilor sovietici, la Fântâna
Albă, în Bucovina. Purtau în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane,
prapuri şi cruci din cetină). Erau neînarmaţi şi aveau asupra lor doar merinde
pentru drum. Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şi este puţin probabil să
se afle vreodată, dar puţinii supravieţuitori amintesc de un număr cuprins
între 3.000 şi 5.000 de săteni. După masacru răniţii au fost târâţi până la
cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind încă în
viaţă: bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morţi sau muribunzi. Câţiva, „mai
norocoşi”, au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi după torturi
înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de
vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var. După câteva
zile, mii de familii au fost urcate în trenuri şi deportate în Siberia, numai
pentru „vina” de a fi români.
Nu după mult timp în ziarul
„Universul” a apărut impresionantul articol al marelui savant Nicolae Iorga,
sub titlul „De ce atâta ură?” pe care îl redau:
De unde atâta ură?
Aşa ni se răsplăteşte
bunăvoinţa şi bunătatea noastră?
Am acceptat acapararea şi
stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe
care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de
isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia organizată împotriva
noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate.
Fraţii noştri îşi părăseau
copiii bolnavi, părinţii bătrâni, averi agonisite cu trudă. In nenorocirea lor
ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar o fărâmă de milă. Sprijin cald şi un
cuvânt înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi fost primit cu
recunoştinţă. Li s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui
dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li s-a furat ce aveau cu
dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic. Românimea
aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un
tratament ceva mai omenesc din partea evreimii, care se lăuda până mai ieri că
are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire.”
„Ultimatumul sovietic de
la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, la Uniunea
Sovietică, a fost întâmpinată cu bucurie de evreii din aripa stângă şi
comunişti.” (Alexandru Şafran, fost Rabin Şef al
evreilor din România - declaraţie din anul 1946)
Apreciez deosebit de relevant şi
comentariul lui Paul Goma din lucrarea sa, „Basarabia
și Problema”:
„Nu am auzit să fi existat
vreun singur evreu, atunci, acolo, în Basarabia-Bucovina „Săptămânii roşii” (28
iunie-3 iulie 1940) care să fi protestat verbal - necum să se opună –
coreligionarilor beţi de ură (de rasă, nu de clasă) care s-au dedat la
acte de pură bestialitate. Victime: Românii militari în retragere, Românii
civili porniţi în refugiu... (...) Fireşte, „nu toţi Evreii”, scriind despre
cauza masacrării Evreilor de către Români, între anii 1941 şi 1943, „ignoră”
adevărul cronologic, istoric, acela care spune:
- întâi a avut loc cedarea
Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, evacuarea tragică (pentru
Români şi numai pentru ei), între 28 iunie şi 2 iulie 1940;
- abia apoi, la 29 iunie 1941
a fost pogromul de la Iaşi, primul act sângeros - victime : Evreii din România
Adevărul spune: „evacuarea”
armatei şi a civililor din teritoriile cedate a constituit, din partea Eveilor,
nu a Ruşilor ocupanţi - o agresiune sălbatică, fanatică, rasistă,
anti-românească, anti-goi, anti-creştină; şi încă mai spune: agresiunea
evreiolor în timpul evacuării, împotriva militarilor şi a civililor români din
teritoriile cedate a însemnat „Ochiul-prim”, iar ce s-a întâmplat după un an de
zile - inadmisibil, reprobabil - „Ochiul-scos”. „Ochiul-scos” a fost răzbunarea
Românului pe Evreu.”
Referitor la pogromul de la Iaşi,
Mihai Pelin combate cu documente afirmaţiile nefondate şi nereale, făcute în
presa vremii de publicistul Curzio Malaparte: „Fapt
dovedit, principala răspundere a masacrului de la Iaşi revine elementelor din
Organizaţiile TODT şi SS, existente în oraş, chiar dacă generalul german Eugen
Ritter von Schöbert nu părea a fi un nazist înfocat...” (Josif Constantin Drăgan, Mareșalul
Antonescu și războaiele de reîntregire, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, Ed. Nagard,
1986, documente,p.576).
Diktatul de laViena
Între 28 iunie şi 7 septembrie 1940,
România a pierdut 99.926 kmp cu 6.829.288 locuitori. Prin acordul de la
Craiova, a retrocedat Bulgariei Cadrilaterul, iar la 30 august 1940 României
i-a fost impus Diktatul de la Viena, prin care a fost silită să cedeze 43.492
km² din teritoriul Transilvaniei, în favoarea Ungariei.
S-a abătut o avalanşă de crime,
torturi şi violuri comise de trupele şi organizaţiile horthyste împotriva
locuitorilor români din localităţile ocupate: în noaptea de 13/14 septembrie
1940, „Comuna Ip a fost a fost
teatrul unui sălbatic act de violenţă. La începutul nopţii echipe de
ostaşi unguri, însoţite de iredentişti şi membri ai Gărzii Naţionale au scos
din case pe toţi românii care nu fugiseră, i-au bătut până la sânge şi i-au
schingiuit, zdrobindu-le oasele şi smulgându-le unghiile, apoi, fără a ţine
seamă de sex şi vârstă, i-au împuşcat cu focuri de armă şi de mitralieră.
Femeile au fost batjocorite, iar copii spintecaţi (…) după măcel a urmat jaful
cadavrelor şi al caselor celor omorâţi. Cadavrele au fost cărate cu căruţele -
unii încă mai respirau - şi îngropate într-o groapă comună, de 35/25 m, peste
care s-a turnat var şi apoi pământ. ” Au căzut victime 157 de români, copii,
femei, bătrâni şi bărbaţi. (Arhiva MAI, fond documentar, dosar nr. 10, vol. 16,
p.217)
Au urmat atrocităţi comise de armata
horthystă, de Poliţia Regală Maghiară şi de diverse organizaţii ungureşti,
maltratarea şi expulzarea preoţilor şi a intelectualilor români.
Iată ce scria publicistul american,
Milton G. Lehrer, martor al unor astfel de atrocităţi, în lucrarea sa Les assasinats: „Comuna Trăznea a fost ocupată de
trupele ungureşti, la 9 septembrie 1940. Ca şi când armata de ocupaţie ar fi
executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldaţi, un
veritabil potop de foc şi sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au
fost utilizate pentru a satisface instinctele brutale: puşti, mitraliere, tunuri
şi grenade. După ce au fost trase primele salve, soldaţii au pătruns în case şi
au asasinat pe oricine găseau în calea lor, incendiind casele”.
Un martor ocular descrie scenele de
groază care au urmat: „După
încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români şi îi
aruncau, de vii, în văpaia focului (casele
care ardeau n.a.), arzând
de vii în chinuri groaznice şi mare jale răsuna în tot locul de plânsetele lor”
Rezultatul masacrului de la Trăznea: 263 români (copii, femei, bărbaţi, tineri
şi bătrâni). (Arhiva MAI fond documentar, dosar 541, vol.122)
22 iunie 1941
Franţa şi Anglia, aliaţii
tradiţionali ai României erau mult prea preocupaţi de propria situaţie, iar în
condiţiile amintite, alinierea României la Reich devenise singura opţiune
rămasă disponibilă pentru recuperarea teritoriilor pierdute.
Având girul tuturor românilor, la 22
iunie 1941 Conducătorul Statului, generalul Ion Antonescu, a dat celebrul ordin
de zi: „OSTAŞI, VĂ ORDON
TRECEŢI PRUTUL! ” luptând alături de trupele
germane împotriva URSS. Armata Română a fost întâmpinată cu multă bucurie şi
recunoştinţă de populaţia românească din Basarabia şi Bucovina.
Cunoscutul scriitor Constantin Virgil
Gheorghiu, a cărui probitate morală nu poate fi pusă la îndoială, a fost
puternic marcat de realităţile din Basarabia, care stătuse doar un an în raiul
comunist sovietic. In volumul-document Ard
malurile Nistrului, cu subtitlul: „Reportaj
de război din teritoriile dezrobite” autorul
descrie, fără a le îndulci,
o multitudine de aspecte ale tratamentului la care au fost supuşi românii de
dincolo de Prut până în iunie 1941. Biserici pângărite, crime, maltratări,
abuzuri, supunerea la umilinţe greu de descris, din partea bolşevicilor
năvălitori şi mai cu seamă din partea localnicilor evrei. Dar veţi afla
mai multe decât v-aş putea relata eu din lectura fragmentului următor, extras
din paginile cărţii sale,: „Aflu
că dincolo de Nistru sunt mii de basarabeni tineri care muncesc făcând şosele
pentru retragerea ruşilor. Supraveghetorii sunt evrei din Basarabia. Cea mai
mică greşeală, cel mai nevinovat cuvânt spus de vreunul din aceşti români
basarabeni dezlănţuie furia evreului care-i comandă.
Cu câteva zile înainte de a se
retrage armatele bolşevice, evreii din Căuşani au strâns din sate câteva sute
de căruţe în care au încărcat averile şi le-au trecut Nistrul. Ţăranii care
le-au condus căruţele nu s-au mai întors. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu ei.
Evreii le spuseseră că or să-i împuşte. Nici la Căuşani, nici la Ursoaica, nici în satele de pe întinderea
Bugeacului şi pe malul Nistrului nu am mai întâlnit decât câteva vite. Fuseseră
luaţi toţi caii, toţi boii, toate oile şi căruţele, cirezi de mii de vite (...) Un ţăran tânăr, Oltu Boris îl chema, a fost luat de evrei pentru a lucra la
şosele, dincolo de Nistru. Cu o noapte înainte fugise trecând Nistrul înnot, în
pielea goală, împreună cu alţi doi prieteni.
- (...) Da, am venit în
pielea goală, numai noi şi sufletele noastre...
- În sectorul în care lucram
eu era comandant unul Herşcu, care fusese negustor aici, la Ermoclia. În
fiecare zi împuşca Herşcu câte unul de-ai noştri. Acolo, în taberele de muncă
silnică nu exista altă pedeapsă decât împuşcarea. Evreul comandant era mai
puternic decât orice dictator. Ne spunea că după ce vom termina şoseaua, are să
ne împuşte pe toţi, fiindcă suntem basarabeni trădători.
- Dar de mâncare vă dădeau?
- O sută de grame de pâine pe
zi. Asta era hrana pe care trebuiau să ne-o dea, dar nu ne-o dădeau nici
pe-asta. Trăiam din mila românilor de dincolo de Nistru. Ne făceau câte o
mămăligă pe care o mâncam goală, pe furiş.” (Constantin Virgil Gheorghiu.
Ard malurile Nistrului Bucureşti, ed. GEEA, 1993, p.185-185)
Prin forţa împrejurărilor, România s-a
aflat, fără voia ei, în hăţişurile marii conflagraţii a celui de-al doilea
război mondial. Trecerea Prutului de către Armata Română a avut sprijinul
întregii populaţii şi al partidelor politice. Mai târziu s-au auzit voci care
au contestat trecerea armatelor române peste Nistru.
Era oare posibilă oprirea la Nistru?
Din ce se ştie astăzi şi după cum afirmă chiar autorii tratatului de Istoria Românilor, vol.
IX, apărut la Editura Enciclopedica, sub egida Academiei Române, în 2008,
răspunsul este negativ. Legile aspre ale războiului nu permit jumătăţile de
măsură.
Era posibilă oprirea Armatei Române la
graniţa de vest a ţării? Ce-au căutat militarii români în Ungaria, dar în
Cehoslovacia? Răspunsul este acelaşi ca şi în primul caz. Diferenţa constă în
faptul că la începutul războiului am fost aliaţi cu Germania, iar în al doilea,
„aliaţi”, cu de-a sila, cu Uniunea Sovietică.
„Toate sacrificiile făcute în
luptele pentru eliberarea Ungariei şi a Cehoslovaciei (aproape 200.000 de
militari români) au fost inutile. Victoriile româneşti nu au fost recunoscute,
ci atribuite numai trupelor sovietice”. (Josif Constantin Drăgan, Mareșalul Antonescu și războaiele de reîntregire.
vol. 1, Cannaregio-Veneţia, Ed. Nagard, 1986).
Nu trebuie ignorat nici faptul,
aparent nesemnificativ, că trupelor româneşti le-a fost blocată intrarea pe
teritoriul Germaniei, un motiv în plus de a nu-i fi recunoscut României,
statului de ţară cobeligerantă, cu consecinţele cunoscute astăzi.
S-au consumat cisterne de cerneală
pentru a fi „descrise” „crimele” românilor pe frontul de est, exagerându-se
voit „chestiunea evreiască” şi numărul victimelor. Se impune să ştim că cele
mai multe „dovezi” prezentate pentru a susţine aceste acuzaţii s-au materializat
prin „mărturii” subiective ale unor „martori”, mai mult sau mai puţin oculari,
sau prin relatări indirecte.
În mod deliberat sunt ignorate sau
ocultate, afirmaţiile unor mari personalităţi evreieşti, din acele vremuri
tulburi ale războiului, cum este şi cazul declaraţiei ce urmează:
„Subsemnatul Wilhelm
Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii
Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români,
domiciliat actualmente în New zork, USA, Hotel Alameda (...) declar
următoarele: „ (...) În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu
am fost în legătură susţinută cu Mareşalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a
putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţia
germanilor-nazişti. Am fost martor al unor mişcătoare scene de solidaritate şi
de ajutor între români şi evrei... Mareşalul Ion Antonescu a rezistat cu succes
presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aş aminti doar
câteva exemple:
- Graţie intervenţiei energice
a Mareşalului Antonescu, a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei
din Bucovina;
- El a dat paşaport în alb,
pentru a salva evreii din Ungaria, a căror viaţă era în pericol;
- Graţie politicii sale,
bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie, care,
făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la
momentul oportun.”
Este inuman şi regretabil că un singur
om a murit, pentru „vina” de a fi român, german, ungur, evreu sau rus. Este
evident şi incontestabil faptul că s-au comis abuzuri şi de o parte şi de
cealaltă, însă este un gest la fel de criminal să acuzi o naţiune întreagă, pe
baza unor dovezi, deseori aflate sub semnul incertitudinii al subiectivismului
şi chiar al falsului.
