Pe 1 septembrie 2011 Nicu Ceaușescu, cel care a fost format, instruit, “îndrumat” și programat ca succesor al lui Nicolae Ceaușescu, ar fi împlinit 60 de ani.
Adulat în timpul vieții de apologeții dictaturii, de la Adrian Păunescu și Nicolae Dragoș la Eugen Florescu și Cornel Pacoste, de la Ion Traian Ștefănescu și Ștefan Andrei la Tudor Postelnicu și Constantin Boștină, “delfinul” Nicu Ceaușescu a simbolizat, în cariera sa, degenerarea fatală a socialismului din România, metamorfozarea sa în direcția satrapiei orientale de tip nord coreean.
Cine a fost de fapt Nicu Ceaușescu? Care au fost resorturile doctrinare mobilizate pentru a legitima o asemenea succesiune? În legătură cu acest model care combina etnocentrismul radical cu un dogmatism ideologic extrem de rigid și virulent am dezvoltat conceptul de stalinism național care este astăzi utilizat pentru interpretarea experiențelor similare din Coreea de Nord și din alte state comuniste.
 |
| Nicu Ceauşescu, Elena şi Nicolae Ceauşescu |
Când l-am intervievat pe Ștefan Andrei în 1993 pentru cartea mea „Stalinism pentru eternitate”, l-am întrebat: „În 1989, în plin val de schimbări revoluționare în Europa de Est, pe cine mizați în cazul înlăturării lui Ceaușescu printr-o lovitura de palat, deci nu prin revoluție populară?” Răspunsul a fost prompt și ne-echivoc: „Pe Nicu”. Am rămas consternat, mă întrebam oamenii aceia chiar nu pricepeau nimic? Mi-a explicat că opțiunea ar fi fost între detestata Elena, pe de o parte, și Nicu pe de alta. Așa vedeau ei lucrurile servitorii, sicofanții și valeții din Comitetul Politic Executiv, de la Constantin Dăscălescu, Gheorghe Oprea, Manea Mănescu, Ludovic Fazekas, Iosif Banc, Lina Ciobanu și Emil Bobu la Gogu Rădulescu, Suzana Gâdea, Ion Dincă, Constantin Olteanu și Popescu-Dumnezeu. Cu asemenea colegi de Comitet Politic Executiv, cine i-ar fi putut fi rival lui Nicu?
 |
| Nicu Ceauşescu la numai 17 ani |
Voi povesti aici, în acest serial, despre Nicu Ceaușescu așa cum mi-l amintesc eu. Fiind politolog și istoric al comunismului, voi încerca să descifrez semnificațiile faptelor relatate. Lucrul mi se pare important și pentru a destrăma tot felul de legende hagiografice și pentru a respinge demonologiile hazardate. Până la prăbușirea din decembrie 1989, Nicu Ceaușescu a fost membru supleant al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR și prim-secretar al Comitetului Județean Sibiu al PCR, a fost deci unul dintre magnații regimului, responsabil, asemeni celorlalți activiști de la vârf, pentru perpetuarea unei dictaturi ilegitime și criminale.
A fost prim-secretar al CC al UTC și ministru al tineretului, a patronat sinistrele „șantiere ale tineretului”. Nu pretind sub nicio formă că amintirile mele sunt ultimul cuvânt pe acest subiect, dar ele pot servi unei mai adecvate interpretări a ceea ce a fost lumea secretă a nomenklaturii.
 |
| Cabana lui Cicu Ceauşescu la Sălişte - Sibiu |
Am fost colegi de școală, Nicu și cu mine, vreme de 12 ani, mai întâi la Liceul „Doctor Petru Groza” (fosta „Școală Medie Mixtă cu limbă de predare rusă”) de pe strada Arhitect Ion Mincu, actualul Colegiu Național „Tudor Vianu”, apoi, începând din septembrie 1963 și până în iunie 1970, la Liceul nr. 24, actualul „Jean Monnet”.
 |
| Am numai 40 şi ceva de ani şi nu aşi vrea să mor... (declaraţie făcută avocatei Paula Iacob) |
În 1964, Nicu era bun amic cu Lena, fiica cea mică a lui Leonte Răutu, cu alți copii din zonă, de pildă Dinu și Sandu Vincze, copiii cuplului Janos Vincze-Constanța Crăciun, dar și cu Vasile (Vasea) Borilă. Relațiile cu Ghiță Gheorghiu, fiul Licăi, coleg de clasa cu noi, erau politicoase și distante. Familiile Ceaușescu și Răutu au mers împreună, în august 1964, cu mașinile de protocol, la Paris, într-o călătorie neoficială. Ceaușescu era membru al Biroului Politic, secretar al CC, șeful Direcției Organizatorice a CC al PMR. Răutu era membru supleant al Biroului Politic și șeful Direcției de Propagandă și Cultură.
 |
| Nicu Ceauşescu la procesul de după 1989 cu avocata Paula Iacob |
În cadrul Biroului Politic, Ceaușescu și Răutu răspundeau împreună de relațiile cu țările socialiste și cu partidele comuniste din alte state. Ambasador la Paris era doctorul Victor Dimitriu, fost ministru adjunct al sănătății. Cel care le-a arătat Parisul a fost Tudor Vornicu, pe atunci corespondent Agerpres în capitala Franței.
Era perioada idilei româno-franceze, premierul Ion Gheorghe Maurer, cel mai fidel și influent colaborator al lui Dej, fusese în vizită oficială, se întâlnise cu președintele de Gaulle. La cinematograful “Patria” rula “Umbrele din Cherbourg” cu Catherine Deneuve și Nino Castelnuovo, pe muzica lui Michel Legrand. La radio și chiar la televizor se difuzau cântecele unor Richard Anthony, Hugues Aufray, France Gall, Sylvie Vartan, Jacques Brel.
Începea epoca filmelor de ficțiune istorică franceză precum “Cavalerul Pardaillan”, dar și a comediilor cu Bourvil, Fernandel, Pierre Etaix și mai ales “Jandarmul” lui Louis de Funes. In librăriile din centru puteau fi cumpărate cărţi din colecția”Livre de poche”, iar în chioșcurile de ziare începeau să se găsească, pe lângă “L’Humanite”, ziare şi reviste precum”Le Monde” și “L’Express”.
Am examinat biografia lui Nicu într-un eseu-studiu despre ascensiunea comunismului dinastic, transmis în două episoade, la "Radio Europa Liberă" în februarie 1983.
A fost debutul meu la ceea ce era într-adevăr ziarul vorbit al românilor de pretutindeni. Textul poate fi citit în cartea mea "Arheologia terorii", ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Curtea Veche, 2008, cu o postfaţă semnată de istoricul Cristian Vasile. La vremea difuzării sale, am motive să cred că Nicu a fost informat despre acest articol şi că a citit transcrierea sa. Nu ştiu ce va fi gândit atunci, dar, privind retrospectiv, cred că a înţeles că era vorba de un efort de a-l lămuri asupra riscurilor angajării pe un drum care nu avea cum să se termine în chip fericit. Îi reaminteam fostului meu coleg că tocmai el, cel care citise cândva cu pasiune atâtea cărţi de istorie a Romei antice, ar fi trebuit să ştie că nicio gardă pretoriană nu este într-atât de loială încât, în clipa dezintegrării puterii supreme, să rămână alături de despotul eşuat.
În toamna anului 1964, Nicolae Ceauşescu a condus delegaţia PMR la funeraliile liderului comunist italian Palmiro Togliatti şi pe aceea la Congresul Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia. Departe de a fi marginalizat aşa cum a pretins Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu era trimis să poarte convorbiri, în anul "Declaraţiei din aprilie" a PMR privind problemele mişcării comuniste internaţionale, cu conducerile a două partide extrem de influente. Cu acele prilejuri, Ceauşescu a stabilit contacte care aveau să conteze mult în anii următori: cu Tito, Stane Dolanc, Vladimir Bakarici şi Edvard Kardelj la Belgrad, cu Luigi Longo, Giorgio Amendola, Enrico Berlinguer şi Giancarlo Pajetta la Roma. În vara aceluiaşi an, Ceauşescu a fost un activ participant la întâlnirile extrem de tensionate cu delegaţia PCUS venită la Bucureşti, din care făceau parte Nikolai Podgornii şi Iuri Andropov. Lui Ceauşescu i-a încredinţat Dej sarcina să ridice chestiunea ultra-sensibilă a agenturii sovietice din România.
Un detaliu care ar trebui, cred, luat în seamă: până în 1964, Nicu lua lecţii private de limba rusă. Acest lucru în vreme ce copiii Licăi Gheorghiu începuseră de-acum să înveţe limba engleză. La şcoală, Lena, Vladi Doicaru, Andrei Manoliu, Anca Muşetescu, Dorina Onescu, Anca Cincă, Luci Csaszar, Ghiuri Fertig, Radu Stern, Ghiţă Gheorghiu, Ghiţă Olaru, Laurenţiu Năsturaş, Claudiu Bonchuţ, Ileana Vrejba, Florin Cleper, Victoria Andreescu, cred că şi Claudiu Popescu, eu, optasem pentru engleză, Nicu a mers spre franceză. Profesoara care preda ambele limbi străine în primii ani a fost extraordinara Liana Voinescu. Pe Nicu îl trata ca pe noi toţi, cu acel unic amestec de ironie şi delicateţe. I se spunea "Miss Long", făcuse parte din naţionala feminină de baschet. A plecat din România prin anii 80, s-a stabilit în California. Graţie ei, pot recita şi astăzi sonete de Shakespeare. Manualul de engleză includea texte indigeste de inexistenţi scriitori "progresişti". Doamna Voinescu aducea propriile cărţi, ne vorbea despre Keats şi Wilde, despre Tamisa şi Turnul Londrei. În clasa a IX-a, am început ce-a de-a doua limba străină. Unii au ales rusa pe care o preda doamna Călinoiu, soţia muzicologului Nicolae Călinoiu. Ştiu că au făcut rusa Nadia Rogojinschi şi Haralambis Angourakis. Cred că şi Andrei Scherman, poreclit "Profesorul".
Câţiva ani am fost coleg de clasă cu Nicu Ceauşescu, ocazional am fost şi colegi de bancă. N-aş putea spune că am fost prieteni, dar amici am fost vreme de câţiva ani. Ultima oară l-am văzut pe Nicu în 1979, cu doi ani înainte de a părăsi Romania. Fuma fără oprire. Cred că era conştient de o mulţime de aberaţii, nu se putea să nu fie, dar nu-şi deschidea nici sufletul, nici gura. Peste ani, când am fost invitat de un fost coleg de facultate să merg să asist la procesul lui Nicu, am refuzat. Precizez că nu mă voi ocupa de viaţa personală a lui Nicu decât în măsura în care aceasta a interferat cu situaţii şi dezvoltări politice semnificative. Nu am participat niciodată la "taberele de instructaj" de la Izvorul Mureşului, nu am lucrat niciodată în aparatul UASCR ori al UTC. Mă interesează cum s-a constituit cariera sa politică, extrem de insolită şi spectaculoasă, mai cu seamă după 1972, dacă şi în ce măsură şi-a construit o bază de susţinere în aparatul de partid, care au fost relaţiile sale cu Nicolae şi Elena Ceauşescu. Pentru că, trebuie spus, promovarea fulgerătoare a lui Nicu a fost indisociabilă de aceea a mamei sale. Cele două cariere se desfăşurau aproape simultan, clădind fundamentul pentru ceea ce politologul Kenneth Jowitt a numit inspirat "familializarea socialismului", iar unul dintre analiştii "Europei Libere", Rene de Flers, desemna cu acurateţe drept “socialism într-o singură familie". Am scris, la rândul meu, despre dinasticizarea comunismului.
De-a lungul anilor de şcoală, am vorbit cu Nicu despre multe lucruri, inclusiv despre relaţiile cu URSS, despre epoca Dej, despre istoria PCR. Îl interesau chestiunile istorice, citea buletinele Agerpres şi cărţi traduse în limba română "numai pentru uz intern".
Zaza s-a stins şi el din viaţă acum câţiva ani. La un moment, cred că prin clasa a VIII-a, s-a mutat la Liceul “32″ de pe Bulevardul “1 Mai". Directoare era profesoara Anuţa Bughici, soţia ilegalistului Simion Bughici, fost ambasador la Moscova, succesorul Anei Pauker ca ministru de externe al RPR, numit de Ceauşescu, pentru scurt timp, ministru al industriei alimentare. Zaza locuia în casa familiei arhitectului Octav Doicescu, la colţul dintre strada Herăstrău şi actualul Bulevard "Mircea Eliade" (pe-atunci "Mihail Kalinin" după numele preşedintelui-marionetă al URSS în timpul lui Stalin). Vizavi, pe strada Herăstrău, locuiau pe vremuri generalul Mihai Burcă, soţia sa Galia (fosta soră de caritate la spitalul Brigăzilor Internaţionale, bună prietenă a mamei mele), fiul lor, arhitectul Constantin (Ticu) Burcă, născut, ca şi sora mea Vichi, în 1941, în timpul războiului, în evacuare, în URSS, şi fiicele lor Victoria şi Tania. Tot pe Herăstrău locuia colonelul de Securitate Vasile Gheorghe. Fiica sa, Victoria, mi-a fost la un moment dat colegă de clasă la "24". Puţin mai încolo era vila familiei Gaston Marin. Lângă ei, vila familiei Osman: sora lui Dej, Victoria, era căsătorită cu un ilegalist pe numele său Hristache Osman, directorul ITB. Tiran generos cu favoriţii săi, Dej a aranjat pentru familiile Gaston şi Osman să se mute în vile noi: primii pe strada Tolstoi, la colţul cu Primăverii, ceilalţi pe Bulevardul Aviatorilor, vecini cu familia Borilă care se mutase în ceea ce este acum sediul PNL. Jackie Gaston a studiat biologia, s-a căsătorit cu Radu Osman (i se spunea Zambi), au emigrat apoi în Israel. A ajuns să emigreze chiar şi Gheorghe Gaston Marin, cel care a dirijat giganticul aparat al planificării în perioada Dej. Fiul cel mare al lui Gaston, Minu, născut în Franţa, a fost căsătorit cu Irina Cajal. A murit acum câţiva ani, era fizician, cercetător la MIT. Apucase să scrie o prefaţă a unui straniu volum de memorii ale lui Gaston, o pledoarie stângace şi plină de omisiuni pentru presupusa înţelepciune a politicii de industrializare forţată din epoca Dej.
Ştiu precis că acasă la el se vorbea deschis despre chestiuni ce ţineau de culisele funcţionării partidului, se comenta copios despre unii şi alţii, despre unele şi altele (în special despre Alexandru Drăghici şi soţia sa Marta, născută Cziko). În septembrie 1965, chiar de ziua sa, mi-a spus că urma să plece o delegaţie condusă de Nicolae Ceauşescu în URSS, că "se cam sărise calul" în conflictul cu sovieticii. Nu s-a produs niciun fel de ameliorare a relaţiilor, dar au încetat şedinţele închise de partid (prelucrările) din perioada Dej în care "activul" era informat despre polemicile din mişcarea comunistă şi despre abuzurile sovieticilor.
Prietenii săi cei mai buni au fost Zaza (Radu) Ioanid, ulterior operator la televiziune, văr cu criticul de artă Andrei Doicescu şi, o scurtă perioadă, prin clasa a XI-a, Florin Cleper, fiul unui cunoscut medic ftiziolog. Florin a emigrat în Israel după anul I la Arhitectură, a murit într-o campanie din Liban. În 1969, eram în clasă a XI–a, Florin a fost ţinta unui ciudat caz de prigoană legat de un extemporal la limba română. Tema era opera poetică a lui Şt. O. Iosif, Florin scrisese ironic, în spiritul “Istoriei literaturii" de George Călinescu, deci îl prezentase drept poet minor. Profesoara de română, L.F., ea însăşi soţie de activist la CC, sesizase conducerea şcolii, obiectul incriminat a fost trimis către “organele superioare". Am fost convocaţi urgent în sala de festivităţi, directorul adjunct, profesorul de chimie Popa, ne-a citit un material venit din partea CC al UTC, semnat de primul secretar şi ministrul tineretului, Ion Iliescu. Ni se spunea că este necesar să luptăm pentru cultivarea marilor valori naţionale, că nu se poate îngădui denigrarea lor. Directorul şcolii, profesorul Bărbulescu (originar din Scorniceşti), era plecat în Bulgaria, era vorba de o înscenare ordinară. Tăceam cu toţii împietriţi. Atunci s-a ridicat Nicu, a plecat trântind uşa, nu înainte de a spune că el nu poate să participe la aceasta porcărie. Şedinţa a fost suspendată, elevul Cleper a fost lăsat în pace, profesorul Popa n-a mai scos o vorba, materialul “tovarăşului Iliescu" a dispărut, sunt sigur, fără urmă…
 |
| Mamă şi fiu - moment de tandreţe |
Zaza s-a stins şi el din viaţă acum câţiva ani. La un moment, cred că prin clasa a VIII-a, s-a mutat la Liceul “32″ de pe Bulevardul “1 Mai". Directoare era profesoara Anuţa Bughici, soţia ilegalistului Simion Bughici, fost ambasador la Moscova, succesorul Anei Pauker ca ministru de externe al RPR, numit de Ceauşescu, pentru scurt timp, ministru al industriei alimentare. Zaza locuia în casa familiei arhitectului Octav Doicescu, la colţul dintre strada Herăstrău şi actualul Bulevard "Mircea Eliade" (pe-atunci "Mihail Kalinin" după numele preşedintelui-marionetă al URSS în timpul lui Stalin). Vizavi, pe strada Herăstrău, locuiau pe vremuri generalul Mihai Burcă, soţia sa Galia (fosta soră de caritate la spitalul Brigăzilor Internaţionale, bună prietenă a mamei mele), fiul lor, arhitectul Constantin (Ticu) Burcă, născut, ca şi sora mea Vichi, în 1941, în timpul războiului, în evacuare, în URSS, şi fiicele lor Victoria şi Tania. Tot pe Herăstrău locuia colonelul de Securitate Vasile Gheorghe. Fiica sa, Victoria, mi-a fost la un moment dat colegă de clasă la "24". Puţin mai încolo era vila familiei Gaston Marin. Lângă ei, vila familiei Osman: sora lui Dej, Victoria, era căsătorită cu un ilegalist pe numele său Hristache Osman, directorul ITB. Tiran generos cu favoriţii săi, Dej a aranjat pentru familiile Gaston şi Osman să se mute în vile noi: primii pe strada Tolstoi, la colţul cu Primăverii, ceilalţi pe Bulevardul Aviatorilor, vecini cu familia Borilă care se mutase în ceea ce este acum sediul PNL. Jackie Gaston a studiat biologia, s-a căsătorit cu Radu Osman (i se spunea Zambi), au emigrat apoi în Israel. A ajuns să emigreze chiar şi Gheorghe Gaston Marin, cel care a dirijat giganticul aparat al planificării în perioada Dej. Fiul cel mare al lui Gaston, Minu, născut în Franţa, a fost căsătorit cu Irina Cajal. A murit acum câţiva ani, era fizician, cercetător la MIT. Apucase să scrie o prefaţă a unui straniu volum de memorii ale lui Gaston, o pledoarie stângace şi plină de omisiuni pentru presupusa înţelepciune a politicii de industrializare forţată din epoca Dej.
Alt prieten al lui Nicu, dar nu unul foarte apropiat, a fost Vladimir Doicaru, coleg cu noi la Liceul "24".
Cât despre prietenii din afara şcolii, nu i-am cunoscut decât tangenţial. Pe Mădălin Voicu l-am întâlnit, cred, o dată în viaţă. Pe Serghei Mizil l-am văzut mai des, în anii facultăţii, dar nu ne-am vizitat şi nu-mi amintesc să fi stat vreodată în mod serios de vorbă. Nu ştiu dacă aş putea afirma că Stelian Moţiu s-a numărat printre prietenii lui Nicu. În mod cert, Nicu l-a respectat. Nu cred că a mai fost vreun alt activist al UASCR pe care să-l fi tratat cu atâta deferenţă. Despre Stelian ar putea povesti multe Ion Cristoiu (adjunctul lui Moţiu până când a plecat la "Scânteia Tineretului"), Ioan Buduca, Constanţa Buzea, Octavian Ştireanu, Cornel Nistorescu, Grigore Arbore, Dinu Flamand, M. N. Rusu, apoi cei veniţi ceva mai târziu la acele reviste, Radu Călin Cristea, Ioan T. Morar, Dan Pavel, Traian Ungureanu. Au colaborat cu articole Călin Anastasiu, Alin Teodorescu, Mihai Milca, cred că şi Radu Ioanid (nu Zaza, ci actualul istoric de la Muzeul Holocaustului). Am vorbit mult despre acei ani cu bunul meu prieten, regretatul Radu G. Ţeposu. Stelian a fost trimis la "munca de jos", ca redactor la "Informaţia Bucureştiului" pentru că a aprobat publicarea poemelor protestatare ale Anei Blandiana, inclusiv "Cruciada copiilor", în revista "Amfiteatru".
Locuiau aproape de Piaţa Romană, în clădirea Institutului Român pentru Relaţii cu Străinătatea, un apartament superb, cu multe obiecte de artă indiene, albume şi alte memorabilia. Nataşa era mai mare cu un an, era colega cu Sanda Gheorghiu, fiica Licăi Gheorghiu, deci nepoata lui Dej. Sanda avea să se mărite cu Ionică Negrea, fiul generalului de securitate Vasile Negrea, unul dintre cei mai duri anchetatori din anii 50, adjunctul lui Drăghici la Ministerul de Interne, cel care a interogat- o pe Ana Pauker în februarie 1953, vecin pe strada Pictor Rosenthal cu fiorosul Florian Dănălache şi cu Nestor Ignat. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu surorile Nataşa şi Tania. Altă colegă de clasă a Nataşei, Amalia (Maia) Patilineţ a murit în anii 70 în urma unui avort la spitalul Elias. Tot în clasa lor era şi Nikos Zografos, alt copil de comunişti greci care studia la "24".
 |
| Vladimir Tismăneanu |
 |
| Daniela Vlădescu - femeia iubită de Nicu Ceauşescu |
Într-o primă perioadă Vladi locuia pe strada Teheran (pe-atunci numită "Fabrica de spirt"), vizavi de şcoală, pe diagonală. Tatăl său era generalul Nicolae Doicaru. Evident, noi habar n-aveam cine era acesta (şeful Direcţiei de Informaţii Externe, fost şef al regiunii de securitate Constanţa în cea mai cruntă perioada a terorii staliniste). În faţa casei lui Vladi se afla o gheretă cu un miliţian, ceea ce însemna că tatăl său era un personaj extrem de important. Când i-am întrebat pe ai mei cine este acest Doicaru, au dat din umeri. Nu auziseră de el tot aşa cum nu auziseră de Nicolschi. Structurile aparatului comunist erau extrem de bine separate. Peste ani, Vladi, care a studiat fizica laserilor la Academia Militară din Bucureşti, avea să semneze împreună cu Nicu (Nicolae N. Ceauşescu) şi cu un al treilea autor o carte de specialitate care, dacă nu ma înşel, a primit Premiul Academiei. Îmi amintesc că era prin 1980, ne-am dus împreună cu Mariana Ioan la "Bolta Rece", Vladi a scos din servieta diplomat volumul în cauză şi mi l-a arătat cu mândrie. Când am văzut numele autorilor, nu m-am putut abţine să-i spun: "Şi astfel fiul gorilei a devenit gorila fiului". Nu cred că i-a placut comentariul meu.
 |
| Nicu Ceauşescu (stânga) şi Adrian Păunescu (dreapta) |
Cât despre prietenii din afara şcolii, nu i-am cunoscut decât tangenţial. Pe Mădălin Voicu l-am întâlnit, cred, o dată în viaţă. Pe Serghei Mizil l-am văzut mai des, în anii facultăţii, dar nu ne-am vizitat şi nu-mi amintesc să fi stat vreodată în mod serios de vorbă. Nu ştiu dacă aş putea afirma că Stelian Moţiu s-a numărat printre prietenii lui Nicu. În mod cert, Nicu l-a respectat. Nu cred că a mai fost vreun alt activist al UASCR pe care să-l fi tratat cu atâta deferenţă. Despre Stelian ar putea povesti multe Ion Cristoiu (adjunctul lui Moţiu până când a plecat la "Scânteia Tineretului"), Ioan Buduca, Constanţa Buzea, Octavian Ştireanu, Cornel Nistorescu, Grigore Arbore, Dinu Flamand, M. N. Rusu, apoi cei veniţi ceva mai târziu la acele reviste, Radu Călin Cristea, Ioan T. Morar, Dan Pavel, Traian Ungureanu. Au colaborat cu articole Călin Anastasiu, Alin Teodorescu, Mihai Milca, cred că şi Radu Ioanid (nu Zaza, ci actualul istoric de la Muzeul Holocaustului). Am vorbit mult despre acei ani cu bunul meu prieten, regretatul Radu G. Ţeposu. Stelian a fost trimis la "munca de jos", ca redactor la "Informaţia Bucureştiului" pentru că a aprobat publicarea poemelor protestatare ale Anei Blandiana, inclusiv "Cruciada copiilor", în revista "Amfiteatru".
 |
| Nicu Ceauşescu la procesul intentat pe nedrept după 1989 |
 |
| Nicu Ceauşescu - "capturat" - la mascarada de la Televiziunea Română |
A fost înlocuit de Dinu Marin. Iubirea cea mare a tânărului Nicu a fost Donca, fiica ideologului partidului Paul Niculescu-Mizil. Mi-i amintesc pe Nicu şi pe Donca, prin 1969, la reuniunile care aveau loc în clădirea salii de sport a liceului nostru, la etajul întâi, lângă sala de festivităţi şi laboratorul de ştiinţe naturale. O staţie de amplificare transmitea cântecele epocii, Beatles, Animals, Bee Gees, Simon and Garfunkel, Sonny and Cher, Rolling Stones, Creedence Clearwater Revival. Nu începuseră încă acele sinistre campanii anti-cosmopolite, nu eram constrânşi să ascultăm muzica aprobată de aparatele ideologice. Aveau loc reuniuni şi la Ateneul Tineretului, pe Aleea Alexandru. Îmi amintesc că dansam cu Nataşa Dumitrăchescu. Ştiam că tatăl ei, Constantin Dumitrăchescu, era diplomat, că lucrase în India, după care fusese trimis în Israel. Peste ani aveam să aflu că era colonel de securitate şi ca a fost unul dintre defectorii celebri ai acelei perioade. Am fost de câteva ori la surorile Dumitrăchescu, Nataşa şi Tania, acasă.
 |
| Nicu, Elena şi Nicolar Ceauşescu |
Locuiau aproape de Piaţa Romană, în clădirea Institutului Român pentru Relaţii cu Străinătatea, un apartament superb, cu multe obiecte de artă indiene, albume şi alte memorabilia. Nataşa era mai mare cu un an, era colega cu Sanda Gheorghiu, fiica Licăi Gheorghiu, deci nepoata lui Dej. Sanda avea să se mărite cu Ionică Negrea, fiul generalului de securitate Vasile Negrea, unul dintre cei mai duri anchetatori din anii 50, adjunctul lui Drăghici la Ministerul de Interne, cel care a interogat- o pe Ana Pauker în februarie 1953, vecin pe strada Pictor Rosenthal cu fiorosul Florian Dănălache şi cu Nestor Ignat. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu surorile Nataşa şi Tania. Altă colegă de clasă a Nataşei, Amalia (Maia) Patilineţ a murit în anii 70 în urma unui avort la spitalul Elias. Tot în clasa lor era şi Nikos Zografos, alt copil de comunişti greci care studia la "24".
In fiecare zi Nicu se ducea să o ia pe Donca, mai mică decât noi cu doi ani, de la Liceul "I. L. Caragiale" din Piaţa Dorobanţi.
Donca a fost probabil singura persoană care îi putea spune lui Nicu absolut orice, pe care o asculta şi de a cărei părere ţinea seama. Mi-a povestit odată Stelian Moţiu cum, după ce-l conduseseră pe Nicu la aeroport, a rămas cu Donca la taclale. Donca i-a mărturisit că este conştientă cât de puţin respectat este Nicu de toţi acei trepăduşi din jur, că nu înţelege de ce se complace în acea companie. Paul Niculescu-Mizil a promis la un moment dat, în ianuarie 1990, că va vorbi despre relaţiile dintre familia sa şi familia Ceauşescu aşa cum au fost ele în realitate. Nu ştiu să o fi făcut. Precum cei mai mulţi foşti lideri comunişti, a dus cu el în mormânt atâtea taine, frustrări, spaime, reproşuri şi aversiuni nemărturisite. Important era să nu "întinezi “imaginea Partidului. Dacă în cazul Iordanei Borilă, Elena Ceauşescu avea rezerve legate de originea ei etnică, despre Donca se spunea că ostilitatea ar fi provenit din convingerea Elenei că era un copil înfiat a cărei ereditate ar fi fost necunoscută. Nu ştiu care este adevărul, dar acestea erau zvonurile. Oricum, este limpede că funcţionau fobii genetice. Mizil era un loialist, un membru al cercului intim, un fidel al lui Ceauşescu încă de la începutul anilor ’60. Dar acest lucru nu era suficient pentru a calma aprehensiunile maladive ale Elenei. Ulterior, cuplul Ceauşescu a decis să elimine din numele de familie terminaţia "Mizil", li se părea că introduce un fel de nepermisă distincţie aristocratică.
Politic, Mizil era de fapt emasculat din clipa când a fost trimis să conducă "Centrocoopul". Gloria ideologului se sfărâmase, era şi el acum doar unul dintre figuranţii fără voce şi fără şira spinării de la masa puterii absolute.
L-am întâlnit prima oară pe Nicu în septembrie 1958. El era în clasa I-a "B", eu eram in "A" la Şcoala Medie Mixtă "Dr. Petru Groza" (numele îl primise în luna iunie a acelui an, ca parte a "eternizării memoriei" celui mai influent "tovarăş de drum" al comuniştilor din România). Între colegii şi colegele sale: Lena Răutu (fata dictatorului ideologic al partidului), Ioana Pintilie (fata lui Pantiuşa şi a Anei Toma), Dan Năstase (după ani l-am revăzut, era şeful Protocolului prin 1994 la Cotroceni, când am mers să fac un interviu cu Ion Iliescu pentru cartea mea despre comunismul românesc), cred că şi câţiva fii de înalţi ofiţeri de securitate. În clasa mea erau Vasile (Vasea) Borilă (fiul lui Petre şi al Ecaterinei, fratele Iordanei, viitoarea soţie a lui Valentin Ceauşescu), Ghiţă Goldberger (tatăl său, militant din clandestinitate, era director-adjunct al Institutului de Istorie a Partidului), Svetlana Şchiopu (fiica lui Bucur şi a Ursulei Şchiopu), Andrei Manoliu (fiul directorului de la Spitalul "Elias"), Vova Văleanu (tatăl său era traducătorul din rusă al lui Gheorghiu- Dej; mama sa, ucraineancă de origine din URSS, Valentina, era lector de rusă la ASE, pe atunci ISEP "V. I. Lenin"), Florica Jebeleanu cu care eram vecin de stradă, pe Grigore Mora (ca şi cu Ioana Pintilie).
Propun aici un exerciţiu de psihobiografie, o incursiune în ceea ce mi se pare a fi fost universul spiritual şi sufletesc al celui care, la un moment dat, a ajuns al treilea om ca putere în România, după Nicolae şi Elena Ceauşescu. Dar şi o introspecţie, o căutare de sine, o tentativă de a vedea cine eram eu atunci, cum au mers drumurile noastre în direcţii atât de diferite. Înconjurat de activişti nevertebraţi, care de fapt îl detestau, dar depindeau de el, şi pe care, la rândul sau, îi dispreţuia, Nicu Ceauşescu nu a reuşit de fapt să-şi întemeieze, precum tatăl său în anii ’50, o bază în aparat. Poate că, de fapt, ceea ce i-a lipsit a fost fanatismul, convingerea că are Istoria de partea sa, atracţia morbidă pentru putere. O savura, neîndoios, dar nu era un posedat ideologic. În unicul său interviu de după prăbuşire, recunoştea falimentul utopiei comuniste. Se îmbăta cu whisky, nu cu tezele lui Marx şi Lenin.
Toţi copiii Mizil, Irina şi Sandu Bârlădeanu, Gheorghe şi Ileana Preoteasa, Ana şi Mircea Trofin, au fost elevi acolo. Nicu a fost foarte apropiat de fratele mai mic al Doncăi, Serghei, cel care a urmat apoi Institutul de Arte Plastice. Elena Ceauşescu nu privea cu ochi buni relaţia cu Donca. A făcut tot ce putea pentru a pune capăt acestei legături. Se repeta scenariul din cazul Valentin- Iordana Borilă? Probabil că da. După un moment cumplit pentru Donca şi familia ei, cei doi tineri s-au despărţit definitiv.
Donca a fost probabil singura persoană care îi putea spune lui Nicu absolut orice, pe care o asculta şi de a cărei părere ţinea seama. Mi-a povestit odată Stelian Moţiu cum, după ce-l conduseseră pe Nicu la aeroport, a rămas cu Donca la taclale. Donca i-a mărturisit că este conştientă cât de puţin respectat este Nicu de toţi acei trepăduşi din jur, că nu înţelege de ce se complace în acea companie. Paul Niculescu-Mizil a promis la un moment dat, în ianuarie 1990, că va vorbi despre relaţiile dintre familia sa şi familia Ceauşescu aşa cum au fost ele în realitate. Nu ştiu să o fi făcut. Precum cei mai mulţi foşti lideri comunişti, a dus cu el în mormânt atâtea taine, frustrări, spaime, reproşuri şi aversiuni nemărturisite. Important era să nu "întinezi “imaginea Partidului. Dacă în cazul Iordanei Borilă, Elena Ceauşescu avea rezerve legate de originea ei etnică, despre Donca se spunea că ostilitatea ar fi provenit din convingerea Elenei că era un copil înfiat a cărei ereditate ar fi fost necunoscută. Nu ştiu care este adevărul, dar acestea erau zvonurile. Oricum, este limpede că funcţionau fobii genetice. Mizil era un loialist, un membru al cercului intim, un fidel al lui Ceauşescu încă de la începutul anilor ’60. Dar acest lucru nu era suficient pentru a calma aprehensiunile maladive ale Elenei. Ulterior, cuplul Ceauşescu a decis să elimine din numele de familie terminaţia "Mizil", li se părea că introduce un fel de nepermisă distincţie aristocratică.
Politic, Mizil era de fapt emasculat din clipa când a fost trimis să conducă "Centrocoopul". Gloria ideologului se sfărâmase, era şi el acum doar unul dintre figuranţii fără voce şi fără şira spinării de la masa puterii absolute.
L-am întâlnit prima oară pe Nicu în septembrie 1958. El era în clasa I-a "B", eu eram in "A" la Şcoala Medie Mixtă "Dr. Petru Groza" (numele îl primise în luna iunie a acelui an, ca parte a "eternizării memoriei" celui mai influent "tovarăş de drum" al comuniştilor din România). Între colegii şi colegele sale: Lena Răutu (fata dictatorului ideologic al partidului), Ioana Pintilie (fata lui Pantiuşa şi a Anei Toma), Dan Năstase (după ani l-am revăzut, era şeful Protocolului prin 1994 la Cotroceni, când am mers să fac un interviu cu Ion Iliescu pentru cartea mea despre comunismul românesc), cred că şi câţiva fii de înalţi ofiţeri de securitate. În clasa mea erau Vasile (Vasea) Borilă (fiul lui Petre şi al Ecaterinei, fratele Iordanei, viitoarea soţie a lui Valentin Ceauşescu), Ghiţă Goldberger (tatăl său, militant din clandestinitate, era director-adjunct al Institutului de Istorie a Partidului), Svetlana Şchiopu (fiica lui Bucur şi a Ursulei Şchiopu), Andrei Manoliu (fiul directorului de la Spitalul "Elias"), Vova Văleanu (tatăl său era traducătorul din rusă al lui Gheorghiu- Dej; mama sa, ucraineancă de origine din URSS, Valentina, era lector de rusă la ASE, pe atunci ISEP "V. I. Lenin"), Florica Jebeleanu cu care eram vecin de stradă, pe Grigore Mora (ca şi cu Ioana Pintilie).
Propun aici un exerciţiu de psihobiografie, o incursiune în ceea ce mi se pare a fi fost universul spiritual şi sufletesc al celui care, la un moment dat, a ajuns al treilea om ca putere în România, după Nicolae şi Elena Ceauşescu. Dar şi o introspecţie, o căutare de sine, o tentativă de a vedea cine eram eu atunci, cum au mers drumurile noastre în direcţii atât de diferite. Înconjurat de activişti nevertebraţi, care de fapt îl detestau, dar depindeau de el, şi pe care, la rândul sau, îi dispreţuia, Nicu Ceauşescu nu a reuşit de fapt să-şi întemeieze, precum tatăl său în anii ’50, o bază în aparat. Poate că, de fapt, ceea ce i-a lipsit a fost fanatismul, convingerea că are Istoria de partea sa, atracţia morbidă pentru putere. O savura, neîndoios, dar nu era un posedat ideologic. În unicul său interviu de după prăbuşire, recunoştea falimentul utopiei comuniste. Se îmbăta cu whisky, nu cu tezele lui Marx şi Lenin.
