I.I.C. BRĂTIANU BBB X

           
              Ion I. C. Brătianu s-a născut la 20 august 1864 la moșia Florica, în județul Argeș. A fost cel mai mare fiu al liderului liberal Ion C. Brătianu, fondatorul Partidului Național Liberal. A fost fiul cel mare al marelui om politic care a fost artizan al câștigării Independenței țării, alături de regele Carol I-ul. A avut ca  frați mai mici pe Vintilă și Dinu Brătianu.  Pe timpul Războiului de Independenţă, Ionel l-a însoţit pe tatăl său pe front, deşi era doar un copil. El şi fraţii săi erau singurii care se aflau în posesia dicţionarului cifrat al primului-ministru. Când regele Carol I a aflat acest lucru, a rămas încremenit de uimire. La exclamaţia suveranului: „nu sunt decât nişte copii!”, Ion C. Brătianu i-a răspuns: „de nimeni nu sunt mai sigur ca de ei”.

                                                                         I.C. Brătianu

            După ce și-a susținut bacalaureatul la Colegiul Sf. Sava din București (1882), a efectuat, ca voluntar, un stagiu militar de șase luni, obținând gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului 2 Artilerie. In paralel a frecventat cursurile Școlii de Poduri și Șosele. In vara anului 1883 a plecat la Paris pentru completarea studiilor:

                   - cursant al clasei de matematici speciale A, la Școala preparatorie Sainte-Barbe (1883-1884)

                    - auditor extern al cursurilor Școlii Politehnice (1884-1886)

                    - student la Școala de Poduri și Șosele (1886-1889)

A obținut, în 1889, diploma de inginer. A încercat în zadar, de două ori, să obțină licența la Sorbona.
Revenit în țară în 1889, este concentrat la cazarma "Malmaison", unde este înaintat la gradul de locotenent. In octombrie 1889 s-a angajat, ca inginer specialist în construcția de căi ferate, la C.F.R., în subordinea lui Anghel Saligny (la construcţia căii ferate Iaşi – Paşcani).

             Invitat să locuiască în palatul de la Ruginoasa, tânărul liberal a început o idilă cu Maria Moruzi-Cuza. Aceasta se căsătorise în 1889 cu Alexandru Cuza, fiul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Soţul a murit la doar şase luni de la căsătorie, astfel că palatul a rămas moştenire soţiei. Pentru a-şi oficializa relaţia, cei doi s-au cununat în 1897, dar s-au despărțit la scurt timp după aceea. Cu Maria, Ionel Brătianu a avut singurul copil, Gheorghe Ion, pe care l-a recunoscut ca fiu legitim. După mai multe aventuri, Ionel Brătianu se va căsători pe 4 martie 1907cu Eliza Ştirbei, pe care a determinat-o să divorţeze de Alexandru Marghiloman, unul dintre liderii conservatorilor

Ion I. C. Brătianu

              După moartea tatălui său, la 4 mai 1891, conducerea Partidului Naţional Liberal a fost preluată de unchiul său, Dimitrie C. Brătianu. Acesta se stinge din viaţă doar un an mai târziu. In aceste condiţii, congresul partidului îl alege preşedinte pe Dimitrie Alexandru Sturdza. Ionel Brătianu se simte îndatorat să continue opera politică a părintelui său, astfel că în 1895 candidează pentru Parlament la Colegiul I, fiind ales deputat de Gorj. In campania electorală, el a recunoscut avantajul pe care i-l oferă numele ce-l poartă, dar ţinea să sublinieze imensa povară pe care o creează, căci va trebui să onoreze în cel mai sublim mod acest nume.

            Primul său discurs politic a fost rostit la Târgu-Jiu la 21 noiembrie 1895 şi din el se reţin câteva fraze: „Manifestarea dumneavoastră electorală trece sus peste capul meu, pentru a se adresa unei memorii scumpe. Propunându-mă ca reprezentant al dumneavoastră pe mine care n-am alt merit, decât numele pe care îl port, aţi dorit să arătaţi că recunoştinţa dumneavoastră e mai durabilă decât viaţa, că ea nu se opreşte cu serviciile aduse. În exemplul dumneavoastră pot găsi îndemn puternic cei care-şi sacrifică interesele private, căci el arată că, pentru fiii lor sunt moştenitori de esenţă superioară a căror reamintire profundă nu se şterge niciodată şi ale căror depozitari siguri sunt inimile generoase. (…) Reintrând în ţară, de la şcoală, găseam societatea noastră bântuită de una din acele crize morale, cărora temperamentele cele mai robuste rezistă cu greu şi care criză, pe mine, independent, mă silea să mă întreb cu anxietate dacă fondatorii României moderne nu concepuseră clădirea lor pe temelii de iluzii, dacă nu pe nedrept atribuiseră ţării generoase, care, de fapt, se aflau în câteva inimi mari. Eram înmărmurit înaintea sentimentelor dureroase, dar resemnate cu care părea că ţara privea cele mai nedemne întreprinderi şi cu ruşine mărturisesc că în mine se clătina încrederea în instituţiile care păreau că prezidă asemenea inechitate.”
                Tot în discursul de la Târgu-Jiu, I.I.C. Brătianu începea să arate că stăpânea arta elocienţei dar şi a logicii electorale. „Pentru mine-spunea tânărul politician-învăţămintele dumneavoasră nu au rămas zadarnice, ele nu au fost numai stimulent contra descurajării unui moment. Înrâurirea lor a fost mare asupra formării caracterului, căci mi-au arătat  că judecăţile adesea nu par culpabile, decât fiindcă oamenii care le mânuiesc le violentează sau le falsifică. Mi-am format astfel convingerea, confirmată prin şase ani de observaţie, că adevăratul rău de care suferim stă(…) în nerespectarea legilor şi că reforma politică esenţială, aceea care se impune, ca o condiţie cardinală a însăşi existenţei noastre e respectul legii.”

               Pe 31 martie 1897, Brătianu este numit ministru al Lucrărilor Publice, din această calitate acordând o atenţie specială construcţiei de căi ferate. Pentru aceasta era ajutat de o echipă întreagă de specialişti, printre care şi ilustrul Anghel Saligny. In noiembrie 1897, ministrul participă la inaugurarea căii ferate Piteşti - Curtea de Argeş, apoi se ocupă de supravegherea bunei desfăşurări a lucrărilor de amenajare a portului Constanţa.

             Incă de la debutul său în viaţa politică, Ionel Brătianu a fost sprijinit de gruparea „Oculta”, formată din membrii ai partidului care doreau ca acesta să preia conducerea liberalilor. Acestă grupare era condusă de Eugeniu Carada, guvernatorul Băncii Naţionale, care exercita o mare influenţă în partid, acţionând din umbră, ocult, de unde şi denumirea grupării. Acesta vedea în tânărul liberal un viitor mare om politic al României. Brătianu dorea să reformeze partidul sub toate aspectele, iar în scurt timp a devenit liderul tinerilor liberali, care erau hotărâţi să contribuie la accelerarea procesului de modernizare a societăţii româneşti. În 1899, Ionel Brătianu reuşeşte să-i atragă în rândul PNL pe liderii socialişti din PSDMR, creat în 1893, (Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România - C. Stere, V.G. Morțun, dr. I.G. Radovici, I. Nădejde), care astfel şi-au atras renumele de „generoşi”. Brătianu avea întâlniri frecvente cu liderul socialiştilor, Constantin Stere. Aceştia doreau înfăptuirea reformei agrare şi a celei electorale, iar liberalul le răspundea spunându-le că acesta este şi crezul său politic. Intre Stere şi Brătianu au avut loc ample negocieri pentru trecerea socialiştilor în tabăra liberală. In cele din urmă, la sfârşitul anului 1899, acest lucru se întâmplă, Stere primind conducerea filialei PNL Iaşi.

               Pe 14 februarie 1901, odată cu numirea unui nou cabinet liberal, Ionel Brătianu primeşte portofoliul Ministerului Lucrărilor Publice, iar în urma remanierii guvernamentale din 9 ianuarie 1902 primeşte şi interimatul Ministerului de Externe, al cărui titular va deveni pe 18 iulie. Din această poziţie s-a ocupat îndeaproape de situaţia românilor din Imperiul Otoman şi Austro-Ungar, acordând o atenţie specială românilor din Transilvania, pe care îi sprijinea moral şi politic. Ministrul de externe intervenea adesea la Viena şi Budapesta pentru a ameliora situaţia românilor. De asemenea, avea întrevederi frecvente cu liderii românilor din provincie. In 1905, Ionel şi fratele său, Vintilă Brătianu, au participat la inaugurarea palatului A.S.T.R.A. din Sibiu, iar anul următor Octavian Goga şi Miron Cristea l-au vizitat la mopșia Florica. Mai târziu, a efectuat vizite în oraşele din Transilvania, întâlnindu-se cu unul dintre foştii căpitani ai lui Avram Iancu, acum ajuns la bătrâneţe. Fruntaşul liberal a avut ocazia să deprindă tradiţiile moţilor, experienţă pe care o va expune într-o viitoare  viitoare lucrare a sa.

              Conducând grupul tinerilor liberali, Brătianu evita să riposteze bătrânilor din partid, care se opuneau reformelor. Vocea sa devenea una dintre cele mai importante din Partidul Naţional Liberal, iar opinia sa era ascultată şi luată în considerare. Liberalul sublinia în discursurile sale însemnătatea decisivă a a chestiunii ţărăneşti pentru România, dezvoltarea economică, problema capitalului străin, introducerea votului universal. El avea o concepţie modernă, pătrunsă de responsabilitate faţă de prezentul şi viitorul României.
           La Congresul P.N.L. din ianuarie 1909, I.I.C. (Ionel) Brătianu este ales președinte al partidului, funcție politică pe care o va păstra până la sfârșitul vieții sale.
Avea o concepţie superioară în ceea ce priveşte datoria omului de stat:
„Cei mai mulţi îşi închipuie că politica e un fel de distracţie, cu foloase şi onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viaţa şi viitorul ţării tale”

            La 2 octombrie 1913, Comitetul Executiv al P.N.L. a acceptat propunerea înaintată de Brătianu privind reforma agrară (exproprierea parțială a marii proprietăți) și electorală (colegiu electoral unic). Aceste propuneri ale liderului liberal sunt susținute și de o importantă parte a oamenilor de stat ai vremii: Regele Carol I, conservatorii democrați (care susțin însă niște modificări - două colegii electorale și expropiere prin cumpărare) și chiar conservatorii "bătrâni" (expropiere in extremis și în plan electoral acceptă doar o lărgire a bazei colegiilor existente).

Timișoara - Bustul lui Ion I. C. Brătianu

București - Monument al lui I.I.C. Brătianu

pe b-ul Dacia

          Partidul Naţional Liberal a profitat de izbucnirea răscoalei ţărăneşti pentru a răsturna guvernul conservator condus de Gheorghe Grigore Cantacuzino, Ionel Brătianu ridicând tot mai insistent problema ţărănimii. În ziua de 8 februarIe 1907 a izbucnit la Flămânzi, judeţul Botoşani, conflictul ce avea să declanşeze marea răscoală ţărănească. In discursurile sale, fruntaşul liberal pleda pentru îndreptarea situaţiei ţăranilor sesizând că în ultimii ani:

„o mână de oameni, străini de interesele mari ale dezvoltării noastre economice şi sociale, s-au făcut stăpâni, prin arendare, pe întinderi tot mai mari din suprafaţa cultivată a ţării […] Ei nu exploatează atât forţele fecunde ale naturii, cât exploatează cămătăreşte munca şi nevoile ţărănimii.”

             In aceste împrejurări, pe 12 martie 1907, regele l-a cheamat din nou la putere pe Dimitrie Alexandru Sturdza, preşedintele liberalilor. In noul guvern, Ionel Brătianu a fost numit ministru de Interne. Cabinetul a dat publicităţii un manifest, care aducea la cunoştinţă măsuri care vor fi luate numai pentru „a îndestula cereri drepte şi legitime”: desfiinţarea unor taxe ce priveau activitatea ţăranului, o nouă lege a învoielilor agricole şi altele.

           In calitate de ministru de Interne, Brătianu a numit în frunte oameni capabili să poarte un dialog cu ţăranii. Insă, evenimentele au degenerat. Printr-un plan bine întocmit, a fost organizată una dintre cele mai violente represiuni antiţărăneşti din istorie. Mulţi ofiţeri au continuat să împuşte instigatorii reali sau prezumptivi, chiar dacă represiunea fusese sistată de ministrul de Interne. Pentru orice om politic era limpede că problema ţărănească trebuia să-şi găsească o rezolvare, căci societatea însăşi trebuia reconstruită din temelii.

              Incepând cu anul 1907, poziţia lui Ionel Brătianu în Partidul Naţional Liberal s-a întărit considerabil. Ca ministru de Interne, el controla administraţia de stat şi filialele locale ale partidului. Deşi avea 75 de ani, Dimitrie Alexandru Sturdza se crampona de putere, căutând să reziste tinerilor reformişti. Carol I, tot mai bolnav şi sleit de puteri, îşi exprima la rândul său simpatia pentru tânărul Brătianu. Trăind într-un continuu stres, bătrânul şef al liberalilor avea tot mai des accese de nervi prelungite, căci se simţea torturat de Eugeniu Carada. Intr-un articol din „Poporanismul” se relata că, în şedinţele Consiliului de Miniştri, Sturdza începea să plângă şi chiar umbla în patru labe pe sub masă, lătrând la un Carada imaginar. In octombrie 1908, se anunţă în mod oficial că primul ministru e grav bolnav şi va fi tratat la un sanatoriu de boli nervoase din străinătate.
              După ce D. A. Sturdza a declarat că nu îşi mai poate exercita funcţia, pe 27 decembrie 1908, a avut loc o şedinţă a la care au luat parte şi preşedinţii Corpurilor legiuitoare, pentru a se hotărî soarta partidului şi a guvernării. Iniţial, Mihail Pherekyde este propus ca succesor, în calitate de cel mai vechi fruntaş liberal. Dar acesta l-a propus la rândul său pe Ion I. C. Brătianu care, în opinia fruntaşului, cumula „talentul, hărnicia, tinereţea şi un nume simbolic pentru România". In aceeaşi zi, a fost emis şi decretul regal de numire a lui Brătianu în funcţia de prim-ministru al României. Pe 11 ianuarie 1909, a avut loc Congresul partidului, care l-a desemnat în funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Liberal, cu mult entuziasm, căci reprezenta „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”. Incă de la discursul inaugural, noul preşedinte stabilea două principii fundamentale pentru viitoarea activitate: libertatea de discuţie şi disciplina în acţiune. După o muncă şi o luptă tenace timp de un deceniu, Ion I. C. Brătianu îşi vedea visul împlinit, acela de a fi preşedinte al Partidului Naţional Liberal. Avea 45 de ani şi dispunea de cel mai puternic instrument pentru realizarea operei sale politice.
                Un moment tensionat din viaţa fruntaşului liberal s-a consumat pe 8 decembrie 1909. Primul ministru a fost victima unui atentat, fiind împuşcat de un anume Gheorghe Stoenescu, lucrător C.F.R., în timp ce se îndrepta spre casă de la şedinţa Senatului. Ulterior, atentatorul a declarat că dorea să dea un exemplu clasei politice, considerându-l pe primul ministru vinovat de scumpirea traiului zilnic. După două săptămâni a fost votată „Legea Orleanu”, care interzicea dreptul la asociere şi la grevă pentru salariaţii statului, dar garanta libertatea muncii. Incă de la începutul primului său mandat, primul ministru pleda pentru înfăptuirea reformelor agrară şi electorală, revizuirea Constituţiei. Brătianu a propus regelui extinderea dreptului de vot prin înfiinţarea colegiului unic, dar Carol I a refuzat. In faţa acestei situaţii, liderul liberalilor şi-a depus mandatul pe 28 decembrie 1910.

Reegele Ferdinand I-ul

             In opoziţie, Ionel Brătianu s-a decis să pregătească marea ofensivă, dar menţinerea partidului pe băncile opoziţiei a stârnit protestul membrilor mai în vârstă, care acuzau lipsa de pricepere a şefului şi influenţa pe care o exercitau „tinerii generoşi” ai lui Constantin Stere. Pe 17 iulie 1913, după ce România a intrat în Al Doilea Război Balcanic, Brătianu şi-a dat demisia din fruntea partidului, a îmbrăcat uniforma de maior şi a plecat pe câmpul de luptă, fiind ataşat la Statul Major al Artileriei. Mihail Pherekyde s-a deplasat în Bulgaria pentru a-l convinge să revină asupra deciziei, dar Brătianu nu a dorit să discute politică până la încheierea acţiunii militare. 
          După sfârşitul conflictului (28 iulie 1913), climatul politic era propice aplicării reformelor. Intr-o scrisoare adresată lui Carol I în august 1913, Brătianu cerea urgent trecerea la aplicarea reformelor, însă regele se arăta reticent, temându-se ca aceste reforme să nu stârnească lupte violente pe scena politică. După o guvernare conservatoare, Ion I. C. Brătianu este chemat pentru a doua oară să formeze Consiliul de Miniştri pe 4 ianuarie 1914. După câştigarea alegerilor parlamentare, preşedintele Partidului Naţional Liberal a expus pe 21 februarie 1914 problema revizuirii Constituţiei. Intre 18 şi 26 mai au avut loc alegeri pentru Adunarea Constituantă, iar după întrunirea acesteia au fost stabilite comisiile pentru analiză.
            Declanşarea Primului Război Mondial a impus scoaterea reformelor de pe ordinea de zi. Trebuie amintit contextul din care ţara noastră a trebuit să se poziţioneze în acest conflict. România avea la acel moment un tratat militar cu Tripla Alianţă, încheiat încă din 1883 de tatăl actualului prim-ministru. Tratatul fusese ţinut secret, căci un pact cu Austro-Ungaria era extrem de nepopular în rândul opiniei publice . Totuşi, acesta a adus un avantaj ţării noastre, prin scoaterea din izolarea diplomatică în care se afla la acel moment şi protecţia în faţa ameninţărilor Rusiei ţariste. Insă, în noul context internaţional, fruntaşul liberal considera tratatul inoperabil.

                La mijlocul lunii iulie 1914, împăratul austriac Franz Joseph şi împăratul german Wilhelm al II-lea, îi cer imperios lui Carol I să ia poziţie faţă de conflictul ce se declanşase în Europa. La consultările din ţară, regele se pronunţa vehement pentru respectarea tratatului, în timp ce majoritatea politicienilor români declarau că nu se poate intra într-un război de partea austriecilor. In cele din urmă, la Sinaia, a fost convocat un Consiliu de Coroană în ziua de 21 iulie 1914. Suveranul a fost susţinut doar de Petre P. Carp, în timp ce majoritatea s-a pronunţat ca România să adopte o poziţie oficială de neutralitate în acest conflict. În comunicatul oficial se preciza că atitudinea de neutralitate a României se motiva prin faptul că nu a fost prevenită de aliatul său de izbucnirea războiului, aşa era prevăzut în tratat, iar Austro-Ungaria nu a fost atacată, ci ea a atacat prima dată.

           Pe 27 septembrie 1914, regele Carol I s-a stins din viaţă, ceea ce însemna pentru România libertatea de a merge la război împotriva Austro-Ungariei. Aşadar, în noul context, primul ministru a devenit figura centrală a vieţii politice, deciziile sale influenţând destinul istoric al României. Pentru acest lucru îşi va atrage renumele de „rege neîncoronat”. 

            In perioada 1914 - 1916, cele două blocuri politico-militare, Antanta şi Puterile Centrale, au încercat să atragă România de partea lor, mizând atât pe poziţia ei geostrategică, cât şi pe importantele resurse de petrol şi cereale. In această privinţă, curentul filoantantist a fost cel care s-a impus, prin vocea autoritară a primului ministru Ion I. C. Brătianu. Exista şi un curent filogerman, reprezentat de Petre P. Carp, Titu Maiorescu şi Alexandru Marghiloman însă influenţa pe care fruntaşul liberal o avea asupra regelui Ferdinand I se va dovedi decisivă. In perioada neutralităţii, întreaga coordonare a politicii externe româneşti este preluată de primul ministru, care lucra cu mare precauţie, orientându-se spre încheierea unor acorduri diplomatice care să constituie garanţii pentru statul român. Un asemenea succes diplomatic îl constituie „Acordul Sazonov-Diamandi” dintre România şi Rusia încheiat pe 18 septembrie 1914 la Petrograd. Prin acest acord, Rusia se angaja să garanteze şi să apere integritatea teritorială a României şi să recunoască drepturile acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, în schimbul „neutralităţii binevoitoare” a ţării noastre.

         După îndelungi tratative, pe 4 august 1916, au fost semnate tratatele de colaborare cu membrii Antantei. În baza tratatului de alianţă şi al convenţiei militare, aliaţii ne promiteau trimiterea zilnică a 300 de tone de armament şi muniţii, armata rusă urma să participe la apărarea Dobrogei în eventualitatea unui atac bulgar, iar trupele Antantei de la Salonic trebuiau să angajeze o mare ofensivă, care să reţină o parte a trupelor bulgare. De asemenea, se recunoştea legitimitatea unirii cu România a Transilvaniei şi Bucovinei, respectând totodată integritatea teritoriului românesc. In ziua de 14 august 1916, la Palatul Cotroceni din Bucureşti, a avut loc Consiliul de Coroană, care trebuia să decidă soarta României. Regele Ferdinand I s-a pronunţat pentru intrarea în război de partea Antantei, ţinând însă să precizeze că pentru a lua o asemenea hotărâre a trebuit să se învingă pe sine, făcând aluzie la faptul că intra în război împotriva ţării în care s-a născut. Totodată, a menţionat că este călăuzit numai de interesele superioare ale României. Cele mai grave proteste le-a pronunțat bătrânul conservator Petre P. Carp, filogerman convins. Văzând cum suveranul este influenţat de prim-ministrul, Carp a intrat într-o gravă polemică cu şeful statului. Ferm pe poziţii, conservatorul a rostit cuvinte grele la adresa regelui, dar şi a ţării, întreaga scenă căpătând proporţii încărcate de dramatism. Carp a rostit celebra frază: „Mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie bătută”. Apoi, consecvent, a declarat: „Voi trimite în război pe cei trei fii ai mei dacă veţi hotărî războiul, se înţelege, în armata inamică României”. Cu toate aceste opoziţii vehemente, România a declarat război Austro-Ungariei:

„România, mânată de dorinţa de a contribui la grăbirea sfârşitului conflictului şi sub imperiul necesităţii de a salvgarda interesele sale de rasă, se vede silită de intra în linie alături de cei care îi pot asigura realizarea unităţii sale naţionale. Pentru aceste motive, ea se consideră, începând din acest moment, în stare de război cu Austro-Ungaria.”

      A doua zi, ostaşii români au trecut Carpaţii pentru eliberarea Transilvaniei. Entuziasmul preluării controlului principalelor trecători din Carpaţi şi eliberarea unor oraşe precum Braşov, a fost stopat de pierderea bătăliei de la Turtucaia, pe frontul de sud. Deşi a luptat cu eroism şi spirit de sacrificiu, armata română a fost nevoită să se retragă pas cu pas, copleşită de numărul şi tehnica modernă a inamicului. Totodată, Antanta nu şi-a îndeplinit promisiunea de a trimite trupe ruseşti, care să lupte alături de români şi nu a început ofensiva în zona Salonic, care ar fi ţinut ocupată Bulgaria. Acest fapt l-a întristat foarte mult pe Ionel Brătianu. In aceste condiţii, aşa cum spunea şi sloganul partidului, „prin noi înşine”, lupta prin propriile forţe rămânea singura salvare pentru ostaşii români. Deplin convins de justeţea cauzei româneşti, Brătianu a acţionat pentru mobilizarea tuturor forţelor armate. Insă, situaţia nu a decurs prielnic pentru armata română, soldaţii fiind nevoiţi să se retragă pas cu pas. Armatele Puterilor Centrale au acţionat pe mai multe direcţii: în nord au spart frontul de pe Valea Jiului, iar în sud au ocupat Dobrogea şi a trecut Dunărea pe la Zimnicea. Astfel, trupele inamice s-au apropiat ameninţător de Capitală. In aceste condiţii, familia regală şi guvernul au fost nevoiţi să se retragă la Iaşi pe 12, respectiv 20 noiembrie 1916. Moldova a devenit un adevărat „pământ al făgăduinţei”  De asemenea, trupele române s-au retras pe aliniamentul Râmnicu Sărat - Viziru, între Carpaţi şi Dunăre. La 23 noiembrie/6 decembrie, generalul von Mackensen a intrat în fruntea trupelor sale în Bucureşti.

          A urmat o perioadă grea pentru poporul român, care a trebuit să suporte jaful şi ocupantului. Realitatea a arătat că guvernanţii nu au luat măsurile necesare pentru dotarea corespunzătoare a armatei, iar planurile de acţiune militară s-au dovedit nerealiste. In conştiinţa publică se va crea un curent împotriva liberalilor, vinovaţi de „pierderile inutile”, din campania anului 1916. Pe 11 decembrie 1916, s-a format la Iaşi un guvern de uniune naţională condus tot de fruntaşul liberal. 

               In anul următor se trece imediat la reorganizarea comandamentului, armata română fiind înzestrată cu echipament modern cumpărat de la aliaţi. La sporirea capacităţii de luptă, o contribuţie importantă a avut-o misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot. În acelaşi timp, guvernul a dat dispoziţie ca întreg tezaurul românesc să fie transportat la Moscova. De asemenea, pentru a reface moralul soldaţilor, autorităţile au considerat de cuviinţă că era timpul ca statul român să treacă la îndeplinirea promisiunilor făcute, înainte de terminarea operaţiunilor. In aceste condiţii, pe 19 iunie 1917 s-a promulgat proiectul de revizuire a Constituţiei, care consacra, printre altele, adoptarea reformei agrare prin exproprierea marii proprietăţi şi introducerea votului universal.

          După alcătuirea foarte minuţioasă a unui plan de campanie, operaţiunile militare s-au reluat în iulie 1917, când trupele austro-ungare şi germane vizau atacarea Moldovei de la sud la nord. Luptând cu eroism, ostaşii români au reuşit să respingă în bloc atacurile inamicilor. La Mărăști (11-19 iulie), Mărăşeşti (24 iulie- 6 august) şi Oituz (26 iulie- 9 august), faptele de arme au reliefat spiritul de jertfă al românilor şi speranţa în refacerea unităţii naţionale. 

            Insă, în octombrie 1917, bolşevicii au preluat puterea în Rusia şi au anunţat dorinţa de a încheia armistiţiul. In aceste condiţii, România rămânea izolată pe frontul din est, înconjurată de trupele inamice, astfel că avantajul oferit de victoriile din vara aceluiaşi an nu a mai putut fi fructificat. Trupele ruseşti au părăsit linia frontului într-o totală dezordine, producând jafuri şi distrugeri. Ca urmare, armata română a intervenit pentru a asigura ordinea, dezarmându-i şi neutralizându-i pe ruşi. In replică, autorităţile bolşevice au recurs la măsuri dure: arestarea reprezentantului ţării noastre de la Petrograd, Constantin Diamandy, ruperea legăturilor diplomatice (13 ianuarie 1918) şi confiscarea tezaurului, acuzând totodată ţara noastră de agresiune pe propriul teritoriu, prin intrarea trupelor române în Basarabia pentru restabilirea ordinii, deşi aceasta s-a produs la apelul basarabenilor. La începutul anului 1918, presiunile Austro-Ungariei asupra României s-au amplificat, cerându-se înlăturarea dinastiei şi încheierea grabnică a armistiţiului. Primul ministru nu s-a arătat dispus să încheie o pace ruşinoasă, astfel că a depus mandatul guvernului pe 26 ianuarie 1918.

          In locul său este format un cabinet condus de generalul Alexandru Averescu. Pe 24 aprilie/7 mai 1918, Alexandru Marghiloman a semnat un armistiţiu înrobitor, dar care a permis supravieţuirea statului român. Semnarea acestuia a fost tergiversată continuu de regele Ferdinand, iar răsturnarea situaţiilor pe front în defavoarea Puterilor Centrale, a permis României să reintre în război de partea Antantei pe 24 octombrie/10 noiembrie 1918. Astfel, sfârşitul Primului Război Mondial (11 noiembrie 1918) a găsit România în tabăra învingătoare. 

           Anul 1918 a marcat şi desăvârşirea procesului de unitate naţională a românilor. Pe 27 martie şi 15 noiembrie, Basarabia şi Bucovina şi-au manifestat dorinţa de „unire necondiţionată” cu Patria-Mamă. Actul de Unire a Transilvaniei cu România de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 încheie un procesul de formare a statului naţional unitar, la care Ionel Brătianu avusese o contribuţie majoră. După Marea Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a găsi mijloacele adecvate pentru a asigura dezvoltarea României ca stat european. Pe 1/14 decembrie, regele şi guvernul au întâmpinat la Gara de Nord delegaţia Marelui Sfat Naţional Român din Transilvania, care aducea Rezoluţia Unirii de la Alba-Iulia pentru a fi predată şefului statului. La banchetul dat în această onoare, Ionel Brătianu a luat cuvântul:

„De o mie de ani vă aşteptăm şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt clipe în viaţa unui neam de fericire atât de mare că răscumpără veacuri întregi de dureri. Bucuria noastră nu e bucuria unei singure generaţii, ea e sfânta cutremurare de fericire a întregului popor românesc, care de sute şi sute de ani a stat sub urgia soartei cele mai cumplite, fără a pierde credinţa lui nestrămutată în această zi ce ne uneşte şi care nu se putea să nu vie.”

            Pe 29 noiembrie/12 decembrie 1918 s-a format un nou Consiliu de miniştri, în care erau reprezentate toate provinciile istorice, prezidat de Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal. In prima lună de la instalare, pe 15/16 decembrie, cabinetul publică decretul-lege privind exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul Regat, fixând şi condiţiile exproprierii. Insă, războiul lăsase răni adânci pe trupul ţării noastre: distrugeri materiale, familii sfâşiate de durere şi dezbinate, scăderea nivelului de trai, scăderea producţiei, ceea ce a generat în perioada imediat următoare nemulţumiri în rândul populaţiei, manifestate prin greve şi lupte de stradă. Se impunea astfel adoptarea unor ample reforme, care să ralieze România la noile realităţi postbelice.

           Principala preocupare pe plan extern a prim-ministrului român era recunoaşterea prin tratat a unirii celor trei provincii cu Patria-Mamă. In ziua de 18 ianuarie 1919 au început lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, care trebuia să reglementeze problemele internaţionale după război. Desfăşurarea lucrărilor i-a creat o mare deziluzie lui Ionel Brătianu. Conducerea Conferinţei a fost preluată de un Consiliu al celor patru Mari Puteri învingătoare: preşedintele S.U.A., Woodrow Wilson, premierul britanic, Lloyd George, prim-ministrul Franţei, Georges Clemenceau şi cel italian, Vittorio Orlando. Prin decizia acestora, România a fost trecută în rândul statelor cu interese limitate, putând să participe la dezbateri numai când era invitată, deşi potrivit convenţiei din 4 august 1916 se bucura de drepturi egale.

             Cei patru mari considerau că România este un stat mic cu putere militară scăzută, deci nu era o voce de luat în considerare. Marile Puteri erau cele care decideau în numele celorlalte state, hotărând ceea ce să fie sau nu stipulat în tratate, justificând că ele au dus greul războiului. Marile Puteri au pregătit Tratatul de Pace cu Germania fără a permite delegaţiei române să-şi exprime punctul de vedere, deşi ţara noastră a avut foarte mult de suferit din pricina luptelor cu germanii. Delegaţia română a fost nevoită să semneze Tratatul de Pace cu Germania la 28 iunie 1919, fără a-l putea studia sau formula observaţii.

         Deoarece Consiliul celor patru intenţiona să procedeze la fel şi în privinţa celorlalte tratate, în mai 1919, primul ministru român a luat iniţiativa unei note verbale colective adresate lui Georges Clemenceau, prin care cerea ca proiectele tratatelor să le fie comunicate din timp, pentru a le putea analiza. Cu toate acestea, Consiliul a acceptat să prezinte la 29 mai doar un rezumat al proiectului de Tratat cu Austria, urmând ca a doua zi să trimită delegaţiei austriece textul complet al acesteia. In urma unui nou protest a şefului delegaţiei române, s-a obţinut amânarea pentru 2 iunie a trimiterii proiectului către delegaţia Austriei. Documentul conţinea unele clauze menite să faciliteze amestecul Marilor Puteri în treburile interne ale României. Astfel, sub pretextul grijii pentru respectarea minorităţilor naţionale, Marile Puteri îşi rezervau libertatea de a decide măsurile „pe care le vor crede necesare” pentru a ocroti drepturile şi interesele acestor minorităţi. De asemenea, România era obligată să semneze o convenţie prin care acorda timp de cinci ani liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de transport pentru supuşii „Puterilor Aliate şi Asociate”, fără nici un fel de vamă. 

             Intr-un discurs rostit la şedinţa plenară a statelor aliate asupra proiectului de tratat şi într-un memoriu adresat Consiliului, Ion I. C. Brătianu afirma că România este hotărâtă să asigure drepturile minorităţilor, dar ea nu poate să primească un regim special, la care nu erau constrânse toate statele suverane. Totodată, el a arătat că România era gata să ia măsurile necesare pentru a uşura tranzitul şi a dezvolta comerţul cu celelalte naţiuni, în conformitate cu legislaţia internă. Intrucât Consiliul nu a acceptat obiecţiile formulate, la 2 iulie 1919 Brătianu a părăsit Conferinţa.

               La 10 septembrie 1919, România a fost pusă în faţa faptului împlinit, căci Marile Puteri au semnat la Saint-Germain Tratatul de Pace cu Austria. In urma notelor ultimative ce i s-au adresat, de a semna fără obiecţii tratatul, Ionel Brătianu şi-a dat demisia din fruntea Consiliului de miniştri pe 12 septembrie 1919, deoarece nu a dorit să semneze acest tratat.

           Făurirea statului naţional unitar român, legiferarea votului universal şi a reformei agrare au imprimat vieţii politice din România trăsături noi. Faptul că toţi ţăranii beneficiau de dreptul la vot a fost în defavoarea formaţiunilor politice conservatoare, a căror bază electorală o constituiau marii proprietari funciari. Partidul Naţional Liberal a fost cel care a dominat scena politică din România în primul deceniu interbelic, beneficiind şi de sprijinul principalelor instituţii economice, care se aflau în mâna fruntaşilor partidului, dar şi de un anumit favoritism din partea regelui Ferdinand I. Transformarea produsă a fost reliefată în alegerile din noiembrie 1919, când a fost nevoie de coaliţia Blocului parlamentar pentru a se forma Guvernul. Măsurile luate de această coaliţie l-au nemulţumit pe Ionel Brătianu, astfel că acesta a intervenit pe lângă şeful statului pentru a determina căderea guvernului.

              Cu sprijin brătienist, pe 13 martie 1920, se formează un nou guvern sub conducerea lui Alexandru Averescu, preşedintele Partidului Poporului, care a cooptat printre miniştri săi şi membri conservatori-democraţi, printre care Take Ionescu şi Nicolae Titulescu. Preşedintele Partidului Naţional Liberal a considerat oportună numirea la conducerea guvernului a generalului Averescu, deoarece acesta se bucura de imensă popularitate în rândul oamenilor. Liberalii au sprijinit guvernul Averescu în vederea restabilirii ordinii publice, refacerii economice a ţării şi legiferării reformei agrare. Activitatea de legiferare a reformei agrare, începută odată cu modificarea Constituţiei în vara anului 1917, s-a încheiat după 4 ani, prin adoptarea legii pentru reforma agrară în Vechiul Regat (17 iulie 1921), a legii pentru reforma agrară în Transilvania (30 iulie 1921) şi a legii pentru reforma agrară în Bucovina (30 iulie 1921). Legea pentru reforma agrară în Basarabia a fost votată la 6 martie 1920.
               In vara anului 1921, fruntaşul liberal a declanşat acţiunea de înlăturare a guvernului, considerând că momentul preluării destinului ţării de către liberali se apropie. Brătianu declara: „trebuie să ne pregătim de asalt”. El a reuşit să atragă în acest demers întreaga opoziţie, care a început să boicoteze măsurile luate de cabinet. Acest lucru demonstrează influenţa pe care liberalul o avea asupra clasei politice. De asemenea, Brătianu a purtat îndelungi tratative cu Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Român, pentru o posibilă fuziune sau coaliţie de guvernare. Aceste negocieri au eşuat, din cauza faptului că cei doi lideri nu s-au înţeles la împărţirea numărului de locuri în Parlament. Acest fapt ilustrează imensele orgolii pe care aceştia le aveau, deoarece nu doreau sub nici o formă să renunţe măcar la un singur loc în favoarea prezumptivului partener de coaliţie.
              Demisia ministrului de externe, Take Ionescu, orchestrată de fruntaşul liberal, a generat o criză în interiorul coaliţiei. In aceste condiţii, Alexandru Averescu a fost nevoit să depună mandatul guvernului său. Pe 17 decembrie, Ferdinand I l-a desemnat preşedinte al Consiliului de miniştri pe Take Ionescu, preşedintele Partidului Democrat. După cum menţiona istoricul Nicolae Iorga, „Take Ionescu simţea în spatele său dogoritoarea patimă de stăpânire lui Ion Brătianu”. Insă, tot în aceeaşi lună, Ionel Brătianu a obţinut acordul de colaborare pentru un viitor guvern cu Partidul Ţărănesc din Basarabia şi Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, astfel că după numai o lună de la instalare, guvernul takist a primit un vot de blam din partea Parlamentului şi a trebuit să demisioneze. 
          După ce regele Ferdinand I a consultat formal pe şefii tuturor formaţiunilor politice, pe 19 ianuarie 1922, Ion I. C. Brătianu este desemnat să formeze noul Guvern al României. Justificând această decizie, regele mărturisea: „Vrajba înveninată dintre partide, ca şi toţi de aici, mă silesc să nu mă bizui decât pe un singur om: Ion Brătianu”. De fapt, şi când se afla pe băncile opoziţiei şi când se afla la putere, liderul liberalilor conducea destinele ţării, folosindu-se adesea de şeful statului. Evenimentele din timpul războiului şi din perioada imediat următoare i-au întărit regelui credinţa că Brătianu era un om „providenţial”, pe care trebuie să se bizuie. Fiind un temperament slab, Ferdinand s-a lăsat dominat de Brătianu, nesfiindu-se să declare că, deşi mulţi apreciază pe Brătieni ca pe a doua dinastie din România, el nu vede nimic rău în asta. Iar cu alt prilej a mărturisit: „Prefer să cad cu Brătianu, dacă asta ar fi să se întâmple, dar este singurul în care am încredere”.
             Profund nemulţumiţi de soluţia aleasă de rege pentru noul guvern, şefii partidelor politice din opoziţie au refuzat în mod ostentativ să meargă la botezul principelui Mihai, întrucât, după expresia lui Nicolae Iorga: „Coroana ajunsese vasală Brătienilor” . Cu toate aceste contestări, Partidul Naţional Liberal decide să îşi urmeze programul de guvernare, care menţiona închinarea tuturor puterilor pentru consolidarea unităţii naţionale. Astfel, la doar patru zile de la instalarea cabinetului, este emis decretul-regal de dizolvare a Corpurilor legiuitoare, în vederea declanşării alegerilor pentru Adunarea Naţională Constituantă.
           Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba-Iulia, a avut loc ceremonia de încoronare a regelui Ferdinand şi a reginei Maria ca suverani ai României Mari. Încoronarea a semnificat momentul în care Ferdinand I devenea regele tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa”. Evenimentul a fost într-o mică măsură umbrit de luptele de pe scena politică, căci Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc au refuzat să participe la festivităţi, motivând că acestea au fost coborâte „la rolul unor simple manifestaţii de partid”. Nicolae Iorga a acceptat să participe „din devotament pentru Coroană”, după cum el însuşi a declarat, ţinând însă să precizeze ironic că nu va mai avea aceeaşi atitudine „când domnul Brătianu se va încorona”. Acceptând să se încoroneze sub guvernul Brătianu, regele dovedea că era hotărât să menţină PNL la putere, fără a ţine seama de opinia partidelor de opoziţie.
             Partidul Naţional Liberal se consolidează prin absorbţia Partidului Ţărănesc din Basarabia (gruparea Inculeţ) şi Partidului Democrat al Unirii din Bucovina (gruparea Nistor) pe 21 ianuarie 1923, formându-se astfel o suficient de puternică majoritate pentru a fi înaintat spre dezbaterea Parlamentului proiectul noii Constituţii. „Balcanismul” politicii româneşti a fost ilustrat cel mai bine în timpul dezbaterilor ce au avut loc. Liderii opoziţiei aduceau argumente neserioase pentru a împiedica adoptarea legii fundamentale. Totodată, pentru a crea mai mult „pitoresc”, la unele întruniri se prezentau şobolani morţi reprezentând pe Ionel şi Vintilă Brătianu, avertizându-i pe cei doi guvernanţi de soarta pe care îi va aştepta dacă vor provoca poporul. Faţă de atitudinea agresivă a opoziţiei, Brătianu adopta o ţinută suverană, socotind că era inutil să intre într-o polemică care i-ar fi risipit timpul şi energia. In pofida tuturor protestelor violente ale opoziţiei, regele a promulgat noua Constituţie a României, prin care se asigura temeiul juridic pentru dezvoltarea României Mari. Dotarea ţării cu o lege fundamentală, în noile condiţii de după terminarea Primului Război Mondial a devenit una dintre problemele fundamentale ale statului român. Dar, organizarea constituţională a constituit o problemă deosebit de dificilă, atât pentru instituţia monarhică, cât şi pentru guvernele din această perioadă, datorită multiplelor împrejurări interne, dar mai ales externe. Astfel, problema constituţională a fost mereu amânată până la venirea liberalilor la putere, la începutul anului 1922. După lungi dezbateri, noua Constituţie a fost votată la 26 martie 1923 în Adunarea Deputaţilor, iar la 27 martie în Senat, fiind promulgată de rege şi publicată în „Monitorul Oficial” la 29 martie 1923 ca operă liberală. În litera sa, noua Constituţie păstra o bună parte din articolele celei din 1866, dar aducea unele prevederi care se raliau noii realităţi româneşti de după Marea Unire şi Primul Război Mondial. Legea fundamentală românească era una dintre cele mai avansate din Europa acelor vremuri, dar în aplicarea ei s-au înregistrat ulterior numeroase inconsecvenţe şi abateri.
             Datorită aplicării doctrinei liberale „prin noi înşine”, economia românească a cunoscut un ritm rapid de refacere până în 1923, după care a înregistrat o creştere cu adevărat spectaculoasă, ale cărei efecte s-au resimţit şi în prima parte a guvernării ţărăniste, până la declanşarea „marii recesiuni” globale din 1929. Totodată, articolul 19 din Constituţie menţiona că zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului. Ramura cea mai dinamică a fost industria, progresul datorându-se politicii guvernamentale care a vizat încurajarea promovarea şi apărarea industriei naţionale. Iniţiatorul acestor politici a fost Vintilă Brătianu. El a promovat o serie de acte legislative precum legea privind comercializarea şi controlul întreprinderilor de stat economice ale statului (7 iunie 1924) , legea energiei (4 iulie 1924), dar cea mai importantă măsură a fost adoptarea legii minelor (4 iulie 1924). Aceasta prevedea articole speciale prin care se favorizau capitalul, munca şi iniţiativa românească şi se puneau piedici în calea pătrunderii de capital străin: 50 plus 1% din capitalul societăţilor să fie deţinut de cetăţeni români. Europa s-a arătat reticentă faţă de adoptarea acestei măsuri acuzând protecţionismul brătienist, dar poziţia prim-ministrului român a fost de neclintit.
          Cele mai multe măsuri din guvernarea Brătianu au vizat alinierea ţării noastre la noile realităţi postbelice: legea pentru organizarea armatei (24 iunie 1924), legea pentru organizarea şi exproprierea căilor ferate, legea privind repaosul duminical şi sărbătorile legale, legea pentru învăţământul primar din 26 iunie 1924 (caracter „unitar, obligatoriu şi gratuit”, durata fiind de 7 ani), legea organizării judecătoreşti (25 iunie 1925), prin care judecătorii deveneau inamovibili, legea pentru înfiinţarea Patriarhiei României (25 februarie 1925), legea privind organizarea Bisericii Ortodoxe Române (4 mai 1925). Pentru unificarea administrativă a tuturor provinciilor a fost adoptată legea din 14 iunie 1925, care avea la bază „păstrarea caracterului unitar al ţării” şi aplicarea descentralizării administrative. Această măsură stabilea împărţirea teritoriului României în două diviziuni administrative: judeţe şi comune, care puteau fi rurale (cuprindeau mai multe sate) şi urbane (oraşele). De asemenea, pentru înlesnirea controlului, supravegherea aplicării legilor şi buna administrare, judeţele se împărţeau în circumscripţii numite plăşi, care cuprindeau mai multe comune.
               Pe 27 martie 1926 este promulgată legea electorală a „primei majorităţi”. Principala modificare se referea la centralizarea rezultatelor, repartiţia mandatelor şi proclamarea aleşilor. Practic, se introducea sistemul „primei majorităţi”. Acest sistem prevedea că partidul ce întrunea cel puţin 40% din totalul voturilor valabil exprimate se numea grupare majoră, iar celelalte partide constituiau gruparea minoritară. Din această împărţire rezulta repartizarea mandatelor politice, astfel încât, gruparea majoritară primea jumătate din numărul mandatelor, iar cealaltă jumătate se împărţea între grupările minoritare proporţional cu procentele de voturi obţinute, dar şi cu cea majoritară. Aşadar, se crea cadrul propice pentru ca partidul majoritar să poată obţine mai multe mandate parlamentare, susţinând astfel guvernul. Această lege afecta egalitatea votului, deoarece voturile acordate grupării majoritare aveau o putere de desemnare mai mare decât cele ale grupărilor minoritare. 
           O altă măsură importantă a fost „legea Mârzescu”, care cuprindea măsuri de combatere a unor infracţiuni contra liniştii publice. Acest act legislativ a constituit temeiul juridic al măsurii de scoatere în ilegalitate a Partidului Comunist Român, până la lovitura de palat din 23 august 1944. În calitate de şef al guvernului, Ionel Brătianu s-a implicat în promovarea politicii externe a României. Diplomaţia românească avea la bază preocuparea pentru asigurarea independenţei, suveranităţii naţionale, apărarea păcii şi a status quo-ului teritorial.
             Un moment important pentru ameninţarea dominaţiei politice a liberalilor s-a consumat în iunie 1924, când Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc au ajuns la un acord de colaborare în vederea unei viitoare fuziuni pe baza unui program comun. Mai mult, pentru a demonstra că partidul său încă „trăieşte”, Averescu organiza mai multe întruniri publice prin ţară. Cea mai importantă a fost cea ţinută pe 3 iunie 1924, la Arenele Romane din Bucureşti. Incitaţi de discursurile rostite, cei 50.000 de participanţi au adoptat o moţiune prin care cereau regelui demiterea imediată a guvernului liberal condus de Ionel Brătianu. 
          Politician abil, Brătianu a acţionat imediat şi a purtat o discuţie cu Averescu prin care l-a convins să renunţe la aceste manifestaţii şi să promoveze o politică de continuitate. In schimb, fruntaşul liberal se angaja să sprijine „la momentul potrivit”, după încheierea celor patru ani legitimi, aducerea lui Alexandru Averescu la putere. Revenit la Arenele Romane, generalul a comunicat simpatizanţilor săi că "lupta noastră şi-a atins scopul", cerându-le să se întoarcă la casele lor. De fapt, Ionel Brătianu a acţionat imediat pentru sprijinirea lui Averescu pentru a constitui o contrapondere la ameninţarea naţional-ţărănistă. Fruntaşul liberal se baza pe influenţa pe care a avea asupra lui Averescu, ceea ce îi conferea avantajul de a guverna şi de pe băncile opoziţiei.

           Spre sfârşitul guvernării, Ion I. C. Brătianu s-a confruntat cu declanşarea crizei dinastice generate de o nouă renunţare a principelui Carol al II-lea la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Aflat la Paris, principele Carol s-a întâlnit cu amanta sa, Elena Lupescu, iar de aici au plecat amândoi la Veneţia. Pe 12 decembrie 1925 tânărul principe a adresat tatălui său o scrisoare prin care îl anunţa pentru a treia oară că renunţă la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Profund nemulţumit de atitudinea fiului său, Ferdinand a decis să-l trimită în Italia pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a-l determina pe Carol să se răzgândească. Decizia principelui a fost irevocabilă, astfel că, pe 28 decembrie, Hiott se întoarce la Bucureşti cu o nouă scrisoare de renunţare a lui Carol către tatăl său, în care a adăugat: „Milano, 28 decembrie 1925”. In aceste condiţii, Ferdinand a convocat la Sinaia un Consiliu de Coroană pe 30 decembrie 1925. Regele a cerut participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României”. Cum Ferdinand a declarat categoric că principele Carol este „o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana”, toţi liderii politici prezenţi la Sinaia s-au supus voinţei suveranului. Mihai era fiul lui Carol cu principesa Elena, dar la acea vreme el nu avea decât patru ani, astfel că trebuia să se adopte o măsură ce să prevadă posibilitatea preluării tronului de către micul principe, neputând să-şi exercite prerogativele de suveran atât timp cât era minor.

Regele Carol al II-lea

               In ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Partidul Naţional Român a participat la dezbateri, dar nu şi la votarea proiectelor de lege. Maniu socotea acest proiect de lege ca fiind prematur, formulând obiecţii asupra necesităţii şi oportunităţii Regenţei, de vreme ce regele „se bucură de o sănătate completă”. După opinia sa, nu era bine să se constituie alături de rege o „autoritate latentă”. Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
              Acest act era considerat ca fiind unul impus de primul ministru liberal. Ziarul „Adevărul” consemna: „Ceea ce a făcut domnul Ionel Brătianu, condus de preocupări personale şi egoism politic, constituie cea mai gravă lovitură adusă principiului monarhic”. Constantin Argetoianu remarca: „Criza dinastică a devenit peste noapte pivotul politicii româneşti. Oamenii politici şi partidele au fost supuşi unei noi clasificări şi socotiţi apţi sau inapţi pentru guvernare după cum puteau fi sau nu bănuiţi că ar favoriza o eventuală revenire a prinţului”. Totodată, Nicolae Iorga declara: Acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen. Ion I. C. Brătianu rămânea stăpânul, singurul şi absolutul stăpân al unei ţări, care avea nesfârşită răbdare.
         Cu toate exagerările vădite ale opoziţiei, era evident că adoptarea acestui act era în avantajul fruntaşului liberal. Sfârşitul regelui era tot mai aproape, căci boala lui se agrava, lui Brătianu i se prevedea o lungă dominaţie la putere. Nimeni nu putea să prevadă la acel moment turnura spectaculoasă pe care o vor lua evenimentele din România în numai câţiva ani. După încheierea celor patru ani legitimi de guvernare, Ionel Brătianu îşi depune mandatul de prim-ministru pe 27 martie 1926.
               Soluţia pentru numirea unui nou guvern fusese stabilită cu doi ani anterior de preşedintele liberalilor. În acest sens, pe 30 martie 1926, se formează un nou cabinet prezidat de Alexandru Averescu, cu sprijin brătienist. Comentând acest fapt, Nicolae Iorga nota: „Astfel Ion Brătianu se retrase, după ce mersese unde vroise şi întărise astfel declaraţia sa mândră că Partidul Liberal, adică el, stăpânul absolut al acestui partid, vine la putere şi pleacă de la putere când îi place” . Dacă în1920, chemarea lui Averescu la putere apăruse ca un act normal, acum ea constituia o surpriză de proporţii pentru opinia publică. Într-un manifest lansat de naţionali şi ţărănişti se aprecia că guvernul Averescu "n-a fost adus la cârma ţării prin indicaţiile voinţei naţionale, ci este un guvern impus, un guvern personal. Guvernul generalului este un guvern de locotenenţă, un locţiitor al fostului guvern Brătianu". Sătule de abuzurile comise de fruntaşul liberal, conducerile celor două partide au acţionat pentru formarea unei adevărate şi puternice forţe de opoziţie, astfel că pe 10 octombrie 1926 s-a întemeiat Partidul Naţional Ţărănesc.

General Alexandru Averescu

            După adoptarea unor măsuri cu caracter economic, în primăvara anului 1927, Averescu se simţea stăpân pe situaţie şi a început să se îndepărteze de la linia dictată de Brătianu. Acest fapt a provocat ruptura a fost atitudinea generalului faţă de criza dinastică. Boala regelui Ferdinand se agrava şi Averescu a stabilit, în secret, legătura cu principele Carol, aflat la Paris, pentru a găsi o modalitate de revenire a acestuia asupra actului de abdicare. Brătianu a aflat şi în aprilie 1927 i-a reproşat că s-a abătut de la „cele convenite împreună”. La auzul acestora, Averescu i-a răspuns: „Pentru numele lui Dumnezeu lăsaţi-ne să guvernăm cum înţelegem noi!” Fruntaşul liberal s-a enervat şi l-a ameninţat că îi retrage sprijinul: „Va să zică, după ce te-am adus la guvern acum vrei să te ridici şi să mă domini?” Intr-un moment de iritare, Averescu replică: „N-am nevoie de sprijinul dumitale, prefer să părăsesc guvernul! Iată, poftim, ia guvernul!”.

Alba Iulia - Monumentul I.I.C. Brătianu

            Regele Ferdinand pleda pentru formarea unui cabinet de concentrare naţională, lucru dorit şi de fruntaşul liberal. Deşi Brătianu se gândise la un cabinet prezidat de generalul Constantin Prezan, şeful statului s-a opus cunoscând relaţiile proaste dintre cei doi generali, iar Averescu putea să considere această numire ca pe un act personal împotriva sa. La insistenţele reginei Maria, ferm hotărâtă să ia parte la conducerea treburilor statului, s-a ajuns la propunerea lui Barbu Ştirbey, principalul personaj al camarilei regale. Pe 4 iunie 1927, Averescu a fost vizitat de Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, care i-a prezentat decretul regal de demitere a guvernului şi de însărcinare a lui Ştirbey cu misiunea de a forma noul cabinet.
               Din Consiliul de miniştri condus de Ştirbey făceau parte PNL, PNŢ, PŢ-Lupu şi grupările conduse de Constantin Argetoianu şiStelian Popescu. Şi de această dată influenţa lui Brătianu a fost decisivă. Printr-o manevră politică, Brătianu şi-a retras miniştrii liberali din guvern, ceea ce a provocat o criză în interiorul cabinetului. În aceste condiţii, Barbu Ştirbey îşi depune mandatul pe 20 iunie. Două zile mai târziu, noul Consiliu de miniştri, condus de Ion I. C. Brătianu, depune jurământul în faţa regelui la Scroviştea. Şeful statului era atât de slăbit încât nici nu a avut puterea să se ridice de pe fotoliu.
           In alegerile parlamentare de la începutul lunii iulie, Partidul Naţional Liberal obţine o majoritate covârşitoare, iar Partidul Poporului nu întruneşte nici măcar 2% din totalul voturilor, astfel că nu mai accede în Parlament. Gazetele epocii relatau că Brătianu a dorit să le dea o lecţie averescanilor. Deşi iniţial se stabilise că Parlamentul se va întruni în ziua de 27 iulie, Ion I. C. Brătianu a propus ca acesta să fie convocat cu 10 zile mai devreme, având în vedere starea de sănătate a suveranului. In seara zilei de 19 iulie, odată cu validarea mandatelor noilor aleşi, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au fost legal constituite. 
              In dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, a fost emis un comunicat oficial, care anunţa moartea regelui la orele 02:15. Regele Ferdinand s-a stins din viaţă la vârsta de 62 de ani. Privind data morţii suveranului au existat numeroase speculaţii, însă nici până ziua de astăzi nu s-a putut stabili ceva cu certitudine. Mai mulţi contemporani, printre care principele Nicolae, istoricul Nicolae Iorga şi Armand Călinescu, au afirmat că de fapt regele murise în ziua de 18 sau 19 iulie, dar vestea nu a fost publicată decât după constituirea legală a Parlamentului liberal, căci, în caz contrar, trebuia convocat vechiul Parlament dominat de Partidul Poporului.
Comunicatul oficial despre decesul regelui Ferdinand I este însoţit de o cuvântare a prim-ministrului liberal către poporul român:

„Primul rege al României Mari a murit. O boală cumplită a întrerupt prematur această domnie glorioasă care a îndeplinit visul de secole al poporului nostru. Românii nu vor putea uita niciodată că regele Ferdinand s-a sacrificat pentru binele ţării.”

               Spre seară, principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, depun jurământul în calitate de regenţi. Intrarea în funcţiune a Regenţei marca apogeul puterii lui Ionel Brătianu, deoarece membrii acestei instituţii se aflau în mod evident sub influenţa dominatoare a preşedintelui PNL

           Partidul Naţional Ţărănesc şi-a manifestat încă de la început poziţia vehementă împotriva acestei instituirii, considerând justă încercarea de a-l restaura în drepturi peCarol al II-lea. Însă, primul ministru a luat toate măsurile pentru a împiedica orice efort de contact cu principele. Într-o relatare a jurnalului englez „Daily Express” despre situaţia din ţara noastră, îl cita pe Brătianu într-o replică adresată reginei, care dorea să-l viziteze pe fiul său pentru treburi familiale:

 „Dacă mă mai obosiţi cu afacerile dumneavoastre familiale, voi proclama republica!” 

 Această replică subliniază controlul politic total pe care fruntaşul liberal îl avea asupra statului.

            Următoarea perioadă a fost marcată de ciocnirile politice dintre Brătianu şi carlişti. Un eşec în această confruntare a survenit în cazul Manoilescu. Acesta îl vizitase pe Carol la Paris, iar la revenirea în ţară a fost arestat. Brătianu pusese agenţi de informaţie în străinătate să urmărească toate mişcările din jurul principelui. El argumenta aceste măsuri, considerându-l inamic al statului pe acela care doreşte să ia Coroana de pe capul suveranului legitim. Procesul lui Manoilescu a avut loc pe10 noiembrie, dar spre surprinderea tuturor, judecătorii au decis achitarea acestuia.

               Pe 22 noiembrie s-a aflat că primul ministru suferă de amigdalită. A doua zi a făcut febră mare, având şi stări de sufocare. Doctorul Constantin Angelescu i-a făcut o operaţie de traheotomie, iar spre seară, doctorul Traian Nasta a executat câteva incizii externe. Acesta a descoperit în profunzime câţiva ganglioni prinşi, pe care i-a extirpat. A urmat încă o blocare a rinichilor, iar infecţia a trecut în sânge. Joi, 24 noiembrie 1927, la ora 06:45, Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal şi prim-ministrul Românei, a încetat din viaţă, la vârsta de 63 de ani. Opinia publică era şocată, nimeni îşi putuse închipui acest deces subit al celui mai puternic om din stat. Cortegiul său funerar a fost purtat pe umeri atât de apropiaţi, cât şi de foştii opozanţi. A fost înmormântat la Florica, alături de tatăl său.

În acele vremuri tulburi, ziarul de opoziţie „Dreptatea” remarca:

„S-a stins încă unul dintre cei care au ţinut pe umerii lor greaua sarcină a realizării celui mai mare ideal românesc: întregirea nemului.”

Cortegiul funerar al lui I.I.C. Brătianu

              Ion I. C. Brătianu a dominat viaţa politică din România cu autoritate. Dintre cei care au încercat să-şi explice cauzele acestei dominaţii, toţi au căzut de acord că avea o vocaţie nativă de conducător. Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie. Ion G. Duca scria în memoriile sale că Brătianu era înzestrat cu un acut simţ al responsabilităţii:

 „El nu se hotăra niciodată repede [..] din primul moment îi apăreau în minte toate repercusiunile probabile şi posibile ale unui act, aşa încât, înainte de a se hotărî să facă acel act, examina, reexamina, contraexamina toate urmările lui şi nu trecea de la intenţie la fapt decât după ce, cântărind toate argumentele, favorabile şi nefavorabile, foloasele îi apăreau mai puternice, mai determinante decât neajunsurile. Din profesiunea lui de inginer rămăsese cu obişnuinţa de a nu pune niciodată piciorul pe un teren, înainte de a-l fi sondat şi de a cunoaşte bine soliditatea lui. Dar, o dată gestaţiunea terminată, o dată hotărârea luată, nu am întâlnit în toată viaţa şi în toată cariera mea politică, om mai neclintit în ducerea până la capăt a hotărârilor sale”.

             Fruntaşul liberal a ştiut foarte bine să-şi aleagă colaboratorii, valorificând la maximum capacităţile lor. Deşi avea doi fraţi, Ionel Brătianu l-a pregătit pentru succesiunea la conducerea Partidului Naţional Liberal pe Ion G. Duca, intuind capacităţile sale politice. Un factor important al dominaţiei sale politice a fost influenţa pe care o exercita asupra regelui Ferdinand, mai ales prin Barbu Ştirbei şi regina Maria. Brătianu era un foarte bun tactician politic. Un cunoscător al liberalismului nota despre liderul liberal că era: „stăpân pe mijloacele sale, îşi urmărea cu precizie nedeterminată jocul politic, nu-l interesa modelul oratoric şi nici polemica scrisă”. Ionel Brătianu era conştient de valoarea sa politică şi era convins că scrie o pagină în istoria naţională, concepţia şi acţiunile sale politice având un caracter democratic. El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decât apărarea intereselor permanente şi a demnităţii poporului român. De aceea, Ion I. C. Brătianu se adresa astfel parlamentarilor, în decembrie 1919:

„Sunteţi, domnilor, reprezentanţii unui popor care este mândru şi poate fi mândru de trecutul său, şi care trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeţi rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiţi cât de modeşti pentru persoana dvs., nu fiţi modeşti pentru poporul pe care îl reprezentaţi.”

Deşi a trecut la cele veşnice prematur, a avut parte de o moarte glorioasă, din funcţia de prim-ministru al României şi preşedinte al celui mai puternic partid politic din acele vremuri. Cea mai potrivită imagine de ansamblu, pentru a conchide evocarea personalităţii lui Ion I. C. Brătianu, este caracterizarea pe care ministrul Franţei la Bucureşti, contele de Saint-Aulaire, i-a făcut-o fruntaşului liberal:

„Excela în a câştiga fără să-şi facă duşmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calităţi, care îl fac unul din marii oameni de stat ai generaţiei sale, mult mai mare decât cei "trei mari": Wilson, Lloyd George, Clemenceau. Nimic mai natural: la ţări mici, oameni mari.”

Autoritățile comuniste au demolat, în 1950, la Pitești, busturile lui I.I.C.Brătianu și Vintilă I.C.Brătianu.