Sultanii otomani, ca și alte capete
încoronate, se ocupau atent de educația copiilor, influențați fiind de lumea
bizantină cucerită, dar și de lumea califatelor arabe, a Persiei și a țărilor
europene din Apus. In ceea ce îl privește pe Suleyman Magnificul, pe când era
prinț a fost trimis de tatăl său, Selim I-ul (1512-1520) să învețe o meserie,
folositoare în viață. Arta mânuirii armelor, se vafla pe primul loc, dar era o
meserie pentru vreme de război Selim I Viteazul (Yavuz) și-a trimis fiul să
deprindă o profesie și pentru timpuri de pace. Și-așa a ajuns la Trabzon
(fostul Trapezunt), cel mai mare centru de giuvaergie din Imperiu, unde-a
ucenicit la un bijutier. După un timp de inițiere meșterul care l-a l-instruit
a venit el la palat, cu toate sculele și cu calfele lui. Suleyman a fost atât
de atent la lecțiile pe care le-a primit și atât de atras încât se zice că și-a
întrecut cu mult maestrul.
Se presupune că Selim I-ul avea și
el o pasiune pentru arta fină a bijuteritului. Selim I care a extins enorm
imperiul spre răsărit, spre Arabia și Egipt și a dus o viață de războaie nu doar că lucra niște bijuterii superbe
(unele dintre ele – ca și dintre cele făurite de Suleyman – pot fi admirate în
muzeele Istanbulului, unde se precizează clar că au fost create de el), dar era
și protectorul oficial al breslei bijutierilor, cunoascută sub numele de
Ehl-i Hiref.
Metalele prețioase, precum aurul și
argintul, intraseră în palatul sultanilor otomani încă din veacul al XV-lea, o
dată cu așezarea capitalei în Constantinopolul abia cucerit. Aurul și gemele
prețioase erau semn al puterii, al unei puteri ce nu se cădea a fi contestată
de nimeni.
Aurarii din vremea lui Suleyman Magnificul își afirmau din ce în ce mai
mult meseria, atât în capitală, cât și în mari orașe, dând naștere la o
emulație pe întinsul imperiului
Suleyman, care a domnit 46 de ani,
între 1520 și 1566, aproape de 6 ori mai mult decât tatăl său, a deprins arta
orfevăriei de la meșteri din Trabzon șin din capitală. O dată ajuns în capitală,
o dată urcat pe tron, a luat sub protecția sa pe bijutieri. Mai mult decât
atât, vreme de aproape o jumătate de secol, el avea să fie cel care dădea tonul
modei podoabelor, nu doar printre femeile lui (mama, surorile, favoritele, între
care una, Hurrem/- Roxelanna avea să-i devină nevastă cu acte-n regulă), ci în
tot imperiul. Modelele create de el îi inspirau pe ceilalți meșteri membri ai
breslei. Se pare că mareke sultn era foarte dotat și cu gust artistic de mare
migală în alegerea formelor, a culorilor și a materialelor îmbinate.
Aurarilor li se spunea „zergeran”
sau „zernișani”, iar celor care foloseau pietre prețioase (în monturi de aur
sau argint) li se zicea „hakkakan”. Cel mai cunoscut dintre meșterii bijutieri
din epoca lui Suleyman Magnificul a fost Mehmet Usta. Din păcate, în vremea
aceea, bijutierii nu-și însemnau creațiile, așa că nu se pot identifica prea
multe nume și cui anume a aparținut un model sau altul.
O explicație a dezvoltării artei
bijuteriilor ar fi cucerirea de vaste teritorii euro-asiatice și îmbogățirea
otomanilor prin jafuri.Venea atât de mult metal prețios din noile provincii,
încât Istanbulul nu putea să rămână singurul centru de prelucrare din Imperiu.
La Damasc, la Alep, la Diyarbakîr breasla bijutierilor s-a dezvoltat până-ntr-atât
încât s-au deschis adevărate școli. Centrele vechi și centrele noi ale
giuvaergiilor și-au dau mâna: Trabzon, Diyarbakîr, Erzincan, Kayseri, Erzurum,
Sivas, Van și Gumuşhane. Un alt fapt interesant este acela că bijutierii,cei
mai mulți dintre ei, nu erau turci, ci se ridicau dintre celelalte neamuri care
locuiau în aceste teritorii: armenii, grecii, iranienii, arabii, slavii și
evreii, cre aveau să devină majoritari între aurari și argintari.
Și pentru că tot mai mulți voiau să
poarte podoabe, către sfârșitul vieții lui Suleyman au apărut și
faslificatorii. Ei lucrau diferite obiecte din cupru, bronz sau fier, pe care
le poleiau cu „tombac”, aur fals, obținut din 8 părți aur și o parte mercur.
Acesta dădea bijuteriilor aspectul aurului. Insă pe lângă faptul că erau false,
ele erau și toxice, din pricina mercurului. Ca un fel de răzbunare divină,
tombacul îi ataca întâi de toate pe cei care lucrau cu el.
Modelul
preferat al sultanului era Hayati. In trezoreria Palatului Topkapî se păstrează o mulțime de
bijuterii care au aparținut casei imperiale otomane, unele dintre ele lucrate
chiar de cei doi sultani, Suleyman Magnificul și tatăl lui, Selim I. Viteazul.
Setul de bijuterii creat de Selim I pentru Sultana Ayșe, mama tătăroaică a lui
Suleyman, poate fi admirat într-o vitrină a Palatului Topkapî. La fel alte
câteva zeci de piese semnate de cei doi și dăruite femeilor din harem, slugilor
devotate ori purtate chiar de ei.
Ele sunt dovada unei lumi elegante
și a unei epoci în care giuvaergia și-a câștigat locul binemeritat pe podiumul
artelor. Alături de obiecte de podoabă și obiecte decorative, s-au remarcat ca
bijuterii și mânerele iataganelor sau unele componente ale armurilor. Cele mai
interesante piese sunt însă cele care au fost descoperite în camera în care era
păstrată mantia Profetului Mohamed, la Topkapî, între care cheile din Kaaba,
sabia Profetului și o mulțime de casete cu relicve sfinte, toate obiecte din
metal cu decorații superbe, despre care se spune că l-ar fi inspirat pe
Suleyman atunci când gândea propriile podoabe.
Cele mai importante teme ale
bijuteriilor lui Suleyman Magnificul au rămâs cele vegetale, flori, precum
lalelele, garoafele și crinii, trandafirii și zambilele și apoi modelele
zoomorfe, leul și păunul aflându-se în centrul de interes și arabescurile. Un
cercetător cu ochi atent va descoperi ușor moștenirile arabe, iraniene și
selgiucide, dar și elementele noi, care definesc timpul de glorie al neamului
otoman. Unul dintre motivele preferate de sultanul Suleyman era „hayati”, un
„arabesque” care constă în ramuri și frunze stilizate care se întrepătrund pe
întreaga suprafață a desenului, cu mici rozete florale care par să se ițească
din această încrengătură. Cuvântul provine din arabă și înseamnă „viață”.
