Grupul de armate Prezan, constituit în grabă prin Ordinul de operaţii nr. 1 din 12/25 noiembrie 1916, al Marelui Cartier General, după trecerea Dunării de către armata lui Mackensen, avea sarcina de a apăra capitala dinspre vest şi sud-vest. Planul de operaţii ale generalului C.Prezan a prevăzut o manevră pe linii interioare, prin care grupările inamice să fie angajate şi bătute succesiv. Contraofensiva generalului Prezan a început în ziua de 17/30 noiembrie 1916. Aceste măsuri militare de ultimă oră nu împiedicaseră guvernul şi casa regală să se pregătească pentru evacuare, mai ales că materialele şi arhivele fuseseră deja expediate spre Moldova cu zile înainte.
Ziua de 18 noiembrie /1 decembrie a adus în porţiunea cea mai importantă a frontului un început de victorie română. Cu toate că la finele zilei şocul lui Mackenzen nu împinsese decât nesemnificativ frontul şi lupte grele se desfăşurau pe tot frontul, guvernul şi curtea regală a decis evacuarea spre Iaşi. Este posibil ca respectiva decizie să se fi luat datorită capturării unui unui automobil românesc din Divizia a 8 Infanterie, în care se afla o casetă de fier cu ordine de operaţii române, ordine din care se desprindea concepţia de ansamblu a planului Grupului de armate Prezan. S-ar putea ca cele amintite să nu fi ajuns la cunoştiinţa Marelui Cartier General, deoarece în acea seară la sediul său de la Periş, generalul Prezan preconiza pentru ziua următoare, "cu o tenacitate demnă de admirat", după cele consemnate de generalul G A Dabija, să continue ofensiva pe direcţiile concentrice, pentru nimicirea unităţilor Grupului inamic Kosch, care ameninţau capitala. Cu toate acestea la mizul nopţii de 18 noiembrie, spre 19 noiembrie / 2 decembrie 1916, trenul ministerial a pornit din gara Periş spre Iaşi. Ion şi Vintilă Brătianu au mai rămas în cursul nopţii la Marele Cartier General, urmând să ajungă trenul, cu automobilele, în staţia Boboc din preajma Buzăului. Ei nu şi-au dus nici soţiile şi nici mama în refugiu, pentru a nu fi învinuit Primul-ministru de către opinia publică că şi-a pus rudele la adăpost. Mama lor era văduva fostului revoluţionar de la 1848 şi Prim-ministru din timpul Războiului de independenţă (1877-1878).
In acele momente grele, regele se afla la Scroviştea unde staţiona un alt tren cu locomotiva sub presiune.
Bătălia de la Bucureşti se desfăşura destul de bine, dar apăruseră însă veşti proaste dinspre Piteşti, unde trupele noastre nu puteau rezista presiunii lui Falkenhayn. Ceea ce a privat trupele din Grupul Prezan de o victorie atât de apropiată "nu afost nici raportul de forţe defavorizant, nici adâncimea spaţiului de manevră până la aliniamentul Argeş-Neajlov, ci timpul avut la dispoziţie" în mişcare unităţilor militare angajate. Timpul, deşi a fost bine calculat, "nu a putut fi respectat darorită greutăţilor ivite în concentrarea forţelor, ca urmare a lipsei de mijloace corespunzătoare în transmiterea ordinelor". Ca atare inamicul a avut răgazul necesar să-şi regrupeze forţele, cu mult superioare celor româneşti, şi a câştigat, până la urmă avantajul.
La toate acestea, mai trebuie adăugat că cele două divizii ruse, incluse în planul luptei, n-au acţionat la timp şi hotărât. Un observator extern, Victor Petain, şeful Statului Major al Misiunii franceze a scris despre cele petrecute atunci că: "Neintervenţia ruşilor pe câmpul de bătaie a dat acestei drame o notă de mister". Generalul Rasvoi, comandantul Diviziei a 40-a ruse, nu a atacat în direcţia Comana, confor planului, sub motiv că nu a primit ordin. Acel ordin i-a fost trimis de generalul Meniţki, şeful Statului Major al Corpului 4 rus, abia la 21 noiembrie / 4 decembrie, când bătălia pentru Bucureşti se încheiase. Trebuie amintit că pe tot pasrcursul războiului, Romania, ca aliat, a a stat ca un ghimpe în faţa doriţelor Rusiei de a ajunge la "Strâmtori", Bosfor şi Dardanele. Aşa că în multe ocazii acţiunile ruşilor au putut fi suspicionate. Ei preferau o Românie înfrântă şi fătă pretenţii, care să nu le împidice drumul spre Constantinopol după război. De la o Românie înfrântă ei ar fi putut să-şi însuşească teritorii, precum Dobrogea, pentru a crea culoarul dorit prin Bulgaria soră, până la Constantinopol.
Pe 20 noiembeie / 3 decembrie 1916, spre seară, generalul Prezan a dat ordinul retragerii generale pentru salvarea trupelor şi a capitalei de represalii de artilerie.
Inainte de acest deznodământ, în ipoteza părăsirii Bucureştiului de către guvern, primul-ministru Ion I C Brîtianu desemnase ca secretar al Ministerului de Interne pe Lupu Kostake, pentru a conduce acest departament ce rămânrea în Bucureşti. Pentru aceeaşi eventualitate a fost numit prefect al poliţiei generalul pensionar A. Mustaţă, deoarece G. Corbescu ar fi fost foarte expus răzbunării inamicului, el fiind cel ce condusese acţiunea de arestare şi internare a cetăţenilor austro-ungari, germani, turci şi greci, aflaţi în capitală la izbucnirea războiului. Concomitent, Regele, cu acordul guvernului, desemnase ca reprezentant, în Bucureşti, al intereselor "Curţii" şi supraveghetor al palatelor pe profesorul Al. Tzigara-Samurcaş, directorul Muzeului de Artă Naţională.
După aprecierea lui I.G.Duca, aceste numiri au constituit grave greşeli ale celor doi oameni de stat. Toţi cei trei demnitari erau germanofili notorii. Dar Brătianu îi alesese tocmai datorită simpatiilor de care aceştia se bucurau în cercurile politice ale Puterilor Centrale. Brătianu spera ca ca ei să reuşească a ocroti mai uşor interesele populaţiei în cazul ocupării capitalei. Cei aleşi au înşelat total încrederea Primului-ministru, ajungând simple unelte ale ocupanţilor în următorii doi ani de grea opresiune.
In zona de ocupaţie inamică au rămas şi multe alte personalităţi politice, care se opuseseră intrării României în război alături de Antantă, precum Al. Marghiloman, P.P Carp şi nulţi alţii, apropiaţi ai acestora şi mai ales din Partidul Conservator. Unii erau, pur şi simplu, ostili unei alianţe cu Rusia ţaristă, pericolul cel mai vechi şi mai pervers al Ţărilor romîne, în ultimile două secole, alături de otomani.
Primarul Emil Petrescu a rămas şi el pe loc, urmând să se ocupe de formalităţile de predare a oraşului către inamic, pentru a nu fi expus unui atac prin bombardare cu artileria grea şi a unor abuzuri militare. El se afla în posesia unei notificări ce urma să fie transmisă inamicului german, document ce îi fusese lăsat de guvern înainte de părăsirea capitalei, cu dispoziţia a-l folosi la nevoie.
In cursul nopţii de 3 spre 4 decembrie, stil nou, deoarece armata română rupsese contactul cu inamicul, tunurile de pe frontul apropiat nu s-au mai auzit în oraş. In schimb casele de pe şoseaua Ştefan cel Mare au fost zguduite de convoaiele militare române în retragere. Acelea veneau dinspre Obor şi coteau pruin PiaţaVictoriei pe şoseaua Jianu (azi B-dul Aviatorilor) către Urziceni. Desigur că acesta nu era singurul traseu de retragere.
In dimineaţa zilei de 4 decembrie, stil nou, în oraş a venit un trimis al feldmareşalului von Mackensen pentru a întreba dacă "cetatea Bucureşti se predă sau va opune rezistenţă trupelor germane". In acest ultim caz capitala României urma a avea soarta oraşului belgian Liege, căci bateriile artileriei grele se aflau în poziţie de tragere. Un răspuns trebuia dat în termen de 24 de ore. Fără a şti de sosirea acestui sol, populaţia se aştepta să vadă, dintr-un moment în altul, trupele invadatoare pe străzi.
Solul german intrase în Bucureşti pe Calea Rahovei, fiind condus, legat la ochi, într-un automobil, la Prefectura poliţiei. Acolo era aşteptat de Primarul Emil Petrescu şi de Lupu Kostake, reprezentantul Ministerului de Interne.
Trimisul lui Mackensen a primit asigurări că oraşul nu se va apăra, dar i s-a cerut ca averea şi cinstea locuitorilor să fie garantate. Urma ca predarea să aibă loc a doua zi, 5 decembrie 1916, stil nou, la ora 10 dimineaţa.
A doua zi , adică pe 23 noiembrie / 5 decembrie 1916, a trecut totuşi călare, în dreptul Spitalului Colţea, un ofiţer de roşiori, însoţit de patru soldaţi. Era o patrulă de ariergardă. La acea oră matinală, prin unele bariere ale oraşului mai se scurgeau coloane în retragere ale armatei române. In schimb, pe Calea Victoriei se instalau cordoane de gardieni publici, în lungul trotoarelor, pentru primirea feldmareşalului August von Mackensen. Trebuia păstrată ordinea şi să se împiedice unele manifestaţii nedorite, care să provoace altercaţii cu inamicul.
"Fix la ora 12, au trecut în viteză, dinspre Bragadiru, câteva automobile cu drapele naţinale şi albe. Un automobil avea drapel american. Era al ministrului plenipotenţiar al Americii la Bucureşti, Vopika.
In acele momente grele, regele se afla la Scroviştea unde staţiona un alt tren cu locomotiva sub presiune.
Bătălia de la Bucureşti se desfăşura destul de bine, dar apăruseră însă veşti proaste dinspre Piteşti, unde trupele noastre nu puteau rezista presiunii lui Falkenhayn. Ceea ce a privat trupele din Grupul Prezan de o victorie atât de apropiată "nu afost nici raportul de forţe defavorizant, nici adâncimea spaţiului de manevră până la aliniamentul Argeş-Neajlov, ci timpul avut la dispoziţie" în mişcare unităţilor militare angajate. Timpul, deşi a fost bine calculat, "nu a putut fi respectat darorită greutăţilor ivite în concentrarea forţelor, ca urmare a lipsei de mijloace corespunzătoare în transmiterea ordinelor". Ca atare inamicul a avut răgazul necesar să-şi regrupeze forţele, cu mult superioare celor româneşti, şi a câştigat, până la urmă avantajul.
La toate acestea, mai trebuie adăugat că cele două divizii ruse, incluse în planul luptei, n-au acţionat la timp şi hotărât. Un observator extern, Victor Petain, şeful Statului Major al Misiunii franceze a scris despre cele petrecute atunci că: "Neintervenţia ruşilor pe câmpul de bătaie a dat acestei drame o notă de mister". Generalul Rasvoi, comandantul Diviziei a 40-a ruse, nu a atacat în direcţia Comana, confor planului, sub motiv că nu a primit ordin. Acel ordin i-a fost trimis de generalul Meniţki, şeful Statului Major al Corpului 4 rus, abia la 21 noiembrie / 4 decembrie, când bătălia pentru Bucureşti se încheiase. Trebuie amintit că pe tot pasrcursul războiului, Romania, ca aliat, a a stat ca un ghimpe în faţa doriţelor Rusiei de a ajunge la "Strâmtori", Bosfor şi Dardanele. Aşa că în multe ocazii acţiunile ruşilor au putut fi suspicionate. Ei preferau o Românie înfrântă şi fătă pretenţii, care să nu le împidice drumul spre Constantinopol după război. De la o Românie înfrântă ei ar fi putut să-şi însuşească teritorii, precum Dobrogea, pentru a crea culoarul dorit prin Bulgaria soră, până la Constantinopol.
Pe 20 noiembeie / 3 decembrie 1916, spre seară, generalul Prezan a dat ordinul retragerii generale pentru salvarea trupelor şi a capitalei de represalii de artilerie.
Inainte de acest deznodământ, în ipoteza părăsirii Bucureştiului de către guvern, primul-ministru Ion I C Brîtianu desemnase ca secretar al Ministerului de Interne pe Lupu Kostake, pentru a conduce acest departament ce rămânrea în Bucureşti. Pentru aceeaşi eventualitate a fost numit prefect al poliţiei generalul pensionar A. Mustaţă, deoarece G. Corbescu ar fi fost foarte expus răzbunării inamicului, el fiind cel ce condusese acţiunea de arestare şi internare a cetăţenilor austro-ungari, germani, turci şi greci, aflaţi în capitală la izbucnirea războiului. Concomitent, Regele, cu acordul guvernului, desemnase ca reprezentant, în Bucureşti, al intereselor "Curţii" şi supraveghetor al palatelor pe profesorul Al. Tzigara-Samurcaş, directorul Muzeului de Artă Naţională.
După aprecierea lui I.G.Duca, aceste numiri au constituit grave greşeli ale celor doi oameni de stat. Toţi cei trei demnitari erau germanofili notorii. Dar Brătianu îi alesese tocmai datorită simpatiilor de care aceştia se bucurau în cercurile politice ale Puterilor Centrale. Brătianu spera ca ca ei să reuşească a ocroti mai uşor interesele populaţiei în cazul ocupării capitalei. Cei aleşi au înşelat total încrederea Primului-ministru, ajungând simple unelte ale ocupanţilor în următorii doi ani de grea opresiune.
In zona de ocupaţie inamică au rămas şi multe alte personalităţi politice, care se opuseseră intrării României în război alături de Antantă, precum Al. Marghiloman, P.P Carp şi nulţi alţii, apropiaţi ai acestora şi mai ales din Partidul Conservator. Unii erau, pur şi simplu, ostili unei alianţe cu Rusia ţaristă, pericolul cel mai vechi şi mai pervers al Ţărilor romîne, în ultimile două secole, alături de otomani.
Primarul Emil Petrescu a rămas şi el pe loc, urmând să se ocupe de formalităţile de predare a oraşului către inamic, pentru a nu fi expus unui atac prin bombardare cu artileria grea şi a unor abuzuri militare. El se afla în posesia unei notificări ce urma să fie transmisă inamicului german, document ce îi fusese lăsat de guvern înainte de părăsirea capitalei, cu dispoziţia a-l folosi la nevoie.
In cursul nopţii de 3 spre 4 decembrie, stil nou, deoarece armata română rupsese contactul cu inamicul, tunurile de pe frontul apropiat nu s-au mai auzit în oraş. In schimb casele de pe şoseaua Ştefan cel Mare au fost zguduite de convoaiele militare române în retragere. Acelea veneau dinspre Obor şi coteau pruin PiaţaVictoriei pe şoseaua Jianu (azi B-dul Aviatorilor) către Urziceni. Desigur că acesta nu era singurul traseu de retragere.
In dimineaţa zilei de 4 decembrie, stil nou, în oraş a venit un trimis al feldmareşalului von Mackensen pentru a întreba dacă "cetatea Bucureşti se predă sau va opune rezistenţă trupelor germane". In acest ultim caz capitala României urma a avea soarta oraşului belgian Liege, căci bateriile artileriei grele se aflau în poziţie de tragere. Un răspuns trebuia dat în termen de 24 de ore. Fără a şti de sosirea acestui sol, populaţia se aştepta să vadă, dintr-un moment în altul, trupele invadatoare pe străzi.
Solul german intrase în Bucureşti pe Calea Rahovei, fiind condus, legat la ochi, într-un automobil, la Prefectura poliţiei. Acolo era aşteptat de Primarul Emil Petrescu şi de Lupu Kostake, reprezentantul Ministerului de Interne.
Trimisul lui Mackensen a primit asigurări că oraşul nu se va apăra, dar i s-a cerut ca averea şi cinstea locuitorilor să fie garantate. Urma ca predarea să aibă loc a doua zi, 5 decembrie 1916, stil nou, la ora 10 dimineaţa.
A doua zi , adică pe 23 noiembrie / 5 decembrie 1916, a trecut totuşi călare, în dreptul Spitalului Colţea, un ofiţer de roşiori, însoţit de patru soldaţi. Era o patrulă de ariergardă. La acea oră matinală, prin unele bariere ale oraşului mai se scurgeau coloane în retragere ale armatei române. In schimb, pe Calea Victoriei se instalau cordoane de gardieni publici, în lungul trotoarelor, pentru primirea feldmareşalului August von Mackensen. Trebuia păstrată ordinea şi să se împiedice unele manifestaţii nedorite, care să provoace altercaţii cu inamicul.
"Fix la ora 12, au trecut în viteză, dinspre Bragadiru, câteva automobile cu drapele naţinale şi albe. Un automobil avea drapel american. Era al ministrului plenipotenţiar al Americii la Bucureşti, Vopika.
In celelalte s-au zărit d-nii Neniţescu, Emil Petrescu, generalul Mustaţă şi câţiva ajutori de primar. Din delegaţie a făcut parte şi ministrul plenipotenţiar al Olandei, Vredenburch. Cu toţii s-au întors fără nici un rezultat, deoarece reprezentanţii invadatorului nu s-au prezentat timp de trei ore, după relatările ministrului american.
La ora 13, acelaşi ministru a fost invitat telefonic, din partea primarului Emil Petrescu, să vină urgent la Prefectură. Acolo sosise o delegaţie de ofiţeri germani, din armata generalului Falkenhayn, care adusese, spre semnare, declaraţia de capitularea Bucureştiului. In fruntea delegaţiei se afla fostul ataşat militar al Germaniei la Bucureşti, prinţul von Schonburg-Lippe.
Primele trupe germane n-au intrat în Bucureşti pe şoseaua Alexandriei, după cum se aşteptaseră autorităţile româneşti, ci prin nord, pe şoseaua Târgoviştei. Totuşi, primele detaşamente germane au pătruns în oraş cu prevedere. Conform relatării lui Anibal Stoenesu, cu funcţie de răspundere în poliţia Capitalei „prima patrulă germană, compusă din 10 infanterişti, sub comanda unui tânăr sublocotenent mărunţel, blond, cu ochi albaştri, stropit de noroi din tălpi şi până în creştet, având în măna stângă o grenadă, iar în dreapta un revolver, şi-a făcut apariţia pe Bulevardul Elisabeta, oprindu-se în curtea Prefecturii. Era 22 noiembrie / 5 decembrie 1916, ora 230 p.m.“
Treptat, în cursul zilei de 23 noiembrie / 6 decembrie 1916, întregul oraş a fost ocupat de inamic. Obiectivele principale au fost sediile ministerelor, poşta, telegraful şi poliţia. Au urmat apoi primele încartiruiri şi primele impuneri pentru întreţinerea trupelor.
In după-amiaza aceleiaşi zile de 23 noiembrie / 6 decembrie, a sosit în Bucureşti şi feldmareşalul August von Mackensen. In jurul orei 16, trei automobile au oprit în curtea Palatului Regal. Din primul a coborât feldmareşalul. La volanul maşinii se afla Martin Badt, un cunoscut instalator şi comerciant din Bucureşti, care părăsise oraşul la izbucnirea războiului. A revenit cu Marckensen în calitate de ofiţer în poliţia militară germană.
Coborând din automobil, feldmareşalul a fost întâmpinat de profesorul Al. Tzigara-Samurcaş şi de colonelul A.D. Brociner, administratorul Palatului. Comandantul german a fost ovaţionat de un grup de locuitori alcătuit din membrii coloniei germane şi austro-ungare din Bucureşti, colonie care număra atunci circa 25.000 de locuitori, inclusiv bulgari şi turci.
După o scurtă vizitare a Palatului, Mackensen a dat asigurări reprezentanţilor Curţii Regale că nimeni nu va ocupa respectiva locaţie.
Feldmareşalul avea să-şi stabilească reşedinţa peste câteva zile (28 noiembrie/11 decembrie) în casa lui G. Meitani, din Piaţa Valter Mărăcineanu de lângă Cişmigiu.
Feldmareşalului i s-au oferit casele Elena Kretzulescu (str. Ştirbei Vodă 39, actualul sediu al Centrului European pentru Învăţământ superior), G. Asan (Piaţa Lahovary nr. 5, actualmente Casa oamenilor de ştiinţă) şi Al. Florescu (str. Emmanuel, actualmente, Fundaţiei, în respectiva clădire aflându-se azi Muzeul Literaturii române).
Mai întâi, el a ordonat să se facă inventarul obiectelor din clădire şi a predat-o intactă când, după doi ani, a trebuit să părăsească urgent oraşul.
In a doua zi de ocupaţie, în cursul după-amiezii, şi-au făcut apariţia şi turcii „cu muzica în frunte“, nu mai mulţi de 300 de oameni. Aceştia au poposit în curtea Palatului Regal, unde, în sunetele răguşite ale trombonului, s-a început prepararea fierturii de berbec în cazanele de campanie. Au urmat apoi bulgarii tot în număr restrâns. A fost nevoie de o intervenţie energică din partea Quartier-Amt-ului german pentru evacuarea Curţii Palatului, din ordinul lui Mackensen.
Verificat
Verificat
