La 10 octombrie 1914 regele Carol I a murit, iar cu puțin înainte, într-un Consiliu de Coroană, se decisese ca România să adopte o poziție de neutralitate între cele două mari blocuri militare constituite în Europa. Aceasta cu toate că regele își dorea ca țara să intre în război alături de Puterile Centrale, conform unui tratat mai vechi în care era parte alături de Germania și Austro-Ungaria. Tratatul prevedea că una din țări va interveni imediat ce o alta din alianță ar fi atacată. România putea să nu intervină alături de Puterile Centrale, în 1914, deoarece Austro-Ungaria era cea care atacase Serbia și declanșase războiul.
După doi ani de neutralitate guvernul și regele Ferdinand I-ul au decis intrarea în război alături de Antantă. Dar România era slab înarmată, bazându-ne, ca și astăzi, mai mult pe tratatele cu marile puteri decât pe propriile forțe militare.
După doi ani de neutralitate guvernul și regele Ferdinand I-ul au decis intrarea în război alături de Antantă. Dar România era slab înarmată, bazându-ne, ca și astăzi, mai mult pe tratatele cu marile puteri decât pe propriile forțe militare.
Deși campania din 1916 a debutat favorabil, prin pătrunderea trupelor române în Transilvania, în scurt timp, trupele germane, austro-ungare și bulgare au preluat inițiativa ocupând, în toamna aceluiași an, Dobrogea, Oltenia și Muntenia, conducerea României fiind nevoită să mute capitala țării de la București la Iași. In luna noiembrie, s-a decis și mutarea sediului Băncii Naționale a României, inclusiv tezaurul, la Iași . Din cauză că trupele inamice înaintau, la 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniștri a aprobat transferul tezaurului în Rusia aliată, spre păstrare, până la terminarea conflagrației mondiale. Tezaurul care urma să ia drumul Moscovei era compus din: acte, documente, manuscrise , monede vechi, tablouri, cărți rare, odoarele mănăstirești din Moldova și Muntenia (printre care și osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir), arhive, depozite, colecții ale multor instituții publice și particulare, acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, dar și aur, în cea mai mare parte proprietate a Băncii Naționale a României. Bunurile au fost încărcate într-un tren cu 24 de vagoane, care a dus tezaurul în beciurile Kremlinului, unde se afla și tezaurul Rusiei. Valoarea declarată a bunurilor românești din acel tren era de 1.594.836.721,09 lei (la valoarea leului de atunci) din care aur în valoare de 574.523,57 lei, arhivă evaluată la 500.000 de lei, iar restul, adică 1.593.762.197,52 lei, erau obligațiuni, titluri de credit, tablouri, cărți rare etc. In 1917, a izbucnit revoluția bolșevică la Petrograd, comuniștii au preluat controlul fostului stat țarist, iar Rusia a ieșit din război și a confiscat tezaurul României.
Imediat, Lenin a început să folosească depozitele românești de la Kremlin. Conform documentelor aflate la Arhivele Naționale din București, în adresa nr. 116 din 16 ianuarie 1918, Lenin a trimis următorul ordin: “Stimate tovarășe, Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât alocarea sumei de 5.000.000 de ruble Colegiului suprem Ruso-Român pentru problemele României și Basarabiei, cu amortizarea acestor sume din fondul românesc arestat la Moscova”. Cu alte cuvinte, bolșevicii își formau rețele de spionaj împotriva României cu banii acesteia.
Intre timp s-a terminat războiul și Regatul României s-a întregit cu Transilvania, Basarabia si Bucovina. In 1921, guvernul de la Washington îl anunța pe cel de la București că pe piața aurului din Statele Unite au apărut piese cu marca tezaurului românesc depozitat la Kremlin. Adică sovieticii își făceau liniștiți cumpărăturile din SUA, cu banii ce îi aveau de la români. A început scandalul internațional, iar rușii au propus ca România să le cedeze tezaurul contra recunoașterii alipirii Basarabiei la România. Bucureștiul a refuzat propunerea și a cerut insistent tezaurul.
Imediat, Lenin a început să folosească depozitele românești de la Kremlin. Conform documentelor aflate la Arhivele Naționale din București, în adresa nr. 116 din 16 ianuarie 1918, Lenin a trimis următorul ordin: “Stimate tovarășe, Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât alocarea sumei de 5.000.000 de ruble Colegiului suprem Ruso-Român pentru problemele României și Basarabiei, cu amortizarea acestor sume din fondul românesc arestat la Moscova”. Cu alte cuvinte, bolșevicii își formau rețele de spionaj împotriva României cu banii acesteia.
Intre timp s-a terminat războiul și Regatul României s-a întregit cu Transilvania, Basarabia si Bucovina. In 1921, guvernul de la Washington îl anunța pe cel de la București că pe piața aurului din Statele Unite au apărut piese cu marca tezaurului românesc depozitat la Kremlin. Adică sovieticii își făceau liniștiți cumpărăturile din SUA, cu banii ce îi aveau de la români. A început scandalul internațional, iar rușii au propus ca România să le cedeze tezaurul contra recunoașterii alipirii Basarabiei la România. Bucureștiul a refuzat propunerea și a cerut insistent tezaurul.
Tezaurul din timpul mareșalului Antonescu
In 1935, Uniunea Sovietică a restituit, din tot tezaurul, doar arhivele și osemintele lui Dimitrie Cantemir. In 1939, a început cel de al Doilea Război Mondial, iar România s-a aliat cu Germania . Mareșalul Ion Antonescu a încheiat un tratat cu Germania lui Hitler, tratat în baza căruia România a început să vândă statului german diferite produse, în special grâu și petrol, contra aur. In urma acestui comerț, rezerva de metal prețios a Băncii Naționale a României a ajuns, în 1944, la 244,9 tone, cea mai mare din toată istoria României.
In 1944, de frica invaziei sovietice, această rezervă uriașă a fost ascunsă într-o grotă de la mănăstirea Tismana. Rezerva de aur a reapărut în documente, în februarie 1947, când a fost readusă la București sub supravegherea armatei sovietice. După acel episod s-a așternut tăcerea până în 1953, când s-a consemnat că rezerva de aur a României este de 53,1 tone. Față de 1947 se înregistra un minus de 191,8 tone. S-a comentat că acest aur a fost luat de ruși ca plată a datoriei de razboi. Informația este infirmată, însă, de documente. Potrivit acordului sovieto-român pentru pagubele de război, semnat la Moscova, în 16 ianuarie 1945, România a fost obligată sa plătească URSS-ului, între 12 septembrie 1944 și 12 septembrie 1950, 300 milioane dolari, adică 50 milioane dolari anual, timp de 6 ani, în produse petroliere, cherestea, vite, grâne, vase maritime și fluviale, material mecanic și feroviar etc. Deci, cele aproape 200 de tone de aur de la Tismana nu au fost luate de ruși ca despăgubire de război. Surse din Ministerul de Externe al României susțin ca acel tezaur a fost luat în custodie de Moscova, adică în păstrare (operațiune impusă, desigur), iar România poate și trebuie să pună problema recuperării acestui al doilea tezaur, de doua ori mai consistent decât primul.
In 1944, de frica invaziei sovietice, această rezervă uriașă a fost ascunsă într-o grotă de la mănăstirea Tismana. Rezerva de aur a reapărut în documente, în februarie 1947, când a fost readusă la București sub supravegherea armatei sovietice. După acel episod s-a așternut tăcerea până în 1953, când s-a consemnat că rezerva de aur a României este de 53,1 tone. Față de 1947 se înregistra un minus de 191,8 tone. S-a comentat că acest aur a fost luat de ruși ca plată a datoriei de razboi. Informația este infirmată, însă, de documente. Potrivit acordului sovieto-român pentru pagubele de război, semnat la Moscova, în 16 ianuarie 1945, România a fost obligată sa plătească URSS-ului, între 12 septembrie 1944 și 12 septembrie 1950, 300 milioane dolari, adică 50 milioane dolari anual, timp de 6 ani, în produse petroliere, cherestea, vite, grâne, vase maritime și fluviale, material mecanic și feroviar etc. Deci, cele aproape 200 de tone de aur de la Tismana nu au fost luate de ruși ca despăgubire de război. Surse din Ministerul de Externe al României susțin ca acel tezaur a fost luat în custodie de Moscova, adică în păstrare (operațiune impusă, desigur), iar România poate și trebuie să pună problema recuperării acestui al doilea tezaur, de doua ori mai consistent decât primul.
In 1995, statul român a reluat cererea de retrocedare a tezaurului “arestat” în 1917. Ulterior, s-a format o comisie româno-rusă de istorici care să studieze chestiunea, adică valoarea datoriei Rusiei față de România. Oficial trebuie recuperate 93,4 tone de aur, în valoare actuală de 2.668.000.000 de dolari din tezaurul trimis la Moscova în 1917. Despre celelalte bunuri ale acelui tezaur – acțiuni, obligațiuni, titluri de credit etc., cele mai valoroase de altfel – nu se mai vorbește nimic și nici despre cele aproape 200 de tone de aur luate de ruși în 1947.
Revenind în anul 1956, trebuie spus că URSS a restituit “Closca cu puii de aur”, un număr de piese din tezaurele bisericilor și 1.350 de picturi și gravuri. Cantitatea de aur restituită în acel moment cântarea 33 de kilograme.
In 1965, Nicolae Ceaușescu a mers la Brejnev, președintele de atunci al URSS, și a cerut restul tezaurului din 1917. Brejnev s-a enervat, spunând ca acel tezaur a fost plimbat prin toată Rusia și s-a mai pierdut din el pe drum. Se poate cita: “O parte din aur a fost jefuit de armatele țariste, care probabil l-au dat țărilor străine”. Liderul sovietic a cerut insistent renunțarea la acest litigiu, spunând că, dacă dezgroapă el morții, poate scoate România cu mari datorii față de URSS. Dar Ceaușescu nu s-a lasat, litigiul a ramas deschis.
De la al Doilea Război Mondial și până astăzi, cantitatea de aur deținută de Banca Națională a României a avut următoarea fluctuație:
De la al Doilea Război Mondial și până astăzi, cantitatea de aur deținută de Banca Națională a României a avut următoarea fluctuație:
1944: 244,9 tone
1953: 53,1 tone,
1969: 111 tone
1972: 64,4 tone
1983: 118,7 tone
1987: 42,2 tone
1997: 93,4 tone
2008: 107 tone.
1953: 53,1 tone,
1969: 111 tone
1972: 64,4 tone
1983: 118,7 tone
1987: 42,2 tone
1997: 93,4 tone
2008: 107 tone.
