VINTILĂ BRĂTIANU BBB

          Vintilă Brătianu s-a născut în anul 1866; era al treilea fiu al lui Ion C. Brătianu, ctitorul României moderne. Descendent al unei familii care a îmbogățit viaţa publică românească, Vintilă Brătianu era mândru de numele său, străduindu-se să-şi cinstească obârşia şi să menţină prestigiul numelui ce purta, prin eforturi cristalizate într-o serie continuă de fapte în interesul obştesc.
              Anii copilariei i-a petrecut la Bucuresti si la Florica, resedinta familiei Bratianu din fostul judet Muscel, actualul judet Arges, în apropiere de Pitești. Impreună cu ceilalți copii ai soților Pia si Ion C. Bratianu, Vintilă a beneficiat de o instrucție și o educație aleasă, cladită pe principiile sănătoase și corecte ale disciplinei muncii, respectului pentru valorile morale, ale cinstei, corectitudinii si a prețuirii semenilor. Primele învțături le-a însușit în casa parinteasc de la mama sa, de la dascăli aduși de la Pitești dar și din străinătate. La București a frecventat cursurile unui liceu de traditie, " Sf. Sava ". După absolvirea liceului a pleacat în Franța, în 1886, unde a urmat Școala Centrală, instituție de învățămant superior specializată în pregatirea viitorilor ingineri. Aici, departe de țară, s-a dezvăluit una din trăsăturile fundamentale de caracter ale tânărului roman: modestia. Vintilă I. C. Bratianu a fost înscris în registrele școlii, potrivit declarației sale, ca fiu de agricultor, iar atunci când s-a aflat că părintele său este primul ministru al României, fiind întrebat de directorul școlii de ce nu a spus acest lucru, tânărul a replicat că funcția respectivă este trecătoare și nu cea de bază!

             Intors în țară cu diploma de inginer a participat la lucrările podului de peste Dunăre de la Cernavodă. Apoi, a primit conducerea lucrărilor de construcție a podurilor de pe Siret, Argeș și Vădeni, după care, în 1897 a fost numit director al Regiei Monopolurilor Statului.

            A mai ocupat următoarele funcții: secretar general în Ministerul Finanțelor, primar al Capitalei (1907-1911), ministru de Război în timpul Primului Război Mondial, ministru de Finanțe (1922, 1926), Prim-ministru (1927-1928), șeful Partidului Național Liberal (1927-1930), director al Băncii Românești, membru al Consiliului Centralei băncilor populare și a Cooperativelor sătești, cenzor și director la Banca Națională.
             Mergea aplecat, lăsând impresia că duce o grea povară pe umerii săi, fiind conștient de rolul căruia îi fusese destinat prin tradiţia ascendenţei şi prin locul ce ocupa în ierarhia partidului liberal.

          A debutat în viaţa politică ca ajutor de primar la Capitală, deputat şi apoi primar al Bucureştiului. Puterea sa de muncă, minuţiozitatea conducerii municipale, spiritul de economie şi onestitatea în mânuirea bunului public, au făcut “epocă” în acea vreme.

            Deşi era un Brătianu, cu rol hotărâtor în viaţa de partid, Vintilă Brătianu n-a fost ministru decât foarte târziu, în timpul războiului, la departamentul muniţiilor, când trecuse de 51 ani. Ca să împlinească cu succes sarcina de conducător ministerial, Vintilă Brătianu a socotit că trebuie să treacă prin toată filiera administrativă, spre a cunoaşte în detaliu funcţionarea organismului de stat, dobândind experienţa necesară. Regreta mereu că împrejurările nu-i îngăduiseră să fi ocupat în tinereţe şi postul de prefect de judeţ.

          Modest şi timid, ducând o viaţă de ascet, fugind de zgomotul mulţimii, de aplauze, dar dându-şi seama că partidul liberal nu mai putea, după moartea lui Ionel Brătianu, să joace rol de prim ordin în viaţa ţării, dacă nu-şi reface structura şi nu-şi câştigă aderenţe reale în masele populare.

          Dârz, hotărât, om de convingeri tari, cum puţini s-au afirmat în viaţa noastră politică, odată pornit pe un drum, nimic nu-l mai putea abate. Nu-l înfricoşa nicio adversitate; avea curajul faptelor sale şi nu cunoştea ezitarea, când în joc erau interesele, socotite de el, fundamentale pentru ţară. Prin activitatea sa în domeniul economic şi politic, întruchipase o figură de mucenic, stăpânit de gândul aşezării şi dezvoltării neamului nostru pe temeiurile lui naţionale şi prin propriile lui forţe. Formula “prin noi înşine”, lansată de el ca deviză a acţiunii partidului liberal, conţinea o excepţională putere dinamică, întrucât era expresia convingerilor unui om, care nu se dezminţise niciodată în acţiunea şi creaţia sa politică.

         Nu preţuia prea mult oamenii de talent, fiindcă punea înaintea tuturor însuşirilor munca încordată, persistenţa până la îndărătnicie; talentul îl socotea superflu şi nu întotdeauna util în opera de înfăptuiri temeinice. Vorbea greoi, lipsit de eleganţă şi fără simţ gramatical; discursurile sale impresionau totuşi prin autoritatea neştirbită a celui ce le rostea: ele exprimau credinţele adânci şi limpezi ale unui om sincer care, cu fanatism, credea în calităţile neamului său. Vorbea ca un inspirat, desprins de actualitatea mediocră; prin glasul lui tunau şi fulgerau durerile şi năzuinţele de îndreptare şi propăşire ale unui neam întreg.

             In lumea noastră politică, Vintilă Brătianu realiza “tipul” impecabil al unui naţionalist intransigent, care îşi desfăşura activitatea publică pe planul unei etici de un puritanism fără pereche: nu admitea niciun fel de tranzacţii, detesta compromisul sub toate formele şi nu înţelegea torsul pânzei de păianjen al abilităţilor, necesare în domeniul politic. Prin acţiunea lui, desfăşurată pe o linie care n-a tolerat niciun zig-zag, el a creat, prin tenacitate şi pricepere, structura economică naţională, a României contemporane.

           Deşi intransigent, era totuşi bun sufleteşte, de o curăţenie aşijderea unui adolescent; se apropia cu greu de oameni dar, odată câştigat sufleteşte, preţuia prietenia cu o delicateţe şi într-un grad neobişnuit în viaţa politică.

              Nu-şi cruța în nicio formă adversarii; dar nici el n-a fost cruţat. De altfel, pentru el, lumea politică se împărţea în două: prieteni politici şi adversari. N-a cunoscut nuanţe intermediare între aceste două categorii şi n-a practicat niciodată măsura medie. De aceea, n-a fost om politic, în afară doar de Alexandru Constantinescu, mai atacat cu furie, fără milă, în viaţa noastră publică, ca Vintilă Brătianu. Toate atacurile însă nu l-au putut intimida sau clinti cu nimic din drumul său. N-a uitat niciodată pe cei ce l-au trădat sau înşelat în credinţele sale. Ura cu pasiune, iubea cu pasiune. Trăsătură caracteristică tuturor oamenilor care pun pecetea fanatismului pe acţiunea şi convingerile lor.

             Ca şef de partid, în cei doi ani şi câteva luni care s-au scurs de la dispariţia lui Ionel Brătianu până la propria sa moarte, Vintilă Brătianu a purces la reorganizarea partidului. El înţelesese că, atâta timp cât trăise fratele său mai mare, partidul liberal fusese o simplă ficţiune, împlinind numai formal rostul, pe care jocul democratic al fiinţării unor partide îl cerea lui Ionel Brătianu, cadrul constituţional făurit tot de el. In fond, Ionel Brătianu suplinea cu personalitatea sa uriaşă şi prestigiul personal de proporţii istorice, şi existenţa şi funcţiunea politică a partidului. Dispărând Ionel Brătianu, partidul rămânea fără suport în opinia publică, fiind nevoit să lupte cu adversitatea unei opoziţii puternice, cu mare rezonanţă în masele populare. In asemenea condiţii, partidul liberal, sau se adapta noii situaţii sau renunţa la orice rol în configuraţia forţelor politice.

           Vintilă Brătianu a înţeles momentul politic, a procedat fără zăbavă la opera de adaptare, astfel că partidul liberal a început, în sfârşit, să prindă fiinţă în realitatea politică a maselor populare. Eforturile în acest sens n-au cunoscut istovire sub îndemnarea metodică şi tenace a lui Vintilă Brătianu şi I. G. Duca. Eforturile n-au fost zadarnice, dar Vintilă Brătianu nu s-a putut bucura, realmente, de efectul lor. A murit singur, izolat, aşa cum trăise toată viaţa, cu gândurile lui, cu durerile lui, niciodată dezarmat în faţa greutăţilor, întrucât era convins că împlineşte prin truda sa un rost istoric în destinul neamului. A murit împăcat cu sine, dar îngrijorat de ţară şi partid. S-a stins liniştit, fără suferinţă şi zbucium în ograda moşiei sale de la Mihăeşti-Vâlcea, pe culmea unui deal, unde l-a atins aripa morţii. A trăit viaţa publică cu nimb eroic, a trecut dincolo în lumea drepţilor, senin, ca sufletul său de adolescent.

PROVOCAREA SUA IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

             Primul Razboi Mondial, numit de mulți istorici si "Marele Razboi", a debutat la 4 august 1914, când Imperiul German a invadat Luxemburgul și Belgia, țări neutre. Din acel moment, o  mare problemă a conflagratiei mondiale a fost atragerea în luptă a unor țări neutre și, mai ales a marii puteri de peste ocean, SUA. Insă Președintele Woodrow Wilson, a vrut să-și conserve cu orice preț neutralitatea. Dar n-a putut rezista provocarilor germane decât până în 1917. In acel an, la 6 aprilie, la propunerea sa, Congresul SUA a declarat război Imperiului German și implicit blocului Puterillor Centrale.

            Pentru președintele democrat Wilson (ales prima oară în 1912), opinia publică era foarte importantă. Poporul american opta în majoritate pentru neutralitate, fapt care îi aducea avantaje economice mari, făcând comerț intens cu toți beligeranții. Numai că principiile acestei atitudini au fost puternic zdruncinate de mai multe acțiuni inacceptabile ale Germaniei. Astfel, prima mare provocare a fost invadarea Luxemburgului (in doua zile) și apoi a Belgiei. Prusia și apoi Imperiul German (continuatorul regatului prusac) avea tratat de neutralitate cu Belgia (încă din 1839, reînnoit și în 1907), dar cancelarul Theobald von Bethmann-Hollweg l-a considerat "o fițuică". Aplicând un plan mai vechi prin care trebuiau anihilate forțele franceze din est, kaiserul a ordonat ocuparea teritoriului belgian. Aici s-au comis atrocități de neimaginat, fiind uciși peste 6.000 de oameni și fiind distruse zeci de mii de proprietăți - sub pretextul căutării "luptătorilor singuratici". Se spune ca în provincia Brabant, călugărițele au fost declarate spioane, dezbrăcate și violate. Astfel de atrocități s-au repetat și-n alte zone... In 2001, un Inalt demnitar german a depus o placă comemorativă in amintirea victimelor inocente ale "barbariei germane".

            Dar SUA nu au reacționat decât atunci când transporturile comerciale către clienții din Europa au fost puse în cea mai mare primejdie. Marea Britanie și Franța voiau să înfometeze Germania (ceea ce au reușit spre finele războiului), iar kaiserul voia același lucru. Insă dincolo de toate șicanele puse navelor SUA care circulau pe Atlantic, submarinele germane erau cele mai periculoase. Ele periclitau integritatea vaselor comerciale, căci SUA trimiteau muniție ușoară amestecată cu alte produse neutre și numeroși pasageri.                      Kaiserul și generalii săi s-au abținut o vreme sa atace altfel de convoaie, dacă nu erau siguri ca e vorba de ajutor de război. Dar ordinele erau mereu contrazise de informațiile de spionaj de la fața locului. Și asa s-a ajuns la una dintre cele mai mari catastrofe navale mondiale: scufundarea navei de linie "Lusitania". La 7 mai 1915, un torpilor german a distrus în 18 minute vasul. Au murit 1.198 de oameni, iar 761 au fost salvați. Reacția internațională a fost pe măsură, nemții fiind blamați de propaganda intensă dusă în Anglia. La bord existau, totuși, mitraliere și muniție. Controversele continuă și astăzi.

            Cu toate provocările Imperiului German, sloganul cu care a câștigat un nou mandat Woodrow Wilson a fost "Nu intram în război!". Era anul 1916 și pentru SUA contau afacerile. Pe asta miza și kaiserul, care nu credea ca americanii sunt pregătiți de război. In consecință, politica agresivă germană în Atlantic s-a întețit. Submarinele au început sa blocheze vasele SUA către Anglia, afectându-le americanilor comerțul. Sloganul lui Wilson s-a schimbat: "Război pentru salvarea democrației!" și SUA a intrat în război abia după doi ani de la scufundarea "Lusitaniei", când au murit si 128 de americani și la trei ani după începerea războiului dincolo de ocean. In martie și aprilie 1917 primii 200.000 de americani au început să debarce în Europa cu o echipare și pregătire insuficiente. Pentru început ostașii de peste ocean au primit echipament, armament și muniție adecvată de la Franța și Anglia. Cu timpul s-a orientat și industria americană pe producția de război, dar ajutorul european. mai ales francez, a continuat până la sfârșitul războiului, la 11 noiembrie 1918. Aportul masiv american s-a concretizat în aviație, aprovizionare și apoi în numărul de combatanți, care a ajuns, în final, la 1.850.000 de oameni.