WAFFEN SS - CU MUSULMANI

La prima vedere, simpla idee conform căreia naziştii ar fi avut divizii în care ”Untermensch”, de religie musulmană şi rasă asiatică, care ar fi luptat cu frenezie pentru al treilea Reich şi arienii cei superiori, pare una de-a dreptul imposibilă. Ei bine, adevărul istoric este cu mult mai neaşteptat şi mai complex decât pare. Iar povestea Legiunilor Tătare se constituie într-unul dintre cele mai interesante şi demne de atenţie episoade din cel de al Doilea Război Mondial. Uniţi, deopotrivă sub zvastică şi semilună, grupaţi într-unele dintre cele mai temute legiuni străine ale Wermachtului, musulmanii au dat o replică dură bolşevismului şi Armatei Roşii, chiar dacă sfârşitul acestei ciudate alianţe a fost unul dezastruos pentru urmaşii lui Ginghis Han.


Musulmanii nu iubeau comunismul

Spre surprinderea multor soldaţi de rând şi a unor ofiţeri îndoctrinaţi de propaganda nazistă, conform căreia celelalte rase erau inferioare din toate punctele de vedere, iar comunismul o doctrină satanică (aici cam aveau dreptate...) care trebuia stârpită cu orice preţ, realitatea de front, precum şi încurcata politică a alianţelor militare, i-a pus pe aceştia în faţa faptului împlinit de a fi devenit camarazi taman cu "Untermensch"-ii cu care le împuiaseră capul politicienii nazişti în cadrul campaniilor furibunde de propagandă puse în scenă de neîntrecutul Goebbles.

Aşa s-a întâmplat încă din ziua de 22 iunie 1941, dată la care armata germană a invadat Uniunea Sovietelor condusă de Stalin. Militarii germani au fost uimiţi să descopere bucuria sinceră cu care mulţi localnici i-au întâmpinat, ca pe nişte eliberatori, nu invadatori. Unul dintre grupurile etnico-religioase care s-a bucurat cel mai mult de apariţia Wermachtului au fost musulmanii, iar între ei, minoritatea tătară.
Musulmanii cantonaţi în spaţiul geografic cucerit întâi de Imperiul Ţarist şi desăvârşit ulterior de sovietici urau de generaţii dominaţia ruso-sovietică. Nu doar că aveau încă în memorie propria periodă glorioasă de dinainte de expansiunea Impaeriului Ţarist, dar interzicerea drepturilor religioase şi a tradiţiilor milenare, impusă forţat de regimul sovietic, le producea mari suferinţe.

Pentru ei, sosirea armatei germane alimenta speranţa privind crearea propriilor state independente şi chiar făurirea ulterioare a unei mari Confederaţii Pan-Turanice.
Nu doar tătarii musulmani s-au grăbit să se alieze cu germanii, ci mai toate etniile de religie musulmană din Caucaz precum azerii, cerchezii, tabasaranii, balkharii, cecenii, inguşii... Chiar şi creştinii care aveau de suferit din pricini similare din partea regimului sovietic, s-au aliat cu Berlinul în speranţa eliberării de jugul comunist. Şi merită să se amintească aici diviziile cazacilor şi georgienilor din Waffen SS.

Din punct de vedere cronologic, musulmanii din spaţiul ex-sovietic nu au aşteptat apariţia germanilor la orizont, pentru a se opune sovieticilor. In Asia Centrală, autoproclamata confederaţie a triburilor turco-tătare din Kokand instalase deja un guvern liber al Turkestanului istoric, în timp ce emirii de Khiva şi Buhara îşi declaraseră la rândul lor independenţa. Chiar dacă Armata Roşie doborâse, una după alta, fragilele entităţi statele turcomane, musulmanii din regiune păstraseră încă un puternic sentiment anti-comunist. Multe revolte locale au izbucnit, alimentate de silniciile şi atrocităţile sovieticilor. Intre acestea, se remarcă răscoala cecenilor condusă, de un activist ex-comunist cecen, pe numele său Hasan Israilov, care, văzând diferenţa între vorbele şi faptele comuniştilor, a răsculat populaţia locală împotriva "apostolilor lui Marx, Engels şi Lenin".

Această complexă situaţie nu a scăpat atenţiei strategilor de la Berlin, care l-au informat pe Hitler de existenţa a numeroase naţionalităţi din URSS care se opuneau puternic comunismului. Nebun şi paranoic, dar deloc prost, Hitler a trecut peste natura de sub-oameni" (cum îi considera el) a musulmanilor şi i-a dorit drept aliaţi - vremurile şi contextul militar o cereau.
In consecinţă, pe data de 1 decembrie 1941, un memorandum secret, emis de Hitler personal, autoriza crearea a două mari unităţi musulmane: Turkestanisch Legion, compusă din voluntari musulmani proveniţi din Asia Centrală, precum turkmeni, uzbeci, kazahi, kirghizi, tadjici şi karakalpaci, şi Kaukasisch-Mohammedan Legion, alcătuită din azeri, daghestanezi, avari, lezgini, ceceni, karaceai şi inguşi.

Pe lângă aceste legiuni, a fost alcătuită o unitate separată destinată încorporării voluntarilor tătari. Celebra Wolgtatarische Legion avea să fie fondată în ianuarie 1942 pe pământul Poloniei de azi.
Aprecierea dată de nazişti musulmanilor sovietizaţi cu forţa făcea, de fapt, parte din planul lui Hitler de a cuceri simpatia Turciei şi a atrage acest stat de partea sa, în speranţa de a controla astfel bogatele câmpuri petrolifere din Orientul Mijlociu şi Caspica. De fapt, Fuhrer-ul declarase în decembrie 1942:
"Consider că între aliaţii noştri doar musulmanii sunt oameni demni de încredere. Mă pot baza oricând pe ei, nu văd deloc un pericol în crearea unor unităţi complete de musulmani".


Proiectul naziştilor musulmani

Pătrunderea unităţilor Wermacht-ului în Caucaz şi largul sprijin oferit acestora de etniile din cei mai înalţi munţi ai Europei a creat o mare panică la Kremlin. Scrisoarea emisă de Konstantin Oumansky, ambasadorul sovietelor la Washington, descrie cum nu se poate mai bine situaţia liderilor comunişti:
"Trebuie să vă mărturisesc că sunt îngrijorat în privinţa Caucazului... Iar tătarii din Crimeea sunt rebeli prin definiţie, niciodată nu le-a plăcut comunismul. Este un fapt ştiut că, în perioada Războiului din Crimeea, aceşti tătari au colaborat cu mare bucurie cu forţele britanice şi franceze. Problema cea mai mare este însă reprezentată de factorul religios, pe care sunt sigur că germanii îl vor exploata la maximum, cu toate că este total opus ideologiei naziste. Nu avem încredere nici în popoarele de munte din Caucaz, sau în georgieni. Precum tătarii, toate etniile de aici sunt musulmane, cu excepţia georgienilor, osetinilor şi armenilor, dar cu toţii îşi aduc încă aminte de cucerirea ţaristă a Caucazului, proces încheiat în anul 1863."

Germanii au contactat rapid reprezentanţii naţionalităţilor musulmane din Caucaz. In privinţa cecenilor, karaceailor, inguşilor şi balkarilor, Wermacht-ul a adoptat o poziţie extrem de liberală, comparativ cu proverbiala ordine şi disciplină prusacă.
Le-au promis noilor aliaţi închinători la Allah, desfiinţarea urgentă a colhozurilor, redeschiderea moscheilor şi îngăduirea serviciului religios complet, plata oricăror bunuri şi alimente rechiziţionate de armata germană şi, mai ales, excluderea totală a vreunei femei de la orice post de conducere, fapt pe care musulmanii îl considerau intolerabil.

Germanii le-au acordat inclusiv dreptul de a-şi face dreptate singuri, după cutumele locale, precum şi dreptul de creare a unor unităţi proprii pentru păstrarea legii şi ordinii.
Prima entitate organizatorică promisă de germani a luat naştere în regiunea Karaceai, unde Comitetul Naţional al Karaceailor era condus de Kaki Baieramutov, un anti-bolşevic feroce.
Colaborarea a fost sărbătorită prin celebrarea Kurban Bairam-ului, o sărbătoare musulmană, la Kislovosk. Acolo, în octombrie 1942, oficialilor germani cu rang de mari oaspeţi li s-au făcut daruri preţioase, în cea mai pură tradiţie caucaziană. La sfârşitul petrecerii, se înfiinţase deja primul escadron de călăreţi karaceai care urma să intre în luptă alături de germani.
Aceeaşi linie de acţiune a fost urmată în Kabardino-Balkaria. Un comitet naţional condus de Selim Shadov era responsabil cu restabilirea vechilor tradiţii şi legi, alături de vânzarea de alimente, combustibili şi alte bunuri către Wermacht.

Lucrurile se derulau asemănător în tot Caucazul de Nord. Inţelegerile erau sărbătorite fastuos, conform obiceiurilor fiecărei etnii. Iar la sfârşitul petrecerilor, generalii germani primeau în dar armăsari extrem de rari şi valoroşi din rasele locale, ofiţerii germani întorcând gestul căpeteniilor tribale prin cadouri care constau în Coranuri legate în aur şi arme automate de ultimă generaţie.
Noua situaţie din teritoriile stăpânite odinioară de Imperiul Otoman impresionase Ankara şi atrăgea atenţia unor importanţi lideri militari turci, precum Mareşalul Cakmak.
Din nefericire, dezastrul de la Stalingrad a distrus planul germanilor de a cuceri petrolul Orientului. Turcii şi-au reconsiderat politica, adoptând o poziţie neutră, în timp ce Wermach-ul s-a retras cât mai repede din Caucaz, pentru a preveni un al doilea Stalingrad. Mulţi dintre colaboratorii musulmani au urmat fideli trupele germane.

Legiunile musulmane în focul luptelor

Cu toate că ambiţiosul plan al lui Hitler în privinţa musulmanilor sovietizaţi căzuse odată cu Stalingradul, Fuhrerul avusese dreptate în estimările sale: extrem de loiali, cumplit de porniţi împotriva comunismului, războinicii din Caucaz şi Crimeea se aflau încă de partea germanilor. Wermacht-ul mai beneficia de aportul a zeci de mii de soldaţi şi ofiţeri din diviziile musulmane. Cei mai mulţi dintre aceştia erau de origine central-asiatică, fiind încartiruiţi într-o singură divizie denumit 444 Sicherungs Division.

In timpul războiului, circa 70.000 de combatanţi originari din Asia Centrală au luptat de partea germanilor. 40.000 dintre aceştia au fost soldaţi şi 30.000 asistenţi militari şi trupe auxiliare. In anul 1943, musulmanii aveau 15 batalioane proprii, iar un an mai târziu numărul lor s-a ridicat la 26.
A intrat în legendă celebra divizie 162 Turkestanish Infanterie Division, compusă din germani, azeri şi turkmeni; divizia era condusă de carismaticul general Oskar von Niedermayer, un fel de autodidact Lawrence of Arabia, fost ataşat militar german în Persia.
Divizia a fost antrenată şi pregătită la Kruzsnyna, în Polonia, după care a fost transferată în spaţiul iugoslav, pentru a se înfrunta cu dârjii partizani ai lui Tito. Ulterior au fost transferaţi în Italia, unde au luptat cu regimentele americano-japoneze (este vorba de regimente compuse în egală măsură din americani şi fii imigranţilor niponi din SUA). Conform rapoartelor de front, divizia musulmană era la fel de ordonată şi capabilă precum orice divizie compusă din etnici germani a Wermacht-ului.

Tătarii din Crimeea nu doar că au colaborat cu mare bucurie cu armatele germane, dar din proprie iniţiativă le-au asigurat acestora importante cantităţi de provizii.
Circa 20.000 de nogai din Crimeea luptau sub flamura zvasticii. Aceşti urmaşi ai lui Ginghis Han s-au făcut remarcaţi în egală măsură prin bravură şi cruzime, mai ales în decursul operaţiunilor anti-partizani. In Munţii Yaila din Crimeea, maiorul V.I. Maltzev a format un batalion tătar de pedepsire contra bolşevicilor din Yevpatoria. Batalionul Khimi, cum a fost botezat, a exterminat partizanii comunişti din Yaila, distrugând bazele acestora şi ucigând şi numeroşi civili.

Impresionaţi de spiritul combativ al tătarilor, germanii au dislocat batalionul Khimi în nord-vestul Franţei, pentru a lupta cu partizanii din maquis (Rezistenţa franceză). Incă o dată, ferocitatea urmaşilor lui Batu Han s-a făcut simţită, îngrozindu-i pe francezi.
Un exemplu rămas încă în memoria acestora este episodul din data de 21 iulie 1944, când satul Dortan a fost ars complet de soldaţii tătari, furioşi că localnicii acordaseră sprijin celor din Rezistenţa franceză. Conform mărturiilor istorice, tătarii au violat femeile din localitate, au ars casele, după care s-au plimbat râzând, cu bicicletele confiscate, printre casele în flăcări...

Erau însă extrem de bine văzuţi de germani; comandanţii legiunilor învăţaseră limba tătară, iar pentru a menţine ridicat moralul acestor voluntari aparte, Berlinul ordonase chiar înfiinţarea de reviste în limbile rusă şi tătară.
Intitulate Gazavat (Războiul Sfânt), Svoboda, Ezenedel'naja gazeta legionerov (Libertatea, Cotidian Săptămânal pentru Legionari), Milli Adabijat (Literatorul Naţional), Milli Turkistan (Turkestanul Naţional), Yeni Turkistan (Noul Turkestan), Idel-Ural (Volga-Ural), sau Tatar Adabijat (Literatorul Tătar), aceste jurnale erau editate de intelectuali tătari şi de Divizia de Propagandă a Wermacht-ului.

Performanţele militare ale musulmanilor pe cele două mari fronturi ale conflagraţiei difereau sensibil. Pe Frontul de Vest, mulţi dintre ei şi-au dezamăgit conducătorii germani. Voluntarii sovietizaţi nu-i urau pe aliaţii americani şi britanici, cu care nu avuseseră nimic de împărţit până atunci. In cel mai caracteristic stil oriental, aveau o atitudine uşor indiferentă, placidă uneori, faţă de inamici.

In contrast total, pe Frontul de Est, în faţa duşmanului sovietic, orientalii au demonstrat calităţi militare extraordinare. Cele trei batalioane tătare de la Stalingrad au luptat până la ultimul om, nedând un singur pas înapoi. Lângă Harkov, un întreg batalion musulman s-a expus tirului de artilerie şi mitralieră pentru a recupera corpul propriului comandant german căzut în luptă, comandant pe care tătarii l-au iubit şi respectat exemplar.
Bravura lor l-a impresionant până şi pe Heinrich Himmler, cel mai puternic om din Reich după Hitler, lider nazist despre care se spune că era mai rasist chiar decât Fuhrer-ul.

Heil Allah!

"SS Heini", cum era poreclit Himmler în cercul său de apropiaţi, s-a dovedit a fi cel mai mare promotor al Islamului printre liderii nazişti. Dispreţul lui Himmler faţă de "creştinii molâi" era egal cu aprecierea sa faţă de Islam, pe care îl vedea drept o religie luptătoare şi masculină, bazată pe concepte foarte apreciate şi în sânul SS-ului, precum supunerea oarbă, dorinţa de auto-sacrificiu şi lipsa de compasiune faţă de duşmani.

Admiraţia sa deschisă faţă de musulmani a dus, în cele din urmă, la ignorarea propriilor "derapaje" ariene şi încorporarea a cât mai mulţi musulmani sub aripa neagră a SS-ului.
Pe baza acestor noi considerente, Himmler s-a simţit onorat să-i includă în rândul celebrelor unităţi Waffen SS. Tot el a decis că, dintre rasele care trăiau în spaţiul sovietic, doar slavii şi evreii erau "sub-oameni". In concepţia sa, exista un element rasial superior în Rusia, iar acesta venise din Asia şi dăduse naştere de-a lungul istoriei unor genii militare precum Attila, Ginghis Han, Batu Han, Tamerlan, Djepe Noion, sau Subotai Bahadur.

In noiembrie 1943, maiorul Andreas Meyer-Mader i-a oferit lui Himmler tot ajutorul său pentru înfiinţarea şi comanda ulterioară a unui unităţi SS formate exclusiv din tătari. Himmler a aprobat pe loc planul maiorului, promovându-l chiar la rangul de SS Obersturmbanfuhrer. Pe 14 decembrie, acelaşi an, Marele Muftiu al Ierusalimului, Hajj Amin el-Huseini, se deplasa personal la Berlin pentru a binecuvânta crearea noii divizii musulmane din cadrul SS-ului.

Inedita Ostturkischen Waffen-Verbande der SS era formată nu doar din etnici tătari, ci şi din voluntari azeri, kirghizi, uzbeci, başkiri şi tadjici.

Unitatea nu a avut o viaţă lungă, destrămându-se după ce comandantul ei, Andreas Meyer-Mader, a fost ucis în timpul unei lupte cu partizanii sovietici din Yuratishki, lângă Minsk. In iulie 1944, divizia musulmană a fost transferată în Polonia. Iar când SS-ul a suprimat Revolta din Varşovia, volunarii musulmani au fost ataşaţi cumplitei SS Dirlewanger Brigade, unde au participat la acţiunile brutale încheiate cu uciderea a peste 200.000 de civili polonezi.

Himmler a decis să numească un nou conducător în persoana lui Harun al-Rashid Bey, un ofiţer austriac convertit la Islam, dar decizia sa nu a fost una de bun augur. Din contră, sub conducerea noului comandant, moralul musulmanilor a scăzut.

In ultimele luni ale războiului, Ostturkischen Waffen-Verbande der SS acţiona la graniţa sloveno-italiană. In lunile aprilie-mai, unitatea a fost detaşată în Lombardia, Italia, unde a staţionat până la finalul războiului.

Trista soartă de învins 
Dezastrul în care s-a sfârşit cel de al treilea Reich s-a dovedit a fi unul şi mai crâncen pentru musulmanii din spaţiul sovietic care serviseră în Wermacht şi SS.
Când Himmler a încercat, în rândul dizidenţilor sovietici conduşi de generalul Vlasov, să creeze un nou front contra bolşevicilor, musulmanii şi caucazienii s-au opus să fie conduşi de ruşi, chiar dacă aceştia erau "albi" şi urau la fel de mult comunismul.

Unii dintre opozanţii ideii lui SS Heini erau oficialii din cadrul Comitetului Naţional al Turkestanului. Comitetul, condus de Veli Kayum Khan, era entitatea care conducea şi ordona voluntarilor musulmani. Comitetul a reuşit să le ridice acestora moralul prin promovarea ideii unui Turkestan liber de bolşevici. Mai mult, cu ajutorul Marelui Muftiu al Ierusalimului, Comitetul a înfiinţat şcoli juridice musulmane la Dresda şi Gottingen, pentru pregătirea imamilor care deserveau credincioşii musulmani din Waffen SS şi Wermacht. Planul era susţinut şi de muftiii din Caucazul de Nord, precum Khedia, Mischa, Kantimer, Alibegov şi Tschamalia.

Dar viitorul lor nu a fost decis de germani, ci de sorţii războiului. Aliaţii au învins, iar Hitler s-a sinucis, sau cine ştie care a fost misteriosul său sfârşit...
Aliaţii vestici i-au făcut prizonieri - ca şi pe camarazii lor din Europa de Est, care luptaseră alături de germani - după care i-au trimis legaţi lui Stalin.
Pentru ei a fost Iadul. Bolşevicii i-au considerat trădători şi fie i-au executat pe loc, fie i-au deportat în gulaguri, unde foamea, frigul, torturile şi bolile au făcut ravagii în rândul supravieţuitorilor războiului.
Stalin s-a răzbunat personal în special pe musulmanii din Caucaz şi pe etnicii tătari. Dacă unor naţionalităţi deportate în gulaguri, care au fraternizat cu germanii, precum cecenii, balkarii, inguşii şi karaceaii, le-a fost permisă întoarcerea în locurile de baştină din Caucaz, urmaşilor tătarilor din Crimeea, cei mai devotaţi colaboratori ai lui Hitler, le-a fost permisă întoarcerea acasă de-abia după destrămarea Uniunii Sovietice.

Astăzi, memoria acelor vremuri a rămas întipărită în sufletul multor musulmani din cadrul republicilor care aparţin Federaţiei Ruse. Iar recentele rebeliuni din Cecenia, Inguşetia şi Daghestan ţintesc încă la eliberarea totală a tuturor musulmanilor din zona ex-ţaristă, ex-sovietică, şi prin extensie actuală, dintre graniţele Federaţiei Ruse.

GENOCIDUL ARMENILOR IN TURCIA MODERNĂ

Excesele rasismului, cultul violentei si tenebrele fundamentalismului religios au marcat tragic, dintr-un capat in altul, secolul XX. Un secol altminteri considerat al „ratiunii“, al „progresului“, „vitezei“ sau „stiintei“. Culminand cu Shoahul si cu Gulagul, cele doua aripi naclaite in sange ale celei mai cumplite apocalipse inventate de oameni impotriva oamenilor si care au mutilat ireversibil fata contemporaneitatii, crimele masive si sistematice – genocidul impotriva armenilor – deschideau secolul in nota unei sumbre prevestiri.

Preludiul: masacrele din Cilicia

Inceputul secolului si al perioadei constitutionale a fost, in Turcia, dominat de o dezbatere politica al carei cuvant-cheie era otomanismul. Pentru Junii Turci (partid politic reformator creat in 1889), acest cuvant acoperea, inca de la origini, notiunea de unificare culturala a tarii sub stindardul turcismului si al unui Islam reinnoit, prin disparitia particularitatilor nationale in creuzetul unui stat modernizat. In sanul „protejatilor“ (si, cu precadere, al armenilor), otomanismul insemna, inainte de orice, accesul la un statut de egalitate, disparitia si repararea nedreptatilor trecute si construirea unei societati democratice mai laice, in care diferentele confesionale, cu tot cortegiul lor de inegalitati de exprimare, sa fie suprimate. Interesant este faptul ca, si intr-o acceptie, si in celalalta, conceptul parea sa fie singura solutie susceptibila sa salveze si idealurile comunitatii majoritare, si pe cele ale minoritatilor.

Punerea in opera a acestui deziderat, perfect realista din perspectiva constitutionala, echivala insa, pentru Junii Turci, cu rasturnarea raportului de forte in cadrul Imperiului Otoman si cu modificarea unei reguli a jocului deja veche de 500 de ani. Dilema este perfect rezumata de Mehmet Talaat, in fata unei reuniuni de la Salonic a membrilor partidului: „Stiti prea bine ca, potrivit termenilor Constitutiei, egalitatea intre musulmani si ghiauri este asigurata, dar pricepeti cu totii la fel de bine ca acest ideal este irealizabil. Trecutul nostru istoric si sentimentele a sute de mii de musulmani, dar si cele ale ghiaurilor insisi ridica o bariera de netrecut in calea stabilirii unei egalitati reale... Nu poate fi deci vorba despre egalitate, cata vreme nu vom realiza otomanizarea Imperiului...“ Potrivit ambasadorului britanic la Istanbul din acea perioada, lucrurile sunt mai simple decat par: „In mintea lor, otoman inseamna turc, iar otomanizarea presupune o omogenizare fortata, prin care toate elementele neturcesti sunt topite intr-un mortar turcesc.“

Junii Turci, care au luptat umar la umar alaturi de militantii armeni impotriva regimului sultanului Abdul Hamid, de la care au preluat puterea in 1908, stiau ca singura optiune a fostilor tovarasi de arme clandestini era „edificarea unui stat de drept“.

Gustul pentru lupta din umbra, susceptibilitatea care hranea cultura revolutionara, recursul la grupuri paramilitare fanatizate raman insa dominante in sufletele celor ajunsi acum in centrul vietii politice. Liderii Junilor Turci sunt convinsi de culpabilitatea armenilor, de ambitia lor de a fonda un nou regat armean, acuzatie care revine frecvent pe buzele a numerosi responsabili turci inainte, in timpul si dupa masacrele din Cilicia.

Anterioare unor legi asupra presei si „a libertatii de asociere“ (care au fost definitiv adoptate in toamna anului 1909), aceste evenimente au avut loc intr-un context de pace, sub ochii unor observatori exteriori, ai unei opinii publice critice, deci in conditii documentare cat se poate de favorabile consemnarii obiective a procesului (lucru care, atentie, nu se va intampla si in cazul genocidului impotriva armenilor, din 1915-1916).

Valul de violenta care a lovit intreaga Cilicie incepand cu 14 aprilie 1914 nu a avut, prin urmare, caracterul unei miscari spontane, in ciuda aparentelor. Ordinul de atac fusese dat nu se stie exact de catre cine, dar senzatia de foc incrucisat era prea apasatoare ca sa lase loc de interpretari binevoitoare la adresa puterii trucesti. Iata consemnat, in termeni literari, de catre marele scriitor francez de origine libaneza Amin Maalouf, inceputul evenimentelor din Adana (principalul oras din zona Ciliciei si locul unde au fost inregistrate cele mai multe crime colective): „Multimea devastase mahalaua armeneasca. O prefigurare a ceea ce avea sa se intample, sase ani mai tarziu, pe o scara mult mai larga. Grozavenia incepuse insa de pe-acum. Sute de morti. Sau poate mii. Nenumarate case parjolite. Multimea isi indeseste randurile, iar racnetele nu contenesc sa sporeasca. Atunci apare un detasament al armatei. Un ofiter, doar unul, si inca foarte tanar, insotit de o mana de oameni. Insa aparitia lor impresioneaza. Calare, tantos, comandantul schimba cateva vorbe cu capii rasculatilor...“ In Adana, dar si in Hadjin, Sis, Zeitun, Alep si-au lasat viata circa treizeci de mii de armeni, iar trupele constitutionale otomane au participat la masacru. M. Pichon, ministrul francez al afacerilor externe, va condamna acest act in plenul Adunarii Nationale din 17 mai 1909: „Din pacate, trupele care fusesera trimise sa previna si sa reprime atentatele au participat, dimpotriva, la ele. Faptele au fost asa cum spun.“

Coşmarul unei naţiuni

Pe 1 noiembrie 1914, dupa ce fusese solicitat de Germania inca din luna august, Imperiul Otoman intra in Marele Razboi alaturi de Puterile Centrale. Se deschid noi fronturi. Cea de-a treia armata otomana, patrunsa fara pregatire logistica prealabila in Transcaucauzia, este zdrobita in 1915. Conducatorii CUP (Comitetul pentru Uniune si Progres, constituit din Junii Turci) hotarasc sa profite de ocazia razboiului ca sa rezolve definitiv (adica prin exterminare) „problema armeneasca“ („ermeni sorunu“). Animati de o ideologie nationalista panturceasca, ei vad in armeni un obstacol major in calea unificarii etnice din Anatolia si a expansiunii otomane in tarile de limba turca din Asia Centrala. Justificarea oficiala mentioneaza „dezertarile armenilor, care au avut loc in anumite regiuni“ (dezertari in parte reale, dar cauzate de conditiile impuse crestinilor in cadrul armatei turcesti) si, cu precadere, razmeritele si „actele locale de rezistenta“. Cazul cel mai rasunator, cel al orasului Van, va fi prezentat de guvernul turc ca o veritabila revolutie, versiune dezmintita de toate rapoartele martorilor italieni, germani si americani (consuli, misionari, invatatori...), care explicau luarea de pozitie a armenilor prin faptul ca acestia organizasera o defensiva pentru a feri orasul de un masacru.

In februarie 1915, ministrii cabinetului turc de razboi, in frunte cu Talaat Pasa, pun la punct in secret un plan de exterminare care va fi executat in lunile urmatoare. Oficial, acesta este prezentat ca un transfer departe de front al populatiei armenesti – pe care guvernul o acuza de colaborare cu dusmanul rus. De fapt, deportarea nu face decat sa acopere operatiunea de distrugere totala a armenilor din Imperiu. Prima masura este dezarmarea soldatilor armeni inrolati in armata otomana. Folositi la munci de amenajare a drumurilor, ei sunt eliminati, in grupuri mici, de-al lungul anului 1915. Aflati in cautarea unor probe care sa documenteze complotul armenesc, Junii Turci recurg la o serie intreaga de perchizitii si arestari, care lovesc, in primul rand, intelectualii si notabilitatile armene din Constantinopol. Arestati in cursul zilelor de 24 si 25 aprilie, acestia sunt deportati si apoi ucisi (cifre estimate: intre cinci si sase sute de morti). Acest eveniment constituie, practic, punctul de declansare a genocidului.

Distrugerea populatiilor armenesti are loc in doua faze succesive: din luna mai pana in iulie 1915 in spatiul a sapte provincii orientale din Anatolia (Erzurum, Van, Bitlis, Diarbakir, Kharput, Sivas si Trapezunt), unde traiesc aproximativ un milion de armeni, mai mult sau mai putin apropiati de teatrul operatiunilor de razboi; si la sfarsitul lui 1915 in celelalte provincii ale Imperiului, indepartate de front, ceea ce face complet lipsita de fundament acuza de colaborare cu dusmanul. In provinciile orientale, operatiunea se desfasoara, parca, dupa un singur scenariu: perchezitii in casele notabilitatilor civile si religioase; arestarea acestora; torturarea lor, cu scopul de a le face sa marturiseasca un pretins complot si dosirea de arme si munitie; publicarea unui ordin colectiv de deportare; separarea barbatilor, care, legati in grupuri mici, sunt executati la marginea localitatilor; evacuarea intregii populatii armenesti, care este repartizata in convoaie de femei, copii si batrani ce parasesc orasele la intervale regulate, fara dreptul de a-si lua bagaje; rapiri de femei si de copii, care sunt apoi dusi in case musulmane; decimarea regulata a convoaielor de catre jandarmii insarcinati sa le escorteze sau de catre bande de kurzi. In sate, departe de ochii oricaror martori, sunt ucisi pe loc toti armenii, cu exceptia catorva femei si copii. In restul Imperiului, procesul este mai lent si ia formele deportarii. Convoaiele sunt carate pe calea ferata pana in Alep, Siria, de unde o directie generala a deportatilor le expediaza pe doua axe: spre sudul Siriei, in Liban sau Palestina (o parte a acestor grupuri va izbuti sa supravietuiasca), ori spre est, de-a lungul Eufratului, unde sunt improvizate adevarate lagare de exterminare. In iulie 1916, grupurile ajunse la Deir ez-Zor sunt trimise in deserturile Mesopotamiei, unde membrii lor fie mor de sete, fie sunt ucisi in grupuri mici. Doar o treime dintre armenii Imperiului au supravietuit: cei care locuiau la Constantinopol sau la Smirna (si care nu puteau fi suprimati de fata cu martori), persoanele rapite si cele stabilite in Van, salvate de inaintarea trupelor rusesti.

Fapte si cifre

»Acest prim genocid al secolului XX s-a soldat cu moartea a un milion doua sute de mii de armeni (in functie de surse, cifrele oscileaza intre 600.000 si 1.500.000).
»Faptele au fost cunoscute la nivel international inca din luna mai a anului 1915, pe calea rapoartelor unor diplomati neutri si prin intermediul catorva martori apartinand unor misiuni, scoli sau spitale. In afara de morti, au existat rapiri de femei si reeducari in orfelinate musulmane pilot. Cei care au scapat ca prin minune (in afara situatiilor deja mentionate) au fost adapostiti de vecini sau de prieteni musulmani, ori au fost crutati prin milostenia cate unui caimacam.
»In 1919, are loc la Constantinopol Procesul Unionistilor. Principalii responsabili pentru genocid sunt condamnati in contumacie, pentru ca fugisera din tara in 1918, dupa ce distrusesera toate documentele compromitatoare.
»Pe 10 august 1920, este semnat Tratatul de la Sèvres, prin care statele aliate (intre care si Romania) recunosc, in spatiul a doua articole (88 si 89) si sub semnatura de angajament a Turciei, „Armenia ca stat liber si independent“.
»Pe 15 martie 1921, la Berlin, Talaat Pasa, care a planuit si ordonat genocidul impotriva armenilor, este doborat cu un glont de revolver. Cel care a tras a fost un tanar armean de 23 de ani, Soghomon Tehlirian, supravietuitor al genocidului in cursul caruia si-a pierdut intreaga familie. La scurt timp dupa asasinat, Tehlirian a fost judecat la Tribunalul din Berlin, care, in cele din urma, l-a achitat.

Genocidul din Armenia

Realizat de Andrew Goldberg in asociatie cu Oregon Public Broadcasting, filmul cu acest titlu este povestea primului genocid al secolului XX, cand aproape un milion de armeni au murit de mainile otomanilor (dupa cum afirma Asociatia Internationala de Studiu al Genocidului), in timpul primului Razboi Mondial – un eveniment ingrozitor, negat pana si astazi de Turcia. Filmul include interviuri cu experti in domeniu, precum castigatoarea Premiului Pulitzer, Samantha Power, ca si titratul Peter Balakian de la New York Times, completate de imagini nemaifacute publice pana la acest documentar, care ilustreaza una dintre cele mai tragice si necunoscute povesti ale veacului trecut. Naratorul documentarului este celebra actrita Julianna Margulies, dar sunt incluse si secvente citite de Ed Harris, Natalie Portman, Laura Linney si Orlando Bloom.

FEMEI REMARCABILE ALE ROMÂNIEI 1

Admirate sau detestate, uneori controversate, alteori nedreptatite de istorici, cateodata neintelese si neapreciate pe deplin de contemporanii lor si nici de posteritate, personalitatile feminine de marca din istoria noastra alcatuiesc o galerie de personaje etroclita: sportive si artiste, oameni de stiinta si femei de lume, regine si literate. Inainte vreme, ceea ce retinea indeosebi atentia era caracterul insolit al purtarilor si felului de a gandi al acestor femei. Asa se face ca istoria le-a pastrat in memorie mai degraba pe cele care s-au implicat in domenii considerate multa vreme, prin traditie, “treburi de-ale barbatilor”: politica, batalii, guvernarea tarii…

Unele au facut-o ostentativ, strident, ramanand in amintire ca niste aprige - si mai degraba dezagreabile - fanatice ale unei idei sau victime ale unei obsesii. Altele au stiut sa-si joace rolul cu discretie, facand totul fara ostentatie, aducandu-si o contributie de seama la mersul istoriei, fara a soca insa opinia publica, atat de tiptil incat abia tarziu posteritatea le-a facut dreptate, recunoscandu-le insemnatatea faptelor. Iar altele n-au mai stat sa aleaga ci, impinse de forta lor launtrica, scoasa la iveala de imprejurari nebisnuite, au savarsit uimitoare acte de curaj pe care abia mai tarziu savantii le-au analizat, incercand sa le priceapa cauzele si consecintele. Dintre toate femeile care alcatuiesc aceasta galerie, iata sapte, unele foarte cunoscute, altele mai putin, multe dintre ele foarte influente la vremea lor si care ilustreaza cateva tipuri reprezentative.

Doamna ChiajnaDoamna Chiajna isi datoreaza reputatia de duritate mai degraba scriitorului Alexandru Odobescu care, dupa cum scrie Nicolae Iorga, a facut din ea "un tip de rautate indrazneata". Ca avea o fire apriga si dominatoare, reiese destul de limpede din faptele ei. Istoricul Constantin C. Giurescu o descrie ca pe o femeie "energica, de mare vointa, apriga fata de dusmani, culta, dar fara scrupule si lipsita complet de moralitate si de pudoare." Vai de mine! Chiajna a fost fiica domnitorului Petru Rares si sotia lui Mircea Ciobanul, de doua ori domnitor al Valahiei: 1545- 1554 si 1558-1559. Era pe vremea cand domnia se cumpara cu sume uriase date ca mita Inaltei Porti otomane, iar pastrarea ei era conditionata de plata tributului anual si de alte si alte daruri oferite turcilor, pentru a le obtine sprijinul impotriva "concurentei."

A doua jumatate a secolului al XV-lea a fost o epoca de mari tulburari; "una dinte epocile intunecate ale istoriei tarii romanesti" o numeste acelasi Constantin C. Giurescu: schimbari ale domnilor la intervale scurte, intr-o succesiune ametitoare de suiri pe tron si maziliri; fiscalitate apasatoare, intrigi si comploturi ale boierilor, executii si exiluri, saracirea si imputinarea populatiei. Chiajna (sau Mirceoaia, cum ii spuneau contemporanii, dupa numele sotului ei) a devenit adevarata conducatoare a Valahiei in vremea domniei fiului ei, Petru cel Tanar care, la moartea tatalui sau, avea doar 12 ani. Cu ajutorul aprigei sale mame, tanarul domn s-a putut mentine pe tron aproape noua ani, intr-o vreme in care multi dintre voievozi nu domneau decat un an-doi. Dar pastrarea tronului s-a facut cu pretul unor conflicte armate cu inamicii domnitorului si, mai ales, cu pretul cumpararii sprijinului de la Constantinopol.

Mama si favoritele sultanului au sustinut-o pe Mirceoaia, dar sprijinul lor a trebuit platit, iar banii n-au putut fi adunati decat prin sporirea birurilor. Incercand sa-si asigure relatii utile printre puternici vremii, fie ei romani ori straini, Mirceoaia si-a maritat cateva dintre fiice cu oameni "bine situati", mergand pana la a trimite pe una dintre ele in haremul viitorului sultan Murad. In 1568, Petru cel Tanar a pierdut tronul si a fost trimis in surghiun, impreuna cu mama sa Chiajna, in Siria si apoi in Asia Mica. Mirceoaia i-a supravietuit aproape 20 de ani acestui fiu al ei; a murit in 1588, dupa ce se luptase sa capete tronurile Valahiei si Moldovei si pentru alti pretendenti pe care i-a sustinut, manata, poate, cum spune Nicolae Iorga, de o "nestinsa patima de a stapani".

Doamna Elina

Nu multi stiu cine a fost aceasta doamna, putin cunoscuta noua, dar care, dupa opinia unor cercetatori reputati, a fost o prezenta de mare insemnatate in istoria noastra. Cum sa nu ne intereseze o femeie, odata ce aflam de la un istoric precum Constantin C. Giurascu - autorul amplei Istorii a romanilor - ca ea a fost "una dintre femeile cele mai de seama ale neamului nostru"? Doamna Elena - ramasa mai cunoscuta sub numele de Elina - era sotia lui Matei Basarab, domn muntean sub a carui carmuire, lunga de peste doua decenii (1632-1654), Valahia a prosperat, imbogatindu-se cultural, intarindu-se politic, ridicandu-se economic.

"Matei Voda, domn muntenesc, om fericit peste toate domniile acei tari, nemandru, bland, dirept om de teara, harnic la rasboaie, asa neinfrant si nespaimat, cat poti sa-l asemeni cu mari si vestiti osteni ai lumii." - asa il lauda cronicarul Miron Costin.

Si, pe langa diplomatia si vitejia de care a dat dovada domnitorul, aceasta inflorire se datoreaza, intr-o masura, si sotiei pe care a avut-o alaturi timp de 40 de ani. Fara conflicte, fara scandaluri, fara ostentatie, ea si-a vazut de menirea ei, asa cum si-a inteles-o ea. Nicolae Iorga, in Istoria romanilor in chipuri si icoane, ii lauda evlavia, dragostea pentru cultura, calitatile de gospodina si de buna organizatoare, precum si curajul. Evlavioasa, doamna Elina ctitoreste biserici; iubitoare de invatatura, - ca si fratele sau, Udriste Nasturel, marele carturar al secolului al XVII-lea -, spriijina dezvoltarea tiparului; la nevoie, adauga preocuparilor feminine - de infrumusetare a casei si gradinii domnesti - pe acelea de carmuitoare a tarii: "Femeie indrazneata, ea purta de grija tarii in 1633, cand sotul ei, care-si luase scaunul cu armele, merse la Constantinopol sa-si capete intarirea […]" A avut nefericirea de a-si pierde fiul, dar a ramas vreme indelungata alaturi de sotul ei, imbatranind impreuna, pana cand moartea i-a despartit, ea murind in 1653, urmata de el dupa numai un an.

Ana Ipatescu

Eroina revolutiei pasoptiste a devenit, curand dupa remarcabilul ei gest de curaj, prin care a salvat guvernul revolutionar de la dizolvare, subiectul unor speculatii care au umplut presa vremii, speculatii privind atat moravurile si personalitatea ei, cat si motivatia gestului ei eroic. Evenimentele, pe scurt: in iunie 1848, un grup de revolutionari romani citeste, pe o campie de langa bucuresti, celebra Proclamatie de la Islaz, prin care cheama poporul la lupta impotriva invechitei ordini sociale si politice din Tara Romaneasca si indeamna la schimbarea acesteia. Cu sprijin popular, revolutionarii preiau puterea si formeaza un guvern provizoriu. Dupa aceasta prima izbanda, incep neintelegerile intre noii guvernanti. Marii boieri profita de situatie si organizeaza o contralovitura: cu ajutorul unor trupe militare, guvernul revolutionar e arestat! Buimacite de rapida rasturnare de situatie si de interventia armatei, masele populare, lipsite de armament suficient, se simteau infrante si, practic, se resemnasera… Si, cu asta s-ar fi ispravit cu revolutia romana de la 1848, dupa numai cateva zile, daca n-ar fi existat o femeie care, cu o singura actiune plina de avant, a pus din nou lucrurile pe fagasul progresist pe care pornisera.

Sa citam din presa vremii: un ziar austriac, Allgemeine Osterreichische Zeitung, scria la 20 iunie 1848: "Poporul devenise manios, trebui insa, deoarece nu avea arme, sa bata in retragere. Multora le pierea treptat curajul si incepura sa se indoiasca de cauza poporului suveran, temandu-se ca libertatea, dobandita cu putine zile in urma, va fi pierduta. […]. Disperarea ajunsese de acum la un grad inalt, cand o eroina parca se napusti din nori, venind pe Podul Mogosoaiei cu doua pistoale in mana. Ea striga din toate puterile: "Moarte tradatorilor! Tineri, curaj, salvati libertatea!". Aceste cuvinte ale tinerei eroine - care este sotia unui functionar, numele ei fiind Ana Ipatescu - electrizeaza masele." Si masele, astfel electrizate, au dat navala si au eliberat guvernul revolutionar si asa putem si noi sa ne laudam, astazi, cu participarea la marea miscare europeana pentru liberatate si dreptate.

Ceea ce s-a spus si s-a scris apoi despre Ana Ipatescu era un amestec de fapte obiective si pareri subiective, informatii si speculatii: nascuta in 1805, fiica a unui marunt dregator care tinea o cafenea si se ocupa si cu comertul, Ana si-a avut partea ei de nefericiri in viata; despartirea parintilor; recasatorirea tatalui cu o femeie care - ca o adevarata mama vitrega - i-a facut zile fripte Anei; o prima casatorie cu un sot care a incercat s-o despoaie de zestre, iar dupa moartea tatalui, niste procese pentru avere, intentate de un fost slujitor al acestuia. Despartindu-se de primul sot, Ana s-a casatorit - din interes, dupa cum scriu mai multe ziare, ce reprezentau, pesemne, presa de scandal a vremii - cu Nicolae Ipatescu, functionar la Departamentul Vistieriilor. Prin casatorie, Ana patrunde in lumea ideilor politice revolutionare care circulau la acea vreme printre tinerii intelectuali.

Dar, scriu aceleasi ziare de scandal, gestul eroic al Anei n-a fost motivat de patriotism si de increderae in cauza revolutiei, ci de iubirea - extraconjugala, deci pacatoasa, vezi bine - pentru unul dintre membrii guvernului provizoiu, tanarul Nicolae Golescu, arestat si sechestrat dimpreuna cu colegii de cabinet. Ei, si? Chiar daca a fost la mijloc o poveste de amor, important e ca urmarile politice au fost fericite. La urma urmei, si Ana Ipatescu, si presupusul ei iubit sunt de mult oale si ulcele, dar revolutia de 1848 a avut, totusi, importanta ei benefica pentru istoria Romaniei.

Regina Elisabeta
Ii datoram acestei prime regine a Romaniei - ca si regelui Carol I, sotul ei - trecerea tarii de la statutul unui mic stat, aflat undeva, spre marginea Europei si mai aproape de portile Orientului, la cel al unui stat european, acceptat si respectat ca atare de catre puterile continentale ale vremii. La 26 de ani, printesa germana Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied isi parasea caminul pentru a se stramuta in aceasta tarisoara aproape necunoscuta, ca sotie a principelui german conducator, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Se intampla in 1869, iar in 1881, odata cu alegerea lui Carol I drept rege al Romaniei, Elisabeta devenea regina. Iubitoare si protectoare a artelor, ea insasi autoare de poezii, romane si nuvele in engleza, franceza, germana, principesa - mai apoi regina - Elisabeta a fost, insa, mult mai mult decat o femeie de litere si o sotie de monarh. Lasand aspectele oficiale ale politicii - diplomatia, guvernarea, razboiul - pe seama regalului ei sot, ea si-a dus, fara ostentatie, dar cu staruinta, propriile ei campanii. Asumandu-si fara nici o ezitare latura feminina a misiunii politice cu care s-a considerat investita, a inceput o staruitoare munca de a-si face cunoscuta si admirata in Europa tara peste care domnea. A facut ceea ce ii sade bine unei regine sa faca, dar nu doar de dragul de a avea o ocupatie. S-a spus despre ea ca avea o conceptie romantica, idealista (prin asta intelegandu-se: oarecum lipsita de realism) despre frumusetile tarii si despre oamenii ei.

Si totusi, asa idealista cum parea, demersul ei a fost remarcabil de eficient. A stiut sa-si urmareasca scopul, sa-si aleaga mijloacele - era regina, si a stiut sa profite in mod inteligent de avantajele locului in care o asezase soarta - si a obtinut succese! Sustinand artele frumoase, literatura romaneasca si mestesugurile, organizand participarea artizanilor romani la expozitii internationale, sprijinind turismul - prea putin dezvoltat la acea vreme - a reusit sa prezinte si sa puna in lumina ceea ce avea unic, interesant si demn de admiratie civilizatia romaneasca. Cu ajutorul acestui sprijin venit din inaltul tronului, Romania a intrat, incet-incet - politic si cultural - in Europa.

Ecaterina TeodoroiuEcaterina Teodoroiu (sau Catalina Toderoiu) e o prezenta insolita in istoria noastra, una dintre putinele femei distinse "oficial" cu renumele de eroina, printre atatea alte eroine anonime care vor fi pierit in batalii fara ca posteritatea sa le mai stie numele si faptele. Cercetas, apoi infirmiera in timpul Primului Razboi Mondial, si-a depasit conditia sub influenta unei tragice intamplari - moartea fratelui ei Nicolae, cazut pe front. Pentru el, in amintirea lui, pentru a-i onora memoria, sora l-a inlocuit, cumva, devenind si ea soldat - sau, poate, curajul pe campul de lupta era o trasatura de familie. Podul Jiului, Samboteni, Barbatesti, Tantareni, Filiasi - sunt nume ale unor locuri in care armata romana a dat, in 1916, batalii la care a luat parte si Ecaterina - pe atunci in varsta de 22 de ani. Remarcata penrtru curajul ei, decorata de regele Ferdinand, a primit, pe langa multe distinctii, gradul de sublocotenent si comanda unui pluton de infirmieri, cu care a luat parte la luptele de la Marasesti. Aici a murit, impuscata in piept, incheindu-si astfel, in chip tragic si eroic, scurta viata de femeie-ostas.

Regina Maria
Regina Maria a avut, ca si predecesoarea ei, o viata plina de preocupari personale, bine cunoscute, care ii hraneau spiritul creator si avid de frumos, dar si o viata politica, mult mai putin stiuta, insa prin care a adus un aport hotarator la istoria Romaniei. Castelul Pelisor, casa si gradinile de la Balcic, tablourile pe care le picta, povestile pe care le scria - sunt infaptuirile unei vieti de regina-artista, plina de haruri, parte dintre multele sale calitati. Dar, atunci cand, dupa Primul Razboi Mondial, negocierile Tratatului de la Paris s-au impotmolit in punctul in care urmau sa se acorde Romaniei recunoasterea si rasplata participarii la conflict, regina Maria si-a revelat si marele ei har politic, pe care il avusese mereu, dar care, pana atunci fusese tinut oarecum ascuns, in umbra celorlate preocupari, mai vizibile - de mama, sotie, persoana oficiala si artista. A plecat ea insasi la Paris, iar intrevederile cu ministrul francez Clemenceau au indreptat situatia. Prin Tratatul de la Paris, Romania si-a vazut implinite aspiratiile, iar Romania Mare isi datoreaza nasterea - poate in masura mai mare decat credem - interventiei oportune si salutare a reginei Maria.

ROMA - OMBILICUS URBI (FORUM ROMANUM) XXXX

Ombilicus urbi era centrul simbolic al oraşului, pornind de la care se măsurau toate distanțele în Roma antică. Era situat în Forum Romanum unde încă i se mai văd urmele. Vestigiile lui se găsesc alături de Arcul de triumf al lui Septimius Severus şi în spatele Rostrelor. La origine era placat cu marmură, dar astăzi nu mai există decât baza sa de cărămidă, înaltă de 2 metri şi cu un diametru de 4,45 metri.

Legenda a legat existența Ombilicului de întemeietorul Romulus. Când a fondat oraşul, exista o groapă circulară în Forum. Primele fructe ale anului au fost aruncate în acea groapă drept sacrificiu şi, apoi, toţi noii cetăţeni ai Romei au aruncat câte un pumn de pământ în acel loc de origine al lor.

Mundus (lume) prezenţă cunoscută numai din surse literare, a fost o structură subterană, considerată drept port spre infern. Se pare că Ombilicus Urbis Romae se afla deasupra acelui Mundus subteran. Conform ritualului, Mundus era deschis numai trei zile pe an, zile considerate nefaste şi când trazacţiile oficiale erau interzise. In acele zile puteau să acționeze spiritele rele scăpate din infern.

            Ombilicul din zidărie pare a fi fost amenajat în sec.al 2-lea e.A, dar ruina care se vede astăzi aparţine epocii lui Septimius Severus. Construirea arcului său de triumf a fost împiedicată de vechiul Ombilicus, aşa că s-a procedat la reconstruirea lui  ceva mai departe. Fragmente ale vechiului monument au fost utilizate la cel nou.

            Ombilicus este considerat o structură distinctă în raport cu Aureum milliarium (Mila de Aur), care a fost construită de Augustus şi a avut accelaş scop, de a fi reper pentru măsurarea distanțelor, a distanțelor din Imperiu.

TRAIAN POPOVICI - UN ROMÂN REMARCABIL

Cel de-al Doilea Război Mondial va rămâne întotdeauna în cărţile de istorie drept unul dintre cele mai negre evenimente din istoria omenirii, iar Holocaustul – programul de eliminare sistematică a evreilor, ce a dus la moartea a peste 6 milioane de persoane – unul dintre cele mai cumplite acte de genocid.

În timpul acestor evenimente tragice, în istoria Europei s-au remarcat mai mulţi eroi care nu şi-au pierdut reperele morale şi care au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a salva vieţile celor din jur. Unul dintre aceste personaje faimoase, care şi-a riscat viaţa într-un act de curaj ce a dus la salvarea a peste 1100 de vieţi, este Oskar Schindler. Povestea lui a devenit cunoscută graţie cărţii "Schindler's Ark", ecranizată în 1993 de Steven Spielberg sub numele "Lista lui Schindler", film ce a câştigat 7 premii Oscar.

Un erou mai puţin cunoscut, dar la fel de curajos ca germanul Oskar Schindler, a fost Traian Popovici, primarul român al oraşului Cernăuţi, care prin acţiunile sale a dus la salvarea de la moarte a aproape 20.000 de evrei bucovineni.

Cine a fost Traian Popovici?

Traian Popovici s-a născut pe 17 octombrie 1892 în satul Ruşii Mănăstioarei, aflat atunci în Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria, astăzi localitate în comuna Udeşti, judeţul Suceava. Era fiul preotului Ioan Popovici şi strănepot al celebrului preot Andrei din Udeştii Sucevei, cel care, în anul 1777, a refuzat să depună jurământul faţă de noua stăpânire austriacă.

Popovici a urmat gimnaziul la Suceava, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Cernăuţi. Când a început primul război mondial, a trecut în România şi s-a înrolat în Armata română, luptând până la sfârşitul războiului. A absolvit facultatea abia la sfârşitul primului război mondial, în 1919, devenind apoi doctor în drept.

În perioada interbelică a lucrat ca avocat în Cernăuţi, oraş care devenise parte a României în 1918, după destrămarea Austro-Ungariei. În iunie 1940, când Armata Roşie a cucerit Bucovina de Nord, şi oraşul Cernăuţi a devenit parte a Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene, dr. Popovici s-a refugiat la Bucureşti, unde a continuat să profeseze ca avocat.

În urma încheierii alianţei cu Germania nazistă, România a recucerit Cernăuţiul în iulie 1941, în timpul atacului asupra Uniunii Sovietice. Alături de armata română şi de cea germană, în Cernăuţi a pătruns şi gruparea paramilitară Einsatzkommando 10b, al cărui rol era de a ucide evreii şi de a instiga populaţia română împotriva acestora.

La începutul războiului, în Cernăuţi locuiau 42.932 de evrei, aceştia reprezentând 37,9% din totalul populaţiei. Mulţi evrei care locuiau în împrejurimile oraşului s-au mutat în Cernăuţi, sperând că impresionanta comunitate evreiască din oraş le va oferi protecţie.

După eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, provinciile recuperate nu au fost imediat alipite statului român, ci au funcţionat ca regiuni conexe, conduse de câte un guvernator.

La începutul lunii iulie 1941, avocatul Traian Popovici este trimis în Bucovina ca "prim-ajutor de primar" (funcţie echivalentă cu cea de viceprimar) al municipiului Cernăuţi.

La 29 iulie 1941, împuternicitul generalului Antonescu pentru administrarea Bucovinei, colonelul Alexandru Rioşanu, solicită conducătorului statului acordul pentru emiterea unei ordonanţe care să impună evreilor din Bucovina eliberată purtarea unui semn distinctiv. Aceasta a intrat în vigoare în ziua următoare.

La data de 1 august 1941, acelaşi guvernator militar al Bucovinei îl numeşte pe dr. Traian Popovici în funcţia de primar al municipiului Cernăuţi.

La scurt timp după numire, dr. Popovici poartă un dialog cu guvernatorul despre "problemele evreieşti". Popovici relatează întâlnirea în cartea "Spovedania unei conştiinţe", scrisă imediat după război:

Câteva zile după instalarea mea ca primar, am avut ocazia să vorbesc într-o audienţa de lucru cu guvernatorul Rioşanu, asupra problemelor evreieşti. Decedatul guvernator îmi cerea să procedez la delimitarea unui cartier de oraş căruia voia să-i dea destinaţie de gheto. I-am expus punctul meu de vedere net şi i-am arătat enormitatea acestei măsuri medievale, raportată la gradul de cultură a evreimii cernăuţene, i-am arătat că din punct de vedere tehnic nu pot admite aspectul degradant al închiderii unei părţi din oraş în baricade de sârmă ghimpată şi în îngrădituri de scândură. Cernăuţii cu aliura lui de oraş occidental refuzând sub aspect edilitar o astfel de pângărire a esteticului său.

Rioşanu mi-a declarat verbal: "recunosc, ai în totul dreptate, dar ce vrei să fac, când sunt mereu împins de preşedinţie şi zilnic asaltat la telefon dacă am ghetoul". Larg cum era el în vederile sale europene, mi-a dat dreptate şi pentru ca să adormim vigilenţa preşedinţiei şi să liniştim impetuozitatea romanizatorilor, cărora le puţea oraşul a jidan, am găsit expedientul studierii ghetoului.

Pe 30 august, Alexandru Rioşanu a murit în urma unei operaţii nereuşite, fiind înlocuit de generalul Corneliu Calotescu.

Pe 10 octombrie, populaţia a fost înştiinţată că s-a hotărât evacuarea populaţiei evreieşti din Bucovina. Pentru a fi evacuată, era necesar să fie mai întâi strânsă într-un ghetou.

În aceeaşi zi, Guvernatorul Calotescu a emis ordinele pentru înfiinţarea ghetoului Cernăuţi, pentru confiscarea averilor şi pentru deportarea evreilor peste Nistru, în ciuda opoziţiei ferme a primarului Traian Popovici. Acesta relatează în cartea sa dialogul purtat cu guvernatorul Calotescu la aflarea veştii că se hotărâse deportarea în masă a evreilor din Cernăuţi:

Am rămas înmărmurit. Am putut doar să îngân Guvernatorului atât: "aici aţi ajuns, domnule guvernator?", la care dânsul îmi răspunde: "ce să fac? E ordinul Mareşalului şi aici sunt şi delegaţii marelui Stat Major".

[...]

N-am cruţat nici un argument, pentru a-i dovedi enormitatea pasului ce e pe cale a-l comite. Am vorbit de umanitate, de omenie, de blândeţea tradiţională a românului, de barbarie, de cruzime, de crimă, de ruşine. Am evocat toate virtuţile strămoşeşti, am înfierat sadismul rasial. Am evocat ruşinea Spaniei care nu poate şterge din istoria ei prigoana împotriva evreilor de la 1492, sub Torquemada. Textual i-am spus: "Domnule guvernator, revoluţia franceză care a dat omenirii dreptatea şi libertatea a costat numai 11.800 victime, pe când d-ta trimiţi la moarte în pragul iernii peste 50.000 suflete".

Pledoaria primarului a fost în zadar. Decizia fusese luată la cel mai înalt nivel. Operaţiunea strângerii evreilor în ghetou a avut loc în zorii zilei de 11 octombrie, iar pentru ca statul să nu fie păgubit, toate averile acestora erau trecute în proprietatea statului.

Condiţiile de viaţă din ghetou urmau să fie foarte aspre: se interzicea părăsirea ghetoului după ora 18:00, iar spaţiile de cazare din ghetou nu puteau adăposti mai mult de 10.000 de persoane, dar cu toate acestea urmau să primească 50.000 de evrei.

La scurt timp după ce evreii au fost mutaţi în ghetou, acesta a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată şi prevăzut cu porţi de lemn, păzite de soldaţi. Nimeni nu mai avea acces în interior fără permisiunea guvernatorului, cu excepţia creştinilor care locuiau în cartier, calitate care trebuia dovedită cu o legitimaţie.

Lupta lui Popovici pentru salvarea evreilor

Traian Popovici a făcut tot ce a putut pentru a salva cât mai mulţi evrei de la deportarea în Transnistria, adică de la moarte sigură.

În ziua de 12 octombrie a avut loc o conferinţă cu toate autorităţile, în cadrul căreia primarul Popovici a pledat pentru salvarea unui număr mare de evrei, afirmând că este nevoie de ei ca specialişti fără de care oraşul nu putea funcţiona. El relatează în cartea sa:

Am cerut graţie pentru cei dăruiţi bisericii prin botez, arătând că furăm temeiurile ei, misionarismul fiind cheia de boltă a creştinismului. Am cerut cruţarea pentru cei juruiţi culturii profunde şi artelor frumoase. Am cerut recompensă pentru cei care au binemeritat recunoştinţa de la neam, pensionari, ofiţeri, invalizi. Am cerut păstrarea maeştrilor în toate ramurile de industrie. Am cerut, în slujba umanităţii, exceptarea medicilor. Am cerut, pentru opera de reconstrucţie, ingineri şi arhitecţi. Am cerut, pentru cinstirea intelectului şi civilizaţiei, magistraţii şi avocaţii.

Protestul său nu a rămas fără consecinţe. Popovici relata în cartea sa că atunci "când am părăsit şedinţa, fusesem tacit ostracizat şi de oficialitate ca «jidovit»".

Cu toate acestea, efortul său nu a fost în van. Aşadar, pe 15 octombrie, guvernatorul a primit vestea că pledoaria primarului l-a convins pe Mareşalul Antonescu. Popovici relatează în cartea sa:

Strădania mea a fost însă încununată de succes, pentru că în după-amiaza zilei de miercuri 15 octombrie, mareşalul Antonescu, în convorbirea telefonică cu guvernatorul, a consimţit la o retuşare a deportării masive, ordonând exceptarea de la evacuare a unui lot de până la 20.000 suflete, în care număr să intre categoriile asupra cărora atrăsesem atenţia în conferinţa administrativă de duminică şi asupra cărora avizasem prin intermediul unor factori de absolută greutate. Aşa s-a ajuns la oprirea în Cernăuţi, a unui număr de cca. 20.000 evrei. Că această oprire nu era pe placul străzii şi improvizaţilor romanizatori, nu importă.

Până pe 14 octombrie 1941, când s-a încetat deportarea evreilor, peste 30.000 de evrei fuseseră evacuaţi din Cernăuţi. Rămăseseră în oraş 15.600 de evrei, desemnaţi ca "esenţiali pentru funcţionarea oraşului" ca urmare a unei decizii a guvernatorului Corneliu Calotescu, cărora se adăugau încă 4.000 care beneficiau de autorizaţii temporare emise de Dr. Traian Popovici.

Curajul lui Popovici nu a rămas fără consecinţe. La începutul anului 1942, la Bucureşti s-a format o comisie de anchetă care investiga modul de realizare a selecţionării specialiştilor evrei, în urma mai multor denunţuri ale informatorilor.

Găsit vinovat pentru eliberarea numeroaselor certificate care le-au permis evreilor să evite deportarea, Traian Popovici a fost înlocuit în iunie 1942 din funcţia de primar. Locul său a fost luat de Dimitrie Galeş, iar deportările în Transnistria au fost reluate, alte cinci mii de evrei pierind în Transnistria.

În cartea-mărturie scrisă după război, dr. Traian Popovici a explicat ce l-a condus spre actul de eroism ce a salvat viaţa atâtor oameni:

În ce mă priveşte, dacă m-am învrednicit de această tărie de a nu ceda curentului, de a mă împotrivi lui, de a fi stăpân pe voinţa mea, de a înfrunta pe cei mari, de a fi cu un cuvânt om, nu e meritul meu. E meritul tuturor generaţiilor de popi din care mă trag şi cari m-au învăţat ce e iubirea de oameni, e meritul tuturor profesorilor de la liceul din Suceava, cari m-au crescut în lumina frumoaselor virtuţi ale clasicisimului şi mi-au plămădit sufletul la căldura umanităţii, care neobosită cizelează pe om şi-l diferenţiază de brută.

După ce a fost îndepărtat din funcţie de primar, Popovici a mai trăit doar 4 ani, decesul său fiind înregistrat la 4 iunie 1946. Este înmormântat în curtea bisericii satului Colacu din Fundu Moldovei.

Povestea lui Traian Popovici dăinuieşte peste ani

Gestul dr. Traian Popovici nu a rămas nerecunoscut. La 23 de ani după moartea sa, în 1969, institutul Yad Vashem a organizat o ceremonie în memoria lui, în care l-a omagiat ca "Drept între Popoare". Traian Popovici este primul român căruia i-a fost acordat acest titlu ce desemnează eroii ne-evrei care au ajutat şi salvat evreii aflaţi în primejdie în timpul Holocaustului.

Şi autorităţile bucureştene au cinstit memoria lui Popovici, la aproape 35 de ani de la recunoaşterea sa de către Yad Vashem ca "Drept între Popoare". În urma unei solicitări a Ministerului Culturii şi Cultelor, Primăria Sectorului 3 al Capitalei şi-a dat acordul pentru schimbarea numelui străzii Unităţii în strada "Dr. Traian Popovici". Este primul "Drept între Popoare" onorat astfel de statul român.

Bucureştiul nu este singurul loc în care sunt preţuite faptele eroice ale lui Traian Popovici. Comunitatea evreilor din Cernăuţi a plătit o placă memorială spre cinstirea lui. Pe 21 aprilie 2009, cu permisiunea autorităţilor locale, placa a fost amplasată pe casa din Cernăuţi în care a locuit Traian Popovici. Pe placă este înscris, în limbile română, engleză şi ucraineană, următorul mesaj:

Aici a locuit Traian Popovici (1892 - 1946). În 1941, ca primar al oraşului Cernăuţi, a salvat de la deportare în Transnistria şi probabil de la moarte 19 600 evrei. Cu recunoştinţă veşnică şi amintire eternă,

Evreii Cernăuţeni

CEAUSESCU - FAPTE DIN TRĂDAREA SECURITĂŢII

Momentul în care elicopterul lui Ceauşescu a părăsit sediul Comitetului Central al PCR

 

După scurgerea a 21 de ani, capii fostei Securităţi neagă cu vehemenţă orice implicare în aşa-zisa Revoluţie. De fapt, Securitatea a dat lovitura fatală regimului Ceauşescu în dimineaţa de 22 decembrie 1989.

Primele ore ale zilei de 22 decembrie 1989 concentrează o serie de acţiuni de o importanţă crucială în ansamblul Revoluţiei române. Ieşirea în stradă a unor mari grupuri de oameni, în mai multe oraşe din ţară, a reprezentat picătura care a umplut paharul, în lungul şir de evenimente care au dus la prăbuşirea dictaturii ceauşiste.
Cum şi de ce au ieşit pe străzi sute de mii de oameni în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, în Bucureşti, Braşov, Craiova, Ploieşti şi în alte mari oraşe? Cum de s-au sincronizat aceste mişcări aproape la minut? Răspunsul la aceste întrebări n-a fost niciodată formulat. El trebuie căutat în arhivele nescrise ale Securităţii. „Adevărul" vă prezintă momentele în care Securitatea a lăsat garda jos, în speranţa unei Revoluţii din care să iasă cu faţa curată.

Oamenii sistemului

La un scurt tur de orizont peste ţară, putem constata că, în multe oraşe din România, lideri ai Revoluţiei au fost dovediţi ulterior ca lucrători sau colaboratori ai Securităţii.

La Galaţi, cel mai vocal revoluţionar a fost, în 22 decembrie 1989, actorul Vlad Vasiliu. Din balconul Comitetului Judeţean a întreţinut zvonistica despre pericole iminente care ar fi urmat să se abată asupra Galaţiului. Vasiliu este astăzi liderul unei asociaţii de revoluţionari, deşi ­CNSAS a constatat că a fost colaborator al Securităţii. Nemaipunând la socoteală faptul că şi-a recunoscut delaţiunile într-un amplu articol din „Adevărul".

La Braşov, tot un colaborator al Securităţii a fost cel care a stârnit muncitorii de la Întreprinderea de Construcţii Aeronautice - Ghimbav, în dimineaţa zilei de 22 decembrie: Lucian Beşchea, subinginer la ICA Ghimbav în 1989. Acesta a organizat o grevă generală şi i-a îndemnat pe toţi muncitorii să iasă în stradă. Mai apoi a ajuns preşedintele FSN-ului în întreprindere. Beşchea figurează într-un raport al CNSAS pe anul 2009 în calitate de colaborator al Securităţii.

La Focşani, omul care a declanşat revoluţia vrânceană a fost interpretul de muzică uşoară Paraschiv Usturoi, mai cunoscut ca Puiu Siru. El a folosit boxele pe care le întrebuinţa la concerte pentru a strânge mulţimea în piaţa centrală din Focşani în ziua de 22 decembrie. Până atunci, nimeni nu crâcnise împotriva regimului. Şi Usturoi a fost dovedit turnător al Securităţii, cu doi ani înainte de decesul său, survenit în 2009. E uşor de presupus cine l-a îndemnat pe rapsod să cheme lumea în stradă în aceeaşi dimineaţă în care şi alţii ca el făceau acelaşi lucru în diverse oraşe din ţară. 
Dumitru Burlan  Foto: Lucian Muntean
Toate acestea, puse cap la cap, reprezintă argumente puternice că Securitatea avea un plan pentru momentul debarcării lui Ceauşescu, iar agenţii săi şi-au jucat bine rolurile mai ales în marile întreprinderi, acolo unde erau concentraţi foarte mulţi oameni. Discreţi şi astăzi, capii fostei Securităţi se apără spunând că toate acestea nu au fost decât nişte coincidenţe, că nu exista niciun plan şi că ei nu au fost decât nişte victime ale Revoluţiei.

Acordul securiştilor şi al miliţienilor

Totuşi, generalul Marin Neagoe, care în decembrie 1989 era şeful Direcţiei a V-a a Securităţii (Direcţia de protecţie şi pază), a „scăpat" o declaraţie lămuritoare în faţa Comisiei „Decembrie '89": „Eu luasem măsuri de dimineaţă, pentru că ştiam că lumea va veni şi că se va întâmpla ceva când vor veni oamenii care voiau să intre în Comitetul Central. Pe 22 dimineaţa am chemat oamenii mei şi le-am spus să nu tragă şi să lase oamenii să intre. Când am dat acest ordin, dimineaţa la 7, eu ştiam că vin întreprinderile peste noi". În „Adevărul" de mâine veţi putea citi un amplu interviu cu generalul Neagoe.

La Braşov, Revoluţia a început la 21 decembrie 1989. Muncitorii de la ICA Ghimbav au ieşti pe porţile întreprinderii şi, fără niciun impediment, s-au oprit în faţa Comitetului Judeţean. Nimeni nu a tras în ei, ba chiar Miliţia i-a escortat spre centrul oraşului. Totul s-a desfăşurat în bună ordine până la izgonirea din sediu a vechii structuri de putere şi câteva ore după aceea, adică până în seara de 22 decembrie. În Braşov s-au tras primele gloanţe abia în noaptea de 22 spre 23 decembrie.

Pe când la Braşov muncitori de la ICA intrau în oraş escortaţi de Miliţie, la Bucureşti, mitingul din Piaţa Palatului era boicotat şi cu acordul pasiv al securiştilor şi al miliţienilor care ar fi trebuit să asigure liniştea. Este încă o dovadă că în interiorul sistemului s-a dat undă verde pentru grăbirea schimbării lui Ceauşescu. Nu la fel s-a întâmplat la Cluj-Napoca, unde ieşirea în stradă nu a fost organizată, ci haotică. În după-amiaza de 21 decembrie 1989, în oraşul de pe Someş au fost împuşcaţi de Armată 12 oameni. La fel s-a întâmplat în toate oraşele în care protestul a fost spontan şi nu organizat în fabrici.

Slăbirea vigilenţei

La Ploieşti, consemnul a fost acelaşi: slăbirea vigilenţei. Fostul miliţan Andrei Banu îşi aminteşte, în cartea „Revoluţia română - Ploieşti, Prahova", un ordin straniu venit de la Securitate, după izbucnirea evenimentelor de la Timişoara: „Colegii de la Securitate, care aveau responsabilitate în Universitatea de Petrol şi Gaze din Ploieşti, ­ne-au dat dezlegare să lăsăm să plece toată lumea spre Bucureşti. Consemnul nostru iniţial era să nu lăsăm pe nimeni spre Bucureşti, dar ni s-a spus să-i lăsăm, că «şi aşa se duce nea Nicu». Deci, asta a fost cu câteva zile înainte de plecarea lui nea Nicu". La Craiova, muncitorii de la Fabrica de Avioane au plecat, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, spre centrul oraşului. Aveau pancarte pregătite dinainte, nu se ştie nici azi de către cine, pe care scria „Timişoara, te iubim, din Craiova noi venim".

"Surprinzător a fost faptul că atunci, dimineaţa, a venit la poarta mare a uzinei un bărbos, pe o motocicletă. Eu cred că era securist, după cum arăta.''
Francisc Cune fost inginer la Griviţa Roşie

Ultima mare lovitură în Ceauşescu

Eugen Chiticariu avea 21 de ani în 1989 şi lucra ca muncitor necalificat la Institutul Agronomic din Bucureşti. În dimineaţa de 22 decembrie a plecat de acasă, după ce a aflat de prin vecini că s-a tras în noaptea precedentă la Universitate. S-a dus să vadă ce a rămas în urma „războiului".
Eugen Chiticariu  Foto: Cristian Delcea
„Era în jurul orei 10.15, dimineaţa. Am plecat de pe strada Turda, unde locuiam, spre Arcul de Triumf. De acolo voiam să iau autobuzul spre Piaţa Romană. Când am ajuns la Arcul de Triumf, se vedea o coloană de muncitori venind pe Bulevardul Kiseleff. Coloana începea aproape de Arcul de Triumf şi se termina pe la Casa Scînteii şi era foarte ordonată: ocupa un singur sens de mers. Nu am văzut nicio maşină trecând, ceea ce ar putea însemna că a fost oprită şi circulaţia. Am înţeles mai târziu că erau muncitorii de pe Platforma Industrială Pipera. M-a frapat că erau perfect organizaţi, iar în stânga coloanei erau miliţieni cam din 15 în 15 metri, care asigurau bunul mers al manifestaţiei."

Motocicliştii bărboşi

Chiticariu s-a alăturat şi el coloanei. A aflat că oamenii mergeau în centrul oraşului. „Pe Kiseleff am ajuns în dreptul clădirii Ambasadei URSS. Cei din capul coloanei, liderii, au spus că trebuie să ne oprim şi să strigăm «Gorbaciov, Gorbaciov!». S-a strigat «Gorbaciov, Gorbaciov!». Apoi s-a mai strigat şi «Olé, olé, Ceauşescu nu mai e!». Deşi Ceauşescu nu fugise. Coloana a înaintat pe Bulevardul 1 Mai, a ajuns la Piaţa Chibrit, apoi pe Griviţa, la Uzinele Griviţa, unde s-au alăturat şi muncitorii de acolo. Am intrat pe Calea Victoriei şi apoi în Piaţa Palatului unde lumea intrase deja în Comitetul Central."
Francisc Cune era, în 1989, inginer la Griviţa Roşie. În dimineaţa zilei de 22 decembrie se afla în curtea uzinei: „Surprinzător a fost faptul că atunci, dimineaţa, a venit la poarta mare a uzinei un bărbos, pe o motocicletă. Eu cred că era securist, după cum arăta. Ne-a spus să ieşim din curte, să mergem la Comitetul Central, să-l dăm jos pe Ceauşescu, să facem ceva. De-a lungul timpului am auzit de la diverşi oameni că astfel de motociclişti au mai mers şi pe la alte fabrici cu aceleaşi îndemnuri".

Chiticariu a mai remarcat că la coloană nu s-au alăturat locatarii din blocurile pe lângă care treceau. „Oamenii se uitau pe geam, dar nu se alătura nimeni. Bucureştenii simpli au ieşit după ce au aflat de la televizor că totul e bine."

În Raportul Comisiei „Decembrie '89" se arată că, în jurul orelor 10-11, în Piaţa Palatului se adunaseră aproximativ 100.000 de oameni. Acelaşi raport mai consemnează declaraţia revoluţionarului Vasile Zosim, care s-a aflat într-o coloană de muncitori venită de pe Platforma Industrială Militari: „Pe tot parcursul, deşi ne-am întâlnit cu unele baraje militare, datorită ordinei în care se desfăşura deplasarea coloanei, nu au avut loc altercaţii sau alte incidente". Mişcarea din dimineaţa zilei de 22 decembrie n-a fost, aşadar, una marcată de neprevăzut şi spontaneitate, ci una ordonată şi, din câte se pare, dirijată.

Vin muncitorii!

Ştefan Andrei, care în 1989 era viceprim-ministru al Guvernului României, confirmă faptul că Securitatea era la curent cu mişcările de pe platformele industriale din dimineaţa de 22 decembrie 1989. În acele momente, Andrei se afla în clădirea Comitetului Central. „La un moment dat, în dimineaţa de 22 decembrie, Gheorghe Raţiu, un ofiţer din Direcţia I a Securităţii, i-a spus lui Ceauşescu că vine o coloană de la 23 August. Ceauşescu a zis: «Vin muncitorii mei să mă apere!». La care ofiţerul i-a răspuns: «Nu, nu. Vin să ceară plecarea dumneavoastră». Aia a fost o mare lovitură pentru Ceauşescu".

Cine a deschis uşa

Planul Securităţii a culminat cu un gest cu valoare simbolică şi concretă în egală măsură. Omul care a deschis uşa principală a Comitetului Central, pentru ca revoluţionarii să poată da năvală înăuntru, a fost un ofiţer de Securitate. Dumitru Burlan, care în 1989 era colonel în cadrul Direcţiei a V-a a Securităţii, îşi aminteşte: „S-a spus că Iulian Vlad personal a deschis uşa CC-ului.
Nu este adevărat. L-a pus pe maiorul Anton Avram, de la Securitate. Acest Avram a tras de ivăr, la ordinul generalului Vlad. Avram trăieşte şi e mare patron. Uşa de la CC nu se putea deschide pe dinafară decât cu tancul, împingând cu turela, sau pe dinăuntru, cu cheia. Uşa a fost deschisă din interior. Cred că asta se întâmpla cam în momentul în care Ceauşescu urca în elicopter".
Dumitru Burlan, care se ocupa contrainformativ cu securitatea familiei prezidenţiale, confirmă că Securitatea a anticipat căderea lui Ceauşescu şi a contribuit la asta.  Mai mult, colonelul Burlan relatează o întâmplare de o importanţă deosebită. El susţine că superiorul său direct, generarul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, discuta cu alţi capi ai Securităţii despre înlăturarea dictatorului.

 „La 3 decembrie 1989 ­m-am dus cu nişte casete audio la generalul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a. Am avut următoarea convorbire cu el. I-am spus: «Tovarăşe general, mă cunoaşteţi de 22 de ani, ­v-am executat tot timpul ordinele. Am o rugăminte. Vreau să mă schimbaţi din acest colectiv sau din Direcţie. Am acasă trei copii şi nu vreau să fiu acuzat de trădare. Fapt pentru care v-am adus patru casete şi un casetofon la care să le ascultaţi. Ascultaţi casetele şi luaţi măsurile ce se impun». El n-a luat casetele. Mi le-a dat înapoi. Şi a zis: «Bine, Burlane. Du-te, şi de acum încolo vii tot la mine să-mi raportezi. Asta până la 1 ianuarie. Că după aia o să vezi tu». Ce concluzie să trag eu când aghiotantul lui Ceauşescu spune o treabă ca asta?"

Întrebat ce se afla pe casetele audio, Burlan răspunde senin: „Pe casete erau convorbiri între generalii Neagoe, Stănculescu (prim-adjunct al ministrului Apărării), Nicolicioiu (şeful unităţii de contraspionaj UM 0110, supranumită şi „unitatea anti-KGB") şi alţii. Complotau cum să facă. Puneau la cale. Spuneau lucruri cu privire la cum să scape de Ceauşescu, care s-au regăsit ulterior în cursul evenimentelor.
Unde să se întâlnească, ce să facă. Vorbeau la telefon, dar nu credeau că sunt ascultaţi. Numai eu ascultam telefoanele astea, pentru că, tehnic vorbind, un telefon nu putea fi ascultat de doi oameni în acelaşi timp. M-am gândit şi să mă duc la Ceauşescu să-i dau în gât, dar Ceauşescu putea să mă repeadă, să nu asculte casetele şi să mă trimită la superiorul direct, adică în gura lupului, la Neagoe".

Generalul Marin Neagoe, fostul şef al Direcţiei a V-a a Securităţii, confirmă povestea cu casetele aduse de Burlan. „Erau discuţii, dar aşa, prin deducţie, ce facem dacă vin oamenii. Dar ne sfătuiam: «să nu tragem, să nu facem». Pe casete nu ştiu ce era, că nu le-am ascultat. Mi-a spus şi mie Burlan că eu complotam cum să-l dau jos pe Ceauşescu. Dar eu n-am vorbit cu nimeni. Eu mi-am făcut datoria ca orice ostaş al ţării. El ne-a trădat pe noi, nu noi pe el".
"Eu luasem măsuri de dimineaţă, pentru că ştiam că lumea va veni şi că se va întâmpla ceva când vor veni oamenii care voiau să intre în CC. Pe 22 dimineaţa am chemat oamenii mei şi le-am spus să nu tragă şi să lase oamenii să intre. Când am dat ordin dimineaţa la 7 să nu se tragă, eu ştiam că vin întreprinderile peste noi.''
Eugen Neagoe  fost şef al Direcţiei a V-a  a Securităţii

CEAUŞESCU - MĂRTURII

Craioveanul Petre Gigea, economist, diplomat şi scriitor, este originar din Goicea Mică - Dolj şi a îndeplinit importante funcţii în regimul trecut, printre care: primar al Craiovei, prim-vicepreşedinte al Consiliului Popular Dolj, consilier al preşedintelui Nicolae Ceauşescu, guvernator al României la FMI şi BM, ministru de finanţe, ambasador al României la Paris, ambasador la UNESCO, a depănat amintiri.

Petre Gigea (dreapta), întâmpinându-i pe Aeroportul din Craiova pe Mohammad Reza Pahlavi şi pe Nicolae Ceauşescu

Intr-un comentariu publicat în ziarul Gazeta de Sud fostul ministru de finanţe din perioada 1981 - 1986 a afirmat că fostul preşedinte al României avea, în 1986, un salariu de 16.000 de lei lunar, în timp ce directorul Intreprinderii Miniere din Valea Jiului încasa 18.000 de lei.
- Domnule Petre Gigea, ca unul care aţi fost alături de cuplul dictatorial aproape un deceniu, este adevărat că Nicolae Ceauşescu avea o memorie de elefant, iar Elena Ceauşescu era o înapoiată din toate punctele de vedere?
- Este mult adevăr în această întrebare a dumneavoastră. El avea, într-adevăr, o memorie fantastică, de elefant, cum se zice. Era în detrimentul nostru, al celor care aveam contacte de lucru cu preşedintele României deoarece ţinea minte tot ce discuta cu noi. Când erai chemat pentru o anume problemă, Ceauşescu te certa dacă nu aplicai unele sugestii ale lui. Unele indicaţii însă nu se puteau aplica şi atunci apelam la tactica uitării, le amânam până nu mai erau actuale.

Elena Ceauşescu - un fel de geniu al răului

- Despre ea s-a spus că era o ţoapă, o analfabetă ş.a.m.d...
- Ca unul care am cunoscut-o direct, aş putea afirma că Elena Ceauşescu a fost un fel de geniu al răului. De morţi se spun numai lucruri de bine, dar ea era întruchiparea răului, era negativistă, se comporta necorespunzător cu toată lumea. Nu mai vorbesc de incultura ei... El, de exemplu, ştia şi de apariţiile editoriale din România, deoarece primea informări şi din acest punct de vedere, le citea şi reţinea totul. Revenind la persoana Elenei Ceauşescu, mai trebuie spus că era geloasă pe femeile frumoase.
- Este cunoscut cazul actriţei Violeta Andrei, soţia ministrului de externe Ştefan Andrei, care a avut mari necazuri din cauza aceasta.
- Nu numai că doamna Violeta a fost interzisă, adică apariţia sa la televiziune sau în filme a fost interzisă, dar domnul ministru Ştefan Andrei niciodată nu a fost în deplasări cu soţia, deşi protocolul unui ministru de externe prevedea asta. Elena Ceauşescu nu era de acord, iar Nicolae Ceauşescu se supunea deciziei ei! În ianuarie 1984 am făcut o vizită în Olanda, unde m-am întâlnit, printre alţii, şi cu primul-ministru Rud Lubbers, care mi-a spus că urmează ca peste câteva săptămâni să se întâlnească, în Olanda, şi cu ministrul de externe român Ştefan Andrei. Şi m-a rugat să-i reamintesc lui Ştefan Andrei să vină însoţit de soţie, deoarece aşa prevede protocolul. „La noi face o proastă impresie faptul că un şef de stat sau un ministru de externe vine neînsoţit în delegaţii oficiale“, mi-a spus primul-ministru al Olandei. I-am transmis mesajul lui Ştefan Andrei, dar acesta mi-a sugerat să-i spun toată povestea lui Nicolae Ceauşescu, ceea ce am şi făcut... Acesta a încreţit fruntea, a lăsat privirea în jos şi a bâjbâit un „să vedem, să vedem...“. Mi-am dat seama că el urma s-o întrebe pe ea, iar ea era, cum spuneam, împotrivă. Bănuiesc că Elena s-a opus, deoarece Ştefan Andrei a plecat în Olanda tot singur!
- Ea îl subordona pe el, iar el a subordonat total guvernul!
- Întotdeauna, conducătorii de partid de tip dictatorial – cum a fost şi Nicolae Ceauşescu – aveau tendinţa de a acapara şi conducerea statului, cum s-a întâmplat şi în România. Ceauşescu se considera ca şi preşedintele SUA. Reamintesc, în SUA preşedintele este şeful executivului, aşa prevede Constituţia americană. La noi însă, a fost un abuz din partea lui Ceauşescu, el fiind doar secretar general al partidului şi preşedintele ţării, cu atribuţii specifice. Primul-ministru al României afla de multe ori de la miniştri de anumite decizii şi hotărâri care urma să fie luate în executiv, dar decise de el, în calitate de preşedinte.

Trofin a vorbit la Craiova despre cultul personalităţii

- Putem vorbi în epoca lui Ceauşescu de un fel de luptă ideologică  în interiorul partidului unic?
- N-aş putea spune că a fost o luptă ideologică în partid. N-au fost grupuri distincte în partid. Anumite păreri contrare mai erau, iar unii aveau curajul să le spună în faţă, în şedinţe. Janoş Fazekaş, de exemplu, a propus ca Elena Ceauşescu să nu facă parte din Comitetul Executiv al partidului, iar cu asta şi-a semnat sentinţa, el fiind apoi marginalizat. Şi Paul Niculescu –Mizil a avut unele opinii... El, ca ministru, nu era de acord să „înghită“ orice fără să-şi spună părerea.
- Ce s-a întâmplat cu Virgil Trofin care, după un conflict cu cuplul Ceauşescu, a fost marginalizat şi apoi a murit subit?Într-un interviu pe care mi l-a acordat Gheorghe Apostol în 1990, acesta mi-a dat de înţeles că moartea lui Trofin este suspectă...
- Nu cunosc cauzele decesului, nu pot să comentez. Trofin a fost îndepărtat din structura conducerii de partid, deoarece a făcut o afirmaţie nepotrivită pentru acele vremuri şi a intrat în dizgraţie. Aflându-se la Craiova, la o întâlnire cu studenţii, el a afirmat că în România există un cult al personalităţii! Şi asta, evident, l-a costat.
- Nicolae Ceauşescu nu avea prieteni sau ea îl izola?
- El nu avea prieteni, ci doar subalterni, salariaţi. Nicolae Ceauşescu te făcea să înţelegi că el este şefu’. Au fost însă situaţii în care, între patru ochi, se puteau discuta multe cu el, chiar în contradictoriu. Părea uneori chiar prietenos. Când era supărat, iar şeful de cabinet îmi spunea asta, evitam să am păreri în contradictoriu cu el, nu era indicat!
- Nicolae Ceauşescu era un om zgârcit?
- Da. Avea un fel de spirit ţărănesc, de prudenţă şi zgârcenie, limitat… Spunea că omul nu trebuie să aibă prea mulţi bani ai lui, ci doar strictul necesar, „să nu se lăfăie în bani, ci să aibă foame de bani“, cum se exprima. A interzis românilor să aibă două proprietăţi, iar dacă moşteneai a doua proprietate trebuia s-o vinzi. Nu accepta ca aceia care au funcţii de răspundere să-şi construiască o locuinţă proprietate pentru a putea să mute demnitarii de partid şi de stat după cum considera el. Majorările de salarii se făceau periodic, cu mare greutate şi prudenţă, deoarece el nu accepta oricum. Chiar şi când era vorba de salariul lui, cu greu accepta o majorare.
- Păi, Nicolae Ceauşescu avea nevoie de salariu? Ce salariu avea?
- Vă răspund direct la partea a doua a întrebării... 15.000 de lei era salariul lunar al preşedintelui României prin 1984. Primul-ministru avea cu o mie de lei mai puţin decât el, viceprim-ministrul cu două mii de lei mai puţin, iar noi, miniştrii, aveam mai puţin. O precizare: 9.000 de lei era salariul meu propriu-zis de ministru, plus 2.000 de lei - indemnizaţia de conducere, dar care nu intra la calculul pensiei deoarece Ceauşescu nu accepta ideea unor pensii mari. La ora aceea, cursul neoficial al dolarului american era de aproape 30 de lei. Dacă am face un calcul aproximativ, am putea zice că salariul lui Nicolae Ceauşescu a fost de aproape 500 de dolari SUA pe lună. La sugestia unor colegi miniştri, prin noiembrie 1985 m-am dus într-o zi la Nicolae Ceauşescu cu o propunere de mărire a salariului lui, ştiind că, implicit, se vor mări astfel la toţi de sub el. Am trecut, ca propunere, 20.000 de lei pentru el, ca preşedinte al României. De ce? Se majoraseră salariile şi directorul general din Valea Jiului încasa 19.000 de lei  pe lună (salariu plus sporuri). Nu a fost de acord cu propunerile mele şi a acceptat mărirea salariului de la 15.000 la 16.000 de lei, adică echivalentul a 530 de dolari SUA.

Elena controla mapa lui Nicolae Ceauşescu

- Aţi fost cu Nicolae Ceauşescu la vânătoare, aţi jucat şah sau volei cu el?
- Nu, nu am avut timp şi nici nu agream aceste ieşiri. Nici nu-mi place vânătoarea. Şi-mi pare bine că nu m-am dus la vânătoare. Îl rugam pe şeful de protocol să nu mă invite…
- De ce spuneţi că vă pare bine că nu v-aţi dus la vânătoare cu Nicolae Ceauşescu?
- Păi, la vânătoare se mai pot întâmpla şi accidente! Apoi, la masa de după vânătoare era un calvar. Ţinea şedinţe la masă, dădea telefoane… Am fost odată la o întâlnire cu el, la o aşa-zisă întâlnire amicală, la Snagov, la casa de oaspeţi de pe malul lacului. Unii jucau şah... Era însă o stânjeneală evidentă. El ţinea şi acolo şedinţe! Juca şah cu Gheorghe Pană, dar se ridica brusc de la tabla de şah şi îi chema pe câte unii la raport. Ieşea cu noi afară, pe alei, şi făcea şedinţe. Nicolae Ceauşescu ne controla şi viaţa, cum se spune, în timp ce ea îl controla pe el!
-  În ce sens?
- Vă dau un exemplu concret. Nicolae Ceauşescu se retrăgea după prânzul de la ora 13.00 în dormitorul adiacent biroului său şi se odihnea, aproape o oră dormea chiar. Ea intra atunci în biroul lui, sustrăgea anumite documente care nu-i conveneau ei şi le dădea şefului de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, ordonându-i să le restituie celor care le-au întocmit ca şi cum ar fi fost din partea lui Nicolae. Aceste lucruri le-am aflat de la şeful de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, Costică Manea, cu care am fost în relaţii amicale.
- Este adevărat că multe decizii cu care, în principiu, era de acord Nicolae Ceauşescu, a doua zi erau anulate de Elena, iar dumneavoastră aţi şi fost certat de aceasta pentru că l-aţi deranjat pe „Tovarăşul“ cu fel de fel de „nimicuri“?
- Da, aşa a fost. În unele cazuri, mai mulţi miniştri ne asociam pentru un cumul de probleme şi ceream audienţă la Ceauşescu. Discutam cu el, ajungeam la un fel de consens în privinţa rezolvării unor probleme sau în privinţa unor acte normative. El era de acord, dar a doua zi ne chema şi-şi retrăgea acordul din ziua precedentă, spunând „să mai analizăm...“. Era clar că seara discutase cu Elena şi ea, negativistă, nu era de acord şi-i impunea şi lui punctul ei de vedere. Noi ne spuneam unii altora: „Sigur a vorbit cu cucoana acasă şi ea, ca de obicei, a fost împotrivă...“. De altfel, cu ea nici nu se putea discuta aşa cum vorbeam cu el. Diferenţa dintre ei a fost enormă. Deşi participa la multe şedinţe, iar materialele premergătoare se multiplicau şi se împărţeau tuturor, inclusiv ei, Elena Ceauşescu nu le citea, iar dacă punea vreo întrebare era uneori pe lângă subiect. Asta a fost cea mai mare greşeală a lui... Şi pentru Nicolae Ceauşescu, şi pentru ţară. A numit-o viceprim-ministru al guvernului, dar ea doar încurca lucrurile. Prim-ministrul nu ştia cum s-o evite. Stabilea şedinţe de guvern când ea era plecată sau ocupată cu alte probleme. În şase ani, cât am fost în guvern, ca ministru, doar o singură dată am văzut-o la şedinţă.
- Cine-i scria cuvântările lui Nicolae Ceauşescu, doar Dumitru Popescu?
- Am de făcut o completare. Cuvântările acelea lungi de la congresele partidului le întocmea, de fapt, el. Cerea situaţii statistice în legătură cu toate problemele, apoi chema patru-cinci-şase stenografe la Snagov, unde se retrăgea câteva zile şi le dicta în viziunea sa. După ce încheia de dictat lunga expunere, plină de date statistice în stilul său arhicunoscut, îi chema pe Dumitru Popescu („Dumnezeu“) şi pe Constantin Mitea şi le spunea: „Asta-i cuvântarea... Faceţi voi acum acordul subiectului cu predicatul, faceţi cuvântarea cursivă, dar nu tăiaţi decât cu acordul meu“.
- Primea informări zilnice despre Europa Liberă?
- Da, dar nu numai despre Europa Liberă, ci şi despre alte emisiuni în care România era criticată. Sau el. Le citea, le bifa cu un „v“ („văzut“) şi apoi le trimitea la distrugere.
- În caietele dumneavoastră, aţi ţinut o evidenţă a numărului întâlnirilor cu Nicolae Ceauşescu şi cu Elena?
- Da. În cei şase ani de ministerat, plus cei de dinainte ca şi consilier, am avut, între patru ochi, aproape 400 de întâlniri cu Nicolae Ceauşescu! De ce vă miraţi? Finanţele reprezintă cel mai important capitol în istoria unei ţări. Au fost zile în care am fost chemat şi de patru ori la cabinetul lui. Cu Elena? Cred că doar de vreo trei-patru ori în toată perioada.
- Cum vorbea Nicolae Ceauşescu cu dumneavoastră?
- Când cu „dumneata“, când cu „tu“... Când îmi zicea „dumneata“ mă ţinea la respect, cum se zice, dar când se adresa cu „tu“ puteam să-i  spun orice fel de probleme pentru că atunci era bine dispus. Puteai chiar să-l contrazici, dar cu tact şi diplomaţie. Mulţi oameni nu cred asta acum... Eu nu am motive să mint, iar în asemenea întâlniri între patru ochi, cu tact şi diplomaţie, l-am convins că uneori soluţia financiară pe care mi-o sugerase nu e cea mai oportună şi, în cele din urmă, accepta propunerea mea. Dacă însă l-ai fi contrazis de faţă cu alte persoane sau în vreo şedinţă, atunci ţi-ai fi semnat sentinţa! Vă spun asta pentru stabilirea unor adevăruri ale istoriei trăite şi vă mărturisesc că nu am nici un fel de veleităţi şi nu sunt nostalgic, iar acest interviu, după cum ştiţi, cu greu, şi după unele amânări, l-am acordat. Am rămas ceea ce am fost, ceea ce sunt: un bun român care şi-a iubit şi îşi iubeşte ţara - mama mea spirituală, alături de mama biologică. Ce vă mai interesează?

„Hora Unirii de la Craiova“, pe peretele biroului lui Ceauşescu

- Dormitorul unde se odihnea Nicolae Ceauşescu era inclus în biroul lui prezidenţial? Cum arăta acest birou?
- Nicolae Ceauşescu avea, la etajul I, un birou de lucru mare, de peste 60 de metri pătraţi, în care erau un birou din lemn sculptat, frumos, o măsuţă şi două scaune, plus o altă masă, mai mare, cu nouă scaune. La această ultimă masă erau anumite şedinţe de analize, cu doar câteva persoane. Erau cele mai dificile şedinţe, deoarece asta se întâmpla când el era supărat de vreo problemă şi chema doar câţiva miniştri sau demnitari de partid pentru analize urgente. Pe pereţii biroului său erau două tablouri de Theodor Aman, „Hora Unirii de la Craiova“ şi „Mihai Viteazul primind solii turci cu daruri din partea sultanului Mehmet“. Din acest birou mare se intra într-o sufragerie, acolo unde familia Ceauşescu, în jurul orei 13.00, lua masa de prânz şi, cum spuneam, apoi el dormea. Stabilea însă pentru după-amiază întâlniri cu demnitari de partid şi de stat şi era de o punctualitate nemţească, adică respecta ora la care te chema. Ca şi la şedinţe, unde era extrem de punctual. Avea un tic nervos, se uita mereu la ceas să vadă ce oră este... Avea un ceas rusesc, obişnuit. Nu purta verighetă, nu ştiu care a fost explicaţia.
- Când eraţi chemat la Nicolae Ceauşescu, eraţi controlat la intrarea în birou?
- Nu. Intram în biroul şefului de cabinet, unde era de obicei un ofiţer tânăr de securitate, dar nu ne-a controlat niciodată corporal înainte de intrarea la Ceauşescu.
- Cu alte cuvinte, aţi fi putut intra în biroul lui având asupra dumneavoastră un... pistolet?
- Da, bineînţes! Noi, cei care intram în biroul lui Ceauşescu, eram persoane cunoscute, adică la preşedintele României nu intra oricine. Ştiu că nici delegaţii străini nu erau controlaţi.
- Vi se impunea o anumită ţinută la intrarea în biroul lui Ceauşescu?
- Da. El nu admitea să intri la el, fie că era vară sau iarnă, fără cravată! Era o regulă ştiută și ne conformam cu toţii. Şi el respecta această regulă.
- Care vă era programul de muncă?
- După al lui Nicolae Ceauşescu. De regulă, el venea pe la 8.00 dimineaţa şi pleca seara, pe la 20.00, chiar şi mai târziu uneori. Nimeni un pleca înainte de a pleca el din sediu. A fost o situaţie în care Ştefan Andrei, pe la ora 18.00, a plecat la Teatrul Naţional la un spectacol în care juca şi Violeta Andrei, dar după plecarea lui, şeful de cabinet a primit ordin de la Ceauşescu ca la 19.30 să fie la el trei miniştri, Cornel Burtică, eu şi Ştefan Andrei. S-a trimis o maşină de urgenţă la teatru, l-au scos pe Ştefan Andrei, dar la 19.30 nu ajunsese. Am reuşit să întârziem intrarea la Ceauşescu cu câteva minute, justificându-ne că întocmim nişte situaţii pentru el şi astfel l-am acoperit pe Ştefan Andrei. Ceauşescu nu admitea să pleci acasă înaintea lui.               
- S-a spus că Elena Ceauşescu ar fi dispus, în secret, instalarea de microfoane în biroul lui Nicolae Ceauşescu. Ce ştiţi?
- Nu cunosc, nu comentez. Zic totuşi că până prin 1986, cât am fost alături de ei în sediul Comitetului Central, nu pot crede că ea şi-a permis acest lucru. Mai târziu, pe măsură ce boala lui Nicolae Ceauşescu a avansat, este posibil ca ea, din anumite motive, să fi decis instalarea de microfoane şi în biroul lui. 
- Mulţi miniştri şi demnitari la vârf mai discutau şi pe coridoare, dar mi-aţi spus că discuţia era spartă de apariţia Elenei Ceauşescu. Era... sperietoarea?
- S-a întâmplat uneori ca pe culoarul unde erau birourile lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu să ne întâlnim cu ea atunci când se ducea la el, biroul lui fiind la vreo 30-40 de metri distanţă de al ei. Cunoscându-i răutatea, prima noastră grijă era să intrăm în primul birou care ne era la îndemână pentru a evita o întâlnire cu ea… De ce procedam aşa? Dacă te întâlneai cu ea faţă în faţă, devenea agresivă din punct de vedere verbal, penibilă şi chiar absurdă în dialogul cu tine. Se lega de o anumită problemă, dar în anumite cazuri, cum am mai spus, era paralelă cu subiectul, făcea comentarii şi dădea sugestii absurde.
- Aveţi un exemplu?
- M-a oprit odată pe coridor şi mi-a cerut să-i prezint bugetul tuturor grădiniţelor, şcolilor şi liceelor din România, fişe individuale pentru fiecare din aceste instituţii şcolare întrucât învăţământul era domeniul pe care ea îl coordona. I-am explicat că este imposibil, că sunt câteva vagoane de situaţii şi de hârtie şi că aş putea să-i prezint, logic, un centralizator. Ea o ţinea pe a ei: „Vreau să văd cu ochii mei bugetele acestor şcoli, cum sunt întocmite“. Am tăcut din gură, am tot amânat prezentarea acelor situaţii şi... a uitat. Era o absurditate... Din cauza Elenei s-au întâmplat multe... Altă dată, mi-a spus cam aşa: „Eu ştiu că tu nu îl laşi pe «Tovarăşul» (Nicolae Ceauşescu – n.r.) în pace, că-i bagi în cap fel şi fel de prostii...“. Eu am ripostat: „Nu-i adevărat, i-am spus lucruri în interesul ţării. Nu sunt prostii“. Şi ea, ridicând tonul, m-a lăsat nedumerit cu replica: „Lasă, lasă, ştiu eu că tu eşti omul FMI-ului şi al Băncii Mondiale!“. Mi-a întors spatele şi a plecat...
- V-a zis vreodată „măgarule, de ce i-ai zis aia lu’ Tovarăşu’ “?
- Nu. Îmi vorbea cu „tu“, ridica tonul, era zeflemitoare, dar nu m-a catalogat aşa. Era, repet, o femeie imposibilă.

Ceauşescu culegea flori de câmp pentru „Tovarăşa“

- Aflăm acum însă, din afirmaţiile unui general din sistem, că Elena Ceauşescu ar fi fost o mare amantă, că se întâlnea pe ascuns cu bărbaţi pe la Olăneşti... Cu cine, ce ştiţi?
- Cât am fost în preajma familiei Ceauşescu, ca ministru de finanţe (1981-1986), dar şi înainte, în funcţia de consilier prezidenţial (1977 -1980), aş putea spune că i-am cunoscut destul de bine pe cei doi. Adaug că am cunoscut viaţa lor de la sediul Comitetului Central. Nu ştiu amănunte intime din viaţa lor particulară, ci doar zvonuri şi bârfe, pe care nu le comentez. Nu cred că ea, în perioada în care eu am fost în preajma lor, s-a întâlnit cu alţi bărbaţi. Este doar o opinie, aşa intuiesc. Mergea, într-adevăr, la Olăneşti singură, făcea tratament balnear, dar era însoţită de o suită de oameni, aproape toţi din serviciile de securitate şi pază. Să fi avut relaţii cu aceştia? Nu cred, exclud o asemenea ipoteză... Se puteau reclama unul pe altul! Se pot scrie multe despre ea, dar nu că era „mare amantă“!
- Cel care a făcut aceste dezvăluiri pentru Evenimentul Zilei pretinde că doi dintre amanţii Elenei Ceuşescu încă trăiesc!
- V-am spus, nu comentez aceste afirmaţii, dar eu nu cred că Elena a avut amanţi.
- Dar el?
- Un soţ model, nici vorbă de amante!
- Pacepa scrie în „Orizonturi Roşii“ (Editura Ziarului „Universul“ New York, 1988) că el urmărea filme pornografice!
- Nu ştiu, nu cred. Apropo de ce „scrie“ Pacepa: a scris şi de o întâlnire între Ceauşescu şi Arafat, la care ar fi participat, pe lângă Ştefan Andrei, şi el, Pacepa. Domnul Ştefan Andrei a declarat că Pacepa nu a fost la acea întâlnire! Mai scrie Pacepa că Nicolae Ceauşescu avea costume din import, toate de firmă. Nici vorbă! Erau costume produse în România. A mai scris Pacepa că Ceauşescu avea pantofi de lux din Occident… Păi, Nicolae Ceauşescu purta şi pantofi din pânză românească deoarece avea un fel de suferinţă la picior. Avea şi pantofi din piele, dar făcuţi în România.
- Apropo de filmele porno: am citit că familia Ceauşescu avea un minicinematograf acasă...
- Da, aveau o mică sală de cinema, dar el urmărea filme documentare, filme româneşti.
- Cum de s-a lăsat prostit Nicolae Ceauşescu de ea, sau cel puţin aşa se spune?
- Asta discutam şi între noi, cei din apropierea cuplului Ceauşescu, şi ne întrebam: cu ce îl are la mână Elena Ceuşescu? Că-l domina total! Ştefan Andrei îmi povestea că de fiecare dată când Nicolae Ceauşescu se întorcea acasă de la vânătoare îi aducea Elenei un buchet de flori de câmp!

Petre Gigea: In şase ani, Ceauşescu a construit 724.000 de apartamente

În continuarea dialogului de ieri cu GdS, Petre Gigea, ministru de finanţe din perioada 1981-1986, a vorbit, printre altele, de reeşalonarea datoriilor externe într-un moment critic pentru România, dar şi despre ambiţia lui Ceauşescu de a construi apartamente pentru oamenii muncii în această perioadă dificilă.

- Un subiect rămas la faza de zvonuri şi presupuneri este acela al conturilor secrete ale cuplului Ceauşescu. Ca fost ministru de finanţe, trebuie să ştiţi ceva!

- Ştiu „ceva“, dar lăsaţi-mă să fac, măcar pentru cititori, un preambul la această chestiune răstălmăcită în fel şi chip. Gestionarea fondurilor valutare ale României se făcea atunci numai prin Banca Română de Comerţ Exterior (BRCE), şi nu prin Banca Naţională - cum s-a făcut după 1990. BRCE era singura bancă autorizată şi avea fondurile pe care le gestiona statul prin Ministerul de Finanţe, dar mai avea şi o direcţie specială pentru fondurile Comitetului Central, sindicat, securitate, armată - astea din urmă având un regim special, dar tot sub controlul BRCE şi al Ministerului de Finanţe. Fondurile proveneau, în cea mai mare parte, din export, plus din ce se realiza din turism şi lucrări - investiţii realizate de România în străinătate. Toată valuta care se încasa era imediat distribuită: o parte pentru restituirea datoriilor, o parte pentru importuri şi alte cheltuieli, iar ceea ce rămânea se depunea în bănci din străinătate pentru a încasa dobândă. Aceste probleme se făceau în mod curent de către BRCE şi Ministerul Finanţelor, iar Ceauşescu era informat de mine când îi prezentam situaţia valutei pe care o plasam la cele mai puternice bănci europene şi americane. Nu puneam „ouăle“ într-un singur coş! Din aceste conturi, BRCE efectua plăţile pe baza documentelor legale.

Bush Sr., întâmpinat la București de foștii demnitari olteni Petre Gigea și Ștefan Andrei (septembrie 1983)

                                               
Conturile BRCE din străinătate, asimilate cu „conturile secrete“ ale lui Ceauşescu

- Şi totuşi, care-i povestea cu conturile secrete?

- Trebuie să adaug ceva. Nicolae Ceauşescu dispunea şi de gospodăria de partid a Comitetului Central, care şi ea făcea exporturi. Avea ferme, activităţi agricole bine dezvoltate şi puse la punct ş.a., iar fondurile valutare rezultate din aceste activităţi nu le controla statul, nu erau evidenţiate şi gestionate prin Ministerul de Finanţe. Eu eram foarte bucuros din acest punct de vedere deoarece ar fi fost o sarcină în plus. Banii de la gospodăria de partid erau gestionaţi de oamenii de la această activitate specifică Comitetului Central, dar nu direct de Ceauşescu, el nu avea conturi la dispoziţie. S-a scris mult pe această temă, dar s-a făcut o confuzie. V-am spus mai înainte că valuta disponibilă a României se păstra în bănci străine pentru a încasa dobândă. Şi banii erau păstraţi în străinătate în conturile BRCE. Şi aceste conturi sunt considerate de presă, şi nu numai, drept „conturile secrete ale lui Ceauşescu“!

- Cine dirija conturile Securităţii, ale Armatei?

- Tot prin BRCE se dirijau şi aceste sume, tot prin conturile acestei bănci. Ce s-ar fi putut, totuşi, întâmpla? Probabil, cei care s-au ocupat de anumite exporturi puteau să primească anumite comisioane, dar astea sunt doar bănuieli. În opinia mea, ca unul care l-a cunoscut bine pe Nicolae Ceauşescu, pot afirma că el n-a avut nici un cont secret în străinătate, n-a avut nici un dolar pe numele lui. De altfel, la simulacrul de proces care i s-a făcut în decembrie 1989, el a răspuns sincer că n-are nici măcar un dolar în conturi străine!

- Unde este valuta României, aflată în bănci străine în decembrie 1989?

- Iarăşi trebuie să ofer unele detalii. În aprilie 1989, datoria externă a României s-a lichidat, iar toată valuta încasată apoi de România din activităţile de export şi alte activităţi externe a fost depusă în conturile BRCE. Şi primul guvern post-decembrist, guvernul Petre Roman, a decis ca partea cea mai mare a fondurilor valutare să fie alocată consumului populaţiei, vreo trei miliarde de dolari! Nu comentez această decizie, risc să fiu catalogat în fel şi chip. Mai spun că, la acea dată, România mai avea de încasat creanţe de aproape şapte-opt miliarde de dolari de la diverse ţări, din care o mare parte nu au fost încasate de statul român nici până astăzi. Subliniez, de statul român...

- Nu înţeleg?

- E o altă discuţie, prefer să nu comentez. Eu cam ştiu ce s-a întâmplat cu anumite sume de valută care trebuia să revină României, statului român, dar de ajuns, se pare că au ajuns în România! Altă întrebare?

Lui Ceauşescu îi era teamă de Moscova

 - Este una tot delicată, ca şi conturile, o întrebare legată de Tezaurul României de la Moscova, o problemă aflată şi astăzi în... ceaţă. Ceauşescu nu a întreprins nimic pentru recuperare deoarece îi era frică de Moscova?

- Este o poveste stufoasă şi spaţiul tipografic ne obligă la un fel de rezumat. Trec direct la subiect: prin 1984, în timp ce purtam tratative la Washington cu Michel Camdessus, preşedintele FMI, acesta mi-a dat o sugestie, dar mi-a precizat că trebuie să păstrez discreţie totală asupra acestei sugestii şi să vorbesc despre ea peste 20 de ani. Camdessus, francez, mi-a spus că ar trebui ca România să solicite la Tribunalul Internaţional de la Haga restituirea Tezaurului de la Moscova deoarece ar putea câştiga. De ce? Franţa, care a semnat ca garant al transferului acelui fabulos tezaur din România în Rusia în 1916, ar fi putut susţine cauza ţării noastre. I-am spus lui Ceauşescu, între patru ochi, toată discuţia cu preşedintele FMI… Reacţia lui: „Crezi tu că eu nu cunosc problema, crezi că nu mă interesează? A ridicat-o conducătorilor sovietici şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi Ion Gheorghe Maurer. Am ridicat-o şi eu lui Brejnev, dar acesta s-a făcut că ar lua cunoştinţă pentru prima oară de această problemă, „kakoi tezaur“?! Apoi Ceauşescu a adăugat: „Cu ruşii nu te poţi înţelege. Ei ştiu că sunt o forţă militară şi joacă tare cu toţi. Pot veni peste noi cu tancurile în 48 de ore! Nu putem face nimic“. Şi a încheiat spunându-mi că problema restituirii tezaurului ar putea fi reluată când „Uniunea Sovietică nu va mai fi aşa de puternică precum acum“. Cred că vă este clar că lui Ceauşescu i-a fost teamă de Moscova. Apropo de acest subiect: recuperarea Tezaurului, printr-o acţiune a României la Tribunalul Internaţional de la Haga, se putea face şi după 1990 încoace, dar nu s-a făcut...

În 1981, România avea datorii de aproape 19 miliarde de dolari SUA

- Conform afirmaţiilor dumneavoastră, ca ministru de finanţe şi guvernator al României la Fondul Monetar Internaţional (FMI), aţi reuşit o reeşalonare a datoriei externe într-un moment critic pentru ţara noastră. Ce s-ar fi întâmplat cu România, cu moneda noastră naţională dacă nu se reeşalona datoria? Ce indicaţii v-a dat atunci Nicolae Ceauşescu?

- Cronologic, eu am fost al 117-lea ministru de finanţe din România, începând de la Alexandru Moruzi, cel care a fost, în timpul lui Alexandru Ion Cuza, primul dintre miniştrii de finanţe (ianuarie 1862). În februarie 1977 am fost promovat de la Craiova, unde eram prim-vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Popular Dolj, consilier prezidenţial cu probleme financiar-bancare, iar în martie 1981 am fost numit ministru de finanţe, într-un moment critic pentru ţara noastră. Datoria externă a României în 1981 era uriaşă, cea mai mare din epoca trecută. Ea se cifra la aproape 14 miliarde de dolari SUA şi reprezenta datorii faţă de bănci şi faţă de organisme internaţionale, respectiv Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD). Cu dobânzile aferente şi restanţele faţă de furnizorii externi, datoria totală a României ajunsese la aproape 19 miliarde de dolari americani. Dacă această datorie, una de vârf pentru o ţară ca a noastră, ar fi  fost reeşalonată într-un mod raţional, pe termen mijlociu şi lung, atunci nu ar fi fost mari dificultăţi pentru România. Însă, cea mai mare parte a datoriei era în credite pe termen scurt şi, la un moment dat, când creditorii au presat rambursarea datoriilor, România era pe cale de a intra în încetare de plăţi. În această situaţie financiară, extrem de dificilă, am fost numit ministru de finanţe, deşi în discuţiile de aproape două ore cu Ceauşescu, premergătoare numirii mele ca ministru, am ezitat. De ce? Îmi dădeam seama de dificultăţile de rambursare a datoriei într-un termen scurt, aşa cum dorea Ceauşescu.

- Cum de s-a ajuns la această sumă mare, de aproape 19 miliarde de dolari SUA? Erau bani pentru industrializarea României?

- Da, pentru industrializarea şi dezvoltarea ţării. Valuta a fost luată prin credite de la diferiţi creditori străini care aveau încredere în România deoarece în acei ani ţara noastră se dezvolta destul de bine, respectiv creşterea economică în perioada 1970-1980 a fost între opt şi zece la sută, ritm pe care numai Japonia îl atingea! În presa occidentală s-a vorbit pe atunci de miracolul japonez, dar, în egală măsură, şi de cel românesc.

- Ce demersuri aţi întreprins, ca ministru, pentru reeşalonarea datoriilor de care mi-aţi vorbit până acum?

- Să încep cu finalul acestei acţiuni. Am reuşit rescadenţarea, adică reeşalonarea datoriilor în termeni rezonabili, fiind o premieră pentru România. Sper ca acea rescadenţare din mandatul meu de ministru de finanţe al României să rămână şi ultima. Spun asta deoarece atât condiţiile de realizare a unei reeşalonări, dar, mai ales, cele de respectat nu sunt uşoare.

Anumite plăţi s-au făcut cu... geamantanul

- Ce indicaţii v-a dat Ceauşescu în această problemă?

- El mi-a spus ca această rescadenţare s-o fac în mod discret, adică să nu se afle în lumea politică şi financiară mondială. Mi-a cerut ceva imposibil de făcut. Eu urma să tratez această problemă de reeşalonare „secretă“ cu 15 guverne din lume şi 220 de bănci occidentale! Plus cu unii furnizori faţă de care avem restanţe financiare. Îmi cerea ca nu cumva să afle presa internaţională de aceste demersuri! Nicolae Ceauşescu era un om extrem de orgolios şi, dacă până atunci se vorbise de miracolul românesc, nu accepta ideea ca în presa internaţională să se scrie despre probabilitatea ca România să intre în incapacitate de plată. Eram, într-adevăr, în pragul unei asemenea situaţii grele pentru ţara noastră. La data când am fost numit ministru, se ajunsese într-o astfel de situaţie încât anumite plăţi către furnizori (combustibil pentru avioane, cheltuieli la ambasade) le-am făcut cu... geamantanul.

- De ce nu se făceau aceste plăţi prin conturi?

- Răspunsul este simplu: conturile României puteau fi blocate de către creditori. Aceştia căutau să pună sechestru pe sumele de care dispunea România, adică voiau să-şi recupereze o parte din datorii. Din acest motiv, sumele nu mai puteau „circula“ prin conturi şi anumite plăţi în afară le făceam prin valiza diplomatică - „geamantanul“ de care v-am vorbit. Unica soluţie era, repet, reeşalonarea datoriilor, problemă de care m-am ocupat şi documentat. Eu vedeam o reeşalonare a acestora pe timp de opt-zece ani, situaţie în care populaţia României n-ar fi avut de suportat un regim restrictiv. Aflasem că guvernul fostei Iugoslavii reuşise rescadenţarea datoriilor în condiţii destul de onorabile, motiv pentru care am fost la Belgrad în documentare şi am aflat unele subtilităţi. Revenit la Bucureşti, m-am consultat cu un grup de consilieri de la minister, oameni foarte bine pregătiţi (printre care Marin Stelian, Decebal Udrea şi Theodor Stolojan, viitor prim-ministru după evenimentele din decembrie 1989), dar şi cu conducerea Băncii Române de Comerţ Exterior, şi apoi am prezentat propuneri de rescadenţare a datoriilor. Am ajuns la concluzia că această problemă trebuie tratată cu Clubul de la Paris, ceea ce am şi făcut la începutul anului 1982. Clubul de la Paris era condus de francezul Michel Camdessus, care, peste ani, a ajuns preşedintele FMI. În prealabil, Ştefan Andrei, ministrul de externe al României, într-o întâlnire cu preşedintele Franţei, François Mitterrand, ştiind de vizita mea la Paris, l-a rugat pe acesta ca atunci când România apelează la Clubul de la Paris să fie alături de noi, ceea ce s-a şi întâmplat. Concret, Mitterrand i-a transmis ministrului economiei şi finanţelor, Jacques Delors, indicaţii în acest sens. Ulterior, Delors a ajuns preşedintele Celor 12.

- Revenind la întâlnirea cu cei din cadrul Clubului de la Paris...

- Am avut discuţii cu reprezentanţi ai guvernelor creditoare, cu bănci creditoare… I-am asigurat pe toţi creditorii că România, dacă va rescadenţa datoriile în condiţiile unor dobânzi rezonabile, se va achita de toate obligaţiile sale. Tratativele au fost dure. Aveam datorii faţă de 220 de bănci din lume şi aceste bănci s-au grupat în două categorii conduse de câte o bancă puternică, celelalte subordonându-se acesteia, iar negocierile le-am purtat, în principal, la Londra, Paris şi  Washing­ton. Am reuşit să încheiem acorduri de reeşalonare şi contracte favorabile României, cu dobânzi rezonabile de până la trei la sută. Ca termen - şase ani şi jumătate, un termen destul de bun. Acesta însă nu era îndeajuns pe placul lui Ceauşescu, care, înainte de negocieri, îmi spusese că mai mult de doi ani să nu accept, dar acest termen nu era posibil din multe puncte de vedere. La revenirea în Bucureşti, el a fost supărat pe mine, deşi era şi el conştient că datoriile acelea mari nu se puteau achita în doi ani. L-am asigurat că dacă, ipotetic, avem bani, putem face plăţi şi în avans. Ceea ce nu s-a întâmplat. România n-avea cum să achite în doi ani o asemenea sumă uriaşă, dar Ceauşescu era orgolios.

- Se spune că absolut totul era controlat în România de cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu. Cum controla, de exemplu, inflaţia?

- El urmărea aproape zilnic, pe baza informaţiilor multiple primite, activitatea economică. Elena Ceauşescu nu se implica pe atunci (1981-1986) în aceste probleme, ea se amesteca doar în anumite şedinţe. Aş avea de spus ceva: dacă Elena Ceauşescu ar fi rămas doar la Institutul de Chimie şi n-ar fi intrat în organele de conducere ale partidului, şi nu i s-ar fi dat aşa de multe responsabilităţi - chiar prim-vicepreşedinte în guvern, ar fi fost mult, mult mai bine în România. A fost o greşeală pe care Nicolae Ceauşescu a făcut-o. Surprinzător, el n-a putut rezista influenţei ei în multe probleme. Revenind la întrebarea privind controlul inflaţiei de către Ceauşescu: la un moment dat, el mi-a spus că eu, ca ministru de finanţe, trebuie să fac totul ca suta de lei din anul acela să aibă aceeaşi valoare cu suta de lei de anul viitor, chiar mai mult! El credea că inflaţie n-ar putea să existe într-o ţară dacă este strict controlată. Şi Ceauşescu, la fiecare zi de 3 ale lunii, cu datele statistice în faţă, analiza mersul economiei în amănunt, inclusiv preţurile.

Ceauşescu controla şi numerarul de bani de pe piaţă

- De unde se pricepea, nu prea înţeleg?

- Învăţase, se documenta, avea informaţii, statistici. Când observa că inflaţia creşte, certa pe toţi miniştrii, apoi dădea multe sugestii ministerelor. Ca să-l înţelegeţi pe Ceauşescu, v-aş mai da un exemplu: controla şi numerarul de bani existent pe piaţă! Printr-un sistem al planului de casă întocmit de Banca Naţională se asigura să nu existe mai mulţi  bani pe piaţă decât cantitatea de mărfuri şi produse existente, ca şi un volum suficient de servicii.

- Cursul dolarului în România era unul nereal şi presupun că tot Ceauşescu a dispus asta!

- Finanţiştii înţeleg ce s-a întâmplat şi, mai ales, de ce s-a procedat aşa atunci, dar acum aceste probleme sunt răstălmăcite. Era un curs al dolarului intern şi care se aplica în privinţa exporturilor, adică întreprinderile care exportau erau obligate să realizeze un curs al dolarului american la 4,47 lei, ceea ce era aproape o imposibilitate! Ceauşescu considera că acest curs impus ar fi un stimulent pentru întreprinderile care exportau. Cu toate indicaţiile lui Ceauşescu, nu s-a putut realiza acest curs, nereal, decât în industria armamentului din România. În acei ani, armamentul românesc era căutat şi, la un moment dat, s-a realizat export de armament la un curs de un dolar SUA la doi lei. Iar carnea se vindea la export la un preţ stabilit de piaţa mondială, respectiv un kilogram de carne era vândut cu un dolar SUA. Dacă se realiza un curs al dolarului mai mult de 4,47 lei - cât era planificat şi calculat - era, într-un fel, o pierdere. Dacă exportam mărfuri cu cursuri ridicate ale dolarului însemna că România pierdea, dar uneori a fost nevoie să se vândă şi la cursuri mai mari decât cel stabilit (4,47 lei dolarul) deoarece aveam nevoie stringentă de valută pentru investiţii ş.a.m.d. Trebuie să precizez că în turism cursul necomercial al dolarului era de 12,50 lei. Nici acesta nu era real.

- Şi care era cursul adevărat al dolarului?

- Pe vremea când am fost ministru de finanţe (1981-1986), Fondul Monetar Internaţional (FMI) considera un curs normal al leului faţă de dolarul american la 17,50 lei. În timpul tratativelor cu FMI, una dintre condiţiile care mi se tot cereau era ca acest curs al dolarului să se stabilească în România la 17,50 lei, dar am reuşit să amânăm, de la an la an, această sugestie. Intenţia FMI era ca, după ce acceptam acest curs al dolarului, să-l urce până la 25,00 lei. Dacă România accepta aceste cursuri, de 17,50 sau 25,00, ar fi însemnat ca turiştii străini să vină mai mulţi în staţiunile de la mare şi munte din România la un preţ foarte mic. FMI, dintr-un punct de vedere, avea dreptate să ne impună un curs ridicat al dolarului deoarece România, având mare nevoie de valută, astfel ar fi atras foarte mulţi turişti străini în ţara noastră. Ceauşescu însă nu era de acord cu această situaţie, iar eu, cel care conduceam tratativele cu FMI, am reuşit să amân sine die problema.

Rubla sovietică, mai mare decât dolarul american

- Ce indicaţii aveaţi de la Ceauşescu în privinţa cursului dolarului?

- Păi, nu s-au subînţeles din ceea ce am spus? Dacă în unele probleme (reducerea subvenţiilor ş.a.), el accepta anumite condiţii impuse de FMI, în privinţa cursului dolarului îmi spunea, pe un ton foarte ferm, „niciodată să nu accepţi modificarea cursului de schimb al dolarului. Dacă accepţi, să nu mai aterizezi la Bucureşti, ci să aterizezi la... Sofia deoarece eu nu te mai primesc în România!“. La acest subiect, am de povestit o întâmplare: după vreo trei ani de discuţii şi negocieri cu toţi creditorii României, ultima problemă rămasă în suspensie a fost modificarea cursului dolarului, la care eu, cum spuneam, nu aveam aprobarea lui Ceauşescu. În întâlnirea finală de la Londra, ajuns la acest punct critic al cursului dolarului, directorul general al FMI, Jacques De Larrosiere, era mirat de faptul că eu, economist, ministru cu experienţă, cadru universitar, nu sunt de acord cu alt curs, explicându-mi că astfel am atrage turişti străini în România ş.a.m.d. Eu nu puteam să-i spun adevărul, respectiv indicaţia foarte fermă a lui Ceauşescu. Era ora două noaptea şi nu semnasem încă acordul de rescadenţare deoarece nu cedasem în problema cursului dolarului. Ei, la acea oră din miezul nopţii, mi-a venit o idee dumnezeiască... I-am spus directorului general că, dacă România schimbă cursul dolarului, trebuie să facem acelaşi lucru şi cu rubla sovietică... O paranteză: la acea dată, rubla sovietică era mai puternică decât dolarul american! Şi am explicat conducerii FMI că, prin modificarea cursului rublei, vor veni ruşii grămadă peste noi în România deoarece cu 30-40 de ruble vor ocupa toate staţiunile montane şi de la mare. „Nu ne este teamă că vor veni în concediu aşa de mulţi ruşi, ci mi-e teamă că, odată veniţi în România, ruşii nu vor mai pleca!“, i-am spus directorului general al FMI. După o pauză, directorul executiv al FMI, un olandez, J.J. Pollack, membru fondator al FMI, s-a adresat lui De Larrosiere: „Domnule director general, dacă domnul ministru Gigea are dreptate?!“. Şi atunci, De Larrosiere a decis: „Bine, semnăm, dar lăsăm cursul dolarului în ceaţă“. Am dat telegramă la Bucureşti în care am spus că am semnat acordul de rescadenţare, iar în privinţa cursu­lui am scris aşa cum a zis directorul general al FMI, că acesta „a rămas în ceaţă“!

- V-aţi notat aceste amănunte sau aveţi o memorie extraordinară?!

- Mi-am notat aproape totul, ţineam un fel de jurnal pentru bătrâneţe. Şi iată că toate însemnările mele, dezvoltate, au ajuns... 42 de cărţi!

Nicu Ceauşescu, lobby pentru casa tineretului de la Craiova

- I-aţi cunoscut pe Zoia, Valentin şi Nicu?
- I-am cunoscut, dar doar cu Nicu Ceauşescu am vorbit de mai multe ori. Pe când eram ministru de finanţe, am primit un telefon de la Nicu Ceauşescu, pe atunci prim-secretar al CC UTC, şi fiul preşedintelui m-a luat la sentiment, ca să spun aşa: „Mai ţineţi cu Craiova, oraşul dumneavoastră? Dacă da, ajutaţi-mă să realizez în Craiova o casă a tineretului. Sunt presat de tovarăşa Bistriceanu, primul secretar UTC de la Craiova şi vreau s-o facem, dar nu ne ajung fondurile. Puteţi să ne ajutaţi?“. Cum sufletul meu era la Craiova şi cum mă ruga fiul preşedintelui României, am alocat imediat sumele solicitate, aproape jumătate din suma necesară, şi astfel s-a ridicat în Craiova actuala Casă a Ştiinţei şi Tehnicii de lângă Billa. Am mai avut apoi şi alte discuţii, ne întâlneam la şedinţele de guvern. Nicu era mai libertin în exprimare, dar aveai încredere să discuţi anumite probleme deoarece nu interpreta greşit opiniile tale şi nu le transmitea părinţilor săi. L-am întâlnit şi după 1990, la un chioşc de ziare din Bucureşti. Am vorbit despre ceea ce i s-a întâmplat în decembrie 1989 şi după aceea.
- Când l-aţi văzut ultima oară pe Nicolae Ceauşescu?
- În aprilie 1989, pe când eram ambasador al României în Franţa, am fost chemat la Bucureşti şi atunci l-am văzut ultima oară în viaţă. Era slăbit, avea vreo 50 de kilograme, iar pe faţă şi pe mâini erau multe pete maronii. Nu era Ceauşescu vioi pe care-l lăsasem eu în 1986, când m-a eliberat din funcţia de ministru al finanţelor, împreună cu alţi şase miniştri. Diabetul l-a distrus… Părul îi albise şi am impresia că se şi vopsea deoarece am remarcat culoarea deschisă a rădăcinilor.

 În şase ani, Ceauşescu a construit 724.000 de apartamente

 - Să revenim la perioada dumneavoastră de ministru de finanţe. Aţi întocmit şase bugete anuale, ce sugestii (obligatorii ) aveaţi de la Ceauşescu?
- Ar fi multe de spus... Astea, dar mai ales toată problematica datoriei externe se poate afla în detaliu din cartea mea, în două volume (de 1.350 de pagini), „Un ministru de finanţe îşi aminteşte“. Ca să vă răspund punctual la întrebare: în timp ce se elabora bugetul, Ceauşescu îmi tot punea fel de fel de întrebări, la modul general, însă. Îi spuneam că, în buget, am propuneri de cheltuieli ale ministerelor şi judeţelor mai mari decât venituri... „Nu se poate aşa ceva. Veniturile trebuie să fie mai mari decât cheltuielile, să fie clar asta. Şi să-mi asiguri şi mie o rezervă de zece la sută, o rezervă a statului, pentru evenimente neprevăzute, inundaţii, secetă sau poate să vină o molimă (chiar aşa a spus Ceauşescu!). Şi nu vreau să mă împrumut din afară“, a replicat el. Un excedent la buget de zece la sută, cum îmi cerea el, nu era posibil în România. Am reuşit să asigur, prin buget, un excedent destul de important, de 3-4 la sută în fiecare an. Ceauşescu mi-a mai impus şi altceva în legătură cu bugetul: „Am o poziţie de plan din care tu să nu-mi tai niciodată nici un leu. Eu vreau să fac în fiecare an o sută de mii de apartamente! Omul trebuie să aibă un loc de muncă, dar şi unde să doarmă“. Şi Ceauşescu se interesa la prim-secretarii de judeţe, din două în două săptămâni, de situaţia realizării apartamentelor. Din notiţele mele, în perioada 1981-1986, în România s-au realizat 724.000 de apartamente. Nu vreau să fiu catalogat drept un nostalgic, dar această cifră, ca şi altele, mă scuteşte de comentarii. De exemplu, în toţi anii, salariile, pensiile şi alte cheltuieli sociale au fost plătite la timp, în ziua planificată, bugetele fiind excedentare.
- Mi-aţi povestit de multe întâlniri ale dumneavoastră cu Nicolae Ceauşescu, printre care şi cea în care, la reîntoarcerea din SUA, i-aţi spus despre remarca unui preşedinte de bancă din SUA despre (ne)iluminatul Bucureştiului noaptea. Care a fost reacţia imediată a dictatorului?
- Preşedintele băncii americane „Manufactures Hanover Trust“ din New York a venit, la invitaţia mea, într-o vizită în România. După sosirea la Bucureşti, mi-a spus că, atunci când avionul, pregătindu-se de aterizare, a făcut câteva ocoluri deasupra Capitalei noastre şi astfel a sesizat prin hubloul avionului iluminatul din oraş restrictiv şi a ţinut să-mi zică: „Domnule ministru, parcă mă aflam deasupra unui mare sat african!“. Eu i-am reprodus vorbele preşedintelui băncii americane lui Nicolae Ceauşescu... După o pauză, în care el era extrem de afectat, ca şi mine, de afirmaţiile americanului, l-a sunat pe primarul Bucureştiului, Dincă, şi i-a ordonat acestuia să pună becuri pe bulevardele Capitalei, adică Ceauşescu a fost receptiv. Şi mai am un caz. O deputată franceză în Parlamentul European a ridicat o problemă în acest organism, respectiv a cerut ca din România să nu se mai importe carne deoarece populaţia era subalimentată şi asta ar ataca, din punct de vedere biologic, naţia noastră. Eu i-am transmis lui Ceauşescu ceea ce afirmase acea deputată şi credeam că va dispune unele măsuri, astfel încât carnea să rămână şi pentrul consumul intern. El, surprins, pe un ton ridicat, mi-a replicat: „Păi, tu nu ştii unde merge carnea şi de ce? Merge la ruşi deoarece ei ne cer carne pentru minereul de fier necesar industriei noastre!“. I-am sugerat, diplomatic, să dea dispoziţie Comitetului de Stat al Planificării ca o parte din cantitatea de carne prevăzută la exportul către Rusia să fie înlocuită cu mobilă, instalaţii de foraj, camioane ş.a. A fost iarăşi receptiv şi a dat dispoziţii preşedintelui Comitetului de Stat al Planificării în acest sens pentru tratative la Moscova.
- Cu toate astea, în perioada la care vă referiţi, carnea era o raritate pentru românii de rând!
- Este o realitate crudă, era cunoscută, dar deciziile erau luate.
- Totuşi, până la sfârşitul anilor 70, viaţa a fost oarecum bunicică în România, dacă mă pot exprima astfel, decât în anii 80, când nivelul de trai s-a deteriorat enorm. Datorii mari, paranoia clanului Ceauşescu sau care ar fi explicaţia?
- Observaţia este corectă. De ce a fost bine în anii de până în 1980? In perioada aceea au intrat în România multe credite care, atenţie, nu au fost rambursate imediat. Când creditele au ajuns la scadenţă, în 1981, au început problemele, în sensul că banii împrumutaţi au trebuit să fie restituiţi. Am reuşit reeşalonarea datoriilor pe şase ani şi jumătate, dar efortul a fost uriaş şi populaţia a avut, într-adevăr, cel mai mult de suferit. Carnea era solicitată la export insistent de fosta URSS. Culmea este că preţul încasat pe carne nu era unul bun, doar 1.000 de dolari pe tona de carne neprocesată, adică un kilogram de carne se vindea cu doar un dolar. Repet, acesta era preţul pe piaţa mondială.