APARIȚIA STATELOR SLAVILOR DE VEST (sec.6-11)

Slavii de vest. 

Slavii de apus populau un vast teritoriu în bazinul fluviului Elba, Oder şi Vistula şi se împărţeau în numeroase triburi: ţinuturile dintre Elba şi Sala erau populate de slavii ce făceau parte din uniunea triburilor de sârbi luzacieni, cursul mijlociu şi inferior al Elbei era ocupat de uniunea triburilor polabe, mai spre est de aceasta, pe ţărmul Mării Baltice, s-au stabilit triburile slavilor polonezi, iar pe cursul superior al Elbei şi pe râurile Vltava şi Morava s-au aşezat triburile ceho-morave şi cele ale slovacilor.

Statul lui Samo şi Moravia Mare. 

Teritoriul Cehiei se mărginea la vest şi sud-vest cu un lanţ muntos, denumit Pădurea Cehă, iar la nord-vest cu munţii Metalici. In această zonă ocupaţia economică principală a fost creşterea vitelor, completată de agricultură în zonele de şes. Descoperirile arheologice referitoare la secolul al 6-lea dovedesc că în Cehia şi Moravia se cultivau toate felurile de cereale, în special meiul, orzul. Obiectele găsite în săpături arheologice, datând din secolele 6-10, atestă folosirea unor mijloace perfecţionate pentru prelucrarea şi arderea lutului, precum şi trecerea la utilizarea roţii olarului. Apariţia timpurie a oraşelor cehe este legată de progresul meşteşugurilor şi comerţului, oraşele fiind la început aşezări întărite - gradî -, locuri destinate reşedinţei cnezilor.  

Incepând cu 531 dinspre vest au apărut, la graniţele acestui teritoriu locuit de uniunile de triburi ale slavilor ceho-moravieni, francii, iar partea de răsărit a intrat sub influenţa khaganatului avar, care îşi avea centrul în vestul Pannoniei. Uniunile triburilor ceho-moraviene au intrat la sfârşitul secolului al VI-lea sub influenţa francilor şi a avarilor, ajungându-se ca cele două puteri să intre în conflict direct. Incepând cu secolul al 7-lea puterea avarilor a început să decadă şi în anul 623/624 s-a creat prima mare uniune a slavilor de apus, în fruntea căreia s-a aflat Samo - după unii un negustor franc, după alţii un slav moravian. Una dintre menţiunile documentare cu referire la acest "cneaz unificator" este la cronicarul franc Fredegar, care şi-a scris opera între 640-660, ce spune despre Samo că a fost un negustor franc ce s-a stabilit printre slavi, iar alta provine dintr-un izvor hagiografic, ce se referă al convertirea triburilor carantane şi care consideră că Samo a fost un slav. Oricare ar fi adevărul, sub autoritatea lui s-a aflat Cehia şi Slovacia de vest, o parte din Slovenia, Austria de est şi teritoriile până la Elba. Conform cronicii lui Fredegar, Samo a domnit 35 de ani, aproximativ până în 658/659, dar nu avem alte ştiri cu privire la evoluţia politico-socială a acestui prim stat al slavilor de apus, menţionându-se doar că, armata sa era formată din cete numite drujine, conduse de o aristocraţie militară. Prin coroborarea informaţiilor privitoare la vecinii acestui stat se cunosc o serie de atacuri pe care longobarzii şi apoi francii le-au întreprins în cursul sec.al 7-lea. Cele mai periculoase au fost atacurile francilor din timpul domniei regelui Dagobert I (629-639), dar în urma unei victorii obţinută de ceho-moravieni în anul 631 la Wogastisburg, statul lui Samo a obţinut independenţa.

In prima jumătate a secolului al 9-lea, între Dunărea mijlocie şi cursul superior al fluviilor Elba şi Oder s-a format un întins stat al slavilor de vest, cnezatul Moraviei Mari cu reşedinţa la Velehrad. În aceeaşi perioadă a început şi activitatea de creştinare, prin misionarii catolici, a slavilor apuseni. Primul conducător al Moraviei Mari a fost Mojmir (818-846), care a reuşit să unească triburile slavilor moravieni şi slovaci sub autoritatea sa şi a destrămat alianţa îndreptată împotriva sa, alianţă a francilor cu cnezatul în fruntea căruia se afla cneazul Pribina din Nitra. Ca urmare a campaniilor militare din anii 833-836 Mojmir a anexat teritoriile cnezatului lui Pribina, care se refugiază la franci, fiind un permanent pericol pentru cnezatul moravian.

Ludovic Germanicul a reuşit să-l răstoarne pe Mojmir, profitând de dorinţa nepotului acestuia, Rostislav, de a ajunge la conducerea cnezatului, dar încercarea sa de a impune statului slav dominaţia germană şi de a răspândi credinţa creştină, prin misionari germani, a stârnit protestul slavilor moravieni şi în final chiar al cneazului Rastislav (846-870), care s-a răsculat împotriva regelui german. În încercarea de a contrabalansa politica de forţă a lui Ludovic Germanicul şi de a stopa expansiunea germană spre răsărit, Rostislav a pus bazele unei organizaţii bisericeşti moraviene şi astfel a încercat o apropiere politică de Bizanţ, solicitând misionari din imperiu care să definitiveze organizarea acestei biserici. În acest context au fost trimişi fraţii Constantin (Chiril) şi Metodiu care au contribuit de o manieră decisivă în crearea la aceste populaţii slave a unei biserici creştine de orientare răsăriteană. Urmaşul lui Rostislav, Svatopluc (870-894), deşi a obţinut puterea cu ajutorul lui Ludovic Germanicul, a păstrat independenţa cnezatului Moraviei Mari, consfinţită printr-un tratat datat în anul 874, cunoscut ca tratatul de la Forchheim. După acest moment autoritatea Moraviei Mari sa extins şi asupra Pannoniei, unde a domnit Pribina ca vasal al germanilor, dar şi asupra teritoriilor locuite de slavi pe cursurile Elbei şi Oderului. Sub urmaşii lui Sviatopluc, cnezatul Moraviei Mari va trece printr-o perioadă de lupte interne, care în majoritatea cazurilor au dus la separarea unor triburi slave, lucru ce a slăbit puterea militară a cnezatului şi în anii 905-906 Moravia Mare a căzut sub loviturile triburilor maghiare, ce au cucerit o parte a teritoriilor slovace. Din acest moment are loc separarea drumurilor slovacilor de cele ale cehilor, ultimii constituindu-se în cnezat separat de cel al Moraviei Mari.

Cnezatul slavilor cehi s-a format încă din secolele 7-8, dar a fost parte integrantă din cnezatul Moraviei Mari, procesul de separare etnică şi politică având loc la sfârşitul secolului al 9-lea. Cehii au ieşit din componenţa statului moravian cu zece ani înainte de destrămare şi sub cneazul Bratislav I au reuşit să facă faţă atacurilor maghiare. Boleslav I (935-967) şi Boleslav al II-lea (967-999) au finalizat acţiunea de constituire a statului ceh, prin anexarea teritoriului slavnicilor, ce aveau capitala la Libice şi a unei mari părţi din cnezatul moravian după bătălia de la Lech. La sfârşitul secolului al X-lea statul ceh şi cnezatul kievean au ajuns să aibă o graniţă comună, care a dus la strângerea relaţiilor politice între cele două state nou create şi cu tendinţe expansioniste în centrul şi estul Europei. Relaţiile politice au fost strânse şi ca urmare a unor căsătorii dinastice ce au avut loc între reprezentanţii ambelor curţi slave.

APARIȚIA STATELOR SLAVILOR DE SUD (sec 6-11)

Slavii de sud. Bulgaria 

Migraţia slavilor într-o nouă regiune şi contactul cu lumea bizantină au influenţat viaţa lor economică şi socială. Acţiunile de jaf şi pradă în Imperiul bizantin au contribuit la o mai mare diferenţiere de avere, destrămând vechea comunitate gentilică. Aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică a intensificat evoluţia slavilor nu numai din punct de vedere socio-economic, ci şi al organizării lor politice. Primele astfel de formaţiuni sunt cunoscute sub numele de Sclavinii.

Bulgaria. In urma unei lupte îndelungate împotriva Imperiului bizantin, spre mijlocul secolului al VII-lea, slavii au populat o mare parte a Peninsulei Balcanice şi o serie de regiuni învecinate din nord-vestul ei. Formarea primelor state slave de sud s-a produs în condiţiile luptei continue împotriva Bizanţului, autoritatea care stăpânise teritoriile pe care s-au aşezat triburile slavilor. Dintre toate statele slavilor de sud din perioada Evului Mediu timpuriu, statul bulgar a atins cea mai mare dezvoltare economică şi politică, iar la baza lui a stat Uniunea celor şapte triburi slave din Moesia Inferior. În istoria formării statului bulgar un rol bine determinat l-a avut tribul türk al bulgarilor, care împins de avari s-a apropiat în secolul al 7-lea de triburile de slavi din sudul Dunării şi au ocupat partea de nord a Sciţiei Mici sub conducerea lui Asparuh. Aceşti protobulgari vor devenii aliaţii cei mai importanţi ai slavilor în campaniile lor îndreptate împotriva Bizanţului. Din contactul acestor populaţii a rezultat un nou popor în Europa sud-estică, slavii însuşindu-şi de la protobulgari doar denumirile tribale, fenomen ce a avut loc în cursul secolelor 7-8.

În urma incursiunii din 681, prin care bulgaro-slavii au ajuns până în Tracia, aceştia au obţinut independenţa faţă de Bizanţ, care s-a obligat să le plătească subsidii. Capitala acestui stat slavo-bulgar a fost stabilită la Pliska; el îngloba în graniţele lui trei etnii: populaţia romanizată, slavii şi protobulgarii. În cursul secolelor 9-10 a avut loc slavizarea triburilor protobulgare şi a început o nouă etapă istorică sub hanul Boris (852-889), care transformă Bulgaria într-un regat creştin iar urmaşul lui, Simion (889-927), va fi primul care va purta titlul de ţar. În timpul ţarului Simion, în anul 924, se încheie o pace între Imperiul Bizantin şi ţaratul Bulgar, pace în urma căreia Bulgaria obliga imperiul la plata unor subsidii. Cu domnia ţarului Petru (927-969) începe decăderea puterii bulgarilor, proces ce va fi terminat, în 1018, odată cu victoria pe care o reportează Vasile II, ce se va numi după acest moment Bulgaroctonul. În urma acestei victorii împăratul dispune organizarea a două theme - Paristrion şi Bulgaria -, care să cuprindă teritoriul Dobrogei, respectiv în mare parte cel al fostei provincii Scithia Major; cu aceeaşi ocazie este desfiinţată şi patriarhia independentă a Bulgariei şi până în 1185 la răscoala fraţilor Petru şi Asan statul bulgar şi-a încetat existenţa.

Slovenia. Triburile slave de sud au ajuns la începutul secolului al 6-lea şi în regiunea Alpilor răsăriteni şi pe ţărmul nordic al Mării Adriatice, lovindu-se de stăpânirile bavareze, respectiv longobarde. Primul stat al slavilor în această zonă s-a format în Carantania/Noricum (azi landul Kärnten din Austria), având capitala la Koruşka; stat ce a avut de înfruntat atacurile bavareze, longobarde şi la mijlocul secolului al 8-lea pe cele ale avarilor. Sub cneazul Borut slovenii au fost creştinaţi în rit latin de misionarii germani, lucru ce i-a şi atras în sfera de influenţă a bavarezilor, de la care vor primi ajutor împotriva avarilor. Existenţa statului sloven a fost de scurtă durată deoarece în 788 Carantania/Noricum a fost cucerită de Carol cel Mare şi aici au fost organizate două comitate, în care, începând din 843, sub Ludovic Germanicul, a început colonizarea germană. În urma victoriei din 955, asupra maghiarilor, care au emis pretenţii teritoriale asupra Carantaniei, Otto I a reorganizat părţile răsăritene ale imperiului romano-german şi în cadrul acestei acţiuni a creat marele ducat al Carintiei.

Serbia. Sârbii de astăzi şi macedonenii, descind din triburile slave care s-au aşezat la sud de cursul inferior şi mijlociu al râului Sava, zonă brăzdată de lanţuri muntoase acoperite de păduri. Triburile slavilor care s-au stabilit aici au fost nevoite să defrişeze porţiunile necesare desfăşurării agriculturii, astfel de lucrări nu puteau fi făcute de familiile mici şi aşa se explică faptul că în Serbia familiile mari patriarhale - zadruge - s-au păstrat într-o măsură cu mult mai mare decât în alte regiuni balcanice ocupate de slavi. Prin aceasta se explică de ce relaţiile de tip feudal s-au dezvoltat  ceva mai târziu decât la bulgari, abia în secolele 9-10 această dezvoltare a luat mari proporţii. In afară de aceasta, formarea unor uniuni politice mai largi a fost frânată şi de lupta ce s-a dat pentru aceste regiuni între Bizanţ, kaganatul avar, statul francilor şi Bulgaria.

Primul stat sârb s-a format în secolul al 9-lea sub conducerea cneazului Vlastimir şi a avut capitala la Rascia, fiind confruntat încă de la început cu tendinţele expansioniste manifestate de bizantini şi bulgari. Noul stat nu a putut să-şi păstreze independenţa în aceste condiţii şi sub cneazul Mutimir (872-891) a fost nevoit să recunoască suzeranitatea bizantină; timp de două secole bizantinii şi bulgarii supunând pe rând micul cnezat al sârbilor. Renaşterea statului sârb are loc abia din a doua jumătate a secolului al 10-lea, în condiţiile în care puterea bulgară a scăzut, iar cneazul Vladimir (980-1015) a reuşit să unească sub autoritatea sa mai multe regiuni stăpânite de triburile slave din vestul Balcanilor. În anul 1042 cnezatul sârbilor, sub conducerea cneazului Voislav (1034-1051), devine independent faţă de Bizanţ şi îşi stabileşte capitala la Zeta. Noua refacere a cnezatului va atrage interesul misionarilor catolici şi prin intermediul acestora are loc creştinarea sârbilor, care vor deveni catolici prin încoronarea cneazului Mihail (1052-1081) de către Grigore al VII-lea ca rege. Deşi nu a avut o perioadă lungă de existenţă, destrămându-se din cauza disensiunilor interne şi a intervenţiilor externe, primul stat al sârbilor a avut importanţă în procesul de formare a unei identităţi unitare pentru toate triburile slave din vestul Peninsulei Balcanice, termenul de sârbi fiind adoptat pentru toate aceste triburi.

Croaţia. Triburile slave ale croaţilor au ajuns în prima jumătate a secolului al 7-lea până la ţărmurile Mării Adriatice, ocupând cea mai mare parte a fostei provincii romane Dalmatia. În secolele 7-8 triburile croate plăteau tribut avarilor şi ca urmare a acestei stări de dependenţă au fost uşor de atras în campania lui Carol cel Mare împotriva avarilor. În contextul acestor lupte şi al apropierilor diplomatice între franci şi bulgari se constituie două regiuni în cadrul teritoriului stăpânit de croaţi: Croaţia Dalmatină şi Croaţia Pannonică. În urma unei răscoale ce a avut loc în anul 819, teritoriul croat a fost împărţit între franci şi bulgari, astfel că în partea pannonică a apărut un cnezat autonom sub suzeranitate bulgară ce a existat până în secolul al 9-lea.

Profitând de poziţia strategică mai bună, părţile apusene ale croaţilor au cunoscut o dezvoltare mai rapidă şi în jurul acestor teritorii se va consolida statul croat independent, fenomen ce va avea loc în timpul cneazului Bronimir (879-892). Din secolul al XI-lea statul croat, devenit regat în timpul lu Stjepan Dîrzislav (969-995), va intra în componenţa regatului maghiar iar o parte a coastei dalmate sub dominaţia veneţiană.

APARIȚIA STATLUI SLAV RUS (SEC.6-11)

Discuţia în jurul originii slavilor a fost şi încă este o problemă deoarece izvoarele antice nu conţin referiri exacte aşa cum se întâlnesc în cazul celţilor sau germanilor. Tacit şi Pliniu cel Bătrân îi numesc venezi locuind în regiunea Vistulei şi la nord de Dunărea de Jos. Procopiu din Caesarea îi consemnează în secolul al VI-lea cu numele de anţi şi sclavini, iar Iordanes spune că venezii se trag din acelaşi trib care poartă trei denumiri: venezi, anţi şi sclavini. La rândul său pseudo-Mauricios scrie despre ei că anţii şi sclavinii se aseamănă în ceea ce priveşte modul de viaţă, moravurile şi dragostea de libertate. Cert este că, slavii în migraţia lor spre vest au ajuns cel mai devreme în secolul al V-lea în zona Cehiei de astăzi, fiind reprezentaţi arheologic de cultura de tip Praga, iar în direcţia sudică ei pătrund, în secolele VII-VIII, până la Marea Adriatică prin triburile slovenilor şi croaţilor. Secolul al VII-lea a fost martorul a două mari valuri migratorii. E vorba de masiva înaintare a slavilor pe continent, de la o bază de plecare pe care Iordanes o situează, după cum am văzut, la mijlocul secolului al VI-lea, între gurile Dunării, Nistru şi Vistula. De aici, slavii se răspândesc în trei direcţii: spre nord-vest, spre bazinul fluviulu Volga şi lacul Lagoda; către vest în direcţia Balticii şi a Elbei, dar şi spre Munţii Boemiei şi Alpii Orientali; spre sud, în Balcani, unde constituie grupuri pe care bizantinii le numesc sclavinii.

În noile locuri unde s-au aşezat slavii, agricultura s-a păstrat aproape pretutindeni ca ramură principală a economiei, dar alături de aceasta s-a menţinut şi creşterea animalelor, mai ales în regiunile muntoase, spre exemplu în Bosnia, Serbia şi nordul Macedoniei. Din punct de vedere al organizării sociale majoritatea triburilor slave se aflau în faza destrămării societăţii gentilice, apărând marile familii patriarhale - zadruge - sau familiile individuale, care mai multe la un loc formau obşti săteşti. La triburile slave care s-au aşezat în Balcani primele formaţiuni statale au apărut spre sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin transformarea, pe de o parte a funcţiei eligibile de jupan (şef de trib) în funcţie ereditară - cneaz -, iar pe de altă parte prin transformarea teritoriilor ce reveneau jupanuluiîntr-un fel de mici feude. 

Slavii, care au coborât în secolul al VI-lea din nord, din regiunea Vistulei, s-au separat în decursul aşezării lor definitive în trei mari grupuri:

- slavii de est: ruşi, ucrainieni, bieloruşi;

- slavii meridionali (sau sudici): sloveni, croaţi, sârbi, macedoneni, bulgari;

- slavii occidentali (sau de vest): cehi, slovaci, polonezi.

Slavii de răsărit. Rusia kieveană. Slavii de răsărit populau în special teritoriul cuprins între lacul Ilmen, râul Oka şi cursul mijlociu al Niprului, grupul principal fiind localizat pe cursul superior şi mijlociu al Niprului. S-a constatat că între anţii din secolele VI-VII şi triburile slavilor rărsăriteni din secolele următoare există o succesiune culturală şi istorică.

Teritoriul vechii Rusii este considerat de unii cercetători vechea vatră de formare a slavilor şi pe acest teritoriu, triburile slavilor de răsărit, organizate  - în timpul unei îndelungate faze tribale - în sate şi târguri de-a lungul Niprului, au fost unificate în urma acţiunii scandinavilor varegi, ce s-au concentrat, datorită activităţii lor preponderent comerciale, în oraşe mari precum Novgorod şi Kiev. Intregul secol al 10-lea a fost marcat de încheierea de contracte comerciale care organizează sosirea convoaielor de monoxile concentrate la Kiev. Ritmicitatea schimburilor implica stabilitatea politică a acestor regiuni deosebit de ameninţate de învaziile diverselor popoare ale stepei, care căutau să-şi impună puterea între Volga şi Dunăre

Acţiunea unificatoare a acestor negustori scandinavi nu ar fi fost posibilă fără existenţa unui proces de stratificare socială în rândul triburilor slave de răsărit. Acest proces a fost generat de apariţia unor conducători de triburi - jupani/cnezi - care, sprijinindu-se pe mici armate personale - drujine - îşi impun autoritatea şi pun bazele unor conduceri ereditare. Apariţia statului kievean are la bază împletirea dintre procesul de stratificare socială şi intervanţia scandinavă. Descoperirile arheologice au arătat că, o dată cu veacul al 8-lea, ordinea patriarhală a început să se destrame, constituindu-se grupuri familiale fără legături de rudenie între ele. Pe cursul superior al Niprului aceste comunităţi erau autonome, graţie abundenţei pădurilor ce formau un obstacol de netrecut. În sud, comunicaţiile mai lesnicioase, precum şi existenţa pericolului invaziilor nomade au făcut necesară agregarea unor sisteme de alianţă între diferitele familii, apoi între uniunile tribale. Numele triburilor ce figurează în Cronica vremurilor trecute reflectă tocmai acest tip de organizare socială. 

In secolul al 9-lea varegul Rurik a întemeiat un centru de putere care va deveni ulterior unul dintre cele mai puternice state ale Evului Mediu timpuriu din estul Europei. Rolul lui Rurik este subliniat doar în vechea cronică rusească, atribuită lui Nestor, scrisă în secolul al 12-lea, deci aproximativ două secole mai târziu, cronică ce nu este confirmată şi de alte izvoare în acestă privinţă. Harta arheologică a secolelor 2-5, pentru regiunile la care se referă Nestor, este aproape în concordanţă cu informaţiile cronicii. În primul rând ritul de înmormântare descris de el - înhumarea rămăşiţelor corpului ars în urne - corespunde pe deplin ritului de înmormântare atestat de aşa-numitele câmpuri de urne. În al doilea rând, drevlianii, care locuiau în regiunile păduroase de pe dreapta Niprului, radimicii şi viaticii aveau într-adevăr în perioada menţionată o cultură inferioară polenilor.

Este posibil ca Rurik să fi ajuns prin uzurpare, în a doua jumătate a secolului al 9-lea, în fruntea centrului de putere al slavilor ilmeneni de la Novgorod. Urmaşul său Oleg este confirmat în mai multe izvoare bizantine, ruseşti şi bulgăreşti, ca domnind în Novgorod înrtre anii 879-912, perioadă în care reuşeşte să anexeze cnezatului de la Novgorod oraşele Kiev şi Smolensk, unind triburile slavilor ilmeneni cu cele ale slavilor poleni. Oleg îşi stabileşte capitala la Kiev şi porneşte construirea unui sistem de fortificaţii care să asigure protecţia şi supravegherea teritoriului noului stat şi totodată intreprinde în 907 o amplă expediţie împotriva Bizanţului, ajungând până la Constantinopol şi impunând în urma tratalui de pace o serie de condiţii economice favorabile negustorilor kieveni. Creşterea teritorială şi consolidarea Rusiei vechi au continuat sub Vladimir Sviatoslavici (980-1015), în timpul căruia Caucazul de Nord a fos subordonat cnezatului rus. De-a lungul întregului secol al 10-lea statul rus, centralizat în jurul Kievului, a fost perfect integrat în politica economică a Imperiului Bizantin.

Puterea supremă în noul stat creat aparţinea marelui cneaz al Kievului, care-şi baza puterea pe drujină, împărţită în drujina mare (boierii) şi drujina mică (garda cneazului). Bazându-se pe aceste forţe Rusia kieveană îşi va lărgi posesiunile, influenţa politică şi comercială, bazându-se şi pe legăturile matrimoniale cu curtea bizantină, dar tendinţele expansioniste au fost de foarte multe ori stopate ca urmare a problemelor create în teritoriile cnezatului kievean de populaţiile migratoare târzii, cum au fost pecenegii, uzii şi cumanii. Impotriva primilor cneazul rus Vladimir Sviatoslavici a fost nevoit să construiască în sudul ţării o linie de fortificaţii pe râurile Stugna, Irpen, Trubej şi să întărească fortificaţiile Kievului.

Religia creştină era bine cunoscută de ruşii secolului al 10-lea, negustorii şi mercenarii varegi aduseseră cu ei credinţa creştină de la Constantinopol. Convertirea ruşilor la creştinism are loc tot în perioada lui Vladimir, care a profitat de excepţionalele împrejurări politice pe care i le oferea războiul civil din Bizanţ ca să negocieze intrarea sa în comunitatea statelor creştine. Vladimir a uşurat introducerea creştinismului, pe de o parte datorită creştinării sale în rit ortodox, dar pe de alta datorită căsătoriei cu Ana, sora împăratului bizantin Vasile al II-lea. Bizanţul a făcut, astfel, două mari daruri slavilor: un sistem complet de doctrină creştină şi o civilizaţie creştină complet dezvoltată, fără a lua în calcul că, implicit, curtea imperială dădea legitimitate dinastiei rurikizilor. Rusia kieveană nu s-a convertit complet la creştinism de la bun început, iniţial limitându-se doar la câteva oraşe, în timp ce mare parte din sate au rămas păgâne până în secolul al XIV-lea. Integrarea definitivă a Rusei kievene în sistemul politic al Europei Evului Mediu timpuriu are loc odată cu căsătoria Anei de Kiev cu Henric I al Franţei, la mijlocul secolului al XI-lea, dar după moartea cneazului Iaroslav (1054), unitatea ţării a fost spulberată; războiul civil care a urmat a dat naştere unor cnezate familiale autonome şi rivale, a căror unitate a fost menţinută doar de Biserică şi de mitropolitul Kievului şi al tuturor Rusiilor. Această descompunere a statului kievean a uşurat cucerirea mongolă, care a început în anul 1237 împotriva cnezatelor din nord.