Primele locuri de întrunire, de rugăciune şi de învăţătură creştină din Roma, locuri ce pot fi asemănate ca funcţiune unor “biserici” creştine, se pot clasifica în trei categorii:
- Case particulare ale unor cetăţeni romani, care adăposteau reuniunile creştinilor a căror religie nu era recunoscută de statul roman şi prigonită. Aceste case erau cunoscute sub numele de oratoria sau oracular.
- Diaconatele – locuri în care se propovăduia Evanghelia lui Iisus Christos privind pe săraci, locuri plasate sub controlul unui diacon. Cele mai mari diaconate aveau mai mulţi diaconi, iar unul dintre ei era ales drept arhidiacon.
- Alte case ce aveau un Titulus, cunoscute sub numele de domus ecclesiae.
In Roma titulus desemna numele dat caselor private transformate în locuri de cult paleocreştine, cu character permanent – numite şi domus ecclesiae – după numele proprietarului lotului sau imobilului aleasă pentru această folosinţă, nume care vor fi progresiv înlocuite cu nume de sfinţi sau de episcope romani. Aceste locuri de cult domestice au prefigurat bisericile sau basilicile creştine, care au apărut începând cu sec.al 4-lea e.N. Actele sinodului roman din anul 499 e.N. menţionau 25 de tituli, corespuzător districtelor romei. S-a realzat, astfel, o împărţire administrativă a Bisericii romane.
Trebuie remarcat că în Biserica catolică se face disticţie între biserică şi basilică.
