ROMA - MAUSOLEUL LUI HADRIANUS (CASTELUL SANT ANGELO)

Gigantica construcţie sepulcrală a fost începută de împăratul Hadrianus (117-138 e.N) în anul 135 e.N. şi terminată, în anul 139 e.N. de urmaşul său la tron şi fiu adoptiv, Antoninus Pius. Impăratul Hadrianus a lansat ridicarea noului mausoleu, deoarece cel vechi, Mausoleul lui Augustus, nu mai dispunea de locuri. Rămăşiţele ultimului împărat, ale lui Traianus, au fost depuse la baza coloanei ridicate de acela în forumul său din centrul Romei.

Mausoleul lui Augustus se afla pe malul stâng al Tibrului şi în nordul Câmpului lui Marte. In replică, Hadrianus a ales pentru edificiul său malul drept al Tibrului, în faţa Câmpului lui Marte. Pentru legătura cu centrul Romei a iniţiat şi construirea unui pod de piatră peste râu, podul Aelius. Podul a fost terminat mai repede, încă pe timpul vieţii împăratului, în anul 135 e.N. Ambele construcţii au formă circulară, cilindrică, şi sunt considerate de inspiraţie etruscă, în principal.

Mausoleul este construit din cărămidă şi este aşezat pe o bază patrulateră cu latura de 84 de metri şi înălţimea de 15 metri. Această bază suporta un cilindru masiv din travertin, acoperit cu marmură, cilindru cu un diametru de 64 de metri şi o înălţime de 21 de metri. Această rotondă era acoperită de un tumulus din pământ şi adăpostea camera funerară patrată cu latura de 8 metri. Deasupra se găsea o structură patrată pe care era aşezată o quadrigă de bronz, condusă însuşi împăratul Hadrianus, figurat ca Soare şi de un boschet de arbori funerari. In mausoleu se pătrundea dinspre Podul Aelius, printr-un culoar rectiliniu. Se urma apoi o rampă elicoidală lată de 3 metri şi lungă de 125 de metri, prin interiorul rotondei şi care făcea un tur complet. Se ajungea la un culoar secund de acces spre camera funerară. Pereţii rampei elicoidale erau acoperiţi cu marmură, pavimentul cu mozaic(din care mai există unele urme), iar bolta era decorată cu stuc.

După moartea lui Hadrianus, Antoninus Pius a obţinut de la senat divinizarea defunctului. In anul 139 e.N. urna cu cenuşa înpăratului ctitor a fost prima depusă în mausoleu. Soţia lui Hadrianus, Sabina şi fiul său adoptiv, Lucius Aelius Verus, precum şi succesorii din dinastia Antoninilor, urmaţi de cei din dinastia Severilor, până la Caracalla (217 e.N), au fost aduşi să odihnească aici. Urnele cu cenuşa de la incinerare erau, probabil aşezate în Sala Tezaurului, după numirea actuală, în profunzimea edificiului.

Foarte curând a fost deturnat de la scopurile lui funerare, preluând pe cele militare. In anul 272 e.N, împăratul Aurelianus a început construirea unor ziduri de apărare ale Romei, în contextul unor posibile invazii barbare şi a faptului că vechile fortificaţii de la începutul Republicii, numite serviene, nu mai prezentau o garanţie în noile condiţii. Vechile ziduri îşi trăgeau numele de la cel de al patrulea rege etrusc, Sevius Tullius. Noile fortificaţii concepute şi începute de Aurelianus în anul 272 e.N s-au definitivat în anul 282 e.N, sub domnia lui Probus.  In anii 401-403, împăratul Honorius a integrat mausoleul în sistemul de apărare aurelian, ca bastion avansat.

In anul 410 e.N, urnele din mausoleu au fost jefuite de vizigoţii conduşi de Alaric. A supravieţuit, ca raritate o bucată unghiulară dintr-o urnă, probabil a lui Hadrianus. Aceasta a luat drumul Vaticanului şi a fost „reciclată” într-un masiv baptiseriu stil Renaştere. Alte bucăţi de mormânt au fost spoliate în perioada post-romană. In sec.al 16-lea, Georgio Vasari a consemnat că pentru basilica Sfântul Petru s-au luat coloanele de piatră ale mormântului lui Hadrianus şi multe alte elemente de costrucţie.

Când vizigotul Vitiges a atacat Roma, în 537, soldaţii au apărat castellum folosind statuile de bronz şi de marmură care-l decorau, precum şi alte decoraţiuni sau bucăţi de travertin. In 547, regele ostrogot, Totila, a inclus mausoleul într-o structură fortificată, menită să protejeze malul drept al Tibrului, pe timp ce trebuia să facă faţă ofensivei bizantine. Noul cartier a primit numele de Borgo. Impozanta structură a mausoleului a interesat, în continuare pe strategii militari.

De la sfârşitul sec.al 6-lea, edificiul a început a fi numit Castelul Sant Angelo, pornind de la legenda că, în anul 590, pe timpul unui pelerinaj papa Grigore I-ul a avut viziunea apariţiei Arhanghelui Mihail pe vârful castelului cu sabia scoasă din teacă, ceea ce a semnificat sfârşitul epidemiei de ciumă. Drept recunoştinţă papa a ridicat o capelă pe mausoleu. Tot pentru a se comemora evenimentul, s-a ridicat pe monument o statuie a Arhanghelui Mihail, la început o lucrare din marmură a lui Raffaello da Montelupo, în 1544, şi apoi un bronz al lui Peter van Verschaffelt, în 1753. Exista o veche tradiţie la Roma de a împodobi marile edificii cu fiinţe înaripate. Aproape toate edificiile din Forumul Roman erau împodobite cu Victorii înaripate. Statuia de marmură înlocuită poate fi văzută în curtea descoperită a castelului.

Aflându-se în afara zidurilor Romei, noul cartier Borgo, precum şi basilica Sfântul Petru, au suferit jafuri succesive ale sarazinilor, în cursul secolelor 8 şi 9. Barbarii debarcau la Porto, lângă Ostia şi devastau prin incendiere după jafuri. (incendiul din 847 a fost imortalizat de Raphael în fresca pictată în apartamentele din Vatican).

In anul 852, papa Leon al IV-lea a construit zidurile de la apus de Tibru, ziduri care i-au purtat numele. Atunci, în ziua de 27 iunie 852, papa a parcurs desculţ traseul viitoarelor ziduri, urmat de cler şi populaţie. Din acel moment, pentru un timp, cartierul nu mai fost considerat ca făcând parte din Roma, ci un oraş separat, Cetatea Leonină (Civitas Leonina), cu magistraţi proprii şi guvernator. Abia după şapte sute de ani, în 1586, pe timpul papei Sixtus al V-lea, Borgo a redevenit cel de al paisprezecelea cartier al Romei.

Zidurile lui Leon al IV-lea au încorporat pe cel al lui Totila, o porţiune existând şi astăzi între Vatican şi castel, porţiune care poartă numele de Passetto. Pe deasupra, papa Alexandru al VI-lea (1492-1503) a amenajat un pasaj. Acesta constituia o trecere, o cale, ce putea fi utilizată de papi, în caz de pericol, pentru a se refugia la adăpostul castelului.

După Leon al IV-lea, castelul a devenit închisoare şi patru papi din sec.al 9-lea au murit aici. Apoi castelul a trecut în posesia puternicei familii Crescenti (Castellum Crescentii). In 998, Crescentius Nomentanus sa-a baricadat aici în faţa împăratului german Otto al III-lea, dar în zadar, pentru că a sfârşit decapitat pe platforma citadelei. Pe timpul lungului război între papi şi împăraţi, dar şi al luptelor papalităţii cu familii nobile romane, castelul a devenit un veritabil castel fortificat şi refugiu pentru papi. Grigore al VII-lea s-a retras aici, în 1083, pentru a rezita împăratului Henric al IV-lea, iar în 1227 papa Nicolae al III-lea a construit un culoar suspendat între castel şi Vatican, cale de fugă rapidă. In această perioadă, castelul, care aparţinea familiei Colonna, a trecut în posesia familiei Orsini, din care provenea papa Nicolae al III-lea.

Intrat în posesia papalităţii, castelul a trăit multe momente de luptă, distrugeri, asedii, refaceri şi adăugiri cu scopuri militare. Papa Nicolae al V-lea (1447-1455) a construit deasupra structurii antice un etaj din cărămidă şi donjoane (turnuri de apărare) în unghiurile incintei patrulatere. Alexandru al VI-lea (1492-1503) a adăugat bastioanele octogonale. In 1527, fugind de trupele lui Carol Quintul, papa Clement al VII-lea s-a refugiat în castel. Tot el a amenajat în castel apartamente papale, pa care le-a înfrumuseţat Paul al III-lea.

Papa Paul al III-lea (!534-1549) a avut răgazul să-l transforme castelul auster într-un adevărat palat pontifical. In paralel castelul nu şi-a pierdut calitatea de închisoare. Conform tradiţiei Benvenuto Cellini a fost închis aici, dar şi Beatrice Cenci, Giordano Bruno, sau Cagliostro. Papa Paul al III-lea, pe timp ce era numai cardinalul Alexandru Farnese, a fost şi el închis în castel de către papa Innocentius al III-lea. Castelul a servit papalităţii ca închisoare politică pe tot timpul cât s-a aflat în posesia acesteia.

In ziua de 21 iulie 1871, drapelul pontifical a fost ridicat pentru ultima dată pa castelul Sant Angelo, sub privirile armatei italiene, care l-a preluat şi l-a transformat în cazarmă şi închisoare militară. Din anul 1901 castelul nu a mai avut rol militar, astfel că s-a putut trece la amenajarea unui muzeu.

Pe parcursul unei vizite a castelului se va parcurge rampa elicoidală şi se vor vizita o serie de încăperi, încărcate fiecare de amintiri şi de evenimente, precum : curtea de onoare, sala lui Clement al VIII-lea, sala de justiţie, sala lui Apollo, sala lui Clement al VII-lea, curtea lui Alexandru al VI-lea, sala de baie a lui Clement al VII-lea, Inchisoarea, Rezervoarele de ulei pentru 22.000 de litri şi silozurile pentru 3700 de chintale de grâu, loggia lui Pius al IV-lea, loggia lui Paul al III-lea, loggia lui Iulius al II-lea, apartamentul pontifical, sala de consiliu (Sala Paolina), camera lui Perseu, camera Amor şi Psyche, biblioteca, sala mausoleului lui Hadrianus, sala delfinului, sala salamandrei, sala festoanelor, sala tezaurului şi arhivelor secrete, scara romană şi tersa de sub statuia statuia Arhanghelui, de unde se cuprinde o panoramă minunată asupra Romei. 

ROMA - ALTARUL ARA PACIS

La 4 iulie, anul 13 e.A, senatul a decis construirea unui altar dedicat pentru Pax Augusta, în onoarea întoarcerii victorioase a lui Augustus. Principele revenea din Spania şi din Gallia, după trei ani de absenţă din Roma. Pe timpul celor trei ani, el purtase acţiuni de pacificare şi reorganizase provinciile din sudul Galliei. Sacrificiul oferit de princeps în acea zi este reprezentat pe zidurile externe ale edificiului.

            Ceremonia de consacrare solemnă către zei, care a însemnat începutul funcţionării edificiului nu a avut loc decât mai târziu, la 30 ianuarie, anul 9 e.N. Data avea importanţa sa particulară, deoarece era ziua aniversară a Liviei, soţia lui Augustus. Acest aspect dinastic a fost net subliniat.

            Astăzi Ara Pacis nu se mai găseşte pe locul iniţial de construcţie. Inainte se afla într-o împrejmuire. Un edificiu modern l-a refugiat între Tibru şi Mausoleul lui Augustus.

            Altarul era strâns asociat monumental de Horologium augusti într-un complex astronomic şi demonstreză alături de acela interesul pentru propaganda politică din jurul anului 10 e.A.

            Monumentul era constituit dintr-un altar de sacrificii înconjurat de o incintă sub cer deschis, de 6 metri înălţime, având o intrare principală frontală şi o alta în partea din spate. Perimetral avea dimensiunile de 12 X 11 metri. Altarul, incinta interioară şi cea exterioară erau executate din marmură albă. Toate suprafeţele erau acoperite de basoreliefuri de factură clasică şi de o calitate remarcabilă a execuţiei, calitate care face din acest monument capodopera absolută a artei din epoca lui Augustus.

            Dacă se face abstracţie de somptuozitatea programului iconografic al basoreliefurilor, prima caracteristică a monumentului este relativa sa apropiere se simplism. Dacă se compară realizările de la doi poli ai domniei lui Augustus, Mausoleul în tinereţe şi Templul lui Marte Ultor la bătrâneţe, dimensiunile altarului Ara Pacis sunt foarte modeste. El pare o bijuterie alături de doi coloşi foarte eleganţi.

            Pereţii interiori de marmură reproduc motivele unui gard rustic cu ghirlande. El încearcă să figureze o incintă de sacrificii din primele timpuri ale Romei, a unei epoci în care religia era respectată şi principalele valori respectate erau  pietatea şi simplitatea. Acea epocă de aur dispărută era cea pe care dorea Augustus să o învie, ceea ce evocă pe pereţii exteriori.

            Pereţii exteriori cu portaluri erau decorate cu reliefuri ce relatau originea Romei: Lupercanele (sărbători în onoarea zeului turmelor de animale domestice Faunus Lupercus, sărbători ce aveau loc într-o grotă de la baza Palatinului), sacrificiul lui Eneas, personificarea Pământului şi a Romei.

            Pe partea de sus a laturilor lungi, fără deschideri, erau reprezentată o lungă procesiune condusă de Augustus şi însoţită de Agrippa şi Livia. Este o idealizare care aminteşte de procesiunile Panatheneene spre Parthenonul de pe Acropolis, la Atena. Sculpturile sunt de un asemenea realism încât fiecare figură din cortegiu ar fi putut fi recunoscută de contemporani. In fruntea cortegiului se află Augustus înconjurat de lictori şi urmat de Flamines majores, preoţii al căror cult special pentru zei intrase în delăsare şi pe care Augustus dorea să-l reactiveze cu seriozitate.

            In urma cortegiului urmau o serie de membri de familie ai lui Augustus, gineri, fiice şi nepoţi. Familia puţin numeroasă este înrolată într-o scenă exemplară, în care trebuia să se încarneze, conform politicii voluntariste a lui Augustus în materie de morală, un model de uniune şi fecunditate. Inutil de adăugat că realitatea nu se asemăna decât de foarte departe cu ce dorea împăratul. La această punere în scenă copiii au fost puşi înainte în mod simbolic.

            Pe partea de jos a celor patru laturi se derula o friză continuă cu spirale de acant (planta lui Apollo, a lui Augustus şi a ordinii) şi cu diverse animale. In această construcţie savantă iedera şi viţa de vie, plante ale lui Dionysos (şi ale lui Antonius, asociat la haosul războiului civil) au fost delimitate cu grijă.

            Manifest politic, moral şi religios, Ara Pacis este şi un manifest estetic, reîntoarcerea la ordine şi clasicism.

            Ara Pacis a dispărut sub palatul Peretti Fiano-Almagia şi nu a fost cunoscut decât prin fragmente găsite pe timpul Renaşterii şi adăpostite în diverse muzee. A trebuit să intervină energic Mussolini, care dorea să pozeze într-un nou Augustus, pentru ca, în 1937, echipa lui Giuseppe Moretti să efectueze săpături complete. Atunci s-a decis reconstruirea monumentului, dar alături de Mausoleul lui Augustus, pe malul Tibrului. Astfel orientarea sa a fost modificată cu 90 de grade. Pe timpul războiului preţiosul monument a fost apărat cu grijă cu saci de nisip. Restaurările succesive de după război au permis reconstituirea  aproape integrală a monumentului bijuterie. Astăzi altarul Ara Pacis este protejat într-un muzeu special modern.

ROMA - MAUSOLEUL LUI AUGUSTUS

In urma cuceririi puterii şi a Egiptului, Octavianus, nepotul colateral, prin fiica surorii lui Iulius Caesar şi moştenitorul lui Iulius Caesar, s-a reîntors la Roma şi a început construirea unui mormânt monumental pentru el şi familia sa în nordul Câmpului lui Marte, între Tibru şi Via Flaminia. Din relatările istoricului Suetonius se ştie că în anul 28 e.A. mausoleul se afla într-o fază finală de execuţie, deoarece grădinile şi promenadele din jur au fost deschise publicului.

Se presupune că ideea de a ridica pe malul Tibrului un ansamblu aşa de impunător şi vizibil, inspirat din modelele asiatice (Mormântul grandios al lui Mausol la Halicarnas şi cel al lui Alexandru cel Mare de la Alexandria) trebuie să se fi înscris în lupta ideologică dintre Octavianus şi Marcus Antonius, înainte de bătălia decisivă de la Actium. Pe această cale Octavianus a răspuns lui Marcus Antonius, care îşi exprimase voinţa, prin testament, de a fi îngropat pe malul Nilului, fapt ce lăsa să se înţeleagă că dacă ar fi învins în acel război capitala imperiului urma a se deplasa la Alexandria.

Octavianus a ridicat propriul monument sepulcral de tip helenistic pentru a impune atât imaginea simbolică a puterii sale şi a preeminenţei indiscutabile a Romei. Trebuie bănuit că monumentul construit chiar la început de conducere unică a Romei, dovedea şi intenţia lui Octavianus de a fonda o dinastie după asemănarea celor elenistice.

După ce îşi eliminase adversarii cu preţul războaielor civile şi unor alte persecuţii dure pe timpul Triumviratului, Octavianus a obţinut treptat titlul de Imperator, de Princeps Senatus şi de Augustus. A devenit, astfel, primul împărat roman şi a rămas în istorie sub numele de Augustus.

Forma mausoleului a fost inspirată după cel al lui Alexandru cel Mare şi după tumulus-urile etrusce. Pe o bază rectangulară, o structură cilindrică amplă purta deasupra un tumulus plantat cu chiparoşi. Corpul cilindric cu mai mute etaje, avea la exterior un diametru de 85-87 de metri şi o înălţime în jur de 12 metri. Unele date apreciază că baza rectangulară avea tot 12 metri înălţime.

Patru structuri circulare (care aveau menirea de a susţine grădina de deasupra) adăposteau un nucleu central din piatră, cu un diametru de 9 metri. In interior, pe circumferinţă erau plasate o serie de morminte concentrice. Cel din centru era cel al lui Augustus. Mai înalt decât toate, el se pare că era probabil ornat de o colonadă şi de o statuie a împăratului. La baza acestui nucleu central se găsea încăperea sepulcrală.  Intrarea în mausoleu era orientată spre sud. Pe timpul lui Domitianus, la sfârşitul sec.1 e.N, de o parte şi de alta a intrării s-a aşezat câte un obelisc egiptean, fără inscripţii. Este probabil ca cele două obeliscuri să fi fost comandate special pentru această destinaţie, la Syena (Assuan).  Astăzi unul dintre obeliscuri se află pe Esquilin, în spatele basilicii Santa Maria Maggiore, iar cel de al doilea pe colina Quirinale, în faţa palatului cu acelaşi nume, palatul reşedinţă al preşedintelui Italiei (vezi Obeliscurile Romei).

Monumentul a servit ca mormânt imperial până în epoca împăratului Trainus. Acolo au fost depuse după moarte un număr mare de personalităţi ramane: Marcellus, Agrippa, Octavia, Drusus fiul Liviei, Caius şi Lucius Caesar nepoţii lui Augustus, Augustus, Drusus cel Tânăr, Agippina soţia lui Germanicus, Nero şi drusus fraţii lui Caligula, Claudius, Britanicus şi Nerva (deşi nu a avut descendenţă din familia Iulio-Claudiană). Unele personae non gratae nu au fost nu au fost admise, precum Iulia, fiica lui Augustus şi împăratul Nero.

La moartea lui Augustus, pe pilaştrii de la intrare s-au plasat plăci de bronz inscripţionate cu Res Gestae ale împăratului (Res Gestae Divi Augusti). Este vorba de testamentul primului împărat roman prin care trecea în revistă acţiunile şi realizările sale. Plăcile au dispărut de mult timp, dar ne-a rămas o copie în marmură în Templul Romei şi al lui Augustus de la Ankara, în Turcia.

Mausoleul a fost devastat pe timpul jafului vizigotului Alaric, la Roma,  în anul 410 e.N. Atunci urnele au fost furate şi resturile împrăştiate. Jefuit, transformat în fortăreaţă pe timpul evului mediu de către familia Colonna, fortăreaţă dărâmată apoi de papa Grigore al IX-lea (1227-1241) şi despuiat de învelişul de travertin, mausoleul a fost cercetat prin săpături abia în sec.al 18-lea. Apoi a fost recuperat, între 1936-1938, de către Mussolini, fiind inserat într-un ansamblu arhitectural, Piazza Imperatore, în acelaşi timp în care s-a trecut la reconstituirea din rămăşiţe a altarului Ara Pacis. Tot atunci s-a amenajat în interior o sală de spectacole şi s-a restaurat în starea în care poate fi văzut astăzi.

In ciuda stării sale de ruină, acest mausoleu constitue încă, prin statura sa colosală, una dintre mărturiile cele mai spectaculoase ale concepţiilor autoritare de putere ale lui Augustus, disimulat sub un înveliş republican.

Astăzi monumentul încă nu se află într-un program de reamenajare şi de punere în valoare.