TRONUL ROMEI - TIBERIUS (TIBERIUS IULIUS CAESAR AUGUSTUS)

Ani de viaţă 41 a.Ch. - 37 d. Ch.
Impărat roman 14 - 37 d.Ch.
S-a născut ca fiu al senatorului Tiberius Claudius Nero şi al Liviei Drusilla devenită, mai târziu, soţia de o viaţă a lui Octavianus Augustus.

            Atât prin tată cât şi prin mamă se trăgea din familia patriciană Claudia dar avea legături şi cu familia plebeiană Livia deoarece bunicul său dinspre mamă fusese adoptat de acea familie.

            Tatăl lui Tiberius, questor al lui Iulius Caesar, în calitate de comandant al flotei în luptele de lângă Alexandria, a contribuit în mai mare măsură la victoria finală a dictatorului. De aceea a fost numit pontifex şi trimis să conducă coloniile din Gallia. La moartea lui Caesar şi-a dezvăluit antipatia faţă de marele său comandament cerând să se acorde chiar premii ucigaşilor acestuia. Pentru a scăpa de consecinţele listelor de proscripţie, afişate de triumviri în ziua de 28 noiembrie 43 a.Ch., s-a refugiat împreună cu soţia însărcinată, Livia Drusilla. Mai târziu, în anii 40-41 a.Ch, s-a aflat alături de Lucius Antonius, fratele triumvirului, în tabăra de la Perusia, ca inamic al lui Octavianus. Războiul perusin s-a încheiat în favoarea lui Octavianus, dar senatorul nu s-a predat ci s-a refugiat mai întâi la Praeneste şi apoi la Neapole. De aici, după ce a chemat zadarnic pe toţi sclavii la luptă pentru libertate, împotriva lui Octavianus, s-a refugiat în Sicilia la Sextus Pompeius iar de acolo în Grecia la Marcus Antonius.

            Când triumviratul s-a renegociat stabilindu-se o perioadă de calm între triumviri (Octavianus, Antonius şi Lepidius ) tatăl lui Tiberius s-a reîntors la Roma şi a cedat lui Octavianus, la cererea acestuia, pe soţia sa Livia Drusilla, care era însărcinată cu al doilea copil. Nu după mult timp el a murit lăsând doi copii: pe Tiberius Nero (42 a.Ch.-37 d.Ch)şi pe Drusus Nero (38-9 a.Ch). Cei doi au devenit copii vitregi ai viitorului împărat, Augustus.

Tiberius a beneficiat de o educaţie strălucită şi a început cariera militară în calitate de “tribunus militum”, în campania lui Augustus din Spania, împotriva triburilor cantabrilor, din anii 26-25 a.Ch. In anul 20 a.Ch, a condus solia romană în Orient, pe  timpul căreia a instalat un rege clientelar Romei pe tronul Armeniei. Prin tratativele cu parţii a stabilit graniţa între imperii pe Eufrat şi a obţinut retrocedarea de către părţi a insemnelor legiunilor romane pierdute de Crassus în anul 53 a.Ch.(pe timpul primului triumvirat ), apoi de Decidus Saxa, în 40 a.Ch, şi de Antonius, în 36 a.Ch.

            Impreună cu fratele său, Nero Claudius Drusus, în calitate de generali, Tiberius a supus, între anii 15-13 a.Ch., triburile reţilor şi vindelicilor din tinuturile dintre Alpi şi cursul superior al Dunării. Intre anii 12-9 a.Ch a cucerit regiunile dintre Alpii răsăriteni şi Dunărea mijlocie, populate de triburi celtice şi illire. Teritoriile cucerite s-au alipit provinciei Illyricum. Noile regiuni cucerite vor forma, în viitor, provincia Pannonia.

            După moartea fratelui său, generalul Drusus, a preluat comanda forţelor romane de Rhin şi a întreprins companii victorioase în adâncul teritoriului german, între Rhin şi Elba (8-6 a.Ch.). Augustus intenţiona ca între cele două fluvii să pacifice o nouă provincie romană. Tiberius era una din mâinile puternice ale lui Augustus şi ale imperiului. Acest general rece, dur, cu o statură atletică, obţinea victorii pentru gloria tatălui său vitreg.

            A fost căsătorit cu Agrippina, tânără ce provenea dintr-o familie de rangul cavalerilor, deci inferioară poziţiei lui.

            Cu ea a avut un copil, pe Drusus. Deşi Agrippina rămăsese însărcinată şi se iubeau, a fost nevoit să o lase şi să o ia în grabă pe Iulia, fiica lui Augustus. A făcut acest pas cu mare părere de rău. Dragostea pentru Agrippina era puternică iar moravurile Iuliei erau scandaloase. Iulia îi făcuse avansuri încă de pe timpul când era măritată cu marele Marcus Vipsanius Agrippa, prietenul cel mai apropiat şi sfetnicul lui Octavianus.

            Teberius a regretat-o foarte mult pe Agrippina după divorţ. Intâlnind-o o dată din întâmplare, a urmărit-o cu ochii atât de plini de dragoste şi lacrimi, încât s-au luat măsuri ca să nu-i mai apară altă dată în cale.

            La început relaţiile cu Iulia au fost bune, ajungându-se la o dragoste reciprocă. In curând, însă, s-au certat şi s-au separat. Au avut un copil care s-a stins de mic.

            Aceste evenimente conjugale se petreceau în timpul când el comanda cu succes legiunile şi aducea victorii necesare imperiului.

            Fratele său Drusus, a murit în Germania, într-un accident de călărie. Tiberius i-a condus corpul până la Roma, mergând tot drumul pe jos înaintea cortegiului funebru.

            După ultimele succese militare din Germania, între Rhin şi Elba, a primit ovaţii publice şi se pare că a fost primul care a intrat în Roma cu carul de luptă purtând ornamente triumfale. Inainte, nimănui nu i se acordase această onoare. Un număr de 40.000 de prizonieri germanici au fost mutaţi obligatoriu, peste Rhin pe malul stâng, unde au fost obligaţi să se stabilizeze sub supravegherea romană. Aceasta este una dintre primele populări forţate practicate de romani.



Insula Capri

             Tânăr şi războinic, Tiberius şi-a început magistraturile politice înainte de vârsta legală, străbătând fără întrerupere quaestura, praetura, şi consulatul. După un interval de timp a fost ales consul pentru a doua oară şi a primit puterea de tribun pe cinci ani.

            Cu toate că îi mergea bine, fiind sănătos şi în puterea vârstei (36 ani) s-a hotărât brusc să se retragă din mediul în care trăia şi să se ducă cât mai departe posibil de Iulia şi de Augustus. S-a autoexilat în insula Rodos timp de şapte ani, între ani 6 a.Ch.-2 d.Ch.

            Se pare că această retragere, această autoexilare, a avut două cauze. O cauză a fost soţia sa Iulia pe care o ura şi pe care nu îndrăznea să o acuze pentru imoralitate şi nici să o repudieze deoarece era fiica lui Augustus. Dar nu o mai putea suporta. O altă cauză se pare că a fost legată de faptul că Augustus şi-a adoptat cei doi nepoţi:Caius Caesar şi Lucius Caesar, pentru a-i deveni urmaşi. Prea tineri şi plini de ifose, aceştia au devenit curând o ruşine pentru casa lui Augustus.

            Tiberius, care ocupase până atunci al doilea loc în  stat, s-a gândit să lase locul liber pentru cei doi moştenitori şi să nu-şi atragă duşmănii prin prezenţa lui. Prin plecare, spera să-şi păstreze autoritatea nealterată. Absenţa putea chiar să i-o sporească, dacă statul ar fi avut nevoie de el.

            Plecarea sa nu a fost bine primită nici de Augustus şi nici de Livia Drusilla, fiind considerată o părăsire a casei suverane în momentele grele. Viaţa în Rodos i-a fost plată, fără evenimentele deosebite şi fără satisfacţii.

            Viaţa scandaloasă a Iuliei l-a determinat, în cele din urmă, pe Augustus să o exileze în insula Pandataria şi apoi la Region unde aceasta a murit la începutul domniei lui Tiberius.

            După exilarea Iuliei, Tiberius a întreprins demersuri de a se reîntoarce la Roma dar nu a primit aprobarea. I s-a transmis să nu mai poarte grija familiei pe care o părăsise atunci când avea nevoie de el. Din această cauză statutul său în Rodos a devenit de exilat, nu de autoexilat. Timp de doi ani a devenit ţinta atacurilor duşmanilor politici, a dispreţului şi chiar a urii invidioşilor.

            Dându-şi seama de primejdia în care se afla, ca orice proscris din acele vremuri, a insistat pe lângă mama sa, să i se îngăduie reîntoarcerea. A obţinut această favoare, dar umilitor, prin intermediul lui Caius Caesar, unul dintre fii săi vitregi de la Iulia (copii ai lui Vipsanis Agrippa). Clemenţa s-a datorat, însă, şi unei conjuncturi politice favorabile.

            Se pare, că peste ani, el nu a uitat această înjosire şi neintervenţia mamei sale Livia Drusilla, cu toată influenţa de care dispunea asupralui Augustus. Reîntoarcerea a fost condiţionată de neamestecul său în guvernarea statului. Se uitaseră toate companiile sale victorioase şi toate serviciile aduse statului şi casei conducătoare prin priceperea şi dârzenia sa.

            Izolarea sa, după întoarcerea la Roma, nu a durat mult, pentru că cei doi moştenitori ai lui Augustus, Caius şi Lucius au murit în răstimp de doi ani.

            Augustus a fost forţat de împrejurări să-l adopte pe Tiberius, pentru a-şi asigura moştenirea tronului. Totodată a fost adoptat şi ultimul fiu al Iuliei, Marcus Agrippa, supranumit Postumus, deoarece fusese născut după moartea tatălui său Marcus Vipsanius Agrippa. Totodată Tiberius l-a adoptat, la rândul său, pe Germanicus, fiul fratelui său Drusus.

            Tiberius a folosit perioada de timp următoare pentru a-şi consolida prestigiul şi demnitatea în stat. După îndepărtarea şi exilarea lui Agrippa Postumus a devenit sigur de moştenirea lui Augustus. Toţi moştenitorii direcţi ai lui Augustus, proveniţi numai de la singura lui fiică, Iulia, au constituit o ruşine pentru familie şi motive de adânci mâhniri.

            După adoptare, Tiberius şi-a schimbat numele din Tiberius Claudius Nero în Tiberius Iulius Caesar. Numit, din nou, comandant al forţelor romane de la Rhin, s-a distins printr-o altă serie de companii la răsărit de fluviu, până la malurile Elbei (4-6d.Ch.). Teritoriul era foarte râvnit de Augustus.

            Anul 6 d.Ch. a adus o puternică răscoală antiromană, a triburilor din Panonia şi Dalmaţia. Tiberius a fost numit imediat comandant suprem al celor 15 legiuni destinate pacificării şi a tot atâtor trupe auxiliare. Cu acestea a luptat din greu timp de trei ani, până la înfrângerea răsculaţilor. Victoria lui a venit tocmai la timp pentru că în aceeaşi perioadă în Germania romanii au suferit cea mai grea înfrângere din acele timpuri. In pădurea Teutoburg, sub conducerea generalului Publius Quinctilius Varus, trei legiuni romane au fost atunci exterminate total. Faptul ar fi putut fi periculos creând impresia de slăbiciune a Romei (9 d.Ch).

            In această situaţie, Tiberius a fost trimis, din nou, la Rhin, unde, între anii 10-12 d.Ch, cu deosebită precauţie, a menţinut prezenţa romană şi presiunea asupra triburilor germanice. Trebuia păstrat prestigiul Romei în acel areal germanic întunecat. De la dezastrul legiunilor lui Varus, Augustus nu mai miza pe crearea provinciei dintre Rhin şi Elba, dar trebuia menţinută presiunea asupra inamicilor, pentru ca aceştia să respecte hotarul de la Rhin.

            Când a ajuns împărat, Tiberius a anulat orice încercare de extinderea hotarelor peste Rhin, considerând acţiunea prea costisitoare în raport cu foloasele ce s-ar fi obţinut. El era unul dintre cei mai îndreptăţiţi să ia această măsură deoarece cunoscuse situaţia acelui teatru de război timp de peste două decenii.

            După reîntoarcerea din exilul de la Rodos, noile fapte de arme i-au ridicat la culme gloria. In urma victoriilor grele din Panonia şi Dalmaţia i s-a acordat la intrarea triumfală în Roma, cu multe şi mari onoruri. A amânat sărbătoarea triumfului, deoarece Roma era în doliu după înfrângerea lui Varus.

Doi ani mai târziu, odată cu întoarcerea din Germania i s-au celebrat onorurile triumfale, care fuseseră amânate. A intrat în Roma escortat de comandanţii pe care-i propusese pentru distincţii triumfale. Inainte de a se îndrepta spre Capitoliu a coborât din carul triumfal şi a îngenuncheat în faţa tatălui său, Augustus, care prezida serbarea.

            Nu după mult timp, în anul 14 d.Ch., aflându-se în drum spre Illyricum a fost chemat grabnic să revină la căpătâiul lui Augustus. Bătrânul împărat ce se găsea bolnav la Nola, în Campania. Cei doi au purtat, în secret, o convorbire foarte lungă, convorbire prin care Augustus a dat ultimele sfaturi, iar Tiberius şi-a expus planurile de guvernare.

            Se zice că după ieşirea lui Tiberius, servitorii l-ar fi auzit pe Augustus spunând: “Vai de poporul roman care va intra între maxilarele tari ale acestui om”. Incă dinainte Augustus dezaproba făţiş cruzimea obiceiurilor lui Tiberius, iar adoptarea s-ar fi datorat numai iubirii pe care o purta soţiei sale, Livia Drusilla. Tiberius era dur în războaie, necruţător cu inamicii şi cerea o disciplină extrem de severă în rândul armatelor.

            Nu a anunţat moartea lui Augustus înainte de uciderea lui Agrippa Postumus care îi putea fi concurent. Din ordinul său, Postumus a fost asasinat de un tribun militar ce îi asigura paza în exil. Pentru acele timpuri execuţiile nu necesitau obligatoriu călăi speciali. De altfel nu se ştie dacă ordinul l-a dat Augustus, sau Livia în numele lui Augustus, sau chiar Tiberius. Cert este că viitorul împărat a declarat că tribunul militar va trebui judecat de senat pentru fapta sa. Astfel, a încercat să potolească ura provocată de asasint.

            Ca totdeauna, la schimbarea domniilor s-au creat tensiuni, comploturi şi chiar răscoale ale legiunilor, cu acestă ocazie în Germania şi Illyricum.

            Tiberius s-a arătat foarte şovăitor la preluarea puterii şi de o modestie exagerată, aproape anormală. A încercat să arate că este obligat de a lua frâiele puterii. Le-a acceptat cu moderaţie şi parţial. A preluat puterea cu o oarecare teamă şi nesiguranţă. Prudenţa i-a atras avantaje politice şi încredere. S-a purtat un timp ca un particular, primind foarte puţin onoruri propuse şi neadmiţând linguşirea. Unor guvernatori de provincii care îl sfătuiau să mărească tributul provinciilor le-a răspuns: “Un bun păstor îşi tunde oile, nu le jupoaie”.

            Cu încetul a început să se arate şi să se comporte ca un împărat. Multă vreme a afişat o conduită nesigură şi oscilatorie, dar plăcută şi îndreptată spre nevoile publice. A intervenit ca să nu se facă abuzuri, să se elimine neglijenţa în magistraturi şi apucăturile rele. A dispus măsuri de austeritate economică şi de corectarea moravurilor. A redus cheltuielile jocurilor şi spectacolelor, a micşorat salariile actorilor, a fixat numărul perechilor de gladiatori ce intrau în arenă, a opinat să  se limiteze luxul cu mobile, să se controleze şi să se tempereze preţurile pe piaţă, a dat ordin de urmărirea veniturilor cabaretelor şi tavernelor şi a vânzărilor de mărfuri prin ele, a dat exemplu propriu de cumpătare şi economie, servind chiar de sărbători mâncare din ajun. Spunea că “jumătate de mistreţ este tot atât de bun ca unul întreg”.

            Printr-un edict, a interzis sărutatul zilnic dintre prieteni şi rudele care se întâlneau, a recomandat ca schimbul de daruri să nu se mai facă decât la calendele lui ianuarie, a luat iniţiativa ca femeile a căror pudoare lăsa de dorit, cu proastă reputaţie, precum şi tinerii detracaţi din clasele mobile să fie exilaţi, a interzis ceremoniile străine, riturile egiptene şi ebraice, ordonând celor ce aparţineau acestor superstiţii să-şi ardă hainele rituale cu podoabe cu tot ( a dispus ca statuia zeiţei Isis din templul ridicat pe Câmpul lui Marte să fie aruncată în Tibru). Pe tinerii evrei, sub pretextul serviciului militar, i-a trimis în provinciile cu clima mai aspră. A expulzat din Roma pe toţi ceilalţi evrei şi pe cei ce practicau aceeaşi religie, sub pedeapsa sclaviei pe viaţă. A expulzat pe astrologii care nu s-au lepădat de această practică.

            Pe de altă parte, a avut grijă să păstreze liniştea în ţară, luând măsuri împotriva tâlhăriilor, hoţiilor şi răzvrătirilor. A orânduit în peninsulă posturi militare mai dese şi a stabilit la Roma o tabără pentru cohortele pretoriene, care până la el nu aveau cazarmă proprie. A pedepsit cu multă asprime tulburările civile şi a stabilit măsuri severe pentru a le preîntâmpina. A desfiinţat dreptul de azil valabil până la acea dată şi a înăbuşit toate răzvrătirile inamice prin locotenenţii săi. Pe dinaştii duşmănoşi şi suspecţi i-a ţinut în supunere mai mult prin ameninţări şi reproşuri, iar pe alţii i-a atras şi reţinut la Roma. Tot ce făcea la acest început de domnie era drept, corect şi cu respectarea tradiţiilor romane. Duritatea sa era necesară atât în exterior, cât şi în interior, pentru a menţine respectul faţă de el şi faţă de imperiu. Intervenţiile sale erau prompte şi neîndurătoare, milităroase.

            La cei 56 de ani, cât avea când a îmbrăcat purpura imperială, personalitatea sa fusese profund marcată de îndelungatele companii militare. Următorii 23 de ani de domnie şi vârsta înaintată, nu au făcut decât să-i accentueze pesimismul, suspiciunea, mizantropia şi solitudinea.

            Ca şi în rândul trupelor, s-a simţit dator să pedepsească orice abatere de la disciplina impusă de el, fără iertare şi fără compromisuri. Puterea imperială preluată încet dar temeinic l-a făcut mai neîndurător şi poate mai răzbunător cu aceia care-l şicanaseră, sau îl dispreţuiseră în tinereţe, sau pe care, atunci când el lupta, îi văzuse în huzur, linguşeli şi trai parazitar.

            Opoziţiei aristocraţiei senatoriale, Tiberius i-a ripostat cu o nouă interpretare a legii de “crimen laesae maiestatis”, soldată cu numeroase procese şi execuţii în rândurile cercurilor senatoriale din Roma. Animozitatea acestor cercuri a făcut ca portretul lui, transmis de literatura istorică romană, să fie unilateral, adică al unui tiran crud şi perfid.

            Lucius Aelius Seianus a devenit omul politic roman ce s-a bucurat de încrederea deplină a lui Tiberius şi care chiar îi domina unele decizii. Seianus era originar din  Etruria, şi devenise prefect al pretoriului în anul morţii lui Augustus, împreună cu tatăl său. Concentrând, cu ajutorul lui Tiberius, cohortele pretoriene într-o singură tabără, pe colina Viminal, a dobândit puterea absolută în Roma (23 d.Ch.).

            Profitând de mizantropia împăratului, Seianus s-a străduit, începând cu anul 20 d.Ch, să-l izoleze. L-a convins chiar să părăsească Roma, în anul 26 d.Ch. Un an mai târziu, Tiberius s-a stabilit definitiv în insula Caprea (Capri), de unde a guvernat imperiul până la moarte.

            Ambiţios şi abil, rămas în capitală, Seianus îşi pregătea accesul la tron eliminând pe principalii membrii ai familiei imperiale. Tiberius nu era omul care să ierte, aşa că în anul 31d.Ch Seianus a fost judecat sub învinuirea de conspiraţie şi executat împreună cu cei trei copii ai săi. Pedeapsa a dus-o la îndeplinire noul prefect al pretoriului, Macronius.

            Speranţele lui Seianus crescuseră odată cu pierderea, de către Tiberius a celor doi fii. Drusus, fiul ce-l avea de la Agrippina, a murit la Roma fiind otrăvit, se pare din iniţiativa lui Seianus (22 a.Ch.). Celălalt fiu, cel adoptiv, strălucitorul general Germanicus, murise puţin înainte, în 19 d.Ch la Antiohia, în Siria. Zvonurile şoptite îl făceau părtaş pe însuşi Tiberius la această moarte subită şi curioasă.

            Una, sau poate amândouă pierderile de moştenitori, au determinat izolarea împăratului, după sfatul lui Seianus. Intâi s-a retras în Compania (25 d.Ch.) creând duşmanilor speranţa că nu se va mai întoarce şi va muri acolo. Aceasta aproape că s-a întâmplat, dar numai parţial. Nu a mai revenit la Roma, dar a condus despotic mai bine de un deceniu, de la Capri.

            Pe când se afla încă în Campania şi i se dorea moartea cât mai curând, soarta a jucat un renghi. Aflându-se la masă cu mai mulţi curteni într-o reşedinţă zidită ca o peşteră, numită “spelunca”, lângă Terracinum, s-a produs o surpare a tavanului confecţionat din pietre foarte grele. Mulţi comeseni şi personalul de serviciu au fost striviţi, afară de Tiberius, care, împotriva oricărei aşteptări, a scăpat. I-au mai rămas mulţi ani pentru fapte dure şi chiar sângeroase împotriva celor consideraţi necredincioşi, sau duşmani.

            După moartea copiilor săi, îi rămăseseră de la Germanicus, fiul adoptiv, trei nepoţi: Nero, Drusus şi Caius, iar de la fiul său legitim, Drusus, îi rămăsese Tiberius.

            Pe Nero şi Drusus, fii cei mari ai lui Germanicus i-a recomandat senatului şi le-a sărbătorit, cu fast, ziua când au intrat în viaţa militară. Ulterior aceştia i-au căzut victime fiind învinuiţi de toate ticăloşiile şi duşmani publici. I-a ucis lăsându-i să moară de foame, pe Nero în insula Pontia, iar pe Drusus la poalele muntelui Palatin.

            Se pare că Tiberius devenea sângeros atunci când se simţea în primejdie, sau când era jignit. Oricum închinarea sa spre pedeapsă a fost reală şi chiar maladivă. Atrocităţile şi ilegalităţile nu au depăşit însă, nivelul obişnuitb al vremurilor în care a trăit.

            Pe plan extern, Tiberius a renunţat la costisitoarea politică ofensivă din Germania. Regatele clientelare Moesia (15 d.Ch.), Commagene (17 d.Ch.) şi Cappadocia (17 d.Ch.) au fost transformate în provincii romane. Răscoala antiromană din Africa, condusă între 17-24 d.Ch. de un anume Tacfarinas şi cea din nord estul Galiei, condusă de trevii, Florus şi Sacrovir, au fost reprimate, cu violenţă, de generalii săi.

            De-a lungul retragerii sale pe insula Caprea a încercat numai de două ori să se reîntoarcă la Roma. Prima dată a venit cu o triremă pe Tibru, dar a aşezat ostaşi pe maluri pentru a-i opri pe cei ce ar fi voit să-i iasă în întâmpinare. A doua oară a venit pe Via Appia, dar s-a oprit la a şaptea piatră miliară şi a privit de acolo zidurile oraşului. Nu se temea, ci avea oroare de apropierea şi contactul cu mulţimea, cu aglomeraţia oraşului. Nu dorea ca liniştea să-i fie tulburată de oameni, mai ales de cei politici şi desconsideraţi de el.

            La întoarcere spre Caprea, a căzut bolnav, dar revenind-şi a dorit să braveze participând la jocuri militare la Circeii. Acolo, chiar a doborât un porc mistreţ cu suliţa în arenă. Cu toate că se simţea mai rău, nu a renunţat la obiceiurile din viaţa obişnuită şi nici la ospeţe. A murit (se pare, asasinat) la vârsta de 79 de ani, după 23 de ani de domnie, în ziua a 17-a înainte de calendele lui aprilie. Se afla la Misenum, în vila lui Lucullus.

            Nu a mai apucat să-şi revadă insula iubită. Moartea l-a ajuns pe drumul dintre marea Romă şi mica Capri, între ceea ce nu mai iubea de mult şi ceea ce iubea firea lui retrasă.

            Odată cu domnia lui Tiberius, principatul s-a afirmat ca sistem instituţional în istoria Romei antice.

            Cu toate că vestea morţii sale s-a primit cu bucurie la Roma, soldaţii l-au dus în capitală, unde l-au incinerat şi i-au organizat funerarii publice. Soldaţii şi-au îndeplinit datoria de onoare faţă de marele soldat care fusese generalul Tiberius.

            Prin testament a lăsat ca moştenitori cu părţi egale pe nepoţii săi Caius, fiul lui Germanicus şi pe nepotul de sânge Tiberius, fiul lui Drusus. A lăsat moşteniri la un mare număr de persoane, între care fecioarelor vestale, tuturor soldaţilor, fiecărui cetăţean roman şi, separat, şefilor de cartier.

            Tiberius nu a fost numai un conducător dur şi răzbunător, ci, mai ales, un conducător econom şi echilibrat pentru binele imperiului. Nu a purtat războaie inutile de cucerire, ci a întărit ceea ce moştenise şi a mai adăugat teritoriile clientelare. S-ar putea aprecia că tot răul din el s-a revărsat numai asupra răului din apropierea lui, a răului care îl făcuse să sufere şi pe care îl deconspirase.

            Atacurile în scris, sau sub formă de zvonuri, le considera drept reacţii de ură şi mânie împotriva măsurilor sale bune de îndreptare. Obişnuia adesea să spună :”Să mă urască, dar să mă aprobe”.

            In timpul vieţii lui Tiberius omenirea a trăit un eveniment crucial, s-a născut, a trăit, a propăvăduit şi s-a înălţat la ceruri Iisus Christos. Numele lui Iisus este forma greacă a ebraicului Ioşua (care înseamnă “Mântuitorul” sau “Domnul care mântuie “). A fost numit şi Iisus din Nazaraeth. Hristos este echivalentul grecesc al ebraicului “Messiah” adică “Unsul lui Dumnezeu”, titlu ce se referă la originea şi misiunea divină a lui Iisus. Existenţa istorică a lui Iisus nu este contestată, Josephus Flavius (istoric de origine iudaică), Tacitus, Plinius cel Tânăr, Suetonius, ca şi Talmudul evreiesc, aduc informaţii asupra vieţii şi morţii sale, precum şi asupra primilor prozeliţi ai noii credinţe creştine.

            Iisus s-a născut la Nazaret, în ultimii ani de domnie ai lui Irod cel Mare (6 sau 4 d.Ch.) rege al Iudeii şi clientelar Romei. Deci naşterea lui Iisus Christos s-a petrecut sub domnia lui Augustus.

            Predicile lui Iisus la Templul din Ierusalim au declanşat ostilitatea preoţimii evreieşti. Arestat de soldaţii romani la solicitarea acelora şi după trădarea lui Iuda, Iisus a fost anchetat de marele preot şi de sinedion, apoi condamnat la moarte, ca blasfemator.

            A fost trimis în faţa lui Pilat din Pont (Pontius Pilatius), procuratorul Iudeii romane (între 26 ­ 36/37 d.Ch.), care a confirmat verdictul. Iisus a fost crucificat într-o zi de vineri (14 sau 15 zi a lunii evreieşti Nisan) în anul 30 sau 33 d.Ch.

            După multă prigoană şi suferinţe creştinismul va deveni o religie egală în drepturi cu celelalte. S-au scurs trei secole, până la Edictul de la Milano (313 d.Ch.) prin care Constantinus “cel Mare” a liberalizat creştinismul ca religie egală cu celelalte din Imperiul Roman.

            Se poate spune deci că religia creştină a apărut pe timpul împăratului Tiberius. Iisus Christos a fost crucificat tot pe timpul domniei lui Tiberius, dar evenimentul a avut un caracter local, fără importanţă pentru imperiu, aşa că, probabil, nu a fost comunicat împăratului. El nu agrea existenţa profeţilor, sau a astrologilor, între care un făcea mare deosebire. Interzisese practicile ambelor categorii, ceea ce înseamnă că fenomenul era destul de întins şi acoperea o diversitate de culte.

ROMA - BASILICA SAN PIETRO IN VINCOLI

Basilica Sf\ntul Petru în Lanţuri (San Pietro in Vincoli), cunoscută şi sub numele de basilica Eudossiana, a fost construită între anii 432-440 e.N, sub pontificatul papei Sixtus al III-lea (433-440 e.N), peste o construcţie mai veche, pe colina Esquilin, în cartierul Monti de astăzi. Biserica anterioară fusese dedicată Sfinților Apostoli Petru și Pavel și se prăbușise. Cea nouă a fost destinată să adăpostească lanţurile cu care fusese legat Sfântul Petru la Ierusalim, lanţuri venerate ca relicve. Biserica cea nouă a fost ridicată din dorința soției împăratului Valentininianus al III-lea și fiica împăratului Theodosius I-ul,  Licinia Eudoxia, de unde și numele secund de Biserica Eudossiana.

Conform unei legende, atunci când Licinia Eudoxia, în prezenţa papei Leon I-ul, a apropiat lanţurile sale de cele ce serviseră la legarea sfântului în închisoarea Mamertina de la Roma, acelea două s-au sudat miraculos. Lanţurile sunt păstrate într-un relicvar sub altarul principal al sacristiei.

Pe timpul papei Adrianus I-ul basilica a avut parte de o primă renovare. Pe timpul Renaşterii, cardinalii din familia della Rovere au devenit titularii basilicii. Francesco, devenit papa Sixtus al IV-lea (1471-1484) şi apoi Giuliano, viitorul papă Iulius al II-lea (1503-1513), au procedat succesiv la renovări. O altă renovare s-a operat în anul 1875.

Porticul cu cinci arcade susţinute de coloane octogonale, atribuit de Vasari lui Baccio Pontelli, a fost adăugat în anul 1475 şi ar fi mai elegant dacă deasupra lui nu s-ar fi aşezat un etaj anost cu ferestre dreptughiulare. Clopotniţa (campanilla) a fost construită de Giuliamo da Sangallo, între anii 1493-1503.

Interiorul, divizat în trei nave foarte ample, seduce prin solemnitatea austeră pe care i-o conferă frumoasele coloane dorice de marmură care despart navele. Această structură medievală a fost alterată în sec. 17-18, când nava centrală a fost acoperită de o boltă pictată în frescă de Giovanni Battista Parodi. Fresca a reprezentat miracolul lanţurilor (1706). In stânga porţii centrale se găsesc mormintele marilor sculptori florentini, Antonio şi Pietro Pallaiolo.

Relicvarul, care conţine lanţurile Sfântului Petru, este protejat sub altarul principal de nişte porţi de bronz, lucrate de Antonio Pallaiolo,  în 1477, dar unele studii recente le atribuie lui Caradosso.

Basilica adăposteşte şi faimoasa sculptură reprezentând pe Moise de Michel Angelo, fapt ce a determinat ca lăcaşul să fie unul dintre cele mai vizitate din Roma de către turişti, deşi el este şi o ţintă foarte frecventată de pelerini.

Statuia lui Moise, operă terminată de marele artist în 1515, la doi ani după moartea lui Iulius al II-lea, era destinată, la început, a fi un element dintr-o gigantică compoziţie de 47 de statui, care să constituie mausoleul papei Iulius al II-lea, în centru basilicii Sfântul Petru. In final statuia a devenit piesa măiastră a cenotafului suveranului pontif şi a familiei sale, della Rovere, dar pe un alt amplasament decât cel dorit de Iulius al II-lea. Situată în transeptul din dreapta, statuia lui Moise este prevăzută cu două coarne mici. Aceasta datorită similitudinii în ebraică cuvintelor fascicole de lumină cu cuvântul latin cornes, sau datorită unei erori de traducere. Acest tip de simbolism iconografic a fost folosit la începutul artei sacre.

Basilica mai adăposteşte şi alte monumente sepulcrale ale unor cardinali, unele picturi pe pânză, o frescă în sacristie, picturi şi sculpturi de Antonio şi Pietro Pallaiolo.

In criptă, sub altarul corului se poate vedea de departe un frumos sarcofag din sec.al 4-lea în care sunt păstrate relicvele celor şapte fraţi macabei, despre al căror martiriu vorbeşte Vechiul Testament.

Din Via Cavur (piazza San Francesco di Paola) se poate ajunge la piaţeta din faţa bazilicii, urcând o scară de piatră, de lăţimea unei străduţe, scară ce trece astăzi parţial pe sub un gang întunecos. Locul este legat de istoria legendară a Romei, de pe timpul când aceasta era condusă de etrusci.

Regele Servius Tullius avea o fiică, Tullia, măritată cu Tarquinius. Devorată de ambiţii, ea l-a împins pe soţ să-l detroneze pe tată. Acela, rănit într-o luptă aprigă cu ginerele său în venerabila Curie, se afla pe moarte pe străduţa care unea Suburul (cartier sărac şi populat) de Esquilin, străduţă care este astăzi sub formă de scară. Titus Livius a povestit după şapte secole, în a sa Istorie romană (Ab urbe condita), că Tulia răvăşită de furia soţului „a trecut cu carul peste trupul tatălui său”. De atunci acea străduţă s-a numit Vicus Scelaratus, adică strada crimei.

In anii 1956-1960, un nivel întreg al naosului bisericii a fost demontat, permițând să se efectueze săpături arheologice. Acelea au scos la lumină toate etapele constructive dinainte de secolul al cincilea. Estvorba de o serie de clădiri suprapuse, aparținând vârstei republicane și imperiale aristocratice "Domus", care alcătuiesc o stratigrafie arheologică complexă. Structurile mai superficiale au fost în mare parte tăiate și folosite ca bază pentru construcția bisericii.
 In zona cea mai de jos, începând cu cele mai vechi straturi, s-au găsit rămășițele caselor perioada medie republicană (IV-III e.A.). Deasupra lor s-au găsit două case de la sfârșitul sec.al -lea e.N, cu mozaicuri magnifice policrome. Acest lucru confirmă existența de case în zona dintre Velia și Esqulin, în perioada republicană, așa cum s-a raportat de majoritatea autorilor latini. Stratul cel mai superficial, grav afectate de morminte și de reconstruirea a podelei bisericii, poartă mărturia unui Domus, datat inițial pentru perioada lui Nero și din care există trei brațe ale unui cryptoporticus, care a închis o curte dreptunghiulară, cu o piscină centrală și grădini. Având în vedere poziția sa este posibil să fi fost o parte Domus Trasitorium sau din Domus Aurea. In sec.al 3-lea e.N, clădirea a fost sacrificată pentru o curte cu grădină, care a fost închisă pentru a extinde sala principală a clădirii. Un adaos constă dintr-o cameră pătrată, cu ferestre pe trei laturi. Ulterior s-a adăugat la compartimentul grefat o absidă, în corespondență cu axa longitudinală a camerei. S-a creat astfel o sală mare absidală de 34 de metri cu 10 de metri, pentru care nu se poate exclude o funcție religioasă, probabil o Ecclesiae Domus. Prima biserica a fost construită prin exploatarea unor astfel de structuri. In cele mai multe puncte în complex sunt vizibile podele de mozaic fin.
 Camerele subterane care se dezvoltă sub porticul cu cinci arcade, care precede bisericii, au o orientare diferită de cele descrise anterior. O scara de fier conduce într-un mediu în care se recunoaște un peristil, cu pereți din opus reticulatum și opus latericium, echipat cu un jgheab de apa de ploaie. Aceste structuri, așa cum se întâmplă adesea, au influențat construcția structurilor de deasupra, în special absida bisericii primare.Deasupra complexului arheologic s-a construit o structură din oțel, care permite vizitarea, cu dificultate și numai în scop de studiu, a mediilor subterane. In unele locuri, de fapt, spațiul disponibil între podeaua Domus-lui și biserică este de numai 50 de centimetri.

ROMA - PODUL LUI HADRIANUS (SANT ANGELO)

Este unul dintre podurile cele mai elegante din Roma. A fost construit de împăratul Hadrianus (117-138 e.N), în anul 135 (136)e.N, pentru a uni viitorul său mausoleu, de pe malul drept al Tibrului, cu Câmpul lui Marte de pe malul stâng. Podul s-a numit Aelius după un prenume al împăratului. Podul deschide o imgine magnifică spre mausoleu. Avea opt arcade, trei arcade centrale mai mari şi cinci mai mici, dintre care trei pe malul stâng şi două pe malul drept. Astăzi numai cele trei arcade centrale sunt originale, iar podul este numai pietonal. Celelalte arcuri au fost refăcute în sec.al 17-lea. Au fost din nou reparate odată cu amenajarea malurilor Tibrului, în anii 1892-1894.

            In evul mediu podul a devenit principalul pod de acces spre basilica Sfântul Petru şi Vatican, cunoscut sub numele Pons Sancti Petri. Pe timpul jubileului din 1450 balustradele podului au cedat sub greutatea mulţimii pelerinilor, mulţi dintre ei pierind în apele râului. Ca urmare, pentru lărgirea accesului, s-a trecut la demolarea câtorva clădiri de pe malul stâng şi a unui arc de triumf roman.

Podul a fost decorat la capătul dinspre malul stâng cu statuile Sfinţilor Petru şi Paul, din iniţiativa papei Clement al VII-lea, în anul 1530. Mai târziu, papa Clement al IX-lea a comandat lui Bernini statuile a zece îngeri cu care să orneze restul podului. Ingerii poartă instrumentele patimilor lui Christos şi au fost executaţi de elevii lui Bernini (Antonio Raggi, Antonio Georgetti şi Ercole Feratta). Statuile îngerilor au fost executate între anii 1660-1668, după concepţia lui Bernini. Bernini a sculptat şi el doi îngeri, dar au fost reţinuţi de papă pentru propria plăcere. Ei se află acum în biserica Sant’Andrea delle Fratte din Roma.