ROMA - AMFITEATRUL CASTRENSE

Amfiteatrul Castrense (amphitheatrum Castrense) se găseşte înlimita răsăriteană extremă a romei antice, lângă domeniul imperial Sessorium, cu palatul său.

A fost construit, cel mai probabil în primele decenii ale sec.al 3-lea, sub domnia împăratului Rlegabal (Helegabalus), între anii 218-222 e.N. Castrense însemna locaţie imperială apărată.dar şi campament militar. A făcut parte , probabil, din anexele palatului Sessorium, complex început de Septimius Severus şi terminat de Elegabal. Cel din urmă, care era ahtiat după jocuri de circ şi lupte de gladiatori, a dotat complexul cu acest amfiteatru şi cu un circ (Circul lui Varus), rezervate numai nebuniilor sale.

Amfiteatrul, în care se puneau în scenă spectacole şi manevre militare în onoarea curţii imperiale, nu a fucţionat decât circa cincizeci de ani, până când Aurelianus a decis să împrejmuiască Roma cu un nou zid de apărare mai puternic şi mai cuprinzător (272 e.N). Cu acea ocazie,amfiteatrul a fost cuprins între ziduri , fiind atins de acestea pe laturile de est şi vest. Jumătatea externă a edificiului, ale cărei arcade dădeau spre exteriorul noilor ziduri de apărare, au fost zidite, astfel că acesta a devenit un bastion de apărare. Amenajările interioare ale amfiteatrului au fost, în mare parte, demolate, astfel că nu a mai putut servi conform destinaţiei iniţiale.

Zidul lui Aurelianus a fost întreţinut cu regularitate, aşa că amfiteatrul a rezistat, parţial, până în zilele noastre. El a păstrat până la jumătatea sec.al 16-lea şi resturi ale etajelor superioare. Acelea au fost dărâmate de papa Paul al IV-lea, din raţiuni defensive. Materialele rezultate au servit la ridicarea unor edificii noi.

Alături de Colosseum este al doilea amfitetru care a traversat timpul până în zilele noastre. Avea o formă eliptică consacrată, cu axa mare de 88,5 metri şi cea mică de 75,8 metri. 

A fost construit în întregime din cărămidă, spre deosebire de altele la care s-a folosit piatra sau lemnul. Zidul exterior era constituit din trei rânduri de arcade deschise, ornate cu pilaştri şi semi-capitele corintice. Cel de al treilea etaj a dispărut cu totul. A mai rămas numai o singură arcadă din cel de al doilea etaj.

Amfitetrul este utilizat astăzi ca grădină a basilicii Sfânta Cruce de Ierusalim.

ROMA - COMPLEXUL IMPERIAL SESSORIUM

Sessorium a fost un complex rezidenţial imperial a cărui construcţie s-a început pe timpul împăratului Septimius Severus (193-211 e.N) şi s-a terminat pe timpul lui Elegabal (218-222 e.N). Este situat la răsăritul colinei Esquilin, deci în răsăritul Romei şi în apropierea Apeductului lui Claudius, la intrarea în oraş.

Complexul era format dintr-un palat, din terme, din amfiteatrul Castrense, din Circul lui Varus, din grădini şi edificii astăzi necunoscute.

In Historia Augusta se vorbeşte de o scenă din palatul Sessorium, din anul 221 e.N: după ce îşi exprimase dorinţa de a asasina pe vărul său Alexandru Severus, considerat un pericol pentru tron, în templul numit ad Spei Veteris, Elegabal (Helegabalus) a pregătit o cursă de care, probabil în Circus Varianus.

Zidul lui Aurelianus de protecţie a Romei, început în anul 272 e.N, a făcut o buclă pentru a include în incintă majoritatea suprafeţei ce aparţinea de Sessorium, cu excepţia pistei şi gradenelor Circului lui Varus. Amfiteatrul Castrense a fost transformat în bastion al acelor noi ziduri.

La începutul sec.al 4-lea complexul Sessorium a devenit reşedinţa mamei împăratului Constantin I-ul, Helena. Termele au fost renovate şi au preluat numele de Termele Helenei. O mare sală rectangulară, lungă de 36 de metri şi lată de 22 de metri, a fost transformată de Constantin I-ul în bazilică creştină (sec.al 4-lea e.N), pentru mama sa (conform celor consemnate de Liber Pontificalis).

Conform tradiţiei creştine, o capelă a basilicii adăpostea relicvele aduse de Helena de la Ierusalim. Acea bazilică a fost transformată de-a lungul timpului, devenind după ultimele lucrări din sec.al18-lea, basilica Sfânta Cruce de Ierusalim (Santa Croce in Gerusalemme), basilică ce face parte din cele şapte ale pelerinajului la Roma.

TRONUL ROMEI - CALIGULA (CAIUS IULIUS CAESAR GERMANICUS CALIGULA)

Ani de viaţă 12 - 41 d.Ch.
Impărat roman 37 - 41 d.Ch.
Tatăl lui Caligula a fost Germanicus, tânăr şi strălucit general de o deosebită frumuseţe trupească şi sufletească. Nepot de frate al lui Tiberius, Germanicus a fost adoptat de acesta, dar l-a şi urmărit cu invidie şi frică, deoarece avea mare trecere la legiuni şi la populaţie. Germanicus se contura ca un potenţial adversar la tron. De aceea izvoarele istorice aruncă o bănuială privind moartea prematură a tânărului Germanicus, învinuind, fără probe, pe Tiberius.

Cel care a fost unealta crimei prin otrăvire, Cneius Piso, a fost condamnat la moarte de senat, la întoarcerea în Roma. Oricum dovezile implicării lui Tiberius nu au putut fi dezvăluite de nimeni, numai comportamentul ulterior al acestuia faţă de familia lui Germanicus poate trezi suspiciuni.

            Germanicus a avut ca soţie pe Agrippina, fiica lui Marcus Agrippa şi a Iuliei (numită de istorici Agrippina Maior). A avut cu ea nouă copii, dintre care trei au murit la vârste fragede. Ceilalţi copii, care au supravieţuit toţi tatălui, au fost trei fete: Agrippina (Minor), Drusilla şi Livilla, născute în trei ani una după alta şi trei băieţi: Nero, Drusus şi Caius Caesar.

            Senatul, la acuzaţiile lui Tiberius, i-a condamnat pe Nero şi Drusus ca duşmani publici ceea ce le-a adus o moarte prematură şi chinuitoare (prin înfometare poruncită de Tiberius).

            Cel de al treilea băiat, Caius Caesar, s-a născut la 31 august 12 d.Ch. la Antium, în apropierea Romei. După tatăl său se trăgea din familia Claudia, iar prin adoptarea tatălui a intrat şi în familia Iulia (prin intermediul lui Tiberius, adoptat la rândul său de Augustus). De aceea Caligula a purtat şi numele de Iulius.

            Când avea numai cinci ani şi-a întovărăşit tatăl în Siria, unde acesta şi-a găsit moartea. La reîntoarcere a locuit întâi la mama sa apoi, când aceasta a fost exilată, a rămas la Livia Drusilla Augusta, străbunica sa (soţia lui Augustus). După moartea acesteia s-a mutat la Antonia, bunica lui.

            La vârsta de 21 de ani a fost chemat de Tiberius la Caprea. Deşi ispitit de unii să-şi manifeste nemulţumirea, el nu a cedat niciodată. De asemenea s-a făcut că a uitat represiunile lui Tiberius asupra  familiei sale, (tată, mamă, fraţi) ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimănui nimic. Cele de care suferea el însuşi le ascundea cu disimulare neîntrecută. Se purta cu atât de mare supunere faţă de bunicul adoptiv (Tiberius) şi faţă de cei din jurul lui, încât pe drept s-a spus că n-a existat “un servitor mai bun şi un stăpân mai rău decât el “.

            Natura lui sălbatică şi înclinată spre viciu nu putea fi, totuşi, stăpânită. Lua parte cu plăcere la pedepsele şi chinurile celor condamnaţi şi travestit cu haine lungi şi cu perucă colinda noaptea localurile infamante. Ii plăceau mult spectacolele cu cântece şi dans pe care Tiberius le îngăduia cu uşurinţă, în nădejdea că ar putea prin ele să-i îmblânzească sufletul crud. Inţelept, Tiberius îl cunoscuse foarte bine şi adesea zicea că nepotul său “Caius trăieşte pentru nenorocirea lui şi a tuturor, creşte ca o viperă pentru poporul roman, ca un Phaeton pentru tot pământul.”

            S-a căsătorit, în 33 d.Ch., cu Iulia Claudia, fiica lui Marcus Silanus, unul dintre cei mai de seamă nobili romani din acel timp. Fiica pe care a avut-o cu aceasta a murit încă de la naştere.

            In vederea succesiunii, Tiberius l-a ridicat la nivel de augur şi apoi la pontificat. Caius aştepta cu multă atenţie succesiunea lui Tiberius, iar atunci când Seianus a fost înlăturat speranţa i-a crescut nemăsurat.

            Pentru a se asigura şi mai mult de succesiune, Caius a amăgit pe Ennia Naevia, soţia lui Macronius, care era atunci comandantul cohortelor praetoriene, promiţându-i că se va căsători cu ea, dacă va fi împărat. A întărit acea promisiune prin jurământ şi printr-un act scris cu mâna lui. Prin Naevia l-a câştigat pe Macronius care, se pare, l-a ajutat la suprimarea lui Tiberius. Despre moartea naturală, sau provocată, a lui Tiberius există mai multe versiuni, dar Caligula s-a lăudat, mai târziu, că deşi n-a comis crima cu mâna lui, a cugetat-o singur.

            Se lăuda cu suprimarea lui Tiberius pentru a-şi scoate în evidenţă pietatea filială şi faptul că dorise răzbunarea mamei şi a fraţilor săi.

            Işi petrecuse primii ani de copilărie în taberele militare de la Rhin, alături de părinţii săi. Supranumele de “Caligula”, care i-a rămas, l-a primit datorită cismuliţelor de tip galez pe care le purta şi care la origine se numeau “Caligae”. Deci cognomenul de Caligula însemna “cizmuliţă”. Crescut printre soldaţi cu îmbrăcăminte de simplu soldat, a devenit foarte simpatizat în rândul oştenilor, mai ales că era şi fiul lui Germanicus.

            A preluat foarte uşor succesiunea lui Tiberius, datorită simpatiei generale de care se bucura în rândul populaţiei şi a ostaşilor. Toţi vedeau în el pe urmaşul impecabilului Germanicus. Senatul a fost obligat să recunoască imediat preluarea puterii de către Caligula. Sprijinul prefectului praetoriului Macronius şi al gărzii pretoriene a fost hotărâtor.

            Senatul l-a recunoscut ca singur împărat, fără a ţine cont de cel de al doilea moştenitor, nepotul de sânge al celui dispărut, numit tot Tiberius.

            Noul împărat a început prin a da cele mai frumoase speranţe: a adus la Roma rămăşiţele pământeşti ale mamei şi ale fraţilor, pe care le-a depus în mausoleul lui Augustus. A rechemat exilaţii, a interzis toate acuzaţiile de crimă împotriva majestăţii, a refuzat să asculte pe delături, a repus în drepturi operele istorice ale lui Labienus, ale lui Crescentius Cordus, ale lui Cassius Severus, proscrişi sub domniile precedente. A publicat, după exemplul lui Augustus, bugetul imperiului. Vorbea despre a reda poporului dreptul de sufragiu, atrăgând, în acelaşi timp, simpatia mulţimii prin distribuirea de daruri în bani şi în natură, prin celebrarea de jocuri extraordinare în amfiteatru şi în circuri.

            “Până aici, zice Suetonius, am vorbit de un prinţ, în continuare ceea ce voi relata este despre un monstru “.

            Perioada de aur a lui Caligula nu a durat prea mult, circa opt luni. Din păcate avusese în copilărie atacuri de epilepsie, iar în cea de a opta lună a domniei a căzut grav bolnav. Se crede că acele crize psihice cărora le-a fost victimă au influenţat starea sa mintală.

            Nu se pot explica decât prin nebunie extravaganţele, desfrâurile, mulţimea de cruzimi incredibile enumerate în biografia întocmită de Suetonius.

            Stăpân suprem la 26 de ani, cu o autoritate nelimitată asupra a 60-80 de milioane de oameni, el a fost ameţit de puterile nelimitate. Credea că imperiul roman este jucăria sa şi că n-a fost inventat decât pentru desfrâurile şi pentru nebuniile sale. “Eu am puterea , zicea el, peste tot şi peste toţi” (“omnia nihi in omnes licere”).

            Cuvintele faimoase ale lui Tiberius,”să mă urască numai să se teamă “, au constituit o deviză pentru el. Era întâlnit repetând: “slavă cerului că poporul roman n-are decât un cap”. El a inaugurat seria foarte numeroasă de tirani smintiţi şi stupizi ce s-au perindat în istoria Imperiului Roman.

            Toată familia şi-a condamnat-o la exil sau la moarte. Legăturile incestuoase cu toate surorile sale, Agrippina, Drusilla, Livilla şi adulterele zilnice au fost scandaluri fără egal şi fără răgaz. Torturile atroce şi fără motiv au fost înmulţite împotriva cetăţenilor de toate vârstele şi de toate condiţiile. S-a amuzat făcând să se construiască un pod de vase de 3600 paşi pentru a rivaliza cu Xevxe, care trecuse astfel Helespontul cu o jumătate de mileniu în urmă. A transformat templul lui Castor şi Pollux în vestibul al palatului său de pe Palatin. Şi-a aşezat chipul între statuile Dioscurilor pentru a primi adoraţia mulţimii şi sacrificiile. A reunit printr-un pod colinele Palatin şi Capitoliu, pentru a putea conversa liber cu Jupiter în timpul plimbărilor sale solitare.

            Evreul Philon, care a venit la Roma, în anul 38 d.Ch, pentru a cere dreptate în numele compatrioţilor săi alexandrini, a transmis prin lucrarea sa, “Legation”, amintirea tuturor nebuniilor prin care Caligula dorea să facă crezută propria-i divinitate. Alături de extravaganţele sale, alte nebunii erau legate de jocurile de copil. A dispus expulzarea lucrărilor lui Homer şi Titus Livius din biblioteci. A dispus ridicarea unei case celui mai frumos cal din grajdurile sale: Incitatus. Dorea totodată, să-i acorde calului titlul de consul.

            Casa era compusă dintr-un grajd de marmură, iesle de ivoriu. Harnaşamentul calului era de purpură, iar pe gât îi era petrecut un colier de pietre preţioase. Casa avea mobilier şi servitori, pentru ca invitaţii, în numele său să fie somptuos primiţi.

            Acest nebun furios şi acest bolnav, după spusele lui Seneca: “pare de a fi apărut în lume decât pentru a arăta ce pot face cele mai mari vicii din cea mai înaltă soartă”.

            Pe deasupra, Caligula a dorit şi glorie militară. In anul 39 d.Ch, i-a venit ideea de a întreprinde o expediţie în Germania. A traversat Rhinul şi a făcut un număr de prizonieri, dar aceştia erau proprii lui soldaţi travestiţi.în inamici. Mintea lui bolnavă a acceptat mascarada ca realitate. In anul următor (40 d.Ch) intenţiona o expediţie în Britania, dar nu a mers mai departe de vestul Galliei, de ţărmul Mării Mânecii. Acolo a aşezat toată armata pe malul mării şi în loc să o îmbarce i-a ordonat să adune scoici pentru a le depune pe Capitoliu, drept capturi de la Ocean. A ridicat şi un mare far. A reintrat în Roma pentru a celebra un triumf pentru frumoasele “victorii” repurtate (40 d.Ch).

            In momentele sale de furie maladivă, amintea din ce în ce mai des, la sfârşitul anului 40 e.Ch şi la începutul anului 41 e.Ch., de eventualitatea masacrării întregului senat. Destinul i-a luat-o înainte, fiind asasinat după ce, anterior, alte două conspiraţii eşuaseră (anii 39 şi 40 d.Ch). Fiecare a fost urmată de valuri de procese de “crimen maiestatis” şi de numeroase execuţii.

            Cea de a treia conspiraţie a reuşit şi a scăpat imperiul de acel monstru. Doi tribuni ai cohortelor praetoriene, Cassius Chaereas şi Cornelius Sabinus s-au postat în galeria subterană, “crypto portic”, prin care împăratul trecea de la palatul de pe Palatin la Forum. Aici l-au omorât cu treizeci de lovituri de cuţit la 24 ianuarie 41 d.Ch. Avea douăzeci şi nouă de ani şi domnise trei ani şi zece luni.

            Suetonius îl prezenta astfel: “Caligula avea talie înaltă, ten pal, corp enorm, grumaz şi picioare foarte subţiri, ochi înfundaţi, frunte largă şi ameninţătoare, capul pleşuv”

            Caligula nu a avut decât un singur copil, pe Julia Drusilla. Avea numai doi ani când Chaereas a omorât-o împreună cu mama sa Caesonia. Atât de mare a fost ura şi disperarea ucigaşilor încât s-au răzbunat chiar pe un copil nevinovat şi pe mama sa fără apărare. Au dorit ca nimic să nu rămână ca moştenire a monstrului.

            Caligula avea oarecari disponibilităţi pentru elocinţă şi nu-şi ascundea dispreţul pentru declamaţiile lui Seneca, pe care le considera “nisip fără var” (adică nu puteau avea tăria unui mortar). A avut timp să instituie la Logdunum (Lyon), în Gallia, un concurs de elocinţă greacă şi latină. In final, învinşii erau obligaşi să elogieze pe învingători, să şteargă propriile compoziţii cu un burete, sau cu limba, sau ,dacă preferau, făceau cunoştinţă cu vergile, sau erau aruncaţi în râul, numit acum, Saône. Aceasta nu era ideea cea mai trăznită a acelui trist nebun.

            Natura îi dăduse o figură respingătoare şi urâtă, dar el se trudea să o facă şi mai oribilă. Se machia în faţa oglinzii în aşa fel încât să inspire şi mai mult teroare şi groază. Se poate spune că urâţenia sufletului îi era întipărită pe faţă şi că natura nu se mulţumise să-l urâţească numai într-un singur fel, ci avusese grijă atât de interior, cât şi de exterior.

            După moarte cadavrul său a fost dus pe ascuns în grădina lui Lamia şi ars pe jumătate pe un rug improvizat, apoi a fost îngropat şi acoperit cu iarbă proaspătă. Mai târziu l-au dezgropat surorile lui, venite din exil, care l-au ars şi reîngropat.

            Vestea morţii lui Caligula a fost primită, la început, cu neîncredere şi cu teama de a fi numai un zvon diabolic, răspândit chiar de el ca să depisteze noi viitoare victime pentru chinuri şi atrocităţi.

            Existenţa acestui împărat a fost o ruşine mult mai mare pentru poporul roman decât orice înfrângere pe câmpurile de luptă. A distrus tot ce i-a apărut în cale, vieţi, onoare şi idealuri. A murdărit noţiunea de om, a zdruncinat respectul inamicilor în faţa Romei, a degradat orice speranţă în superioritatea unui conducător, a spulberat tezaurul adunat de Tiberiu, lăsându-l gol. A consumat eforturi umane imense fără a lăsa nimic în urma lui, decât un grajd luxos, dispreţ şi groază.