ROMA - OTHO (MARCUS SALVIUS OTHO

Ani de viaţă  32 - 69 d.Ch.
Impărat roman  ianuarie - aprilie 69 d.Ch.

             Familia lui Otho era originară din Etruria, oraşul Ferentium, o familie veche şi respectată. Bunicul său fusese fiul unui cavaler roman şi al unei femei de condiţie umilă, libertă, sau sclavă. A avut însă favoarea de a creşte sub protecţia Liviei Drusilla Augusta, devenind senator, dar netrecând peste nivelul unei simple preţuiri.

            Tatăl său, Lucius Otho, a provenit dintr-o familie ilustră, după mamă, cu rude multe şi de rang mare. S-a bucurat de o mare iubire din partea lui Tiberius şi semăna atât de mult cu acesta, încât se bănuia că este fiul lui.

Lucius Otho a exercitat magistraturile oraşului cu foarte mare severitate, apoi demnitatea de proconsul al Africii şi alte comandamente extraordinare. A avut doi fii şi o fiică, cu Albia Terentia, o femeie de neam ilustru. Băieţii s-au numit Lucius Titianus şi Marcus. Fiica a fost logodită încă de minoră, cu Drusus fiul lui Germanicus, victima de mai târziu a lui Tiberius.

            Viitorul împărat Otho (Marcus) s-a născut la 29 aprilie anul 32 d.Ch. Incă din prima tinereţe s-a arătat atât de risipitor şi neastâmpărat încât, deseori, tatăl trebuia să intervină disciplinar, prin bătăi cu biciul.

            După moartea părintelui, care reuşea să-l mai ţină în frâu, s-a ataşat de o libertă bătrână şi aproape decrepită care i-a înlesnit apropierea de curtea imperială şi de Nero.

            Odată atins scopul, a reuşit foarte uşor să obţină primul loc între prietenii împăratului pervers, datorită asemănării de moravuri, dar şi datorită unor legături intime de detracaţi homosexuali, statornicite între ei.

            Alături de acel împărat nebun, Otho a ajuns un personaj foarte puternic şi influent. A devenit şi complice la planurile lui Nero de a-şi suprima mama. A contractat o căsătorie simulată cu Poppeea Subina, care era deja prietena lui Nero, femeie pe care a smuls-o de lângă soţul ei şi a dus-o, provizoriu, la casa sa.

            Până să o cedeze lui Nero, Otho s-a îndrăgostit de trecătoarea soţie şi nu s-a mai arătat dispus să o împartă cu împăratul. Diferendul s-a terminat prin îndepărtarea soţului îndrăgostit, aşa că Otho s-a trezit trimis la guvernarea Lusitaniei. Nero a socotit această măsură ca suficientă, deşi ar fi putut să fie radical ca şi în cazul altor oponenţi. Pedepsirea mai aspră asupra lui Otho, ar fi dat pe faţă toată comedia acelei căsătorii de formă. Povestea a ieşit totuşi la suprafaţă şi a făcut să circule distihul următor:

            Ştiţi de ce Otho a fost exilat pentru o falsă onoare ?

            Fiindcă-ncepuse a fi, pentru soţie, amant.

            Otho a administrat provincia timp de zece ani,în calitate de questor, arătând o rară moderaţie şi o un mare dezinteres. (58 ­ 68 d.Ch.)

            Ocazia de a se răzbuna s-a ivit atunci când Galba a acceptat să se aşeze în fruntea revoltei împotriva lui Nero. S-a asociat primul la planurile lui Galba, dar a început să-şi dorească domnia şi pentru el. Anturajul lui Galba l-a ajutat să câştige cu linguşiri şi daruri tot mai mulţi adepţi. Căuta cu predilecţie prietenia gărzilor, dar şi a militarilor în general.

            Având în vedere vârsta înaintată a lui Galba, spera ca urcarea sa la tronul Romei să fie cât mai apropiată în timp. Când a văzut însă că altul trebuia să moştenească pe Galba, tânărul Piso, s-a hotărât să recurgă la violenţă. Nu vroia să piardă tronul, pentru că nu putea să mai amâne pe creditorii care-l asaltau. Numai tronul de împărat îl putea salva de datoriile contractate.

            Declamarea lui Lucius Calpurnius Piso Frugi Lucinianus, drept moştenitor imperial şi drept coregent, s-a anunţat la senat în ziua de 10 ianuarie 69 d.Ch. Cu câteva zile înainte, Otho luase o sumă de un milion de sesterţi de la un sclav pentru a-i obţine un post de intendent. Cu acei bani a reuşit cumpărarea ultimelor forţe praetoriene, forţe care să se revolte, să-l declare pe el împărat şi să-l suprime pe Galba, împăratul mult prea sever, milităros şi strâns la pungă.

Dinar - Otho

            Planul a mers exact cum şi-a dorit. Galba a fost ucis şi ciopârţit în mijlocul forumului, iar nevinovatul Piso a avut aceeaşi soartă (15 ian. 69 d.Ch.). Spre seară, Otho s-a prezentat în senat şi a făcut o expunere scurtă, în care s-a lamentat că a fost constrâns de mulţime să primească domnia, dar s-a angajat că va conduce după voinţa generală.

            Pe lângă salba de felicitări şi linguşiri adresate de plebe, a scandat şi numirea sa drept  Nero, apelativ pe care nu l-a refuzat. Dorea să le fie tuturor pe plac. Apelativul i-a plăcut, aşa că în diplomele şi în primele scrisori pe care le-a trimis în provincii a adăugat la semnătură numele de Nero. A permis reaşezarea portretelor şi statuilor lui Nero la loc de cinste şi a chemat pe procuratorii şi liberţii acestuia să ocupe funcţiile pierdute.

            Prima grijă i-a fost să ceară senatului 50 de milioane de sesterţi pentru terminarea palatului început de Nero, Domus Aureus . Cu numai cincisprezece zile înainte de proclamarea lui Otho ca împărat, pe 15 ianuarie 69 d.Ch., se declanşase revolta legiunilor din Germania cu Vitellius în frunte,omul dispreţuit de Galba.

            A trebuit să acţioneze imediat pe mai multe căi. Pe de o parte a propus senatului să trimită o delegaţie la Vitellius şi să-i explice că s-a confirmat deja un împărat, îndemnându-l la linişte şi unire. Pe de altă parte, prin soli şi prin scrisori, i-a oferit lui Vitellius asocierea la domnie şi pe fiica sa de soţie.

            Războiul a devenit însă de neevitat. Vitellius trimisese înainte, spre peninsulă, trupe şi comandanţi care se apropiau cu fiecare zi.

            Otho a început războiul cu voiciune, dorind să dea lupta cât mai repede. Nu a elaborat nici-o strategie pentru confruntare. Nu gândea decât să scape de situaţia de nesiguranţă şi spera ca bătălia decisivă să se dea înainte de venirea lui Vitellius. La rândul lor, trupele doreau şi ele să înceapă confruntarea în cel mai scurt timp.

            Otho nu a luat parte la operaţiile de luptă conduse de fratele său, ci a stat la Brixellum, pe fluviul Pad, la sud de teatrul de confruntare. In trei lupte de mică importanţă, în apropiere de Alpi şi într-un loc numit castor, legiunile sale au fost învingătoare. In schimb, în ultima şi cea mai mare bătălie, la Bedriacum, forţele sale au fost înfrânte prin înşelăciune. Induse în eroare că se plănuieşte o împăcare, o parte din trupele sale au ieşit din tabără relaxate, ca şi cum urmau tratativele de pace. Tocmai când cele două părţi au început să se salute s-a produs atacul prin surprindere al armatelor germane, fidele lui Vitellius.

            Deşi după înfrângere lui Otho îi mai rămăseseră trupe pentru ripostă, iar altele îi veneau din Dalmatia, Panonia şi Moesia, el a renunţat la luptă gândindu-se direct la moarte, la sinucidere. Unele izvoare justifică această hotărâre ca pornind de la raţiuni înalte, raţiuni de protejarea poporului roman şi a legiunilor de la un masacru pe care le-ar fi adus sângerosul război civil (aşa a apreciat Suetonius).

            Un om ca el, care asistase cu sânge rece la moartea camaradului său de revoltă şi care toată viaţa se comportase fără vigoare, fără ţeluri înalte şi chiar fără ruşine, nu poate să se fi transformat într-o clipă. Probabil a avut o cădere psihică, sau vreo prezicere i-a anihilat hotărârea de luptă. De altfel, Otho nu a fost niciodată un luptător, ci numai o haimana abilă şi trândavă.

            Moartea şi-a pregătit-o cu mare meticulozitate. Şi-a luat rămas bun de la frate şi de la fiul acestuia şi apoi de la prieteni, sfătuindu-i să ia fiecare hotărârea pe care o crede de cuviinţă.

            A scris două scrisori de consolare, una surorii sale şi cealaltă unei femei din anturajul lui Nero, cu care vroia să se căsătorească. A ars toate scrisorile pe care le avea de la diverse persoane pentru a nu le periclita situaţia viitoare. Seara a încheiat-o distribuind oamenilor din casă toţi banii pe care îi avea în numerar. Camera de culcare a rămas deschisă până târziu şi a primit pe toţi care au vrut să-l viziteze. Şi-a pregătit două pumnale cu lama bine verificată, dintre care unul a fost aşezat sub perne.

            Considerândd că toate şansele erau pierdute, la începutul serii a zis:”  Să adăugăm vieţii şi această noapte”.

            A dormit adânc, iar în zori s-a străpuns cu o singură lovitură în zona inimii. Moartea i-a fost demnă. După dorinţa sa, înmormântarea s-a făcut repede.

            Era în al 38-lea an al vieţii (32­69 d.Ch.) şi într-a nouăzeci şi cincea zi de domnie. (ianuarie ­ aprilie 69 d.Ch.)

            Se spune că era un om scund, cu picioare urâte şi încovoiate, dar de o eleganţă femeiască. Toate apucăturile şi aranjamentele exterioare se armonizau cu înclinaţiile lui spre perversiune. Era chel şi purta perucă foarte bine aranjată pe cap. In fiecare zi îşi rădea faţa. De când începuseră să-i crească perii, obişnuia s-o frece cu pâine muiată pentru ca să nu aibă niciodată barbă.

            Nu era primul ucigaş de monarh din istoria de scurtă durată a monarhiei, dar a fost cel care a declanşat forţa oarbă a ostaşilor, cărora li s-a creat convingerea că pentru avantaje, sau bani, pot ucide sau ridica împăraţi. Creând acest precedent, Otho a influenţat profund negativ evenimentele istorice ulterioare. Prezenţa lui pe tron a constituit o ruşine pentru monarhie şi pentru Roma.

            Se pare că umbra oşteanului Galba l-a urmărit în scurtele zile de domnie, turburându-i bucuriile şi somnul, dar nici soarta nu l-a iertat. Şi nici nu putea să-l ierte.

ROMA - PODUL SUBLICIUS

Era un pod de lemn şi este probabil ca numele său să derive de la termenul Sublica,din limba volscilor, termen care semnifica „ planşă de lemn”. Este primul şi cel mai vechi pod al Romei. Se situa în aval de insula Tiberina, între Forum Boarium şi Transtiberium. La începuturile istoriei romane Forum Boarium a ocupat un rol central de locuire, de comerţ şi religios.

Podul a fost construit peste Tibru pe timpul regelui etrusc Ancus Marcius (640-616 e.A).

De-a lungul timpului a fost distrus de mai multe ori şi a fost totdeauna reconstruit fără nici un element de metal pentru consolidare. Condiţia de a nu se folosi metal avea motivaţii strategige nu religioase. Trebuia să poată fi demontat repede în cazul că relaţiile dintre dintre lanitii de malul stâng al râului şi etruscii de pe malul drept s-ar fi deteriorat, aşa cum s-a dovedit în cursul istoriei. Totuşi podul Sublicius a avut şi un ril principal în schimburile dintre latinii de pe Palatin şi etrusci.  In fiecare an, în ziua de 14 mai, se aruncau în Tibru manechine de răchită cu forme umane, pentru a-l îmblânzi.

Ultima sa distrugere s-a petrecut în anul 69 e.N.



Podul Sublicius şi Podul Aemilius în perspectivă

S-a aflat în sarcina colegiului pontifilor, păstrarea sa fiind atât o problemă religiosă, cât şi, mai ales, una legată de distrugerile provocate de inundaţii Podul era încă în serviciu mai târziu de sec.al 5-lea e.N.

Legenda vorbeşte despre o confruntare dintre latini şi etrusci după izgonirea ultimului rege etrusc din Roma, Taquinius Superbus, la sfârşitul sec. al 6-lea e.A. Titus Livius a povestit admirabil evenimentul. Etruscii, grupaţi sub conducerea lui Porsenna, mărşăluiau spre Roma. In acea zi Horatius Cocles se găsea de gardă la pod. Pe timp ce soldaţii latini se grăbeau să demonteze podul, el a înfruntat inamicii singur, proferând şi invective. Când podul s-a prăbuşit, Horatius Cocles a sărit în Tibru cu echipamentul pe el şi s-a alăturat soldaţilor latini. Eroul a primit terenuri, a fost onorat cu o statuie  la Comitium şi „ fiecare cetăţean a donat o parte din alimentele sale pentru a i le dărui ”.

Spre acest pod s-a refugiat Caius Gracchus Sempronius din faţa inamicilor politici. Doi dintre prietenii săi au căzut în lupte, dar el a reuşit să se salveze împreună cu un sclav, în pădurea sacră Furrina. Acolo a murit puţin mai târziu, dar în condiţii neelucidate: asasinat de sclavul să, prin sinucidere, sau capturat de urmăritorii săi.

ROMA - BASILICA SANTA MARIA IN COSMEDIN

Deşi mult mai cunoscută pentru “ Bocca della Verita “, biseria Sfânta Maria In Cosmedin este una dintre bisericile cele mai interesante din Roma, pentru arta medievală încorporată, pentru o criptă neobişnuită şi o atmosferă de antichitate.

Biserica este situată în partea de sud a centrului istoric al Romei,pe locul fostului templu al Hercules Victor (sau Invictus), construit în Forum Boarium în sec. al 2-lea e.A şi reconstruit pe timpul împăratului Tiberius (14-37 e.N). Locul a fost ocupat mai târziu, de un Annonae Statio, unul dintre centrele de distribuţie alimentară al Romei antice. In sec.al 4-lea e. N. s-a construit un potic (loggia) pe latura de nord-vest al edificiului Annonae Statio.

In sec.al 6-lea e.N. cartierul dintre Anventin şi Tibru, în Forum Boarium, era populat de greci. Aceia, ca şi alte colonii străine din Roma formaseră o grupare (schola) care avea şi o formaţiune militară. Pentru a-şi întări trupele din oraş, necesare în situaţia ameninţării lombarde, Biserica romană a fondat „diaconii” (centre de binefacere pentru creştinii săraci), organisme compuse din laici şi religioşi care se substituiau celor ale imperiului dispărut. Biserica romană a instalat pe acel amplasament una dintre „diaconiile” sale în jurul anului 600 e.N. Atunci spaţiile dintre coloanele porticului mai vechi au fost astupate pentru a forma o sală pentru „diaconie”. In sec.al 7-lea, edificiul religios astfel amenajat a fost numit Schola graeca, iar o străduţă strâmtă se numeşte şi astăzi della Greca.

Edificiul a fost mărit şi transformat într-o mare biserică de către papa Hadrianus I-ul (772-795). S-au demolat părţile de deasupra solului ale templului antic şi partea din spate a porticului pentru a costrui o basilică cu trei nave, fiecare cu câte o absidă, după modelul bizantin. Basilica a fost donată grecilor bizantini refugiaţi din faţa persecuţiilor iconoclaste din Imperiul Bizantin şi s-a numit iniţial Aecclesia Grecorum.  Călugării greci refugiaţi au decorat biserica în jurul anului 782. Din păcate nimic din acea decoraţiune nu a supravieţuit până astăzi.

Noua basilică şi a luat numele de Sfânta Maria in Cosmedin, sau Sfânta Maria de Schola Graeca (a comunităţii greceşti). Originea termenului de „cosmedin” nu este certă, ea putând desemna un cartier din Constantinopol, sau să provină de la termenul grecesc „kosmidion”, care semnifica „ornament”, amintind de bogăţia decoraţiunii cu care a împodobit-o papa Hadrianus I-ul.

Biserica a fost renovată şi mărită de către papa Nicolas I-ul (858-867), ocazie cu care i s-a adăugat un oratoriu, un tricliniu şi o reşedinţă papală. Atunci s-au pictat fresce în nava centrală.

Edificiul a fost parţial distrus pe timpul jefuirii Romei de către normanzii lui Robert Guiscard, în anul 1084/1085. In cursul sec.al 12-lea, basilica a beneficiat de atenţia papilor Gelasius al II-lea şi Calixtus al II-lea şi de noi modelări. S-a adăugat un portic la faţadă, o clopotniţă (campanilla) splendidă şi foarte frumoase decoraţiuni în stil Cosmas la interior, precum mobilierul de marmură. Campanila se află în dreapta basilicii şi este cea mai înaltă din Roma. Ea are arcade îndrăzneţe şi este foarte elegantă. Atât campanila, cât şi porticul s-au realizat în stil roman, cu cărămidă roşie. Porticul are şapte arcade deschise şi şapte ferestre deasupra.

Sub portic, în partea stângă, se găseşte încastrată în zid Bocca dalla Verita (Gura Adevărului). Conform credinţei populare, acel mare disc de marmură antică, sculptată cu o figură plată puţin fioroasă (un triton sau Neptun), devorează mâna celor mincinoşi, care o introduc în gura deschisă. Pe timpul antichităţii acest disc servea drept gură de canal, sau un element al unei fântâni. Placa a fost plasată sub portic în anul 1632.  Sub portic se află şi o uşă din sec.al 11-lea, sculptată cu motive clasice de către Giovanni di Venetia, inscripţii antice şi un acoperământ de morminte medievale cu urme de frescă dedesupt.  

Santa Maria in Cosmedin a găzduit alegerea papilor Gelasius al II-lea, Celestin al III-lea şi antipapa Benedict al XIII-lea.

O restaurare importantă s-a realizat între anii 1118-1124 de către Alfanus, un demnitar al papei Calixtus al II-lea. După ce a revenit benedictinilor şi după o perioadă de decadenţă, în 1718, biserica a fost învăluită de decoraţiuni greoaie în stil baroc, în special la faţadă, realizate de Giuseppe Sardi. Adăugirile baroce au fost îndepărtate la renovarea din anii 1894-1899, de către Giovanni Battista Giovenale şi s-a redat lăcaşului autenticitatea medievală.

In exterior, pe latura stângă se găsesc resturi de coloane şi de arcade ale porticului din sec.al 4-lea şi ziduri de astupare care formaseră „diaconia”. Pe zidurile laterale există zece ferestre în plin cintru (câte cinci de fiecare parte) ale basilicii din sec.al 8-lea şi blocuri mari de tuf refolosite din vechiul templu al Hercules Victor.

Interiorul basilicii are înfăţişarea din sec.al 8-lea, cu unele elemente din sec.al 12-lea. Are trei nave cu abside individuale şi nu are transept. Navele sunt despărţite de şiruri de pilaştri, alternând de coloane, câte doi pilaştri şi nouă coloane de fiecare parte. Coloanele clasice poartă capiteluri sculptate fin, unele utilizate de la edificiile antice, iar altele din sec.al 8-lea. Spaţiul bisericii degaje o ambianţă mistică prin talia sa modestă, arhitectura sa şi penumbra care domneşte. Plafonul de lemn este plat, tipic pentru basilicile bizantine. Pardoseala este magnifică prin lucrătura de tip Cosmas, cu încrustaţii de marmură în diverse culori. La fel, o balustradă de marmură, cu panouri tot în stil Cosmas delimitează zona rezervată clerului. Tot acelor meşteri Cosmas, din sec. al 13-lea, li se datorează cele două amvoane, sfeşnicul pascal, ciborium-ul (lucrat în stil gotic florentin, în 1294) de deasupra altarului  şi tronul episcopal.

In sacristie se găseşte un frumos mozaic, din sec.al 8-lea, provenit de la basilica Sfântul Petru. Este o mică parte dintr-un mare mozaic comandat de papa Ioan al VII-lea pentru oratoriul Sfintei Fecioare din vechea bazilică Sfântul Petru.

Cripta de sub altar aparţine sec.al 8-lea, fiind amenajată cu plafon şi podea din tuf aparţinând podiumului vechiului templu roman. In formă de mică bazilică, ea are trei nave despărţite de colonete, un transept şi o absidă. In zidurile laterale sunt excavate 16 nişe în plin cintru, cu etajere de marmură, pentru adăpostirea unor numeroase relicve recuperate din catacombe.

Intreaga bazilică este un exemplu excelent de arhitectură antică cu influenţe bizantine.